Articolul de astăzi este dedicat unei fete a cărei viață a fost curmată la 21 de ani. La fel ca a lui Nicolae Labiș. La fel ca a Sophiei Scholl. Numele ei era Iulia Zdanovska.
Iulia a fost una dintre miile de victime ale agresiunii ruse asupra Ucrainei. O fată inteligentă, frumoasă și talentată, al cărei viitor ca matematician strălucit sau ca dascăl iubit a fost tăiat de război.De pe site-ul web al olimpiadei europene de matematică pentru fete (EGMO – https://www.egmo.org/):
„Cu cea mai mare tristețe vă informăm că Iulia Zdanovska, concurentă EGMO din anii 2016 și 2017, a fost ucisă în urma bombardamentelor de către forțele ruse la Harkov, Ucraina. Avea doar 21 de ani.
Ființă umană incredibil de strălucitoare, pasionată și bună, Iulia iubea copiii și matematica. În calitate de câștigătoare a diferitelor concursuri de matematică și informatică, a putut să aleagă orice carieră și-a dorit. Ea a decis să-și urmeze visul, să predea copiilor și să revoluționeze educația. Ea urma să învețe copiii din orașe și sate mici, care nu aveau privilegiul unei educații de înaltă calitate.
Când a început războiul, Iulia a ales să rămână la Harkov și să ajute, pentru că acesta era orașul ei natal. Ea a spus: „Voi rămâne la Harkov până când vom învinge”.
Slavă eroilor! Ne vei lipsi mereu, vei fi pentru totdeauna în inimile noastre…’
Ajunsesem la site-ul Web al acestei competiții în urma unei dispute pe o pagină Facebook, care anunța succesul reprezentantelor unei echipe naționale la concursul EGMO, ediția 2022. Câteva dintre prietenele mele și câțiva dintre prietenii mei interveniseră chestionând rostul unei asemenea competiții. Întrebau ei: ce rost are o competiție separată pentru fete, nefiind vorba despre o competiție fizică? nu este vorba cumva despre o discriminare? În fapt, situația este exact opusă. EGMO nu dorește să înlocuiască IMO (Olimpiada Internațională de Matematică), ci, dimpotrivă. EGMO a fost creată pentru a încuraja mai multe fete să se intereseze de matematică, și tangențial pentru a le obișnui cu condițiile de competiție. Concursul are loc anual din 2012. Ediția 2016 a avut loc la Bușteni, în România, cea din 2019 la Kiev, în Ucraina. În 2020 și 2021, competițiile au fost virtuale, cea din acest an a fost hibridă. Este aceasta cea mai bună metodă pentru a încuraja fetele să participe și pentru a spori interesul lor pentru matematică? Este o discuție deschisă. Procentajul băieților în echipele naționale încă este copleșitor de ridicat față de cel al fetelor. Deci, a fost EGMO un eșec dacă, până acum, nu a avut un impact asupra echilibrării numerelor de participante și participanți la IMO? Mai degrabă nu, căci intrarea în echipa IMO nu este singurul indicator al succesului în matematică. Mulți tineri se angajează într-o carieră de succes în matematică fără a merge la IMO. Motivul principal pentru care este nevoie de EGMO nu este de a pregăti fetele să intre în echipa olimpică. Potrivit site-ului de la EGMO 2016 din România, „EGMO a fost inițiat cu scopul și dorința de a stimula și motiva fetele și tinerele să-și urmeze pasiunea pentru matematică”.
Nu am discutat de o vreme despre pandemie și vaccinuri. Am văzut, cu câteva săptămâni în urmă, un interviu cu Anthony Fauci, consilierul prezidențial american pe probleme medicale, cel care s-a aflat și continuă să se afle în centrul strategiei americane de combatere a pandemiei, devenind una dintre cele mai cunoscute și mai controversate personalități publice americane. M-a impresionat argumentația sa documentată și tonul optimist în analizarea pandemiei pe care încă omenirea nu a depășit-o, dar alături de care am învățat că trebuie să trăim și cum să o facem. Fauci remarca exemplele pozitive de cooperare internațională: secvența genetică a virusului a fost determinată și împărtășită public la începutul lui 2020, la câteva săptămâni de la apariția primelor cazuri în China; vaccinurile bazate pe tehnologia mRNA au fost produse în mai puțin de un an și, după încă un an, distribuirea lor a devenit practic globală. Urmează probabil o nouă fază, cea în care imunizarea va deveni rutinieră și periodică, și acest proces s-ar putea să dureze și el cam tot un an. Aș vrea să menționez aici numele lui Katalin Karikó (născută în 1955), o biochimistă americană de origine maghiară, specializată în mecanisme mediate de ARN. Ea a co-fondat și a fost director executiv (CEO) al firmei RNARx din 2006 până în 2013. Din 2013, ea este asociată cu BioNTech RNA Pharmaceuticals. Împreună cu imunologul american Drew Weissman, ea deține brevetele americane pentru aplicarea ARN-ului neimunogen. Katalin Karikó n-a intenționat niciodată să facă vaccinuri. Cu ani de zile înainte de pandemie, ea lucra pentru a pune în aplicare potențialul terapeutic al mRNA – mai întâi încercând să creeze o versiune sintetică a moleculei mesager care să nu declanșeze răspunsul inflamator al organismului, și apoi, odată ce ea și Weissman atinseseră acest obiectiv, încercând să determine comunitatea medicală și științifică să le acorde atenție. Inițial ea și-a imaginat tehnologia folosită pentru a-i trata pe cei care se recuperează după atacuri de cord și accident vascular cerebral. Dar cursa frenetică pentru un vaccin Covid a fost cea care i-a adus lui Karikó recunoașterea globală tardivă. Munca pe care ea și colegii ei au făcut-o cu privire la mRNA a oferit fundamentul firmelor Moderna și BioNTech pentru a dezvolta rapid vaccinuri anti-Covid, care au salvat milioane de vieți. Diferența de metodologie permite ca vaccinurile ARNm să fie proiectate, create și aprobate în timp record. În ultimele 18 luni, tehnologia mRNA a fost injectată în miliarde de brațe și a contribuit la încetinirea impactului devastator al pandemiei. Dar impactul ei pe termen lung – accelerat de Covid – ar putea fi și mai mare. Zeci de studii clinice sunt acum în curs de desfășurare pentru noi forme de vaccin mRNA – care vizează boli diverse, de la malarie la Zika, herpes și citomegalovirus. Luna trecută, Moderna – care a fost fondată în 2014 pentru a explora potențialul mRNA – a anunțat că a început studiile clinice de fază I pentru două vaccinuri anti-SIDA (HIV), pe bază de mRNA. Premiile Nobel probabil că nu vor întârzia.
Descoperirile medicale sunt de multe ori rezultatul întâmplării sau a aplicării unor metode medicale în direcții diferite de cele planificate inițial. Un alt astfel de exemplu mi-a fost reamintit de comemorarea, la 27 aprilie, a 60 de ani de la moartea lui Willem Karel Dicke, medicul pediatru olandez care a fost primul care a aplicat dieta fără gluten în tratamentul bolii celiace. Această afecțiune este cunoscută încă din antichitate, simptomele și numele bolii fiind menționate în scrierile medicului grec Aretaeus din Capadochia, în secolul al II-lea. Filosoful Blaise Pascal se pare că a suferit de această boala, iar medicii britanici Matthew Baille și Samuel Gee și cel american Sydney Haas au pus-o în legătură cu alimentația, recomandând diete care funcționau doar parțial, deoarece aceștia nu reușiseră să izoleze precis factorul care determina apariția bolii. Dicke a fost primul care a demonstrat că în boala celiacă unele tipuri de făină provoacă recidivă, avansând ipoteza că proteina din grâu ar putea fi vinovată de declanșarea bolii celiace. Cum s-a întâmplat asta? În ultimele luni ale celui de Al Doilea Război Mondial, în 1944-1945, foametea domnea în Olanda și pâinea a devenit indisponibilă. Pediatrul olandez a observat că, în tot acest timp, rata mortalității pentru boala celiacă a scăzut la zero în spitalul său. După eliberarea Olandei, când a reînceput distribuirea pâinii, cazurile au reapărut. Willem Dicke a putut să-și coroboreze ipoteza emisă anterior conform căreia consumul de grâu agrava boala celiacă. În anii 1940-1950, el a continuat să dezvolte dieta fără gluten, schimbând modul de tratament și destinele copiilor bolnavi de boală celiacă și a tuturor celor care suferă de aceasta boală de atunci și până astăzi.
Chiar dacă războiul din Ucraina nu părăsește primul plan al actualității internaționale, atenția comentatorilor este continuu îndreptată și asupra celor care se petrec în China. Este un an crucial pentru a doua putere economică mondială, un an în care președintele Xi își va consolida probabil poziția și-și va prelungi mandatul la conducerea țării pentru viitorul previzibil, în timp ce China se confruntă cu problemele imense create de pandemie, de tensiunile politice și economice externe, și de nevoia de restructurare. Revista ‘The Economist’ dedică un număr de articole Chinei într-unul dintre ultimele sale numere și câteva dintre titlurile lor sunt edificatoare: ‘What China is Getting Wrong – it’s not just covid’ (‘Unde greșește China? – nu este vorba doar despre covid’) și ‘Xi’s incubator state’ (‘Statul de incubație al lui Xi’). Cel din urmă merită o atenție specială. Am descris și discutat în câteva articole precedente ale rubricii mele ofensiva economică și legislativă pe care guvernul chinez a inițiat-o în ultimii ani, pentru a restrânge puterea marilor corporații și influența magnaților care au stat în mare măsură la baza expansiunii economice a Chinei începute în perioada lui Deng. Rezultatul a fost că piața tehnologică din China a pierdut într-un an mai bine de două trilioane (două mii de miliarde) de dolari în valoare, și mulți dintre antreprenorii de succes s-au retras. Programele noi inițiate de președintele Xi Jinping și documentele pregătite de partidul comunist în vederea congresului din toamnă propun o viziune ambițioasă. Ele se referă la „schimbări mari care nu s-au văzut în 100 de ani”, o expresie care a fost folosită de Xi Jinping, pentru a semnifica începutul unei noi ere. El crede că China se află în pragul unei revoluții în care zeci de orașe vor începe să producă descoperiri în robotică, cloud computing și automatizare. Se vorbește, de asemenea, despre o campanie de „prosperitate comună”– un plan de redistribuire a bogăției din regiunile mai bogate în regiunile mai sărace și de la platformele dominante de internet către consumatori și muncitori. Xi dorește să construiască un stat incubator: o economie care se bazează în mare măsură pe sprijin guvernamental, pentru a crea câștiguri de productivitate cu cercetarea și tehnologia internă. Făcând acest lucru, el indică, de asemenea, o ruptură prematură cu convergența tehnologică care a servit bine China încă din anii 1980, când companiile străine au început să înființeze fabrici folosind tehnologii avansate. Aceste tehnologii au fost în cele din urmă transferate firmelor locale sau reconstituite prin inginerie inversă la un cost mic. Așa a biruit China decalajul tehnologic. Valul precedent de industrializare dezvoltase orașele port din estul Chinei. Xi reorientează economia înapoi spre producție. Îndepărtarea de la tehnologia internet pentru consumatori, sau soft tech, a fost clarificată în cel de-al 14-lea plan cincinal publicat în 2021. Acesta a subliniat, în schimb, dezvoltarea rapidă în tehnologia hard sau în domenii precum inteligența artificială, semiconductorii, software-ul industrial și prelucrarea datelor (Big Data). Noua politică industrială nu necesită acces facil la porturi.
Este vorba despre o schimbare de strategie și despre o nouă combinație de ideologii și sisteme economice. Pe de-o parte, Xi dorește să păstreze sistemul capitalist care este bazat pe inițiativă particulară, dar să păstreze controlul guvernamental asupra întreprinderilor. Imaginează și încurajează uriașe pepiniere de start-up, însă decide în ce domenii vor activa acestea și unde vor fi plasate din punct de vedere geografic. Intenția de a redistribui viitoarele centre industriale și tehnologice în interiorul Chinei indică o pondere crescută a pieței interne, însă pe de altă parte, China este angrenată și în ambițioase programe de cooperare economică internațională. O altă întrebare pusă de specialiști este legată de resursele necesare punerii în aplicare a acestor programe. Este vorba despre resurse materiale (de unde vor proveni investițiile? vor colabora investitorii străini foarte prezenți în valurile trecute de industrializare a Chinei și vor investi ei în programe ale căror orientări sunt dictate de guvern?) și despre resursele umane (aproape 70% din forță de muncă din China nu are studii universitare). Întrebarea centrală este însă economică și filosofică, în același timp. Capitalismul s-a dezvoltat mână în mână cu libertatea de inițiativă și cu respectul față de regulile piețelor economice libere. Este posibilă coexistența capitalismului cu un sistem de control centralizat economic și politic? Va fi viabil un asemenea sistem, chiar și în condițiile unei piețe interne uriașe ca cea a Chinei? Viitorul, doar, va răspunde acestor întrebări.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)