O cunosc pe Yael Tamir din politica israeliană, unde a fost o prezență activă până în 2010 sub numele de Yuli Tamir. Născută în 1954, a fost, la sfârșitul anilor ’70, una dintre fondatoarele mișcării ‘Pacea Acum’. Intrată în politica de partid la început în partidul de stânga Ratz, a trecut la Partidul Muncii condus în acei ani de Yitzhak Rabin, pe listele căruia a devenit deputată în Knesset, parlamentul israelian. A fost una dintre cele mai bune ministre ale educației (minister care în cei peste 40 de ani de când trăiesc eu în Israel a avut parte de câțiva miniștri foarte buni și de câțiva miniștri foarte răi) între anii 2006 și 2009, penultima perioadă din istoria Israelului în care primul ministru nu s-a numit Benjamin Netanyahu. După 2010 s-a dedicat activității academice în Israel câ președintă a Colegiului Shenkar (2010-2020) și Colegiului Beit Berl (din 2010) și în Anglia ca profesor adjunct la Școala de Guvernare Blavatnik de la Oxford. Editura Vremea a publicat acum (2026), în colecția ‘Diversitas’, cartea ei ‘De ce naționalism?’ apărută în 2019 la Universitatea Princeton. Traducerea din limba engleză ii aparține lui Mihai Roșca. Este o carte care m-a surprins și care incită la comentarii și dezbatere.
Prima observație pe care trebuie să o fac după lectura cărții este să atrag atenția asupra anului în care a fost publicată. În 2019 lumea era înainte de Covid, de invazia rusească din Ucraina, de masacrele de la 7 octombrie 2023 și războiul din Gaza care a urmat și de conflictul armat dintre Israel, Statele Unite și Iran care este acum în plină desfășurare. Donald Trump era la primul său mandat de președinte, Emanuel Macron abia își începea președinția, Xi Jiping nu se declarase lider pe viață al Chinei, în România partidele ‘suveraniste’ nu ajunseseră să obțină 40% din voturile exprimate de alegătorii români, în Israel naționaliștii extremiști nu ajunseseră parteneri în guvern, în Rusia mai exista încă o firavă opoziție, iar Angela Merkel era încă în biroul de cancelar al Germaniei. Presupunerea că majoritatea documentării și scrierii a fost făcută în anii 2017-2018 mi se pare plauzibilă. Printre autorii citați în capitolul dedicat ‘naționalismului celor vulnerabili’ se află un tânăr autor care analiza fenomenele socioeconomice din SUA pe nume James David Vance. Nu știu dacă Yael Tamir are intenția să scrie o ediție revizuită și actualizată a cărții ei, dar sigur că, dacă ar face-o, unele aprecieri și detalii ar fi modificate și aduse la zi, alte argumente poate că ar fi adăugate. Cert este că destul de multe s-au schimbat în lume între 2019 și 2026, inclusiv evoluții care ar putea duce la revizuiri de opinii și de poziții.
Teza principală a cărții are două componente principale. În primul rând este vorba despre o analiză a crizelor economice și politice ale ultimului deceniu al secolului 20 și al primelor două decenii ale secolului 21 combinată cu o critică a elitelor liberale și a globalismului care este considerat cauza principală a multiplelor probleme ale perioadei. În al doilea rând avem de-a face cu o reconsiderare a surselor naționalismului, o justificare a ascensiunii acestuia în rândurile categoriilor lovite de crize și o propunere de adoptare a aspectelor pozitive ale naționalismului pentru a găsi o soluție viabilă în cadrul politic și economic oferit de statele naționale.
‘Este oare naționalismul o forță malefică latentă, care aşteaptă să iasă la suprafaţă de fiecare dată când apare o criză, o forță ce trebuie reprimată cu orice pret sau este o putere constructivă, o ideologie valoroasă care ar putea şi ar trebui strunită pentru a face lumea un loc mai bun? Această carte pledează în favoarea naționalismului, punând în lumină modurile în care acesta a modelat politicile publice şi a făcut ca perioada dintre sfârşitul războaielor mondiale şi proliferarea globalismului neoliberal să reprezinte cei mai buni ani pentru cei mai dezavantajați membri ai lumii dezvoltate.’ (pag. 22)
Analiza istorică este detaliată, dar totuși, în opinia mea, lipsesc unele componente esențiale. Nu este examinat deloc contextul ideologic al luptei dintre democrație și totalitarism. Globalismul a fost îmbrățișat nu doar de democrațiile liberale ci și de regimurile totalitare, de la ‘internaționalismul socialist’ cu exportul de revoluție bolșevic până la Noua Cale a Mătăsii și celelalte inițiative globale ale Chinei de astăzi. Exemplele furnizate în carte pun în evidență caracterul peren al sentimentelor naționaliste (de multe ori însoțite de cele religioase) și rolul determinant pe care l-au avut statele naționale în cele două perioade de reconstrucție și avânt economic care au succedat celor două mari războaie mondiale ale secolului 20. În descrierea psihologiilor de grup care își găsesc forma în naționalism, Yael Tamir îl cheamă în ajutor și îl citează pe cel care i-a fost mentor și îndrumător la teza de doctorat, filosoful ruso-britanic Isaiah Berlin:
‘Esenţa politicii moderne, concluziona Berlin, este aceea de „a-şi revendica din tot sufletul recunoaşterea (a indivizilor şi a grupurilor, iar astăzi şi a claselor, a națiunilor şi a raselor).” Nu numai că indivizii îşi consideră libertatea personală ca fiind dependentă de abilitatea grupului din care fac parte de a se autoguverna, ei îşi percep propria stimă de sine ca fiind strâns legată de cea a grupului lor. Drept urmare, ei consideră jignirile şi umilirile la care este supus grupul din care fac parte drept jignire personală şi se mândresc cu succesul şi prosperitatea grupului. Un aspect semnificativ al menținerii unui sentiment pozitiv al stimei de sine este realizarea de comparații care îi favorizează pe cei din interiorul grupului în raport cu cei din afara acestuia. Identitatea deformează percepțiile; membrii grupului sunt văzuți ca purtători ai unor valori şi calități pozitive, în timp ce persoanele din afara grupului sunt percepute ca deținând unele negative. Apartenenţa la grup deformează şi memoria, astfel că „acţiunile bune ale membrilor grupului sunt reținute mai bine decât cele rele, iar în cazul celor din afara grupului, acțiunile lor rele sunt mai accentuate decât cele bune.’ (pag. 69)
Disputa este recurentă. Cosmopolitismul s-a aflat sub atacul naționalismelor după fiecare dintre cele două mari conflagrații. Yael Tamir aduce ca argument schimbul de scrisori din perioada interbelică dintre Albert Einstein și Sigmund Freud:
‘După Primul Război Mondial, traumatizați de războiului şi a pierderii vieților atâtor tineri, intelectualii de frunte au cochetat cu ideea cosmopolitismului. Influențați de cartea Spre pacea eternă a lui Kant şi de învățăturile morale ale Iluminismului, ei căutau o formulă rațională ce le-ar permite să constituie o fraternitate umană care să pună capăt tuturor războaielor. Albert Einstein se afla printre aceşti intelectuali; in preocuparea lui de a se lămuri cu privire la cauzele războiului, el l-a abordat pe Sigmund Freud şi l-a rugat să-i explice de ce continuă să existe război. Răspunsul lui Freud exprimă scepticismul său cu privire la puterea vindecătoare a raționalității. Starea ideală a lucrurilor, scria el,
“Ar fi, bineînțeles, o comunitate a oamenilor care şi-au supus instinctele dictaturii rațiunii. Nimic altceva nu ar putea să producă o unitate atât de desăvârşită şi de rezistentă a oamenilor, chiar şi renunţând la legăturile afective între ei. Dar, destul de probabil, aceasta este o speranță utopică.”
Să constrângi indivizii să acționeze mereu conform unor axiome care contrazic înclinaţiile lor instinctuale, concluziona el, ar însemna să le ceri a „trăi, din punct de vedere psihologic, peste mijloacele sale.”‘ (pag. 70)
Naționalismul, așa cum îl descrie Yael Tamir, are o componentă care ține de psihologia de mase și una care se referă la organizarea statală. Omul este un ‘animal social’ care întotdeauna s-a grupat în familii, triburi, sate și orașe, state naționale, religii, etnii, ideologii sau clase sociale. De multe ori aceste entități au intrat în conflict unele cu altele. Fărâmițările și diferențele sunt mult mai apropiate de firea umană decât modelul globalizării. Naționalismul nu este, poate, cea mai nocivă formă de diferențiere și regrupare socială.
Aș adăuga aici încă o perspectivă, abordată doar în treacăt de autoare. Cuvântul ‘națiune’ are un sens diferit în culturi diferite. La fel, de aici, și noțiunea de ‘naționalism’. În limba română există o diferențiere clară între ‘patriotism’ și ‘naționalism’ pe care Yael Tamir nu o face decât odată, referindu-se la o declarație a președintelui Macron (în franceză existând aceeași diferență de semnificații. Și dacă ar fi scris tectul în ebraică, autoarea ar fi trebuit să aleagă între ‘leumiut’ și ‘leumanut’. În engleza în care a fost scrisă cartea, ea nu a făcut această diferențiere și doar din context înțeleg că principalele accente au fost puse pe meritele statelor naționale și nu neapărat pe cele ale ideologiilor naționaliste.
Multe dintre analizele și evaluările istorice sunt detaliate și interesante. Mi-a plăcut, de exemplu, felul în care este descris rolul învățământului ca argument pentru a poziționa naționalismul ca motor al progresului. Alte detalii sunt mai puțin exacte. Traducătorul menționează într-o notă de subsol confuzia dintre două discursuri ale lui Martin Luther King, dar îi scapă, la aceeași pagină (35) atribuirea greșită a funcției lui Alexander Dubček. El nu a fost, desigur, în 1968, ‘președintele ceh’, dar nici ‘președintele cehoslovac’ cum susține nota de subsol, ci prim-secretar al Prezidiului Comitetului Central al Partidului Comunist din Cehoslovacia. Președinte era Ludvik Svoboda.
Din cele patru secțiuni ale cărții, cea de-a treia (intitulată ‘O casă dezbinată’) reprezintă o analiză critică a crizelor sociatatii capitaliste a ultimelor 3-4 decenii. Nu toate detaliile sau concluziile mi s-au părut clare. Multe dintre problemele descrise de autoare sunt fenomene economice și financiare care sunt caracteristice fazelor avansate ale capitalismului și nu neapărat legate de globalism. Critica ‘elitelor’ sună strident pentru cei care au trăit demonizarea urmată de lichidarea economică și de multe ori fizică a elitelor în primele decenii ale dictaturilor comuniste. Nu mi se pare exactă nici evaluarea 1% – 99%, repetat afirmată, a raportului dintre beneficiarii si perdanții globalizării. De progresele tehnice ale ultimelor decenii au beneficiat mult mai mult decât 1% din populația planetei. Cei mai puțin de 4% din populația globului care sunt definiți ca migranți reprezintă totuși vreo 300 de milioane de oameni și ei se îndreaptă spre țările dezvoltate, așa încât proporțiile problemei nu pot fi judecate doar raportat la scară globală. Yael Tamir împarte manifestările naționaliste contemporane în două categorii: naționalismul celor vulnerabili (revendicări legitime ale celor lăsați in urmă de crize, care-și găsesc ca formă de exprimare și refugiu sentimentele naționaliste) și naționalismul celor avuți care se exprimă mai ales prin mișcări separatiste de gen Brexit sau ca cele din Catalonia, Flandra, Scoția, Țara Bascilor.
Foarte interesantă este afirmația conform căreia conflictul dintre globalism și naționalism ar șterge sau, în cel mai bun caz ar diminua lupta de clasa, devenind conflictul social major al epocii noastre. Nu sunt un adept al marxismului, dar ar fi interesant să cunoaștem replica unui expert în politologie:
‘… elitele lumii s-au unit; sunt cetăţeni ai lumii şi nu-şi doresc să li se impună nicio afiliere naţională.
Cei mai puțin înstăriți, mai puțin educaţi şi mai puțin calificați se tem să fie aruncați în competiția globală, deoarece şansele lor de a câştiga sunt minime, iar prețul eşecului este insuportabil. Tendinţa lor este de a prefera să nu lase „vrabia din mână pentru cioara de pe gard”. Ei speră să protejeze şansele locale prin încetinirea globalizării, în timp ce fac gardurile frontierelor naționale mai înalte şi mai puțin permeabile ca niciodată. Ei solicită statelor lor să îi protejeze, să îi apere de deciziile greşite şi de exploatare, ajutându-i să preia controlul asupra propriilor vieți. În timp ce caută modalități de a-şi asigura viitorul, ei tind să se agațe strâns de tradițiile lor naționale şi religioase şi să caute alinare în Dumnezeu şi în națiune.
Muncitorii din întreaga lume nu se vor uni niciodată. Nu au niciun interes real să facă acest lucru. Prin urmare, naționalismul este aici și nu se dă dus, transformându-se dintr-o viziune a elitelor într-un coşmar pentru ele. Valul actual de nationalism nu este, aşa cum mulți au presupus, determinat de forţe iraționale; este un răspuns rațional bazat pe interesul propriu al maselor dornice să se protejeze de un vis global pe care nu îl pot împărtăşi.’ (pag. 130)
Secțiunea a patra și ultima a cărții se ocupă de soluția posibilă a acestor conflicte. Dacă naționalismul este inerent firii umane și statele naționale și-au dovedit în trecut viabilitatea ca formă de organizare și de canalizare a energiilor comunităților umane, este necesar, în viziunea autoarei, ca omenirea să o recupereze ideologic, să corecteze și să elimine tendințele extremiste și să alieze forțele statelor naționale cu elementele democrate și liberale întru rezolvarea crizelor funcționale ale capitalismului târziu.
‘Ar fi o tragedie dacă naționalismul – cu puterile sale creative şi productive colosale – ar fi lăsat în mâinile extremiştilor. Democrații liberali deschiși la minte, social-democrații și persoanele care urmăresc înfăptuirea dreptății trebuie să învețe să valorifice naționalismul în favoarea cauzei lor, creând o ordine socială mai dreaptă, reducând decalajele socioeconomice și oferind oamenilor un reper cultural și normativ după care să se ghideze. Viitorul sumbru către care mulți prevăd că ne îndreptăm ar putea fi, de fapt, începutul unei corecții extrem de necesare, care va face ca acesta să se constituie în cele mai bune vremuri pentru mult mai multe persoane, nu doar pentru o elită restrânsă și privilegiată. Naționalismul este un instrument prea puternic şi flexibil pentru a fi abandonat; el ar trebui susţinut şi remodelat pentru a se adapta nevoilor generațiilor viitoare. Nu ar fi exagerat să spunem că stabilitatea politică a democrațiilor moderne depinde de apariția unui asemenea echilibru nou, care să facă loc preocupării pentru ceilalți, loialităţii şi apartenenţei, pe de o parte, şi să tempereze etnocentrismul şi xenofobia, pe de altă parte. Trecerea de la hiperglobalismul neoliberal la naționalismul de extremă dreapta este devastatoare. Cea mai mare provocare a secolului este de a opri pendulul ideologic la jumătatea cursei sale, oferind un contract social care să echilibreze drepturile şi libertatea oamenilor cu solidaritatea socială şi identitatea de grup. Din punct de vedere istoric, echilibrul corect a fost găsit arareori, dar nu există o sarcină mai importantă decât să urmărim înfăptuirea acestuia.’ (pag. 216)
Am două probleme cu această secțiune. Prima este lipsa de soluții concrete și realizabile. La nivel declarativ, programul propus de Yael Tamir pare un fel de ‘Make Naționalism Great Again’ – o întoarcere la o presupusă epocă de aur în care statele naționale acționau ca motor al progresului. Atunci când este vorba să enumere acțiuni practice, trei din cele patru puncte propuse includ acea categorie de măsuri care s-au dovedit falimentare pe termen lung atât în economiile capitaliste cât și în cele socialiste: redistribuirea veniturilor, intervenționismul de stat, planificarea. Cum poate funcționa în mod eficient economia care ar aplica aceste principii fundamentale, deja dovedite a fi eșecuri în istorie? Cea de-a doua este legată de deriva naționalistă, care s-a accentuat în cei opt ani de la publicarea cărții. Declarativ, Yael Tamir susține că trebuie asigurate drepturile minorităților și evitate discrimimari bazate pe categorisiri de orice natură. Cum se va transforma acest obiectiv în măsuri practice, în așa fel încât ideologia naționalistă să nu fie aservită politicilor populiste și extremiste? Va putea naționalismului liberal ajunge la putere fără intervenția sau sprijinul partidelor extremiste?
O altă întrebare rămasă fără răspuns este ce se va întâmplă cu granițele dintre state într-un asemenea scenariu. Yael Tamir nu discută deloc cazul Uniunii Europene, exemplul cel mai concret al aplicării concepțiilor globaliste. Din perspectiva celor care am trăit vreme de decenii pe un continent separat de garduri de sârmă ghimpată în parcele naționale, laudele aduse de ea conceptului de granițe sună suspect de periculos.
Pagina a 2-a a cărții expune credo-ul colecției ‘Diversitas’. Citez ultima frază: ‘În încercarea de a pune la dispoziția publicului informații cât mai variate, editura Vremea își rezervă dreptul de a-și păstra propriile opinii.’ Salut inițiativa de a traduce și de a publica această carte, oferind-o publicului cititor din România ca lectură și bază de discuții. Îmi rezerv și eu dreptul, ca cititor, la opinii diferite. Pledoaria lui Yael Tamir nu m-a convins.
