Whenever I have a hard time to categorize a film in a certain genre, the reasons can be very good or very bad. Sometimes it’s one of those original and inventive films that escapes the patterns imposed by film critics. Other times the movie is so confusing or tries to please viewers in too many different categories, and then the resulting mix is again hard to describe. With ‘Downsizing‘, the 2017 film by director and co-writer Alexander Payne, I find myself somewhere between these two situations. The film has a rather original starting idea, but it is consistently supported only for the first half hour of the over two hours of viewing. What goes on is not entirely uninteresting but not as original, and then the weaknesses of the script cause ‘Downsizing‘ to fall apart in several directions (science fiction, utopia and social satire, ecological film, the end of the world or at least of the human species) which dilutes the effect of the whole. Unlike many of the viewers who gave notes on IMDB, I don’t think ‘Downsizing‘ is a failure, but it still achieves far too little of the promises of the beginning.
There is a solution to the problems of the planet! This is at least the theory proposed by the ‘Downsizing‘ script. The idea is to reduce the size of our body by about 25 times. We will consume much less, and the limited resources of our over-exploited planet will be considerably saved. The technical issues are solved in the first scenes of the film, and the prosaic details that burden other movies in which similar downsizing takes place – such as defending of insects the size of dinosaurs or what happens if a cat gets lost in the tiny paradises – are ignored or trivially expedited. Mankind in Alexander Payne‘s film engages on the path of shrinking, but the process for all of humanity will take centuries, during which time the areas where miniaturized people live seem to be parks of recreation and idealized heavens. The hero of the film, overwhelmed by the problems of daily existence, decides together with his wife to embark on the path of miniaturization. The road will be full of surprises, the small-scale society is not exactly like in commercials, as is the case with community real estate projects both in reality as in other films (the comparison with ‘Suburbicon‘ made in the same year, in which Matt Damon also plays the lead role is inevitable). And in the meantime, the world of the ‘big ones’ (97% of the population is still at full size) is in imminent danger of extinction.
I did not mind the technical discrepancies, the details of this kind being just a pretext, and I even liked that the temptations to slip into horror were avoided. The strong part of the film is, in my opinion, the way it deals with the social issues. The turmoil of the middle-class family that fails to overcome the threshold of material problems and the recognition in the miniaturized society of the same class differences and social problems as in the world of the ‘big ones’ is credible. I was less impressed by the ecological slope of the story in the second part of the film. The cast is diverse and interesting, but the presence of actors such as Christoph Waltz, Hong Chau, Udo Kier or Rolf Lassgård who combine comedy with sentimentality has left me in a dilemma about the authors’ attitude towards the messages about the survival of the planet, or perhaps towards the parodying of these messages. If the approach was serious, the result is a big miss. If the intention was satirical and parodic, then it is not funny enough. Matt Damon, on the other hand, proves again, in my opinion, that he left behind the ‘baby face’ roles and is building a solid career, with most diverse casting. Surprising from start, sprinkled with interesting ideas and a few good moments, ‘Downsizing‘ is worth watching despite the loss of focus in its second part.
Who makes the history? How, when and where are made the great decisions that decide the fate of countries, nations, individuals? These questions, which historians and philosophers have asked and debated fiercely for centuries, are elegantly answered in ‘Le souper‘, Édouard Molinaro‘s 1992 film, a faithful screening of a play that enjoyed a great success in France. The film tells, in real time, about a meeting that presumably took place at midnight on July 7, 1815 between two great French dignitaries, a meeting that would decide the path to be taken by the history of France in the first half of the 19th century, after the final defeat of Napoleon at Waterloo. And because we are in France, and the characters belonged to the upper social and political class, the meeting happened around a copious and refined dinner.
Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord and Joseph Fouché were two of the highest dignitaries of the Napoleonic regime, two friends and also political opponents. Talleyrand had been, and will continue to be, the foreign minister and one of the greatest diplomats in history. Fouché had established the first political police force in history under Napoleon, extending its powers from fighting crime and maintaining order to large-scale surveillance of all those who could potentially jeopardize the stability of the rulers of the day. The two discuss in the less than two hours the dinner will last, not only the transition process but also who will be the future leader of France and the political system that will be adopted. Both are political survivors, opportunists and morally corrupt, but they are also endowed with brilliant minds and a certain sense of duty to France, provided, of course, that their roles and positions are maintained in any regime and with any king on the throne. It is uncertain if such a meeting really took place. If we are to believe what we see on screen, the fate of France depended more on the past of the two great manipulators and the power fights between them than on the wishes of the crowds that had gathered outside the palace where the meeting took place, whose protests and manifestations of rage are as as passing as the clouds that gather and the storm that breaks out on that sweltering night of July.
Those who are knowledgeable and passionate about the history of France at that time will enjoy watching this film. The dialogues are interesting and lively, but some details will escape the least initiated. The music of Vladimir Cosma is superb. The racy Claude Rich and the more plebeian Claude Brasseur are 99% of the time on screen and are well suited for the roles of Talleyrand and Fouché. In fact, they had played the same roles in the stage version. As a cinematic experience, however, ‘Le souper‘ doesn’t offer much. It is a good history lesson, a recapitulation for some, presented in the form of filmed theater, with a spiritual dialogue that touches on issues related to the role in history of great personalities, but the camera does not venture apart from the luxurious palace and what it can be seen from its windows. It is, of course, enough for many, but too little for many others.
‘The Exception‘, the 2016 late debut and by now the only feature film ever made by theater director David Leveaux, is based on a novel written by Alan Judd, whose hero is Wilhelm II, the dethroned kaiser of Germany, in the last years of his life. Historical novels and films inspired by them have no formal obligation to strictly observe the historical truth, especially since truth itself is often foggy or relative. In the case of this film, whose action takes place in 1940, the second year of World War II and the year in which Nazi Germany invaded the Netherlands where Wilhelm II had taken refuge for over two decades, the relation with the historical truth has its importance. This film that combines an intrigue of war and espionage, a romantic-erotic story and a historical docu-drama rehabilitates – intentionally or not – a historical figure who had a huge responsibility in the outbreak of World War I and persisted in ultra-conservative conceptions, revanchism and anti-Semitism until the end of his life. Cinematic it’s not a masterpiece but a rather catchy movie, well filmed and played, enjoyable to watch. It’s historical approach, however, I think, would be worthwhile to be accompanied by a disclaimer.
The main hero is a German officer who is entrusted with the task of guarding (in fact also supervising) the exiled Kaiser, after the invasion of the Netherlands by the German armies. The old man lives a comfortable life in a castle, together with his wife and a small group of servants, plus an aide-de-camp officer who informs him about the course of the war and political developments in Europe. Disconnected from reality and ignoring the suffering the people had gone through after the disaster for which he was responsible, a return to Nazi Germany and even a return to the throne are possible in his mind. His fantasies are encouraged by a surprise visit from Heinrich Himmler. Wilhelm II’s eccentric personality is targeted and monitored not only by the Nazis but also by English intelligence agents. The most memorable scene in the film depicts a dinner in which the former emperor discusses politics with the Nazi leader. Himmler shocks his interlocutors with the cynicism with which he describes the ‘ineffectiveness’ of the methods of exterminating those considered ‘inferior’, but the Kaiser does not seem to realize that the source of the Nazi regime’s criminal violence lies precisely in his own imperialist ambitions and openly expressed contempt for Jews and other ‘enemies’ of Germany.
Some of the actors’ performances are remarkable. I was not a fan of Christopher Plummer in his heyday, but he was one of those actors whose prestige and charisma grew and improved over time. In this role, one of his last on the big screens, he is gorgeous. I could only reproach him for humanizing the emperor’s character too much, giving him a nobility that the real historical character probably lacked. The character who gives the title to the film, the German officer who is the ‘exception’ in relation to those around him, in whose soul awakens the conscience that separates evil from good, is played by Jai Courtney, an actor who in my opinion fails to enter the depth of the character of the one he interprets. The romantic relationship with the Dutch housemaid, who turns out to be much more than just a housemaid, is credible only on an erotic level, despite the efforts of the beautiful and talented actress Lily James, because of too many contradictory biographical details. Instead, I enjoyed the appearance of Eddie Marsan, the actor who creates an unforgettable Himmler, who combines sarcasm with repulsion, a corrupt, demented, rational in crime character, ridiculous and terrifying at the same time. The cinematography by Roman Osin manages to locate the story in context, to authentically reproduce the historical period and to place the characters in it. ‘The Exception‘ combines a romantic and an espionage story set during World War II, giving plenty of reasons to watch, it is a film inspired by history and its characters even if it is not exactly true to them.
I’m not a fan of movies inspired by comics. The Marvel universe and the other parallel imaginary universes do not overwhelm or concern me. I use to judge movies as they are, and I believe that any cinematic genre provides opportunities to tell interesting stories, build characters that one can identify with or that one can energetically dislike, can raise or touch on universal human themes and, most importantly, can provide quality entertainment. That’s right, this happened to me less often with comics-inspired movies. I can count on the fingers of one hand the ones I remember with pleasure, and I still have one finger left free: Todd Philips’ ‘Joker’ before any other, the original ‘Superman’, ‘Spider-man’ edition 2002 and ‘The Dark Knight’. ‘The Batman‘ (2022) directed by Matt Reeves is a gloomy and complicated version of the complex intrigues of the metropolis of Gotham, but it fails to complete my gallery of exceptions and make the last finger useful.
I’m not even sure that Batman in the version proposed by this movie is a superhero. The only time in the movie when he flies, he does it only as a last resort, after obvious hesitations, and the aerial promenade ends almost catastrophically, with an emergency landing. His identity is known to almost everyone, of course to the audience, but as long as he plays his role, he doesn’t take off his mask even when he kisses, that’s how it goes in comics. His nemesis is The Riddler, a vigilante who uses serial killer methods, and for a long time we are in a situation of ambiguity, because from a moral point of view at least, the two seem to be on the same side of Good (or Evil) . The script proposes a complicated detective intrigue, sprinkled with riddles that the assassin leaves at the scenes of his crimes, addressed especially to Batman. Catwoman also shows up, with a parallel personal story of her own. The two, along with Police Commissioner Gordon, will fight alone against a corrupt system complicit with the underground world of crime.
As many similar movies, ‘The Batman‘ deserves praise for the visual concept. We are in a dark universe, where it seems to rain almost permanently, excepting when the dams break and the city is completely flooded. At no time do we have a feeling of warmth or light, more than 95% of the action takes place at night and the darkness dominates, figuratively and literally. The story is too long. Movies that last more than two hours need good justification for their duration, that doesn’t exist here, and this film lasts almost three hours. The detective action is not interesting enough, the revelations of the characters behind the masks do not bring extraordinary or unexpected surprises, and the successive passes through cinematic genres (police intrigue, vengeance, catastrophe) is done without elegance. The romantic story is fragile to the point of non-existence. Robert Pattinson, whom I have appreciated a lot in other movies, fails to bring the character behind the mask to life, while Zoë Kravitz fails to make us forget other famous actresses who wore the Catwoman’s costume. A more interesting role, in the category of ‘actors-made-up-beyond-recognition’, is played by Colin Farrell. Delicious but too little. ‘The Batman‘ is one of those movies that I can only recommend to fans of comics-inspired movies and especially to those who love the Batman series and do not want to lose any production in the collection.
‘The Bubble‘, the comedy that Netflix launched on April 1st of this year, directed and co-written by Judd Apatow had all the prerequisites to be a blockbuster. It starts from an excellent idea, refers directly in the satirical register to the pandemic that has haunted our lives for over two years, and deals with the film industry which is an inexhaustible theme of products of the same industry. And yet, despite the good intentions and the presence of a team of actors at least as weird as the heroes of the film, ‘The Bubble‘ loses almost all its air, managing to be just another comedy, with a great starting point and enough acceptable moments to be remembered, but too long, confusing and repetitive to make the viewing itself enjoyable. The two minutes trailer is fun, the problem is that the two hours plus movie does not add a lot.
The starting point is, as I wrote, tempting. In the first months of the pandemic, before the advent of vaccines (accessible in advance only to the very rich), ‘bubbles’ were in vogue, ie groups of people tested and presumed healthy, gathered for a productive purpose or just to spend time together, without fear of contamination. One such group is brought together in a mansion in England to shoot episode 6 of a super-production with monsters and dinosaurs with a budget of hundreds of millions of dollars. The team of actors, some famous, other younger, amateurs and stuntmen, plus an eccentric director and the production directors is heavily guarded, with electronic means and lethal weapons that security personnel do not hesitate to use when needed. Isolations and quarantines follow one another, production faces all sorts of obstacles, including Covid-19 cases overshadowed by conflicts between actors, director, producers, hotel staff and security guards. Everything that can go wrong will go very wrong.
The comedy of situations is somewhat outdated and I don’t know if there is anyone responsible for this other than time that has very quickly revealed the ineffectiveness of isolation methods and the permeability of various ‘bubble’ formulas. In addition, any viewer of this film has experienced the ‘sanitary’ situations described on the screen and many do not feel like laughing. The satirical part of the celebrity system, the lack of a cultural horizon and the thirst for publicity of actors fighting for screen time and glory would have been a more appropriate and authentic material, but here comes visible the main problem of the script: too many characters who sometimes do not they differ from each other not even in stereotypes, too many confusing events and no clear line of action or dosage of comedy. Had the film lasted only 90-100 minutes it would still have been acceptable, but its stretching to over two hours is not justified at all. There are a few good gags, especially those related to film effects including acting in front of the ‘green walls’. From the cast I can’t help but mention David Duchovny, who for me, as a lifelong fan of the ‘X-Files’ series, is forever associated with the role of Agent Murdoch. As the years go by, Duchovny starts resembling Walter Matthau, and perhaps in time he will reach his comic essence. ‘The Bubble‘ is a comedy that needs not be avoided, but also one that is not necessarily required to be watched.
Voi face în această săptămână o pauză de la trecerile în revistă ale fascinantei și apăsătoarei actualități și vă voi invita la o discuție despre o ramură mai puțin cunoscută a artei, care a luat naștere și își găsește inspirația în știință, și care, la rândul său, influențează cercetarea științifică și devine una dintre uneltele sale de lucru. Este vorba despre paleoartă. Desigur, primul lucru care trebuie spus este că paleoarta nu este același lucru cu arta paleolitică, pentru care termenul mai exact ar fi, oricum, arta preistorică. Paleoarta este compusa din lucrările artistice originale, care încearcă să reconstituie și să înfățișeze viața naturală preistorică conform dovezilor științifice. În cele mai multe cazuri este vorba despre picturi și desene, dar modelele fizice tridimensionale ale animalelor sau plantelor dispărute și, mai recent, modelele grafice pe calculator pot și ele să fie considerate, la extrem, ca aparținând acestui domeniu artistic.
(sursa imaginii: By Jean Hermann – Taquet, P., and Padian, K. (2004). "The earliest known restoration of a pterosaur and the philosophical origins of Cuvier’s Ossemens Fossiles." Comptes Rendus Palevol, 3(2): 157-175., Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=10032129)
Paleoarta are și ea o istorie a sa, la fel de veche precum primele descoperiri și studii ale fosilelor, care au premers stabilirii disciplinei științifice a paleontologiei. Termenul a fost introdus la sfârșitul anilor 1980, de artistul american Mark Hallett, pentru arta care descrie subiecte legate de paleontologie, dar se consideră că a apărut ca o tradiție vizuală la începutul anilor 1800, în Anglia. Antecedentele sunt însă mult mai vechi. De exemplu, unii cercetători consideră că o vază corintiană pictată cândva între 560 și 540 î.Hr. prezintă o reprezentare a unui craniu fosil. Acest așa-numit „monstru din Troia”, fiara cu care s-a luptat Hercule, seamănă oarecum cu craniul girafidei Samotherium. În mod similar, unii autori au speculat că deschiderea nazală uriașă și unificată din craniul mamuților fosili ar fi putut inspira lucrări de artă antice și legenda ciclopului. Alte opere de artă din Evul Mediu târziu al Europei, care înfățișează de obicei creaturi mitice, sunt inspirate mai plauzibil de fosilele de mamifere și de reptile mari preistorice, care au fost cunoscute din această perioadă. Manualul german ‘Mundus Subterraneus’, scris de savantul Athanasius Kircher în 1678, prezintă o serie de ilustrații de oameni giganți și dragoni care ar fi putut fi inspirate de descoperirile de fosile din acea vreme, multe dintre ele provenind din cariere și peșteri. Unele dintre acestea ar fi putut fi oasele unor mamifere mari din pleistocen, găsite în aceste peșteri europene. Altele s-ar putea să fi fost bazate pe fosile mult mai vechi de plesiozauri, despre care se crede că au generat imaginea dragonului din această carte, care se îndepărtează considerabil de silueta clasică zveltă și ondulată a dragonilor din reprezentările precedente. Se crede că reconstituirile scheletice ale inorogului din secolul al XVIII-lea au fost inspirate de oasele de mamut și rinocer din epoca glaciară, găsite într-o peșteră de lângă Quedlinburg, în Germania de astăzi, în 1663. Aceste lucrări de artă sunt de origine incertă și ar fi putut fi create de Otto von Guericke, naturalist german, cel care a descris prima rămășiță de „unicorn” în scrierile sale, sau de Gottfried Wilhelm Leibniz, autorul care a publicat imaginea postum în 1749. Aceasta este cea mai veche ilustrare cunoscută a unui schelet fosil.
Primele exemple de creații care aparțin incontestabil domeniului paleoartei, fiind legate de cercetări științifice ale paleontologiei în formare, datează de la începutul secolului al XIX-lea. Naturalistul și profesorul francez Jean Hermann de la Strasbourg a creat în 1800 o serie de schițe bazate pe primul schelet fosil cunoscut al unui pterozaur. Acestea prezintă interpretarea de către Hermann a animalului ca mamifer zburător, cu blană și urechi mari externe. Este vorba despre desene cu peniță, schițe relativ rapide, care însoțeau notele sale despre fosile, și probabil că nu au fost niciodată destinate publicării, iar existența lor a fost descoperită doar recent, în corespondența dintre artist și anatomistul francez, baronul Georges Cuvier. Cuvier, pornind de la reconstituiri ale scheletului mamiferelor dispărute a realizat la începutul anilor 1820 restaurări cu musculatură stratificată deasupra lor, care pot fi considerate cele mai vechi exemple de ilustrații ale țesuturilor animale construite peste schelete fosile. În aceeași perioadă, mai exact începând cu 1805, în Rusia, comerciantul Roman Boltunov din Yakutsk a realizat schițe bazate pe fosile de mamut, care nu au fost, probabil, niciodată destinate publicării științifice, dar funcția lor – de a imagina aspectul unui animal ai cărui colți îi găsise în Siberia și pe care spera să-i vândă – reprezintă totuși unul dintre primele exemple de paleoartă, conform definiției de astăzi. Schițele lui Boltunov au suscitat suficient interes științific încât desenele au fost ulterior trimise la Sankt Petersburg și, în cele din urmă, au condus la organizarea unei expediții pentru excavarea și studiul restului specimenului. Arta începuse să influențeze știința.
Vizitatorii de astăzi ai liniștitului parc Crystal Palace, din sudul Londrei, pot admira, la marginea unui lac, o relicvă curioasă din expoziția care dă numele parcului: o turmă de dinozauri de beton, lenevind cu fălcile căscate, solzoși și mândri, lângă copaci. Creaturile preistorice au fost realizate de artistul Benjamin Waterhouse Hawkins în anii 1850 și sunt considerate drept primele sculpturi de dinozauri din lume. O parte dintre ele au fost realizate pentru expoziția universală din 1851, iar restul (33 în total), câțiva ani mai târziu. Consultantul științific a fost Sir Richard Owen, cel care în 1841 inventase termenul de dinozaur. Progresele paleontologiei au infirmat multe dintre ipotezele lui Owen despre cum arătau animalele preistorice, dar reperul istoric rămâne valabil.
Una dintre cărțile cele mai interesante în acest domeniu este ‘Paleoart: Visions of the Prehistoric Past’, publicată în 2017 de editura Taschen, specializată în albume de artă. Autoarea cărții este publicista americană Zoe Lescaze. Albumul acoperă un secol și jumătate de istorie a acestei discipline, între anii 1830 și 1980. Este o carte monumentală și ‘monstruoasă’ ca dimensiuni, imagini și design. Uneori, investigațiile au fost dificile și Lescaze a trebuit să scotocească prin arhive instituționale și private, unele dintre lucrări fiind publicate pentru prima dată în această carte. De exemplu, ea relatează în ‘Paleoart’ cât de multe dintre „cele mai bune lucrări ale lui Burian (artistul ceh Zdeněk Michael František Burian, 1905-1981) lâncezesc închise în depozitele muzeului” din Republica Cehă. În mod similar, dinozaurii din Londra ai lui Hawkins au fost abandonați timp de zeci de ani, după ce Crystal Palace a ars în 1936. O soartă zbuciumată au avut și lucrările cu dinozauri și alte animale preistorice create de artistul german Heinrich Harder, care decorau Acvariul din Berlin. Când Grădinii Zoologice din Berlin i s-a adăugat acvariul, în 1913, Harder a fost însărcinat să picteze picturi murale și sculpturi în relief cu creaturi dispărute. Distrus de bombardamente în 1943, acvariul a fost reconstruit, iar lucrările de paleoartă reconstituite de Hans Jochen Ihle (1919-1997, artist german considerat unul dintre cei mai remarcabili sculptori de animale din secolul XX), folosind fotografii, fragmente de plăci și planurile originale ale lui Harder. Printre ele, remarcabilul mozaic „Pteranodon” re-creat în 1982.
Printre artiștii care au lucrat în strânsă colaborare cu oamenii de știință și, prin lucrările lor, i-au influențat pe aceștia, dar au și aprins imaginația publicului larg se numără Charles R. Knight (1874-1953). Pictor american care și-a început cariera la sfârșitul secolului al XIX-lea și a atins apogeul la începutul secolului XX, Knight a lucrat îndeaproape cu oameni de știință precum Henry Fairfield Osborn și Barnum Brown, pentru a reprezenta subiectele cât mai exact posibil, având în vedere ipotezele științifice de atunci. În conformitate cu ideile lui Osborn, Knight le-a dat dinozaurilor săi membre subțiri de șopârlă, mai degrabă decât picioarele musculoase, asemănătoare unei păsări pe care le sugerau, de fapt, fosilele. Aproape orb deja, de pe când avea 30 de ani, Knight a optat pentru un stil naturalist plin de volum și mișcare, cu culori complementare, palete moi și peisaje expansive. În timpul vieții lui Knight – și pentru ceva timp după aceea –, paleoarta a rămas un domeniu destul de liber. Pictorii proveneau din medii diferite – unii erau ilustratori școliți, iar alții, amatori entuziaști. Nu toți erau neapărat preocupați de rigoarea anatomică. În anii ‘30 și ’40, artiștii europeni, precum Mathurin Méheut, au căutat romantism în preistorie, prin desene stil Art Nouveau și acuarele evocatoare, punându-le pterodactililor aripi de liliac și înzestrând dinozaurii cu gâturi lungi și elegante. Paleontologul sovietic Konstantin Konstantinovici Fliorov (un mare admiratori al lui Knight) a fentat realismul artistic forțat al artei sovietice, înfățișând lumea preistorică drept un univers de basm, plin cu dinozauri asemănători dragonilor. Cinematografia a început și ea să fie influențată, au apărut filmele cu monștri preistorici, cum ar fi King Kong, Godzilla și diferite feluri de dinozauri inventați la Hollywood. O schimbare semnificativă a modului de reprezentare a dinozaurilor a avut loc la sfârșitul anilor ‘60, când o revoluție științifică minoră a început să schimbe percepțiile despre dinozauri ca animale lente, care își târâie cozile, în creaturi active, agile și uneori letale. S-a adăugat la acestea demonstrarea legăturii evoluționiste dintre dinozauri și păsări. Începuse perioada numită în paleoartă ‘renașterea dinozaurilor’, care avea să atingă apogeul cu ‘Parcul Jurasic’ – romanul lui Michael Crichton și seria de filme începută de Steven Spielberg.
Paleoarta modernă, prin definiție, pune în centrul activității sale credibilitatea științifică. Ea implică respectarea unor principii științifice și a unor principii artistice. Artistul trebuie să înțeleagă locul organismului-subiect în timp (geocronologie) și spațiu (paleobiogeografie), pentru ca restaurările de scene sau medii în paleoartă să fie credibile. Obiectivele paleoartei variază de la comunicarea cunoștințelor științifice la stimularea emoțiilor prin fascinația față de natură. Reviste ca National Geographic au dedicat articole și numere întregi acestui dialog activ dintre știință și artă și metodelor moderne cărora astăzi li se adaugă matematica, inteligența artificială, grafica digitală și printarea tridimensională. În afară de obiectivul exactității în sine, intențiile paleoartistului pot fi multiple și includ ilustrarea unor ipoteze științifice specifice, sugerarea de noi ipoteze sau anticiparea cunoștințelor paleontologice prin ilustrare, care poate fi verificată ulterior prin dovezi fosile. Paleoarta poate fi folosită chiar și ca metodologie de cercetare în sine, cum ar fi crearea de modele la scară pentru estimarea greutății și dimensiunilor. Paleoarta este, de asemenea, folosită frecvent ca instrument de informare și educație publică, inclusiv prin producția și vânzarea de jucării, cărți, filme și alte produse cu tematică paleontologică. Știința și fantezia se întâlnesc și interacționează în această disciplină de frontieră, mai mult și mai semnificativ decât în multe alte domenii.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Editura Paralela 45 republică într-o ‘ediție definitivă’ una dintre cele mai interesante și mai intrigante construcții epice ale ultimilor ani în literatura română – tetralogia (numită de autor ‘Clan de Romane’) ‘Cea mai frumoasă poveste a lumii’. Cele patru volume semnate de Daniel Bănulescu, cu titluri unul mai incitant decât celălalt, se constituie într-o istorie pitorească și alternativă, amestecând fantasticul cu macabrul, a ultimilor ani ai dictaturii comuniste și ai regimului cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. Hazardul face ca să fi citit și să fi scris deja despre ultimul volum intitulat (cu modestie!) ‘Cel mai bun roman al tuturor timpurilor’, a cărui acțiune se petrece între lunile aprilie și octombrie ale crucialului an 1989. Acțiunea celui doilea volum, al doilea și în ordinea lecturilor mele, este plasata cu un an înainte, în patru zile precis marcate, la începutul lunii aprilie 1988. Este o carte mult mai subțire și mai concentrată decât prima pe care o citisem, dar consistentă în ton și atmosferă, care îmi confirmă faptul că în Daniel Bănulescu avem unul dintre cei mai neobișnuiți prozatori români de astăzi, autor al unor cărți care provoacă și delectează în același timp.
Diavolul însuși vizitează Bucureștiul anului 1988. Se înmulțesc vizitele sale în orașele Europei de Est în ultima vreme, așa cum sunt imaginate de scriitori. Exemplul clasic este, desigur, ‘Maestrul și Margareta’ al lui Mihail Bulgakov dar am întâlnit o descindere similara și în ‘Clovnul’, romanul scriitorului basarabean Iulian Ciocan, despre care am scris recent. Orașul reimaginat de Daniel Bănulescu este, la suprafață, cel pe care ni-l reamintim din acea perioadă. Lozincile și cozile la orice coexistă.
‘”România a ales.
Socialism. Pace. Progress.”
scrie deasupra unui magazin de Lactate, din care, bineînțeles, lipsește cu desăvârșire orice fel de marfă.
Deasupra cozii formate în fata unui magazin Alimentara, și la care 200 de oameni așteaptă fară să știe ce produs o să se vândă acolo, lozinca dezvăluie:
“Ceaușescu – eroism.
România – comunism” (pag. 20)
Diavolul aterizează la Aeroportul Otopeni și angajează serviciile taximetristului Țaca Genel, personaj pe care îl vom reîntâlni și în volumul final al ciclului. Cel care poartă numele alternative de Has Satan, Ho Diabolos, Șeful Scump, Nimicitorul, Generalul, etc. are o misiune clara: trebuie să reconstituie cheia care să deschidă încuietoarea temniței în care va fi închis un prieten de-al sau.
‘Secretul de fabricație e următorul: Există în București trei, nouă sau cincisprezece persoane pe care, pentru a ne fi mai ușor, le vom numi “Regi Fermecați” sau “Regi Secreți ai orașului”, care au următoarea calitate:…
… Daca ai lua mulaje după lobii urechilor lor stângi și daca ai înșira aceste mulaje într-o anumită ordine, pe niste tije metalice, atunci ai obține profilul cheilor, pe care prietenul meu ar putea evada din temnița care e numita “Închisoarea Adâncului”. (pag. 24)
Identificarea? Prenumele regilor sunt scrise pe un bilețel de însuși Arhanghelul Gabriel, iar locul unde pot fi găsiți, chiar dacă în perioade istorice diferite, este albia râului Bucureștioara, unul dintre râurile dispărute cu vremea, dar care poate fi încă identificat pe hărțile vechi ale orașului. Cum pentru Diavol călătoria în timp nu este o problemă, cei trei Regi vor fi identificați în persoanele unui asasin în serie de la începutul anilor ’30 care poartă pitorescul nume Ulpiu Sargețiu Galopenția (etimologia numelor eroilor lui Daniel Bănulescu ar merita un articol separat), în persoana lui Nicolae Ceaușescu (ce alt păcătos mai mare cunoașteți în istoria României?) și în persoana unui pitoresc spărgător care este confundat cu un opozant al regimului. Nu sfârșesc bine niciunul dintre cei trei, dar morțile lor nu se petrec neapărat în această carte. Călătoria în anii sfârșitului de regn comunist și în trecutul mai îndepărtat al Capitalei, cu combinația de personaje macabre și grotești care uneori acționează în mod rocambolesc, construiește o întreagă mitologie subterană care amintește de foiletoanele cu Misterele Bucureștilor, populare în a doua jumătate a secolului 19. O parte dintre personaje le vom regăsi și în volumul final al Clanului de Romane. Imagistica ia uneori tente de filme de groază, ceva în stilul celor regizate de Tim Burton:
‘Capul din mâna lui Has Florescu are un ochi deschis, iar celălalt închis, o jumătate din față întreagă, iar cealaltă jumătate de față distrusă, din pricina zdrobirii de asfalt. Părul și sprâncenele îi șiroiesc de un lichid întunecat, emanând un miros de alcool. Țeasta însă își mișcă buzele cu o veselie nelalocul ei chiar pentru careva care a scapăt de la Străulești.
– Bună dimineața domnule Țaca. Ce bine e în Republica noastră Socialistă, ce bine e pe pământ și ce bine e pe străzile Bucureștiului nostru! Ce norocoși suntem cu toții că trăim în cel mai plin de mistere oraș de pe întreg mapamondul.’ (pag. 91)
Foarte interesantă este prezentarea lui Nicolae Ceaușescu în acest ciclu de romane. Dictatorul are parte de un fel de reabilitare intelectuală, dar în mod cert nu morală și nu politică. Șiret și abil din punct de vedere politic, se deghizează în mod măiastru, precum califii din ‘1001 de nopți’ și se amestecă în popor pentru a-i ‘sonda’ opinia. Stilul său de conducere nu diferă de felul în care își administrează afacerile rivalii sai din lumea interlopă. Are însă și inteligență politica și ‘viziune’. Unul dintre programele care în perspectivă istorică par astăzi elucubrante, cel al unei bănci mondiale pentru țările în curs de dezvoltare bazată pe capital românesc este descrisa în termeni care combină satira, absurdul și vocabularul geopolitic și economic. Inspirația – în carte cel puțin – este Biblia!
‘Ideea genială a lui Nicolae Ceaușescu era să înființeze, pe tăcute, o Bancă Mondială a României, care să acorde credite, cu dobânzi incredibil de mici, țărilor în curs de dezvoltare, pentru a le uni într-o singura entitate și pentru a ajunge întâi Bancherul, apoi Regele lor.
Așa că, de doisprezece ani încoace, Nicolae Ceaușescu clădește, în neguroasă conspirativitate, cărămidă cu cărămidă, Banca Mondială a României.
Acționează în trei direcții principale:
Cumpără, prin interpuși, tone de aur, cu care vitaminizează tezaurul național al României.
Ține cât mai scăzut fondul de consum al populației românești.
Și se aliază tot mai strâns, și tot în secret, cu câteva dintre marile țari arabe, precum Irakul, Libia și Iranul, pentru ca aceste state să-și mute din o parte din munții lor de lingouri de aur, în visteria Băncii sale Mondiale și, prin această metodă, să înfrângă cât mai des capitalul sovietic și capitalul american.’ (pag. 104)
Paradoxul istoriei este că aceste intenții într-adevăr existau și erau incluse în planurile dictatorului. Și non e vero …
Ceaușescu are o eminență cenușie pe nume Petre Gigelea, care îi îndeplinește cu constinciozitate toate ordinele dar și îndrăznește să-i puna întrebări grele (paradoxal, fară consecințe):
‘- Din pricina opririlor curentului electric, într-un an, mor în incubatoare sute de noi născuți. Alte câteva mii de copii mor din cauza lipsei de medicamente, pentru că toate medicamentele noastre le vinzi în străinătate. Alte câteva sute de copii mor din pricina lipsei de lapte praf, pentru că tu nu permiți să se cheltuiască dolari pentru a fi cumpărat laptele praf necesar din străinătate.
– Petre, amintește-ți că, dacă paie nu sunt, nici n-ai cum să-i hrănești pe măgari – își prinde Secretarul General al Partidului. cu îndemânare, cu cel de-al doilea ac de siguranță, pălărioară de perucă. Daca paie nu există, nici noi nu suntem vinovați.’ (pag. 124)
Un loc special în iad este rezervat de Daniel Bănulescu poeților adulatori, și în special Bardului cu cenaclul și cu discipolii săi. Paginile dedicate personajului Emilian Răulescu sunt savuroase, inclusiv cele care descriu pedeapsa pe care i-o dă dictatorul pentru ‘erorile’ sale. Răulescu este de altfel încă unul dintre personajele care vor apare și în volumul final al ciclului.
‘- … Revista la care a fost angajat se numește “Contemporanul”. E atât de plicticoasă încât, dacă se întâmplă să zboare pe deasupra ei, musca se plictisește și adoarme … Pentru faptul că a deconspirat secretul de Partid și de stat, Răulescu n-a primit decât o pedeapsă simbolică: El îi scrie revistei vocalele. Și vine altul în urmele lui, Lavrenție Lulici, mult mai curat în cerul gurii, și îi adaugă revistei consoanele. La sfârșit, nu le vine nici lor să creadă ce revista mizerabilă au produs, se fac unii pe alții prosti și se sparg de râs.’ (pag. 97)
Observație editorială de detaliu: ar fi bine ca ediția de după ‘ediția definitivă’ (și sunt convins că vor fi) să corecteze câteva probleme editoriale, intre care o foarte evidentă încurcătură în socoteala anilor la pagina 100.
Sarcasmul și absurdul, demonologia și fantasticul se întâlnesc în paginile acestei cărți scrise în stil de roman picaresc, pe care cititorii o vor savura și în același timp se vor îngrijora în timpul lecturii. După ce am citit, în ordine, volumele 4 și 2, rămâne să mai caut tomurile 1 și 3 din tetralogie pentru a-mi forma o imagine completă. Nu pot să nu mă întreb încotro se vă îndreptă prozatorul Daniel Bănulescu de aici încolo. Va trece pragul anilor ’90 cu un ciclu similar dedicat perioadei post-decembriste? În definitiv, nu lipseau nici atunci și nu lipsesc nici acum Diavolii și ei vizitează din când în când Bucureștiul.
(sursa imagine: colectia de fotografii a poetei Cleopatra Lorintiu)
– interviu cu Cleopatra Lorințiu, directoarea adjunctă a filialei din Tel Aviv a Institutului Cultural Român –
În luna mai a acestui an, doamna Cleopatra Lorințiu încheie o perioadă de patru ani în care a fost directoarea adjunctă a filialei din Tel Aviv a Institutului Cultural Român. Personalitate multiplă – poetă, scriitoare, jurnalistă, scenaristă și realizatoare de televiziune, diplomată și promotoare culturală –, Cleopatra Lorințiu lasă în urmă la Tel Aviv numeroase realizări impresionante într-o perioadă care nu a fost ușoară din multe puncte de vedere, marcată de activități care au contribuit la consolidarea cunoașterii reciproce dintre culturile română și israeliană și la promovarea valorilor românești și a limbii române în Israel. Lasă, mai mult decât orice, aici, în Israel mulți prieteni.
Doamna Lorințiu a avut bunăvoința să răspundă întrebărilor mele pentru cititorii revistei ‘Literatura de Azi’.
***
Dan Romașcanu: Ați ajuns la Tel Aviv în 2018, după alte etape de activitate culturală rodnică în străinătate, între care o perioadă la Paris. Ce este specific în Israel, prin ce se deosebește o misiune culturală română în Israel de alte locuri din lume?
Cleopatra Lorințiu: Poate că o să vă surprindă, dar totul începe cumva cu un monument ridicat în pădurile din prejma Ierusalimului, onorând numele și memoria doctorului Nathan Brumberg, în amintirea faptelor lui notabile și a carierei sale din timpul celui de al Doilea Război Mondial și din perioada care a urmat. De la datoria pe care am resimțit-o față de cel care a fost tatăl soțului meu, mon beau père cum se zice, de la puternica sa personalitate, ca simbol al acestei relații deopotrivă puternice și subtile întru spiritul evreiesc, românesc și francez laolaltă, a pornit opțiunea mea de a accepta un post în diplomația culturală la Tel Aviv.
Deci punctul cel mai recent de apropiere a mea de Israel este soarta și cariera lui Nathan Brumberg, dar mult îndărăt e amintirea copilăriei mamei mele, petrecută prin preajma Fălticenilor ei, a Ieșilor și, în general, a Moldovei noastre, amintirile care mi-au modelat visurile și în care apăreau mereu familiile Leibovici, Bercovici, Herșcovici și așa mai departe, despre care mama îmi spunea tainic că au plecat departe, undeva unde cresc portocali.
Știam multe și voiam să știu și mai multe despre Israel, înainte de a veni aici pentru un mandat determinat, de la bun început, de patru ani, preocupată de-a înțelege mai bine această punte ineluctabilă dintre țările noastre.
Și cum aveam, cum ziceți dumneavoastră stimate domnule Romașcanu, un oareșce trecut (pe undeva atipic) în diplomația culturală, purtam în mine și speranța de a realiza ceva concret. Despre reușitele, nereușitele și toate unghiurile posibile de abordare vă voi putea să vă vorbesc dacă vă va interesa numai după încheierea contractului meu, atunci când voi redeveni un scriitor liber de contract, cum se folosește acum cu mare frecvență termenul de free lance.
La întrebarea „Ce este specific în Israel?” va trebui să răspund… într-o carte! la care de altfel lucrez, orice răspuns ar fi acum ciuntit și prin urmare neîmplinit.
Totul este specific și, în același timp, paradoxul este că te și simți pe alocuri ca acasă, ca în România. O să vă spun o anecdotă: la un moment dat ne-au vizitat arhitecții de la Uniunea Arhitecților din România, cu o expoziție de excepție, „7 arhitecți evrei”, înfățișând niște planșe frumoase cu prezentări succinte și imagini ale parcursului unor personalități din arhitectură, bineînțeles începând cu Marcel Iancu. Ei alcătuiseră atunci și un catalog foarte bine gândit, cuprinzând în majoritate case bucureștene concepute de acei arhitecți.
Mult după ce s-a terminat expoziția, am oferit unei cunoștințe, un israelian din Yaffo , un asemenea catalog. Când l-a primit, el l-a răsfoit oarecum observând pozele și a spus, „Foarte frumos, ați scos un catalog despre casele din vechiul Tel Aviv?”
D.R.: În ce măsură vă era cunoscută cultura israeliană și cea evreiască, în general? Cum ați descrie starea actuală a culturii israeliene, scena culturală și artistică din această țară?
C.L.: Mă potopiți cu întrebări foarte grele și care cer răspunsuri foarte lungi, complexe. Vor fi aceste răspunsuri tema unor cărți viitoare? Vă răspund acum (cu un surâs!) la o altă întrebare, cea legată de planuri…
Unele elemente din cultura israeliană mi-erau cunoscute, iar despre cea evreiască îmi e greu să exprim interesul meu printr-un cuvânt – ea este leagănul culturii umanității, așa precum cea greacă și cea romană. I-am citit pe scriitorii evrei, de toate expresiile, cu nesaț. Tânără fiind și produsul școlii românești din anii 60-70, eu nu am crescut într-o atmosferă a „diferențierii”, ci a alterității în sensul pozitiv.
Dacă mă simțeam aproape de Nora Iuga, excepționala doamnă a poeziei românești, sau de prietenul Constantin Abăluță, dacă îmi apăreau cărțile de poezie prin grija infinită a marelui poet Florin Mugur, prietenul apropiat al soțului meu din acea perioadă, Gheorghe Tomozei, din păcate dispăruți amândoi nedrept de devreme, dacă persoana care m-a susținut și m-a ajutat realmente, publicându-mă în anii mei grei (căci au fost 9 la număr…) era Gica Iuteș, dacă eram oaspete favorit în casa Sandei Faur și alte și alte exemple de oameni dragi și prețuiți, precum Felicia Antip, credeți că pe vremea aceea eu mă raportam la ei cu gândul că sunt „scriitori evrei”? Asta era ceva legat de biografie, așa cum despre mine se putea spune că sunt o tânără venită din spațiul ardelenesc, dintr-un mic orășel de provincie, la București.
Întâmplările lor de viață și de biografie erau pentru mine interesante, chiar fascinante, și prin intermediul lor am înțeles mai bine și mai adevărat ceea ce istoria ne spunea destul de sec în propoziții sentențioase .
Partea a doua a întrebării însă nu o pot satisface din motivele invocate la începutul dialogului nostru: un răspuns parțial ar fi faptul că nu sunt pregătită pentru a face față la o asemenea provocare: În Israel am văzut în muzică o stare cuceritoare, de un nivel excepțional (la concerte de excepție de la Auditoriul Bronfman, nu de mult concertul cu dirijorul Zubin Mehta și pianista Martha Argerich sau opera Tosca în concert), am fost la două spectacole de operă, grație biletului de favoare primit de la Ionuț Pascu, și am constatat nivelul Operei din Tel Aviv (reprezentația cu Evgheni Onegin a fost un regal). Am fost prin multele galerii de artă plastică și la teatru și am sesizat un anume gust, un trend, cum se zice artistic, specific israelian. Și am mai înțeles că nu orice spectacol, artist, operă sau reprezentare de orice gen poate fi gustată de publicul de aici. Că există un cerc de preferințe și afinități , un mod specific de promovare și apropiere, care ar merita o mai aprofundată cunoaștere.
În același timp, am observat cum iubitori de muzică și teatru din Israel, merg în România pentru „sesiuni de spectacole” și fac un fel de cură de muzică la Festivalul Enescu, sau de teatru la Festivalul de la Sibiu al lui Chiriac, sau la Cluj, la Festivalul de film sau la București etc. etc.
D.R.: Care este starea literaturii în limba română care se publică în Israel?
C.L.: Întrebarea aceasta e un punct sensibil și care m-a preocupat constant. Am fost și acuzată, și apărată (poate că așa e bine!) cum că țin partea asociației de scriitori israelieni de limbă română și mi s-a reproșat chiar acest lucru, afirmându-se că institutul trebuie să se axeze pe publicul „străin”. Sinceră să fiu, scriu de la 14 ani, am debutat editorial la 18 ani, am intrat la 19 ani în Uniunea Scriitorilor din România, cred că atunci eram cea mai tânără autoare, am trăit o viață prin și în literatură, mi-e greu să nu fiu solidară cu scriitorii de limbă română, oricine ar fi aceștia și în orice formă de asociere ar fi sau n-ar fi, căci nu e obligatoriu să faci parte dintr-un sindicat sau o asociație pentru a scrie și a publica și a trăi pentru asta (nu neapărat și din asta).
Aici, lucrurile sunt complicate, deoarece misiunea din Israel este diferită total de celelalte misiuni culturale din lume. Aici evreii români sunt cetățeni israelieni cu drepturi depline, ei au venit în Țara Lor, iar ei manifestă interesul profund pentru păstrarea limbii române.
Mă gândesc la lupta pe care au dus-o autorii anilor 50- 60 -70 pentru a-și apăra limba, acuratețea exprimării, vocabularul, contactul cu matricea culturală românească, mă gândesc câți dintre aceștia au renunțat să aducă altceva de acasă în puțintelele lor bagaje de olimi și au cărat valize cu cărți în românește.
Acești oameni sunt israelieni, zeci de mii de oameni, între care nespus de mulți autori, sau cititori, intelectuali de înaltă ținută, oameni din fel de fel de profesii care au găsit de cuviință să-și păstreze exprimarea și în românește.
Cum poți să neglijezi acest lucru, când cei mai mari lingviști, specialiști ai limbii române au fost evreii Șăineanu, Mozes Gaster sau Alexandru Graur? Așa, măcar ca un semn de prețuire pentru înaintași…
Nu vreau să fiu patetică, dar, sincer, m-a impresionat până la lacrimi intervenția profesorului Moshe Idel din seara organizată de mine la ICR și dedicată lui Eminescu în ianuarie 2022. O puteți vedea, ca de altfel multe alte evenimente, pe canalul de YouTube al institutului.
Apoi am avut ocazia, printr-o mijlocire interesantă a domnului Nanu Peri și a doamnei Laura Aslan de la Paris, să plonjez de-a dreptul în extraordinara aventură culturală a regretatului Al. Mirodan care vine în Israel în anul 1977 din poziția de „dramaturgul important al românilor”, în plină dictatură, renunțând la tot ce însemna acel titlu, și nu mai poate fi jucat aici în primul rând din cauza fisurii între problematica pieselor sale și realitatea israeliană, dar pentru a-și apăra cu fervoare evreitatea românească, talentul publicistic și cultura impresionantă, scoate 270 de numere de revistă …„Minimum” , cea care i-a însoțit ani buni pe cititorii de aici. O să râdeți… revista pleca cu poșta și în Statele Unite, și în Australia, și în Franța, și în România… granițele nu au pus lacăt pe comunicarea intelectualilor. Întâlnirea cu fiul dramaturgului, criticul de teatru și profesor emerit în teatrologie dr. Vladimir Mirodan, venit special de la Londra pentru un eveniment (a venit pe speze proprii, să nu se îngrijoreze nimeni că am fi cheltuit vreo para, majoritatea evenimentelor organizate de mine au fost pro bono și toate expozițiile găzduite, de asemenea).
Lista scriitorilor de limbă română (eu prefer să spun a autorilor căci sunt autori de cărți – multe din ele sunt nu ficțiune, poezie sau eseu, sunt cărți de memorialistică, restituiri, istorii, biografii) este enormă.
Mulți dintre ei s-au prăpădit între timp. Acum citesc opera celui care a fost fratele matematicianului Solomon Marcus, și mă minunez. Pe Marius Mircu, evident, nu l-am întâlnit niciodată. Mi se pare un destin de film. Mi-l imaginez scriind, și iar scriind, în singurătate și încrâncenare, să lase mărturie, să rămâie după el, să editeze pe spezele lui. Pe ultima pagină a unei cărți e scris„tiraj 101 exemplare, exclusiv pentru biblioteci publice, pentru cercetători, pentru presă”.
În perioada șederii mele aici, în Israel, am întâlnit o parte din autorii de limbă română. Cu unii dintre ei am dezvoltat o relație personală, o prietenie aș îndrăzni să spun. Nu afișez aceste prietenii public pentru că nu aș vrea să le fac vreun rău lor, nu care cumva prietenia mea să fie o carte de vizită nefastă pentru viitorul lor. Îmi permit să amintesc doar trei nume, trei oameni care știu sigur că nu se sinchisesc dacă nu vor mai avea deschise anumite porți.
Marlena Braester, poetă foarte personală,de mare modernitate și subtilitate, importantă traducătoare a operei lui Amos Oz în românește, (cărți de preț apărute în ‘Raftul Denisei’…), de care mă leagă o formă de solidaritate literară, cred eu, definitivă. Numai o poetă adevărată a putut să traducă „Să nu pronunți noapte”, „Iuda” și „Aceeași mare” așa cum a făcut-o ea. Precum știți, ea e mai cunoscută în lumea scriitorilor israelieni de limba franceză, este șefa asociației lor și editoarea revistei scriitorilor israelieni în limba franceză „Continuum”, alături de scriitoarea Esther Oren.
(Paranteză: Uneori e bine să te uiți și la ce fac alții… Îi vedeți pe cei de la Institutul Francez cum își promovează valorile? Cum finanțează o revistă în limba franceză? Cum își susțin cultura? Cum se adresează publicului lor israelian predilect de limbă franceză? Asta se întâmplă și cu italienii, cu al lor excepțional institut de la Haifa, și cu polonezii ș.a.m.d.)
Al doilea exemplu de autor total atipic și extraordinar de interesant și prolific este dl. academician Jean Jacques Askenasy de care mă leagă o admirație absolută transformată într-o prietenie extraordinară.
Așa o legătură intensă s-a stabilit între noi, încât până la urmă l-am convins să alcătuim o carte de dialoguri, s-a petrecut în vremea pandemiei e adevărat, carte apărută în România, la prestigioasa Editură RAO, Despre ce nu se uită și care prezintă fragmentar fierbințeala discuțiilor noastre. Fermecător este faptul că nu suntem de multe ori de acord, că ne contrazicem ca de la generație la generație, dar că peste toate domnește o prețuire reciprocă și un respect cald.
În sfârșit, a treia persoană pe care o amintesc și despre care sunt sigură că nu va avea de suferit că îmi declar prietenia în mod public, este domnul Richard Armonn – cartea lui de mărturii și parțial de autobiografie m-a fermecat pur și simplu și am descoperit așa un om extraordinar!
Poeți, scriitori și jurnaliști de aici de limba română îmi sunt dragi mulți, mulți, Despre unii am apucat să scriu (cronici în jurnale românești și e-bookul Benevolenza) și am să mai scriu. Nu le pomenesc numele numai pentru că nu vreau să apară interferențe nedorite.
Din păcate, șederea mea aici a coincis cu o perioadă din viața mea în care am realizat că există lupte fratricide, răutăți inutile și chiar răzbunări.
Plec de aici cu această durere în suflet despre care să nu-mi spuneți, domnule Dan Romașcanu, că este una consolabilă.
Continuarea interviului nostru (dacă va fi, evident, dacă va interesa pe cineva ) va pune degetul pe rană și va vorbi despre unele adevăruri.
D.R.: Va interesa în mod sigur. Chiar vă propun să considerăm acest dialog doar ca o primă serie, urmând ca o a doua întâlnire să o programăm pentru peste câteva luni.
C.L.:Realizarea unei biblioteci publice românești în Israel mi se pare ceva greu, administrativ vorbind.
În România există, fără îndoială, în biblioteci, cărțile autorilor israelieni, o parte din ele, o bună parte din ele, fiind scoase pe banii statului român, și trimise de dincolo, încoace. Și asta e bine.
Un transfer de cărți, o comunicare continuă există neîncetat. Și astăzi autori de aici sunt mai degrabă mai publicați și mai cunoscuți în România.
În privința scriitorilor români traduși în ebraică, lista e mult mai sărăcuță și se bazează majoritar pe prietenii, pe conexiuni personale, pe episoade de politică culturală. Pe de altă parte, discuția asta mă trimite cu gândul la una mult mai amplă: care o fi soarta literaturii, a bibliotecilor, a cărții editate pe hârtie, ce va urma, ce lăsăm generațiilor de după noi și dacă aceste generații mai bagă de seamă ce le lăsăm…
În contextul acesta, când oamenii mor și fug și se aude zgomotul armelor, sincer îmi este greu să găsesc răspunsurile.
D.R.: Să sperăm că pacea și dreptatea vor prevala. Vă mulțumim mult pentru amabilitate și pentru timpul acordat revistei ‘Literatura de Azi’. Sper că vom rămâne în legătură și vom putea continua dialogurile și după întoarcerea dumneavoastră în România. Multă sănătate și succes în tot ceea ce va urma.
(Interviul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Vom discuta în rubrica CHANGE.WORLD din aceasta săptămână despre taxiurile zburătoare care vă vor aștepta curând la balconul apartamentului, despre evenimentele și anunțurile recente de la Apple și Amazon, despre rețelele de sateliți de comunicații și despre un documentar nou, dedicat explorării în spațiu, al cărui autor poartă un nume celebru. Nici pandemia și nici războiul nu au părăsit actualitatea, iar viața continuă în umbra lor.
Firma Apple a organizat pe 8 martie primul său eveniment din 2022, una din cele trei sau patru ocazii anuale în care sunt anunțate noile programe și produse. Ca întotdeauna, mașina de zvonuri a funcționat intens în ciuda norului de confidențialitate în care liderii lui Apple încearcă să se învăluiască în preajma acestor ocazii, și o mare parte dintre zvonuri au fost confirmate. Noul model, de cost (relativ) redus, iPhone SE13 oferă la preturi sub 500 de dolari conectivitate la rețele 5G (dar nu la cele mai performante ale lui Verizon – fapt observat și criticat de experți) și este dotat cu unitatea centrală și video A15 Bionic, proiectată și executată de către Apple. Fără a fi o revoluție, noua generație de tablete iPad Air își depășește cu mult predecesorii, în performanțe și eleganță. Și acest produs include un chip-sistem (System on a Chip – SoC) proiectat de Apple numit M1, are o cameră video extrem de performantă (12 Mpixeli) și oferă conectivitate 5G. Prețul (în Statele Unite) – sub 600 de dolari. Decizia strategică a lui Apple, luată cu câțiva ani în urmă, de a-și proiecta intern cipurile centrale începe să dea roade. Varianta M1 Max este creierul cutiei Mac Studio, un mini-computer cu funcționalitate video remarcabilă, prezentat în tandem cu Apple Studio Display, un panou de 27 de inch, cu rezoluție 5K și 600 nivele de luminozitate, plus o cameră de 12 megapixeli și un sistem performant de difuzoare. Anul 2022 debutează promițător la Apple, dar anunțul principal, cel al unei noi generații de laptopuri MacBook Air, este rezervat pentru unul dintre evenimentele viitoare.
Ziua de 17 martie a marcat o etapă importantă într-una dintre achizițiile cele mai spectaculoase în industria de ‘streaming’ de video și de divertisment acasă. Cumpărătorul este gigantul hi-tech Amazon. Ținta achiziției este unul dintre studiourile cele mai faimoase din istoria cinematografiei, fondat în 1924 și devenit și el un gigant media, producător și distribuitor de filme, dar și de programe de televiziune. Se întâlnesc aici câteva tendințe din industrii diferite. Prima este diversificarea produselor și serviciilor oferite de marile corporații. Amazon își consolidează poziția în lumea divertismentului, oferind serviciului său de streaming, Amazon Prime Video, și mai mult conținut, pentru a-și umple biblioteca deja impresionantă. MGM are peste 4 000 de filme (între care seriile de filme James Bond și Rocky sau Tăcerea mieilor) și 17 000 de emisiuni de televiziune (serialul The Handmaid’s Tale printre ele) în portofoliu. Acest lucru ar trebui să ajute Amazon să facă față unor rivali precum Netflix și Disney+ pe ultra-competitiva piață de streaming. Pentru industria cinematografică și de divertisment, greu încercată de pandemie, o restructurare și asemenea achiziții sunt inevitabile. Achiziționarea lui MGM se pare că a trecut de verificările forurilor regulatorii atât în Statele Unite, cât și în Europa. Cecul semnat de Amazon este în valoare de 8,5 miliarde de dolari. Un alt exemplu este fuzionarea rețelei de televiziune CNN, care deja includea WarnerMedia, cu grupul Discovery, printr-un acord care a fost anunțat anul trecut.
Amatorii de filme science-fiction își amintesc fără îndoială imaginea mașinilor zburătoare pe cerurile metropolelor viitorului, care apărea în filmul din 1982 al lui Ridley Scott, Blade Runner (care este, apropo, proprietatea lui WarnerMedia). Viziunea aceasta pare a se apropia de realizare și piața aceasta este și ea cât se poate de competitivă. După estimarea firmei de consultanță McKinsey & Co., aproximativ 200 de proiecte active în diferite locuri din lume lucrează pentru a transforma în realitate visul automobilelor zburătoare, majoritatea folosite pentru servicii de transport pe rază urbană și metropolitană. Multe dintre acestea seamănă cu modelele curente de drone, folosind mici rotoare pentru decolare verticală și aterizând ca elicopterele. Unul dintre proiectele cele mai avansate este cel al firmei chineze Auto-Flight, cu baza în Shanghai. Aparatul propus se numește ‘Prosperity I’, are o capacitate de trei persoane și, în timpul deplasării, rotoarele folosite pentru decolarea și aterizarea verticală sunt oprite și un alt rotor este utilizat pentru deplasare pe traiectorie paralelă cu suprafața Pământului. Acționarea este electrică și autonomia de zbor de 250 de kilometri. Auto-Flight va folosi primele prototipuri construite pentru a primi autorizații de zbor din partea Administrației Aviației Civile din China (CAAC) și a Agenției Uniunii Europene pentru Siguranță Aviatică (EASA). Interesant de văzut ce rol vor juca conflictele politice și comerciale în încercările companiei chineze de a opera și a vinde în Europa. În China, Auto-Flight are un concurent serios în firma EHang, al cărei model EH216i, cu pilotare automată, poate transporta doi pasageri. Certificarea acestor aparate necesită peste 20 000 de zboruri de încercare. Este vorba, în fapt, despre trei procese de aprobare: o omologare tehnică a produselor similară celei prin care trece orice mijloc de transport; o certificare a liniilor de producție care să dovedească faptul că întreprinderile producătoare corespund standardelor de calitate și siguranță pentru aviație; și autorizație de operare pentru firmele care oferă serviciile, similară celor primite de liniile aeriene. Cele trei administrații aviatice – EASA, CAAC și administrația americană FAA – comunică între ele, dar totuși procesele de omologare sunt diferite și obținerea autorizațiilor în una dintre zonele acoperite de ele nu garantează automat nimic pentru celelalte. În Europa, firmele cele mai avansate sunt germane: Volocopeter, care și-a propus să ofere servicii taxi aeriene la Jocurile Olimpice de la Paris din 2024, și Lilium, cu un ambițios proiect de taxiuri zburătoare cu șapte locuri. În Statele Unite, firmele bine poziționate în acest domeniu sunt Joby Aviation din California, care speră să înceapă procesul de certificare în 2023, printre clienții potențiali numărându-se Uber, și Archer Aviation, tot californiană, în care a investit marea linie aeriana United Airlines. Concurența se anunță interesantă și în ceea ce privește oferta de servicii.
Relatam în articolele din săptămânile trecute despre activitatea intensă a rețelei de comunicații Internet prin satelit Starlink, care a repoziționat cu promptitudine o parte dintre sateliții lansați prin intermediul rachetelor lui SpaceX, pentru a face posibilă continuarea conectivității Ucrainei în pofida distrugerilor cauzate de război. Unul dintre concurenții serioși ai lui Starlink urmează să fie rețeaua OneWebb, fondată de americanul Greg Wyler. După o perioadă dificilă, din cauza retragerii susținerii financiare de către grupul japonez SoftBank, perioadă care a inclus declararea pentru câteva luni a stării de faliment în 2020, firma s-a redresat financiar, în special prin intervenția statului englez, care, în febra Brexitului, a cumpărat 33% din acțiuni. Lucrurile păreau să decurgă satisfăcător, cu 428 de sateliți (produși în cooperare cu Airbus) din totalul de 648 lansați până la începutul anului. Problema însă este că lansările aveau loc de la cosmodromul din Baikonur. Pe 2 martie, Rusia a anunțat că dorește garanții scrise că sateliții nu vor fi utilizați pentru aplicații militare și că OneWeb trebuie să renunțe la sprijinul guvernului britanic pentru ca lansările să poată continua. Consecința imediată a fost înghețarea lansării a 36 de sateliți, care urma să aibă loc în zilele următoare. Alternativa există, dar ea constă în a folosi serviciile de transport ale companiei SpaceX a lui Elon Musk, proprietară și a competitorilor de la Starlink. Guvernul britanic se vede acum confruntat cu încă o consecință a Brexit-ului: după ce a pierdut participarea în programul european de navigație Galileo, statul a investit și comunicațiile britanice prin satelit mizează pe o firmă care depinde de concurenții ei pentru a trimite sateliți în spațiu. Riscurile independenței.
Last Exit: Space este titlul filmului documentar care a fost lansat pe 10 martie pe canalul Discovery+. Filmul, care este produs și narat de reputatul regizor Werner Herzog și regizat de fiul său Rudolph, și el un regizor premiat, examinează planurile omenirii de a se extinde dincolo Pământ. Lux sau necesitate existențială? Această dilemă am dezbătut-o și noi în articole precedente ale acestei rubrici. Opinia mea o cunoașteți. Alte întrebări care sunt abordate în film? De exemplu: Cum se vor înmulți oamenii în spațiu? De câtă antimaterie ar fi nevoie pentru a ajunge la Proxima Centauri b? De câtă piele ar avea nevoie fiecare dintre noi dacă am putea, într-un fel, să „bioinginerim” oamenii pentru fotosinteză? Filmul se concentrează pe cei care își dedică activitatea științifică dezlegării, una cate una, a enigmelor legate de călătoriile și viața în spațiu.
În final, vești bune din spațiu (măcar de acolo să primim vesti bune). Marshall Perrin, cercetător la Institutul de Știință al Telescopului Spațial din Maryland, a anunțat pe 16 martie, într-o conferință de presă, că Telescopul spațial James Webb a ajuns într-o fază crucială în alinierea oglinzilor sale. Imaginile primite arată că totul funcționează chiar mai bine decât se aștepta, iar operatorii telescopului spun că performanța acestuia va putea atinge sau chiar depăși obiectivele care i-au fost stabilite inițial. Imaginea în sine arată o stea strălucitoare numită 2MASS J17554042+6551277. Dacă alinierea nu ar fi fost suficient de precisă, ar exista mai multe copii ale stelei în imagine, dar ceea ce a fost recepționat arată că cele 18 oglinzi lucrează acum toate împreună, pentru a crea o singură imagine a unei stele flancate de galaxii îndepărtate. Să ținem pumnii ca totul să decurgă perfect și în continuare.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
How many times has was Shakespeare’s ‘The Tragedie of Macbeth’ adapted to screen? This is a question that even the most knowledgeable experts in the history of cinema will not be able to answer exactly. What is dully documented is the fact that there are dozens of versions, plus dozens of movie and television theater performances, plus variations and films inspired by the tragedy of the Scottish king. What prompted a renowned director like Joel Coen to bring back ‘The Tragedy of Macbeth‘ to screen in 2021? Maybe it’s about the ambition to compete with Orson Welles, Akira Kurosawa or Roman Polanski, three of the great directors who left us memorable film versions of the film? Could it be that the role of Lady Macbeth is entrusted to the great actress Frances McDormand who is also his wife and the producer of the film is another reason, important but somewhat extra-cinematic? Is it a coincidence that this is the first (!) film written and directed by Joel without the help of his brother?
It’s impossible to generate a spoiler when writing about a movie based on a play that most viewers studied in school, in which some of the lines are uttered by spectators together with the actors. In fact, Joel Coen‘s version is quite faithful to the Shakespearean text. The only significant shift is related to the age of the royal couple. In Coen’s film, the lead actors and characters are over 60 years old. The monarchical crisis specific to medieval kingdoms with no successors therefore exists from the first moment of Macbeth’s ascension to the throne. He knows this, but he obeys the forces of destiny. A prediction was made to him, and from the moment it seems to come true, the man will do everything to facilitate its fulfillment. It can be said that unlike many other interpretations of the tragedy, in Joel Coen‘s ‘Macbeth’ the woman who influences the man’s deeds is not Lady Macbeth, but the witch (multiplied by three).
What about this version of Macbeth? First of all, it is an exceptional combined achievement in terms of cinematography (Bruno Delbonnel) and sets (Nancy Haigh). Bold angles, spectacular effects, segmented lights, cold walls, Scottish fog enveloping crime and betrayal. We have the feeling that we are absorbed in a three-dimensional video game in which we are extras appearing in a huge theater in which Shakespeare’s tragedy is represented. Denzel Washington and Frances McDormand play the lead roles with clarity and dignity, and some of the supporting roles are memorable in both appearance and performance. And yet, I did not feel that I had learned anything new about Shakespeare, Macbeth, or myself in this film. The viewing experience was as if I had witnessed a good performance by the Royal Shakespeare Company. Of course, this is no little achievement, but it’s less than I expect from a good movie with a Coen in the directing credits.
