CHANGE.WORLD: În miezul pământului

Posted on February 9, 2026 by admin

Secolul al XVII-lea. Viziunea omenirii despre univers se schimbase radical în secolele precedente. Descoperirile geografice și călătoria lui Magellan în jurul lumii demonstraseră definitiv forma sferică a planetei noastre, iar avansurile tehnologice în optică permiseseră astronomilor să propună modelul unui Univers infinit, conținând nenumărate lumi locuite independent, generalizând modelul heliocentric copernican și sugerând că stelele erau sori îndepărtați. Biserica catolică începea și ea să accepte aceste adevăruri științifice, chiar dacă pentru asta a trebuit să piară pe rug călugărul filosof Giordano Bruno, în timp ce Galileo Galilei fusese nevoit să-și renege descoperirile. Avea să fie rolul Angliei, caracterizată de conflictele dintre bisericile anglicană și cea catolică și dintre puritanism și contra-reformă, supra-putere în ascensiune, de a fi locul în care ideile revoluționare în științe să se dezvolte, multe dintre ele în cadrul Societății Regale (despre care am scris pe larg cu ceva timp în urmă în rubrica CHANGE.WORLD). Atenția savanților se îndrepta acum spre structura planetei. Dacă Terra este o sferă, ce se întâmplă sub coaja sa exterioară? Atunci a luat naștere o teorie pe cât de îndrăzneață și de aparent bine argumentată, pe atât de greșită. O ipoteză care a condus vreme de peste un secol oamenii de știință pe o pistă greșită, care a generat teorii conspirative, dar și creații literare remarcabile, înflăcărând imaginația unor scriitori celebri și a cititorilor lor. Teoria Pământului Gol (Hollow Earth Theory).

(sursa imaginii: https://royalsociety.org/blog/2023/10/magnetic-halley/)

Edmund Halley (1656-1742) a fost unul dintre cei mai reputați savanți ai epocii sale. Contribuise, în 1687, la publicarea lucrării fundamentale a lui Isaac Newton – ‘Principia mathematica’ –, aflată la baza mecanicii, a legilor mișcării corpurilor cerești și a gravitației. Folosind ecuațiile propuse de Newton, Halley calculase mișcările periodice ale corpurilor cerești din afara sistemului planetar și prezisese cu precizie revenirea cometei care avea să-i poarte numele, în anul 1758. Nu avea să mai trăiască pentru a-și vedea confirmate calculele. Atunci când, în 1691, prezenta Societății Regale ipotezele sale despre structura interioară a Pământului, avea să fie luat foarte în serios. Existau de altfel fundamente științifice destul de serioase în sprijinul teoriilor sale – de exemplu deplasările polilor magnetici ale Pământului relativ la polii geografici, observate și documentate de navigatori pe mările și oceanele lumii. Halley avea să explice aceste anomalii prin existența unei a doua perechi de poli ai Pământului aflați pe o sferă interioară, care se mișca în jurul axei Pământului cu o viteză puțin diferită de cea a celei exterioare. Halley imagina și propunea colegilor de la Academie și lumii întregi un model de sfere concentrice, inserate una în cealaltă precum păpușile rusești. Sfera exterioară avea o grosime cam de 800 de kilometri. Aerul și lumina ajungeau în interior prin ‘luminatoare’ situate în zonele polare, similare cu cele care erau descrise pentru lumea subterană din ‘Eneida’ lui Virgiliu. Halley lega aceste ‘luminatoare’ și de apariția aurorelor boreale. În Europa, matematicianul elvețian Leonhard Euler (1707-1783) a fost, se pare, un adept al teoriilor lui Halley și a construit un model matematic detaliat al Pământului Gol.

(sursa imaginii: https://fhsphoenix.org/origins-of-the-hollow-earth-conspiracy/)

Teoria lui Halley începuse să fie contestată științific încă din secolul al XVIII-lea, însă ea și-a găsit un entuziast și neașteptat susținător în Statele Unite, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ofițerul și comerciantul John Cleves Symmes Jr. (1780-1829) își câștigase gloria în războiul americano-britanic din 1812-1815, ajungând la gradul de căpitan, părăsise armata, devenise furnizor al acesteia și primise o licență de comerț cu indienii Fox, însă afacerile nu-i mergeau prea bine, când, în 1818, la St. Louis a publicat un fel de manifest (intitulat ‘Circulara nr. 1 – către întreaga lume!) în care scria:

‘Declar că Pământul este gol și locuibil în interior; conținând un număr de sfere concentrice solide, una în interiorul celeilalte, și că este deschis la poli la 12 sau 16 grade. Îmi ofer viața pentru a susține acest adevăr și sunt gata să explorez golul, dacă lumea mă va sprijini și ajuta în această întreprindere.’

Teoria sa se baza nu doar pe ceea ce susținuse Halley cu peste un secol înainte, ci și pe observarea inelelor lui Saturn, care rămân fixe relativ la planetă. Teoria Pământului gol a lui Symmes descria lumea ca fiind formată din cinci sfere concentrice, Pământul nostru exterior și atmosfera sa fiind cele mai mari. El a vizualizat scoarța terestră ca având o grosime de aproximativ 1.610 km. Symmes susținea că, datorită forței centrifuge a rotației Pământului, Pământul ar fi aplatizat la poli, ducând la un vast pasaj în interiorul Pământului. Să ne amintim că zonele polare erau încă inaccesibile și până la primele survolări ale acestora avea să mai treacă încă un secol. Propunerile lui Symmes aveau un aspect practic. Le-a trimis presei și Congresului american, dar și guvernelor puterilor europene ale vremii. Symmes cerea fonduri pentru a porni în explorarea teritoriilor interioare și a le anexa Statelor Unite, după modelul expansiunii pe continentul nord-american. Rezultatul a fost dezamăgitor. Symmes nu a reușit să atragă fonduri pentru expedițiile pe care le propunea și a murit în mai 1829, la numai 48 de ani. Fiul său a încercat să reînvie interesul pentru o posibilă explorare și expansiune în zonele interioare ale Pământului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar nici eforturile sale nu au avut mai mult succes. În schimb, teoriile lui Halley și propunerile căpitanului Symmes au generat un gen nou de literatură, foarte popular în secolele XIX și XX – literatura lumilor interioare ale Pământului.

(sursa imaginii: libris.ro/o-calatorie-spre-centrul-pamantului-jules-verne-DPH978-606-048-020-4–p12849988.html)

Exemplul pe care îl cunoaștem mulți dintre noi este romanul din 1864 al lui Jules Verne O călătorie în centrul Pământului. Jules Verne nu credea neapărat că Pământul este literalmente gol, dar a folosit teoria Pământului gol ca premiză științifică populară. La acea vreme, ideea că Pământul ar putea fi gol era încă un subiect de dezbatere în unele cercuri, deși în mare parte ignorată de știința ‘mainstream’, ceea ce i-a permis lui Verne să-și bazeze aventura pe o teorie, pe atunci plauzibilă, deși marginală. Profesorul Otto Lidenbrock este personajul principal al romanului, un om de știință german excentric care crede că există tuburi vulcanice care ajung până în centrul Pământului. El, nepotul său Axel și ghidul lor islandez Hans coboară în celebrul vulcan inactiv Snæfellsjökull din Islanda. În drumul lor se confruntă cu numeroase pericole, inclusiv prăbușiri, tornade subpolare, un ocean subteran și creaturi preistorice vii din erele mezozoică și cenozoică. În cele din urmă, cei trei exploratori sunt aruncați înapoi la suprafață de erupția unui vulcan activ, Stromboli, situat în sudul Italiei. Genul acesta literar avea însă deja vechime atunci când Verne și-a publicat romanul. O operă de science-fiction timpurie, intitulată Symzonia: O călătorie de descoperire, semnată de un ‘Căpitan Adam Seaborn’, apăruse în 1820. În poveste, căpitanul Seaborn conduce un grup de călători pe suprafața interioară concavă a Pământului. Acolo, descoperă un continent interior, pe care îl numesc Symzonia, după numele lui John Cleves Symmes Jr. Povestea reflectă evident ideile lui Symmes, iar unii experți susțin că Symmes ar fi fost adevăratul autor. Alți cercetători spun că autorul a satirizat în mod deliberat ideile lui Symmes (întreaga carte este o satiră à la Swift) și cred că l-au identificat pe autor ca fiind scriitorul și medicul Nathaniel Ames. Romanul acesta a generat două alte lucrări literare spre sfârșitul secolului al XIX-lea, ambele având problematică feministă. Mizora (1880) de Mary E. Bradley și Pantaletta (1882) de William Mill Butler descriu explorări symmesiene, care descoperă lumi interioare dominate de femei. Prima este o imagine utopică a unei lumi egalitare, cea de-a doua, o distopie în care o dictatură a femeilor îi oprimă cu cruzime pe bărbați. Obsesiile politice, aspirațiile și coșmarurile lumii exterioare începeau să se reflecte în literatura despre lumi interioare. Edgar Alan Poe și Lewis Carroll aveau să completeze galeria cu elemente de ficțiune subterană, chiar dacă acestea nu sunt temele centrale ale operelor lor.

(sursa imaginii By J. Allen St. John – [1], Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=12732750)

Secolul XX avea să continue și să amplifice acest curent literar. Cei care vor face o căutare pentru ‘subterranean fiction’ vor găsi o listă cu zeci de titluri, continuând până în secolul XXI. Printre cele mai ilustre se numără cărțile despre Pământul de Mijloc scrise de J.R.R. Tolkien. Regatul Angband și predecesorul său, Utumno, se află adânc în subteran, sub munții numiți Ered Engrin; acestea găzduiesc orci, monștri și pe Morgoth, Lordul Întunecat. De asemenea, piticii și chiar și elfii trăiesc în lumea interioară, tărâmurile subterane Moria și Erebor și orașe precum Nargothrond și Menegroth jucând un rol important în această foarte populară serie de cărți și în filmele inspirate de ele. Scriitorul care și-a clădit faima din romane și povestiri dedicate lumilor interioare este Edgar Rice Burroughs. Ele au ca loc de acțiune o lume interioară numită Pellucidar. La un moment dat o vizitează însuși personajul său cel mai faimos, Tarzan. Pellucidarul lui Burroughs are oceane pe suprafața exterioară, corespunzătoare continentelor de pe suprafața interioară și invers. Pellucidarul este luminat de un soare miniatural suspendat în centrul sferei goale, așa că este perpetuu deasupra oricărui punct din Pellucidar. Singura excepție este regiunea plasată direct sub o mică lună geostaționară a soarelui intern; acea regiune, ca urmare, se află sub o eclipsă perpetuă și este cunoscută sub numele de Țara Umbrei Groaznice. De o mare popularitate s-au bucurat și povestirile publicate între 1945 și 1948 în revista Amazing Stories. Autorul lor, Richard Sharpe Shaver, susținea că a avut o experiență personală cu o civilizație antică sinistră, care ascundea o tehnologie fantastică în caverne subterane. Afirmația lui Shaver și a editorului său, Ray Palmer, conform căreia scrierile lui Shaver – deși prezentate sub forma ficțiunii – erau relatări ale unor evenimente reale, a stârnit controverse nesfârșite. Atunci când, în 1947, au apărut primele relatări despre obiecte zburătoare neidentificate (OZN-uri), unele surse au susținut că ele veneau nu din spațiul extra-terestru, ci dintr-o grotă de legătură situată în junglele braziliene, care comunica cu o lume interioară populată de extratereștri.

(sursa imaginii: internetgeography.net/topics/structure-of-the-earth/)

Teoria Pământului Gol fusese însă de mult demonstrată ca fiind o fantezie de către oamenii de știință. Primele argumente științifice au apărut încă din secolul al XVIII-lea, la sfârșitul căruia, în 1798, fizicianul și chimistul englez Henry Cavendish a publicat o evaluare a densității Pământului bazată pe o balanță de torsiune. Aceste rezultate au fost ulterior reutilizate într-o măsurătoare a constantei gravitaționale. Pe baza dimensiunii Pământului și a forței gravitaționale de pe suprafața sa, densitatea medie a planetei Pământ este de 5,515 g/cm3, iar densitățile tipice ale rocilor de la suprafață sunt doar jumătate din această valoare (aproximativ 2,75 g/cm3). Dacă o porțiune semnificativă a Pământului ar fi goală la interior, densitatea medie ar fi mult mai mică decât cea a rocilor de la suprafață. Calcule ulterioare au arătat că modelul lui Halley nu ar fi stabil nici din punct de vedere mecanic, forțele gravitaționale ducând la implozia unei structuri sferice cu un gol considerabil în interior. Structura internă a Pământului este formată dintr-o serie de 5 straturi: o crustă exterioară de silicat numită litosferă, o astenosferă formată din magmă vâscoasă, o manta solidă, un miez exterior lichid al cărui flux generează câmpul magnetic al Pământului și un miez interior solid. Densitatea straturilor interioare este mai mare decât cea a celor exterioare. Temperaturile înalte și presiunile uriașe fac imposibilă existența lumilor interioare. Nouă ne rămâne doar să ne delectam cu romanele inspirate de teoriile lumilor subterane.

Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’

Posted in change.world | Leave a comment

Povestea unei iubiri neîmpărtășite (carte: J. M. Coetzee – Polonezul)

Posted on February 8, 2026 by admin

Sunt toate marile povești de iubire simetrice? Poate că, de fapt, în pofida aparențelor, nu există niciodată sau aproape niciodată, dragoste împărtășită în aceeași măsură de cei doi parteneri? Ba dimpotrivă, cele mai interesante povești de iubire din patrimoniul cultural și literar sunt tocmai cele care descriu iubiri asimetrice sau neîmpărtășite? Acestea sunt câteva dintre întrebările care mi-au venit în minte atunci când am citit ‘Polonezul’ lui J.M. Coetzee, apărută în 2024 în colecția ‘Raftul Denisei’ a editurii Humanitas Fiction în traducerea impecabilă a Irinei Horea.

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 și și-a desfășurat o mare parte din activitate în Africa de Sud. În 2002 s-a mutat la Adelaide, în Australia și din 2006 este și cetățean australian. ‘Polonezul’ poate fi considerată una dintre operele ‘de senectute’ ale scriitorului care a primit Premiul Nobel în anul 2003. Vârsta este o altă temă importantă. Scriitorul avea 83 de ani când a fost publicată cartea care descrie neobișnuita relație dintre un pianist polonez de 72 de ani și soția spaniolă a unui bancher, care are 48 de ani. Dacă ar fi să găsesc un echivalent printre alți mari scriitori contemporani, m-aș gândi la Philip Roth, care și-a dedicat și el o parte dintre romanele și nuvelele publicate în ultimul deceniu al vieții sale îmbătrânirii și relațiilor posibile și imposibile dintre bărbați în vârstă și femei mai tinere. Coetzee a dorit ca această carte să apară mai întâi în emisfera sudică și în limba spaniolă (în traducere), ceea ce era o luare de atitudine față de centralizarea excesivă a vieții literare în emisfera nordica și în spațiul lingvistic anglofon. ‘El Polaco’ a fost publicată deci pentru prima oară în 2023 în Argentina. La cele 166 de pagini de text câte numără ediția românească putem caracteriza textul ca fiind un roman scurt sau o nuvelă. De altfel, în timp ce în Statele Unite cartea a apărut în volum ca un roman de sine stătător, în Australia, Anglia și Canada ea a fost publicată împreună cu alte cinci povestiri mai scurte sub titlul ‘The Pole and Other Stories’. Editura românească a preluat formatul ediției americane.

Cartea este împărțită în șase părți numerotate, iar textul fiecăreia dintre părți este organizat în paragrafe numerotate. Asemănător cu versetele Bibliei sau cu un jurnal cu pagini datate și numerotate. Lectura este marcată de ritmul acestor notații, iar senzația este că admirăm un mozaic format din piese detașabile din care cititorul trebuie să reconstituie întregul.

‘Polonezul’ este povestea unei legături care trece aproape neobservată în ochii lumii și care este percepută în mod foarte diferit de cei doi parteneri. Femeia se numește Beatriz și este soția unui bancher bogat din Barcelona, iar printre obligațiile sale sociale se află și participarea în comitetul de organizare al concertelor de muzică clasică. Bărbatul se numește Witold Walczykiewicz (un nume care are atâtea w-uri și z-uri încât nimeni nu se încumetă să-l pronunțe, comentează femeia la un moment dat) și este un pianist aclamat în Polonia, mai ales că intepret al lui Chopin și destul de cunoscut și în afara țării sale pentru a fi invitat să susțină un concert la Barcelona și mai târziu un curs la o universitate din Girona. Primul paragraf al cărții este singurul care aparține autorului, care descrie într-o frază cum s-au cristalizat în imaginația sa portretele celor doi eroi al carii. Al doilea paragraf o descrie pe femeie:

‘2. La început, el are o idee foarte clară despre cine e femeia. E înaltă, grațioasă; după standardele convenționale, n-ar putea fi socotită frumoasă, dar trăsăturile ei – păr şi ochi negri, pomeți înalți, buze pline – sunt frapante, iar vocea, un contralto grav, are o suavă putere de atracție. Sexi? Nu, nu e sexi și cu siguranță nu-i seducătoare. O fi fost sexi în tinerețe, cum să nu fi fost cu silueta asta?, dar acum, trecută bine de patruzeci de ani, mai curând sugerează o anume distanţare. Când merge, nu-şi leagănă şoldurile, ci alunecă dreaptă, maiestuoasă chiar – un aspect care sare în ochi.

Astfel i-ar rezuma el înfățișarea exterioară. Cât priveşte firea ei, sufletul, o să fie timp să se dezvăluie.’ (pag. 9)

În al treilea paragraf facem cunoștință cu Witold, pianistul polonez:

‘3. Bărbatul e mai problematic. Şi de data asta, ca idee generală despre el, totul e limpede. Un polonez, la şaptezeci de ani, încă viguros, un pianist cunoscut în special pentru interpretarea lui Chopin, deși e un interpret controversat: Chopinul lui nu e defel romantic, dimpotrivă, mai degrabă auster, un Chopin ca moştenitor al lui Bach. Din această perspectivă, el e considerat o ciudățenie a scenei de concert, suficient de ciudat încât să atragă un public restrâns, dar cu putere de discernământ, la Barcelona, oraşul în care a fost invitat, oraşul în care o va întâlni pe femeia grațioasă, cu glas suav.’ (pag. 10)

S-ar fi putut prea bine ca Beatriz și Witold să nu se întâlnească niciodată. În fapt, grațioasa doamnă din Barcelona o înlocuia pe prietena ei care se declarase bolnavă în ziua și seara concertului și căzuse pe ea responsabilitatea de a-i oferi o masă muzicianului oaspete, după eveniment. Conversația decurge aproape banal din punctul ei de vedere. Se despart, dar după scurtă vreme începe să primească mesaje de la Witold. Muzicianul polonez se îndrăgostise de ea. Îi propune să îl însoțească într-un turneu în Brazilia (ea refuză). Își aranjează un master-class în Catalonia, pentru a fi aproape de ea. Face din ea un idol, precum fusese Beatrice (asemănarea de nume nu poate fi întâmplătoare) pentru Dante.

Desi narațiunea este la persoana a treia, întreaga relație este descrisă din perspectiva femeii. Beatriz este flatată de avansurile bărbatului, dar nici pe departe nu are sentimente reciproce. Din punctul ei de vedere moral sau din cel al familiei ei, o legătură amoroasă nu ar fi o catastrofă. Flacăra iubirii în căsnicia ei se stinsese de mult, relațiile cu soțul sunt de o camaraderie tolerantă și el probabil că o înșelase deja de multe ori, dar cu discreție. Ocazia unei clarificări se ivește atunci când perechea îl invită pe muzician la vila lor din sudul Spaniei și soțul se retrage din obligații profesionale. Chiar daca parțial și parcă fără voie, Beatriz cedează insistențelor lui Witold, ea este departe de a înțelege intensitatea iubirii acestuia. Diferența de vârstă face ca apropierea fizică să nu fie ceva firesc, iar femeia burgheză nu are de gând să renunțe la viața de familie liniștită și la cercul ei social stabil. Despărțirea este inevitabilă.

Patru ani mai tărziu, Beatriz primește vestea că Witold a murit. Fiica acestuia, care trăia în Germania, îi comunică faptul că muzicianul îi lăsase un cadou de despărțire. O călătorie în Polonia nu lămurește prea mult despre cine fusese Witold Walczykiewicz. Pachetul pe care-l găsește conține însă o surpriză: 20 de scrisori, fiecare conținând cate un poem scris în limba poloneză, punând pe hârtie – nu cu vreun talent literar deosebit – o iubire intensă și care se știa fără speranță.

La fel cum prima lor întălnire aproape că nu avusese loc, Beatrice este la un pas de a distruge scrisorile. Își amintește totuși spusele bunicului său, care în tinerețe asistase la arderea cărților interzise în piața publică în vremea dictaturii lui Franco – ‘Arderea cărților este un preludiu al arderii oamenilor’ – (fraza este preluată din Heine).

‘Arderea scrisorilor nu e același lucru cu arderea cărților. Oamenii ard scrisori vechi toată ziua-bună ziua. Le ard pentru că nu conțin nimic de interes durabil sau din cauză că au devenit motiv de stânjeneală: scrisori de la iubirile din copilărie, bunăoară. Acelaşi lucru este valabil, mai mult sau mai puțin, pentru jurnale. Dar cele optzeci și patru de poezii ale polonezului nu sunt scrisori decât într-un anumit sens, unul neobişnuit, și nici nu reprezintă un jurnal decât, din nou, într-un anumit sens. Ele constituie un manuscris, adică embrionul unei cărți. A pune pe foc poeziile ar semăna mai degrabă cu arderea unei cărţi decât a unor scrisori vechi. Întrebarea este: arderea poeziilor ar fi un act de barbarie, un preludiu al arderii camenilor?’ (pag. 136)

Abia la citirea scrisorilor și a poemelor incluse în aceste scrisori, Beatriz începe să înțeleagă mai bine și complexitatea personalității și intensitatea sentimentelor bărbatului, care transformase o femeie întâlnită din întâmplare,  despărțită de el de vârstă, de geografie și de diferențele culturale, în idolul ultimilor ani de viață, ridicându-i un monument în imaginația sa, precum poetul italian ridicase aproape-tizei ei. Elucidarea nu mi se pare însă completă. Muzica, profesiunea lui, nu reușise să-i unească. Lui Beatriz chiar nu prea îi placea felul în care Witold îl interpreta pe Chopin, cu precizie virtuoasă dar fără fiorul romantic al altor pianiști. Comunicarea verbală dintre cei doi trebuia să treacă permanent barierele de limbă. El nu vorbea spaniola, ea nu vorbea poloneza, foloseau în conversații limba engleză, mai mult sau mai puțin bine stăpânită, care nu era însă pentru niciunul dintre ei un mediu firesc de exprimare. Am putea spune, parafrazând, că Beatriz nu a reușit niciodată să lămurească în totalitate misterul masculin. De ce totuși el a ales-o tocmai pe ea?

‘Intoarce-te la Beatrice, la adevărata Beatrice. Ce anume l-a făcut pe Dante s-o aleagă pe ea dintre toate celelalte femei? Sau întoarce-te la Maria. Ce avea Maria, cea plină de grație, care l-a făcut pe Dumnezeu să decidă s-o viziteze în timpul nopţii? Ce curbură a buzei, ce arcuire a sprâncenei, ce contur al fesei? În ce momente ea, Beatriz, femeia a cărei însărcinare a fost să-l ducă la cină pe solistul invitat, în acea seară fatală din 2015, a devenit cea care i-a fost lui destinată? Ce a fost atât de deosebit la ea. încât a decis alegerea ei? Unde anume s-a aflat divinul în ea, în acea seară? Şi unde anume se află acum divinul în ea?’ (pag. 141)

Despre tabu-urile poveștilor de dragoste care se confruntă cu diferențe de vârstă s-a scris destul de mult, și această carte se adaugă unei colecții semnificative. Cred că J.M. Coetzee a dorit să transmită ideea că iubirea nu are vârste și că ea poate fi sinceră și intensă chiar și atunci când este clar că nu are șanse de împlinire. Comentariul său se refera și la diferențele culturale și la falia invizibilă care încă există între Europa fost Răsăriteană și Europa fost de Vest. Călătoria în Polonia pare în unele momente o călătorie în timp sau pe altă planetă, iar diferențele culturale sunt o preocupare mai veche a scriitorului care are și o ascendență poloneză în familia sa. ‘Polonezul’ este o carte frumoasă și accesibilă, care conține o poveste de dragoste memorabilă și comentarii sociale interesante despre lumea în care trăiesc eroii sai.

Posted in books | Tagged , , , | Leave a comment

dr. Jodie Foster from Paris (film: Vie privée – Rebecca Zlotowski, 2025)

Posted on February 4, 2026 by admin

I have always had a healthy dose of distrust in the ‘psy-‘ experts, i.e. psychologists, psychoanalysts or psychiatrists. Call it skepticism or prejudice, the fact is that I have never resorted to their services. The film ‘Vie privée‘ (‘A Private Life‘ in the English version), directed by Rebecca Zlotowski, did not change my opinions at all, on the contrary. If experienced psychoanalysts like Dr. Lilian Steiner, the main heroine of the film, can make such mistakes in diagnoses and assessments, mistakes with potentially fatal consequences for their patients, it is probably too risky to leave our minds and souls in their hands. This is the first film by Rebecca Zlotowski that I have watched. I understand that she is also a screenwriter, being the author or co-author (as in this case) of the scripts of her films. Her professionalism is evident both in the writing and in the directing of the actors. It lacks, I felt, clarity and a deepening of at least some of the many interesting and promising directions that I could identify in this film.

‘Vie privée‘ could have been an exploration of the ‘Americans in Paris’ genre from a less frequently approached female perspective, but the city is rarely seen in the film, except for a few split seconds on the streets and a few spectacularly filmed scenes on a spiral staircase in the Parisian building that houses the apartment and private office of the renowned Dr. Lilian Steiner, the place where several of the film’s key scenes take place. I will avoid spoilers and will only say that the famous expert in psychoanalysis is suspected of responsibility (if not criminal, at least professional) in the death of a patient. Her self-confidence begins to give way to doubts. Starting to check her own diagnoses and recommendations, Lilian begins to suspect that it was not a suicide but a possible murder. The suspicion turns into an obsession. Both she and her ex (they seem still to be in love) husband, and the deceased’s family are Jewish families and they all seem to be living – consciously or unconsciously – past traumas (parents, the Holocaust). Complications are not long in showing up. The plot is quite tangled and additionally complicated by the fact that part of what we see on the screen are flashbacks or images induced through hypnosis.

A detective mystery starting from the question ‘murder or suicide’? A film about an American in Paris? A psychological thriller or, if you wish, a psychoanalytic one? A drama about the power and responsibility of psychiatrists? A commentary on Jewish identity in today’s France? Rebecca Zlotowski does not seem to have decided or perhaps did not want to abandon any of these themes, but neither to delve into them sufficiently. What came out was a mystery dish generously sprinkled with psychoanalysis sauce plus a side dish of oneirism. Jodie Foster is formidable, and not only because she speaks an almost impeccable French but also because she manages to make believable a character who starts out as a medical doctor (and therefore a rational scientist) to immerse herself (almost to drown) in the phantasmagoria of a hypnotist and then return to clarity. Two of my favorite French actors – Daniel Auteuil and Mathieu Amalric – are also in the cast, but the rest of the team is also excellent. The actors largely save a movie that, with more clarity and decision, could have been much more significant than it ended to be.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

Lanthimos strikes again (film: Bugonia – Yorgos Lanthimos, 2025)

Posted on February 2, 2026 by admin

‘Bugonia‘ is apparently a relatively ‘light’ film in Yorgos Lanthimos‘ filmography. It’s a remake of ‘Save the Green Planet!’, the 2003 black fantasy comedy by Korean director Jan Joon-hwan, who appears as an executive producer on the American film’s credits. The film is ‘light’, of course, only on ‘Lanthimos‘ scale. ‘Light’ in the sense that it’s a relatively accessible film, perhaps his most accessible since ‘The Favourite’. About two-thirds of the way through this film, I had the impression that I was watching a technological anticipation thriller combined with a satire of conspiracy theories and those who adopt them as a way of life and purpose in life. And then something happens, and perspectives begin to flip, so that by the end of the film (and even after the end of the film) we will continue to debate with other viewers and with ourselves about the logic of what we saw and about the characters on screen. The way the story is structured and especially the ending make me believe that Yorgos Lanthimos had more serious aspirations in what he wanted to convey as a message. But can we be sure about the message when it comes to Lanthimos? He is one of those creators who even when he wants to say something very bluntly, he does it through a huge metaphor. In addition, as always, he keeps part of the cards close to his chest and leaves to viewers the freedom to imagine and decide.

Michelle Fuller, the powerful CEO of a pharmaceutical concern and cousins ​​Teddy and Don live in parallel worlds that should never intersect. And yet, their destinies collide when the two kidnap the rich and arrogant woman and keep her prisoner in their dilapidated house, somewhere, in a disadvantaged area, without a name and identity. The two men are followers of conspiracy theories according to which aliens from the Andromeda galaxy have taken over key positions on Earth and are actually leading the destinies of humanity. They do not ask for a ransom, but want the woman – who they are convinced is ‘Andromedan’ – to lead them on the aliens’ interstellar ship, in order to negotiate with their emperor their withdrawal and non-interference in the internal affairs of the earthlings. The kidnapped woman has no other thought, of course, than to escape. A large part of the film consists of the dialogue between the two men and the captive woman, in their attempt to convince her to transport them into space and in her attempts to find ways to escape from the terrible situation she is in.

However, things are more complicated than they seem. I will avoid spoilers and will not tell about the surprises that await the heroes and the viewers. The last third of the film slips into horror, with Lanthinos-style twists and turns of perspective. Emma Stone (who is also a co-producer), at her fifth collaboration with the Greek-born director, manages to create a character from the gallery of female characters who go through terrible trials (see also Coralie Fargeat’s ‘Revenge’). But I liked Jesse Plemons‘ creation even more. He is pathetic and impressive in the role of Teddy, the young man with a destiny marked by trauma and prisoner of conspiracy theories, a role so representative of our times. The decision to cast Aidan Delbis, a young and talented autistic actor, in the role of Don was also very courageous and courage paid. Delbis plays with intensity a character who represents the sole element of logic and human decency in the plot. ‘Bugonia’ is not an easy film to watch, those who dislike intense scenes or topics should avoid watching it, but as with all Lanthimos‘ films, viewers will leave the screening slightly changed from who they were when than they entered it.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , | Leave a comment

farewell rituals (film: Ani wo mochihakoberu saizu ni / Bring Him Down to a Portable Size – Ryôta Nakano, 2025)

Posted on February 1, 2026 by admin

‘Bring Him Down to a Portable Size‘ (2025 – in Japanese the title is ‘Ani wo mochihakoberu saizu ni‘) by Ryôta Nakano reminded me of another Japanese film that deals with funeral details – ‘Departures’ (2008 – in Japanese the title was ‘Okuribito’) by director Yōjurō Takita. If that film explored the beauty and dignity of funeral rituals in Japan despite the associated stigmas, Ryôta Nakano‘s film deals less with the ceremonial parts (although they are not completely absent) and more with the separation of the family from the deceased from an unusual angle – with a combination of humor, empathy and a thrill of fantasy that could be characterized as Japanese magical realism, by association and with all the differences from Latin American magical realism. It is a very original film and I think that the feeling of novelty comes not only from the cultural differences between Europe and Japan. I dare say that many Japanese viewers may also have been surprised by the approach. I hope they were as delighted as I was.

Riko Murai, the film’s main heroine, is a writer. She lives a comfortable and fairly happy life with her husband and two boys in their early teens. In the scene that opens the film, Riko receives a phone call from the police in a remote prefecture in eastern Japan informing her, with typical Japanese politeness, that her older brother has died and that she is asked to come and deal with the cremation ceremony, receiving the cremated remains (‘at a portable size’) as the ‘chief mourner’. Her brother had been divorced and was one of his two children – a boy in the 4th grade – was under his care, while the older girl lived with his ex-wife. Riko’s relations with her brother had not been good. There had been a childhood rivalry between the two siblings, and the departed brother had had a disorderly lifestyle, without a stable job, living off their mother and then the better-off sister. Funerals are usually a ceremony of separation, but the separation between the departed and his sister, wife and children will be different than the characters and the audience expected.

Sometimes we know the missing better after their death than during life. This could be one of the film’s mottos. The way this story is told is very special. We are dealing with fantasy combined with humor and everything wrapped in that Japanese politeness that to us, Europeans, seems excessively ritualistic. That is precisely why the humanity of the characters appears all the more profound and surprising. The film also has a literary aspect – the main heroine is a writer and this story will generate a book that is practically written before the eyes of the viewers. The actress who plays the main role is called Kô Shibasaki and she plays with sensitivity and without ostentation, as does the entire team of actors. I think this film added to my understanding not only of the culture but also of the Japanese soul.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

from Paris to Tokyo (film: Tokyo Taxi – Yôji Yamada, 2025)

Posted on January 30, 2026 by admin

We are pretty much used to remakes of Japanese or Korean films that are produced in the United States or Europe. Sometimes, however, the phenomenon of remakes also works the other way around. This is the case of the film ‘Tokyo Taxi’ directed by veteran Japanese director Yôji Yamada, which is a remake of the Franco-Belgian film ‘Une belle course’ (titled ‘Driving Madeleine’ in the international distribution). I have not seen the original, so I cannot make any comparison, and perhaps this is even better, because I am thus able to judge what I have seen for its own qualities and flaws. Yôji Yamada is 94 years old and has 94 films in his filmography, 8 of which were made in the last 10 years! “Tokyo Taxi” is a film about old age and about a character who knows that he is at the end of his life, but judging by the quality of his cinematography, I would say that Yôji Yamada is a director who still has a lot to say and says it well. If nature helps him, this will not be his last film.

Kôji Usami is a self-employed taxi driver. He and his wife work hard to provide for their teenage daughter, who has won admission to a prestigious but expensive music school through her musical talent. When a colleague asks him to take his place on a long journey transporting an elderly woman to a seaside retirement home, he accepts the job and the chance to earn more than the usual. It will be the occasion of a meeting with Ms. Sumire Takano, a woman whose personal biography spans 85 years of Japanese history, from the tragedy of war, through love stories and personal tragedies, to the final journey they travel together in Tokyo and Yokohama, in search of memories and of what survived landmarks in the ever-changing landscape of Japan. Kôji and Sumire will get to know each other and, during the trip of a day, will form a bond that transcends generations.

‘Tokyo Taxi’ is a beautiful road movie, in space and time. Geographically, the film takes us through the touristic Tokyo with its suspended highways and with some of its famous landmarks, but also through seemingly banal places, but loaded with meaning for the old lady who visits perhaps for the last time the places where she lived her life. Historically, it is also an opportunity for Sumire to share her biography marked by turbulent history and some of the major problems of her country during the period she had gone through: the war and the destruction caused by the bombings, a difficult economic period and the rebirth called the ‘Japanese miracle’ that took place with progress but also with cultural shocks, the Korean immigrants and their repatriation to North Korea at the end of the Korean War, domestic violence and the inferior status of women in Japanese society. Chieko Baishô is 85 years old and has 64 years of career on the screens, ‘Tokyo Taxi‘ being the 177th title in her filmography. Her role is formidable and she manages to create the portrait of Sumire with precision and sensitivity. Takuya Kimura, the actor who plays the driver, is, from what I’ve read, an older collaborator of director Yôji Yamada and this role is very different from those played in other films. The action flows fluidly and even if the story is a bit predictable (I whispered to my wife what the ending would be about half an hour before the end of the movie and I wasn’t wrong) it is emotional and brings closer to us both the Japan of today and that of the last 80 years.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

a little more than another Liam Neeson action movie (film: Memory – Martin Campbell, 2022)

Posted on January 29, 2026 by admin

‘Memory‘, the 2022 film directed by Martin Campbell, has bigger ambitions than just being another action movie. Campbell, who has an uneven filmography in quality (if we measure it by the stars awarded by critics or the ratings on IMDB) but who makes films that appeal to the public, used a script that is a remake of a Belgian film, in turn a screen version of a novel. The story of a professional assassin whose memory begins to be eroded by Alzheimer’s disease is an interesting enough theme to have attracted the attention of stars like Liam Neeson and Monica Bellucci, who probably hoped that ‘Memory‘ would not be another production in the category of not very successful movies made after the peaks of their careers. Unfortunately, the screenwriters and the director preferred to develop merely the action thread and thus the opportunity to make a quality psychological thriller was missed.

The story is set in a Texas town on the Mexican border and in Mexico, but much of the filming took place in … Bulgaria during the pandemic. Liam Neeson plays a hitman who begins to have memory lapses. He knows the reason, because his brother is hospitalized in a specialized institution, in an advanced stage of dementia. When he refuses to carry out a mission that exceeds even the limits of his morality as a professional assassin, he himself becomes the target of the organizations that had paid him for his crimes until then. Between him, those who pursue him, the corrupt local police and FBI agents, a deadly game begins, strewn with many corpses.

It is worth noting the presence in the cast of Guy Pearce, an excellent actor who played in another film in which the hero suffers from amnesia, ‘Memento’ – Christopher Nolan’s second film. Liam Neeson and Monica Bellucci do pretty much what is expected of them. The result is a fairly well-written and made action flick, better than others in the series of films of this genre that featured Liam Neeson over the past decade, but the very part that could have been the most interesting is relegated to the rank of pretext. Action movie lovers will be satisfied, I think. Those interested in psychological thrillers should also look for the original – ‘The Memory of a Killer’ by Belgian director Erik Van Looy.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , | Leave a comment

Thimotée Supreme (film: Marty Supreme – Josh Safdie, 2025)

Posted on January 28, 2026 by admin

I’ve discovered my favorite in the race for the Best Picture Academy Award this year. I wrote ‘favorite’ meaning the film that I liked the most out of the ten nominated (well, out of the six I’ve seen – I still have three to watch and one I’ll never watch). It’s ‘Marty Supreme‘ directed by Josh Safdie. Apparently it’s a sports film about a sport – ping-pong – that seldom appears on screens, except for one of the famous episodes in ‘Forest Gump’. Rather, it’s the biography of a champion of this sport, loosely inspired by a real character, born in New York and internationally recognized as a master of table tennis a decade after the end of World War II. As in his previous films, especially those made with his brother Benny Safdie, Josh Safdie‘s new film proposes a hero who does not find his place in the society around him, endowed with immense talent and an even more impressive ambition, constantly daring and taking risks, making mistakes after mistakes and making catastrophic decisions one after another, a hero that as a viewer you cannot help but love.

Marty is a New Yorker, just like other heroes in Josh Safdie‘s films. However, it is about New York in the 1950s in a neighborhood with a large Jewish population which had gone through the tragedy of the Holocaust only 10-15 years earlier (some were survivors, most had families that had disappeared or been destroyed). Marty is a young man, extremely talented at ping-pong – perhaps the best in New York or in all of America – and at business the way a young man raised on the streets understands business. The big international competitions take place abroad – London, Paris – and to get to them, he has to get the money by any means necessary. Any means can mean theft, seducing the wife of a tycoon who sponsors sports events, or accepting humiliations that would deprive others of their own dignity. At a competition in London, Marty wins everything until the finals where he faces and is defeated by a Japanese champion, representing another nation trying to raise up from the ashes of war. The rematch means a trip to Tokyo, but Marty has quarreled with everyone who could help him: his family, the boss he worked for, the tennis federation. However, the impossible is not acceptable to the hero of the film and he will risk everything to reach the confrontation at the top.

New York in the 50s has been depicted in many other films from those years to today. But never like this. The reconstruction is meticulous, but the nervousness of the editing is modern and the soundtrack belongs more to the last decades of the century. Understanding the game of ping-pong is an advantage, but it is not key – the tension of the confrontations crosses the screen anyway. Timothée Chalamet enters the role formidable and the comparison with Al Pacino or Robert De Niro, who played similar roles of young rebels on the streets of New York, is inevitable. He is a typical and atypical American hero at the same time. He has a dream and to achieve it he is ready to do anything, including destroying himself and those around him. I am a big fan of Gwyneth Paltrow and her return to the screen in … the role of a star returning to the stage delighted me. I hope it is the sign of a lasting return, because I believe that she still has many wonderful roles waiting for her. I would also mention the name of Odessa A’zion, a young actress, with a special physiognomy and full of talent, who transforms a ‘small’ role into a significant one. Not since Tarantino have I seen such raw realism on screen, but in Josh Safdie‘s violence (not just physical) is not sought for show or ratings, but justified by the story and the context his characters find themselves in. With ‘Marty Supreme‘, Josh Safdie has become one of my favorite directors.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

a farce in the mountains (film: Catane – Ioana Mischie, 2025)

Posted on January 27, 2026 by admin

The poster, the credits and the promotional campaign for ‘Catane‘ (2025) insist on emphasizing the fact that it is a feature-length debut film. I don’t know exactly why the director and screenwriter Ioana Mischie, together with the producers, insist on this aspect. Maybe to emphasize the fact that the film had an extremely long gestation period, setting a kind of record, at least in Romanian cinema? The script, which was the filmmaker’s diploma work at Romanian Theatre and Film Art University in 2011, was refined and perfected in several creative workshops and festivals and has already generated at least two short films that I have identified in Ioana Mischie‘s filmography. In the meantime, she has made a name for herself in the creative introduction and exploitation of various digital techniques and virtual reality in film, video art and games. If this is an excuse for the quality of the film or for some possible visible clumsiness due to lack of experience, then that is really not the case. ‘Catane‘ is a mature film, which experiments with courage, which aims to say something and does it with aplomb and creativity. At one point, halfway through the film, I even had the impression that I was watching one of the most remarkable Romanian productions in recent years. My enthusiasm waned in the second part of the film, the main problem from my point of view being precisely that script that was so much worked and processed. Maybe too much.

The story is extracted from news broadcasts in recent decades by the Romanian media. In a remote village in the heart of the mountains, all the inhabitants receive social pensions for the most different kinds of disabilities. The situation contradicts all statistics and comes to the attention of the department in charge of pensions for people with disabilities in Bucharest. Almost everyone is on leave for various reasons, so the staff of the ministry’s inspection service themselves are forced to go to that village to check the situation on the spot. The team of bureaucrats is composed of a tyrannical boss, a long-legged young lady who undertakes – despite her lack of qualifications – the position of the unavailable physician, and a young, ambitious and servile intern. Arriving in the village located on a mountaintop in an idyllic landscape, the incompetence of the inspection team meets the cunning of the villagers guided by the mayor Pamfil. It would seem that the stratagem succeeds, but something always happens to ruin the best-laid plans. The ruthless inspectors will soften when they understand that the villagers had no other solution than to resort to deception in order to survive the negligence of successive governments. A love story between the female inspector and the one-legged (or maybe two-legged?) forester adds color to the whole situation.

‘Catane‘ is an aesthetic achievement. The music is composed by the Italian Emiliano Mazzenga and manages to synthesize Romanian folk sounds with elements of naive music that accompany and accentuate the rhythm of the action. The spectacular cinematography created by George Dascalescu uses the natural environment and combines the colors of the landscapes with sophisticated costumes. The props play an important role, some of them being authentic products of the local industry created by the villagers. The film starts off excellently. The three heroes from Bucharest arrive in a different world, with its own flow of time and laws, and as spectators we witness a combination of farce with magic, original and unique in Romanian films. Unfortunately, from a certain point onwards, the edifice begins to totter. The screenwriter seems to have not known how to resolve the conflict other than through a solution borrowed from classical Romanian comedies combined with a reconciliation and spiritual conversion of the ‘bad’ inspectors who are too little psychologically justified and seem forced. A helicopter also lands with the President (or maybe he is just a presidential candidate, it was not clear to me) who gives a filmed speech, but this scene seems inserted from another film. Part of the actors established names (Costel Cascaval, Iulia Lumânare), other are two screen veterans that I always enjoy watching (Mihai Mãlaimare, Mihai Dinvale) together with a team of amateur actors, residents of the village where the filming was done, excellently integrated. ‘Catane‘, in my opinion, missed the opportunity to have been a great film, but there are enough good reasons to go and watch it and I think many categories of viewers will like it. I am waiting for Ioana Mischie‘s next films and I just hope that 15 years will not pass between the script and the release on screens.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

a disturbing and absorbing movie (film: Good Time – Benny & Josh Safdie, 2017)

Posted on January 26, 2026 by admin

‘Good Time‘, the 2017 film by brothers Benny and Josh Safdie, was for me one of those films that left me glued to my seat at the end and when the credits rolled I asked myself: ‘What did I just see?’. A very different experience than watching another action film or another film noir or another film about the most catastrophic day and night in the life of a hero. ‘Good Time‘ could fit into any or all of these categories, but it is different – a film that captivates and disturbs, a film with a hero who commits one bad act after another and makes fatal mistakes, but who you can’t help but sympathize with. The only association that seems valid to me is the one with films about the New York underworld of the ’70s, with its famous or common mobsters, with the violence that seems gratuitous to many but which is a way of life for these men. A world without hope and a hero who, even when he intents to do good, only manages to get himself into even worse misfortune and crime.

The story unfolds at a fast pace, in tune with the events on the screen, except for the opening and the ending. In the scene that opens the film, Nick Nikas, a developmentally disabled young man, is undergoing a psychotherapy session, probably imposed by the court because he assaulted his grandmother. He is visibly stressed when his brother, Connie, bursts into the room and takes him out. Shortly after, the two rob a bank and leave with a bag full of money, but the police are on their trail and Nick is captured. Will the disabled boy survive in prison, among the violent policemen and inmates? Connie is ready to do anything to free him, including finding 65 thousand dollars to pay the bail. Legal means of obtaining this money are quickly exhausted. Less legal opportunities take Connie to the dark streets of New York, on a night full of violence and unexpected encounters. The disaster will be visible in the light of the morning. The storm is over and Nick returns to psychological treatments.

The Safdie brothers’ cinematic style is very original for an action film. More than half of the frames are close-ups, which allows the audience to get to know and understand the characters. The actors are formidable. Benny Safdie plays the difficult role of Nick and completely enters the psychology of the character. For Robert Pattinson, the role of Connie is, I think, one of the best of his career. A man with the best intentions, but who has only known crime and violence and therefore does not know how to channel even his best intentions. Everything ends in catastrophe for him. Several secondary characters are excellently drawn. ‘Good Time‘ exposes one of the possible versions of hell located a few blocks away from where some of the richest and happiest people in the world live. A disturbing film, a film that should be depressing, but is so well made that it’s hard not to be absorbed by its dark magic.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment