CHANGE.WORLD: Gattaca – O distopie genetică

Posted on April 6, 2026 by admin

Astăzi vă invit la cinema. Gattaca, titlul filmului din 1997 regizat de Andrew Niccol, este compus din literele folosite pentru a abrevia cele patru baze nucleotidice ale ADN-ului – G, A, T, C, mai precis, cele care identifică markerii genetici: guanină, adenină, timină și citozină. Sunt cărămizile de baza ale transmiterii informației genetice. Unul dintre titlurile inițiale ale acestui film în fazele sale de producție a fost „A opta zi”, trimițând spectatorii spre a o a opta zi a Creației. După ce Dumnezeu a creat lumea și primul Om, urmașii acestuia au încercat să-I desăvârșească lucrarea. Întreprindere periculoasă și sortită eșecului, așa cum ne avertizează savanții și numeroase opere de ficțiune literară și cinematografică, aparținând genului distopei genetice (câteodată numit și ‘biopunk’).  Regizorul scenarist și producătorii au renunțat la acest titlu, cel puțin la fel de inspirat, în opinia mea. A rămas însă acțiunea, care este limitată în cadrul temporal al unei săptămâni cu deznodământul în ziua a opta.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0119177/mediaviewer/rm1318985729/)

Succesul lui Gattaca și persistența sa în timp sunt cu atât mai remarcabile cu cât era, în 1997, filmul de debut al regizorului care se născuse cu 34 de ani înainte, în Noua Zeelandă. Andrew Niccol este și autorul scenariilor tuturor celor 10 filme pe care le-a realizat până acum (alte două se află în faza de producție). A scris și scenarii pentru alți regizori, între care două succese notabile: The Truman Show (1998) regizat de Peter Weir (tot o distopie, pentru care a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru scenariu original) și Terminalul (2004) – satiră politică regizată de Steven Spielberg, cu Tom Hanks în rolul principal. Majoritatea filmelor sale aparțin genului science-fiction, explorând probleme sociale, culturale și politice ale prezentului și viitorului. Realitățile artificiale și simulate sunt teme frecvente în opera sa. Printre filmele mele preferate din filmografia să se află și S1m0ne, povestea unui producător (interpretat de Al Pacino) al cărui film este în pericol, deoarece actrița principală renunță la rol. Pentru a realiza totuși filmul, el decide să creeze digital o actriță care să o înlocuiască pe vedetă. Succesul depășește așteptările, aceasta devenind peste noapte o senzație hollywoodiană pe care toată lumea o consideră o persoană reală. În 2002, S1m0ne anticipa panica prin care va trece peste două decenii industria cinematografică, amenințată de actorii creați de Inteligența Artificială. Vom vedea că nu este vorba despre singura anticipație genială creată de imaginația lui Andrew Niccol.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0119177/mediaviewer/rm738821120/)

Gattaca a devenit în cei aproape treizeci de ani de la lansarea sa pe ecrane o creație de referință într-un gen care există deja de peste jumătate de secol. Romanul lui Aldous Huxley Minunata lume nouă, din 1932, descria o lume în care oamenii sunt modificați chimic și genetic în ‘incubatoare’ și împărțiți într-un sistem rigid de caste pe cinci niveluri (numite Alpha până la Epsilon), pentru a asigura stabilitatea socială. Un alt roman, Oryx și Crake, apărut în 2003 și semnat de Margaret Atwood, prezintă o lume dominată de corporații specializate în biotehnologie, care creează specii hibride bizare și, în cele din urmă, un înlocuitor uman ‘perfecționat’, ceea ce duce la destrămarea societății umane. Ultimul roman al lui Michael Chrichton apărut în timpul vieții sale, Next, descria în 2006 o lume dominată de cercetarea genetică și lăcomia corporatistă. În cele două filme Blade Runner regizate de Ridley Scott, „replicanții” sunt ființe create prin bioinginerie și dotate cu o forță superioară, dar cu durată de viață limitată. Temele recurente ale acestor cărți și filme sunt genoismul, adică discriminarea bazată pe caracteristici genetice, în care clasele sociale nu mai sunt definite de bogăție sau rasă, ci de calitatea informației genetice, pericolul dominației corporațiilor și riscurile consecințelor neintenționate ale ingineriei genetice. Și mai sinistru este faptul că aceste distopii traduc în literatură sau pe ecrane practicile unei pseudo-științe – eugenia. Aceasta este un set de credințe și practici în mare parte discreditate, care vizează îmbunătățirea calității genetice a populației umane. Din punct de vedere istoric, eugeniștii propuneau modificarea structurii populației umane prin inhibarea fertilității celor considerați inferiori sau prin promovarea fertilității celor considerați superiori. Naziștii, dar și unii politicieni nord-americani au studiat și promovat aceste practici, însă interesul a scăzut după Al Doilea Război Mondial. Progresele ingineriei genetice din ultimele decenii readuc în discuție aspectele morale și pericolele erorilor sau utilizării științei în scopuri malefice.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0119177/mediaviewer/rm550070017/)

Personajele din Gattaca au nume simbolice. Eroul principal se numește Vincent (de la victorie) Freeman (om liber). S-a născut natural, adică în clasa dezavantajată a societății viitorului în care are loc acțiunea. Clasa socială privilegiată își concepe copiii prin selecție genetică, pentru a se asigura că ei vor poseda cele mai bune trăsături ereditare ale părinților lor. Vincent visează să zboare spre stele, și pentru aceasta decide să păcălească sistemul, folosind pentru testele genetice zilnice probele prelevate de prietenul său Jerome Eugene (numele înseamnă ‘bine născut’ și este rădăcina pentru ‘eugenics’) care, deși aparținea clasei ‘superioare’, suferise un accident care-l paralizase. În săptămâna dintre anunțul viitoarei expediții spre Saturn și data lansării, Vincent se îndrăgostește de o colegă, Irene Cassini (numele astronomului care a descoperit inelele lui Saturn). O crimă are loc în corporația în care lucrează Vincent și Irene și controalele se întețesc. Va reuși Vincent să învingă prejudecățile, să-și vadă visul zborului spre stele realizat și să demonstreze că sistemul de clase separate genetic nu este infailibil?

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0119177/mediaviewer/rm1018986497/)

Gattaca a fost votat de un grup de experți de la NASA ca fiind filmul științifico-fantastic cel mai exact din punctul de vedere al fundamentării sale științifice. Este un film vizionar, din multe puncte de vedere. Tehnicile de editare genetică cum sunt CRISPR-Cas9 au devenit cunoscute public doar prin 2012, deci la 15 ani de la lansarea filmului. Arta și fantezia creatorilor de sci-fi au devansat și în acest caz progresele științei. Văzut astăzi, la 29 de ani de la lansare, filmul arată extrem de realist și de credibil, având în același timp o estetică vizuală rece și potrivită unei distopii, amintind alte filme distopice remarcabile cum sunt 1984 al lui Michael Radford după romanul cu același nume al lui Orwell sau Brazil al lui Terry Gilliam (toate inspirate de clasicul Metropolis al lui Fritz Lang). Clădirea corporației în care se petrece o parte în acțiune a fost proiectată de Frank Lloyd Wright în 1957, cea mai mare și una dintre ultimele clădiri proiectate de el. Anunțurile publice pe culoarele coropratiei sunt în esperanto, o limba artificială universală concepută în secolul al XIX-lea. Rolurile principale sunt jucate de Ethan Hawke, Jude Law și Uma Thurman, cu o foarte interesantă distribuire într-un rol secundar – cea a scriitorului Gore Vidal. Banda muzicală include o improvizație de Schubert cântată într-o altă scenă antologică și premonitorie pentru halucinațiile Inteligenței Artificiale de astăzi de un pianist cu șase degete la fiecare mână.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0119177/mediaviewer/rm12353537/)

Finalul filmului poate fi intepretat în mai multe feluri. Aparent, Vincent va învinge, dovedind futilitatea teoriilor rasiale și a împărțirii omenirii în clase genetice. Odată cu el, învinge și Jerome, care va călători spre stele prin împlinirea visului prietenului său, dar rolul sau în viață se încheie aici. Va muri și eroul filmului? Câteva aluzii despre un drum fără întoarcere sugerează asta. El învinsese până atunci toate pronosticurile științifice, dar un om nu poate birui pentru totdeauna legile Universului, ale Creației și ale Creatorului. Finalul îmi amintește faimosul schimb de replici dintre Albert Einstein și Niels Bohr din timpul Conferinței Solvay, din 1927. Einstein, care se opunea aleatorității inerente mecanicii cuantice, ii spusese lui Bohr „Dumnezeu nu joacă zaruri”. Răspunsul lui Bohr a venit imediat, la fel de concis și de profund: „Einstein, nu-i mai spune lui Dumnezeu ce să facă!”. Acest dialog exprimă dezacordul lor cu privire la probabilitatea cuantică versus un univers determinist. Avertismentul este însă valabil și pentru eroii filmului și pentru savanții care astăzi sunt prea aproape de ‘joaca de-a Dumnezeu’, când este vorba despre aplicarea ingineriei genetice în perfecționarea ființelor omenești.  

Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’

Posted in change.world | Leave a comment

endangered species (film: Jurassic World: Rebirth – Gareth Edwards, 2025)

Posted on April 5, 2026 by admin

Gareth Edwards, the director of the seventh film in the Jurassic series (‘Jurassic World: Rebirth‘ – 2025) was born in 1975, the year Steven Spielberg directed ‘Jaws’. In the last ten years he has specialized in monster and alien films, becoming one of the most appreciated directors of those genres. He was a little skeptical when he received the script written by David Koepp, the author of the scripts for the first two ‘Jurassic Park’ films, the ones directed by Spielberg himself (he was and is only a producer on the others). After reading it, he decided that he could not miss the opportunity to direct the film. I can suspect that Gareth Edwards responded to a challenge, that of proving that dinosaur films are not an endangered species. The rebirth in the title could also mean the rebirth of the genre and the series. Did he succeed? The answer can be given by each of the viewers who have watched or will watch the film.

The plot of the film follows the pattern already familiar to those who have seen other films in this series. Dinosaurs, resurrected through genetic manipulation, coexist uncomfortably on our planet, isolated on a few Caribbean islands, off-limits to humans. A group of heroes will break the ban and enter the dinosaurs’ territory. The reason: dinosaurs, as we know, were long-lived and their elixir of longevity concentrated in three test tubes (large ones, dinosaurs size) could be the source of a vaccine that would prolong the lives of all human species. The team includes the inevitable slightly absent-minded scientist, an evil representative of big-pharma corporations and a beautiful mercenary woman with experience in dangerous situations. There is also an ordinary family in the area, lost in search of ecological adventures. These are the premises, the rest are action scenes in which humans try to collect dinosaur DNA samples, and dinosaurs hunt humans. Not all heroes and not all dinosaurs will make it to the end of the film.

‘Jurassic World: Rebirth‘ offered me a double guilty pleasure. That of watching another episode in the genre inaugurated by Michael Crichton‘s superb book and that of watching Scarlett Johansson. The rest of the cast is OK, the almost entirely digitalized special effects are spectacular, with two or three scenes that add new visual ideas. The secondary thread of the innocent family caught in the events is a bit thin and not well connected to the rest of the story. This kind of movies survives and will probably continue as long as Spielberg is interested in putting the money for the production and the audiences respond by bringing profits to his studios. The declared fans, myself included, will be satisfied. But we too are waiting for more new ideas before declaring that this is a true rebirth.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

a piece of life (film: C’mon C’mon – Mike Mills, 2021)

Posted on April 2, 2026 by admin

Mike Mills is one of those screenwriters-directors who have a formidable talent for bringing real life, as we know it, to the screen. I noticed this in one of his previous films – ’20th Century Women’ and this opinion was confirmed by watching his latest feature film (from 2021) – ‘C’mon C’mon‘. It is a life story with characters so real that it seems like we have known them forever, and at the same time a chiseled film, with beautiful moments of cinematography, commensurate with the authenticity of the story and the characters.

Johnny is a radio reporter or perhaps the author of audio podcasts. During this period of his career he specializes in interviews with children and adolescents from various social backgrounds, asking them questions about their lives and especially about how they see the future. His personal life is complicated. Together with his sister, Viv, he had nursed the long agony of their mother, who had died a year earlier. He is unmarried and still recovering from a relationship he seems to regret. When Viv asks him to look after her 9-year-old son, Jesse, so that she can take care of her husband’s health, Johnny finds himself in an unusual situation for him. The uncle-nephew relationship is complicated and an unknown territory for an aging bachelor. The two will embark on a journey from California to New York, from Detroit to New Orleans, in which they will discover landscapes of America seen through the eyes of the children they interview, but above all they will learn to know each other and themselves.

Mike Mills and cinematographer Robbie Ryan chose to use black and white, which integrates very well with the documentary sequences and allows for authentic and stylized representations of the places the two heroes pass through: Californian beaches, New York streets, decaying Detroit and New Orleans during carnival days. The interviews are also authentic, Joaquin Phoenix completely stepped out of his role into the life of a reporter and, together with a colleague, asked questions and recorded answers that could be the subject of a separate documentary. This technique reinforces the feeling of authenticity of the bond between the uncle who finds himself in the position of a clumsy surrogate father and the nephew who is at many times more emotionally mature than him. Johnny’s profession as a radio reporter is a good pretext to make the voice-over process credible and well-integrated (something rare in nowadays’ movies).Woody Norman is a formidable choice and, as always when I see a child actor dominating a film and conquering hearts on screen, I fear and wonder how his life and career will evolve if he and his parents decide to continue it. I also really liked Gaby Hoffmann, who plays the role of Viv, – a very interesting and lesser-known actress. ‘C’mon C’mon‘ is a beautiful and moving cinematic mosaic, assembled from pieces of life.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , | Leave a comment

Călătorind pe urmele lui Brâncuși (carte: Sorin Trâncă – Drumul lui Constantin)

Posted on April 1, 2026 by admin

‘Cine a fost Brâncuși’? Întrebarea aceasta, cred, continuăm să ne-o punem și acum, la 150 de ani de la venirea lui pe lume. Opera sa nu doar că a fost revoluționară și deschizătoare de drumuri la vremea ei. Ea a fost, este și va fi întotdeauna o invitație la gândire și contemplare, o experiență senzorială și intelectuală care se cere descoperită și trăită, redescoperită și retrăită de fiecare dintre noi care se află în fața uneia dintre lucrările sale. Biografia sa este un paradox. Brâncuși a fost, pe de-o parte, de la un moment încolo cel puțin, un pasionat al fotografiei, a fotografiat și s-a lăsat fotografiat, a luat lecții de la Man Ray, un revoluționar – ca și el – în arta soră a fotografiei, și le-a aplicat, lăsând un număr relativ important de documente în imagini. (Merită să suiți la balconul etajului de la intrare de la MNAC în aceste zile pentru a vedea o mică, dar consistentă, expoziție a fotografiilor lui și de Brâncuși). A și pus pe hârtie o parte dintre gânduri, a împărtășit altele cu prietenii și poate fi astăzi și citit și citat (uneori apocrific chiar). Pe de altă parte, tot ceea ce a făcut și zis este învăluit parcă într-o ceață de mister. Memorii scrise Brâncuși nu ne-a lăsat. La fel ca opera, și viața sa se cere descifrată.

image description

Unul dintre episoadele celebre ale biografiei sale este drumul din România spre Paris. Celebru și senzațional, căci s-a spus și s-a scris că acest drum de aproape 2000 km, trecând granițele dintre șase țări din Europa secolului 20, ar fi fost făcut în totalitate sau aproape în totalitate pe jos. O legendă frumoasă, dar totuși doar o legendă cu o parte de adevăr. Brâncuși a ales să călătorească prin Europa acelor vremuri, dar nu doar pedestru, dimpotrivă, unele etape sunt documentate ca folosind mijloace de transport. Opririle sale au fost și ele în mare măsură planificate, drumul ales a fost departe de a fi fost cel mai scurt. S-a oprit în marile centre culturale și artistice, a muncit pentru a-și castiga existența și a finanța următoarele etape, dar a și participat la cercuri și cursuri de arte. A fost un voiaj  de inițiere, o tranziție care pare concepută ca îndelungată și planificată geografic în etape semnificative, o călătorie de la viața unui copil de țăran și student (strălucit de altfel) în ale artei la cea de artist și cetățean în capitala culturală a lumii. Acestei călătorii, despre care s-a scris mult mai mult decât se știe concret și documentat, îi dedică jurnalistul și omul de comunicare Sorin Trâncă o carte neobișnuită ca formă și ca format. Titlul este ‘Drumul lui Constantin. Evadarea lui Brâncuși din România. O reconstituire’ și a apărut în 2023 la Editura Humanitas.

Cartea aceasta este o combinație originală între un capitol romantat din biografia sculptorului și un ‘road movie’ literar, care documentează în text și în imagini călătoria pe care Sorin Trâncă a întreprins-o pe traseul urmat de Brâncuși cu 120 de ani înainte. O călătorie care astăzi se face într-o Europă cu granițe (încă?) invizibile, pornind din România și străbătând Ungaria și Austria (pe vremea călătoriei tânărului Brâncuși unite în Imperiul care-și trăia ultimele decenii de existență), Germania, Elveția și Franța. La fel ca tânărul artist, autorul nu ajunge în Italia și la Roma unde Brâncuși ar fi dorit să-și completeze educația artistică și să absoarbă cultură clasică. Dar, dacă ar fi ajuns la Roma, acela ar fi fost alt Brâncuși. Cartea este copios ilustrată, căci Sorin Trâncă este și un pasionat și priceput fotograf, așa încât relatările despre călătoria de la începutul secolului 20 sunt juxtapuse cu fotografii ale locurilor și oamenilor de la sfârșitul primului sfert de secol 21. Textul alternează porțiuni de biografie, capitole de reportaj și fragmente dintr-un jurnal de călătorie imaginar pe care Brâncuși l-ar fi putut, poate, scrie. Combinația este interesantă, respectuoasă în esență, dar evitând tonul de odă pe care-l au alte evocări ale lui Brâncuși. Rezultatul este o experiență de lectură pasionantă, interesantă, colorată, inedită.

Primul capitol are ca loc de desfășurare România din care a plecat Brâncuși. A ‘evadat’, scrie Sorin Trâncă în subtitlu, și o parte din capitol încearcă să explice asta. Pe de-o parte Brâncuși este un artist cu rădăcini românești profunde, pe care nu le-a negat niciodată. Pe de altă parte biografia și opera sa este o negare și o revoltă că reacție la o copilărie nefericită (chiar traumatică, dacă este să credem ceea ce citim în carte) și la o societate și lume artistică îmbâcsită de conservatorism. Prin vocea imaginată a artistului:

‘Poate că într-o bună zi lumea se va întreba de ce am plecat pe jos către Oraşul luminilor, înainte de-a mai aştepta bursa pentru biletul de tren.

Iată adevărul: după prezentarea ghipsului lui Davila către Spitalul Militar, mi s-a spus că lucrarea nu va fi achitată dacă nu voi binevoi să o schimb la epoleti şi la nas. Ar fi fost o muncă uşoară şi într-o zi sau două aş fi scăpat de belea, însă comitetul mi-a vorbit de sus, făcându-mă să simt că ei sunt la putere, iar eu sunt doar un sculptor la început de drum.

Însă şi mai mult m-a deranjat că, deşi au observat esența, ei nu au înțeles-o. Ca nişte adevărați neghiobi, care văd adevărul, însă nu-l pricep: că doctorul Davila era mult mai mult doctor, şi încă un doctor cu o grozavă personalitate, decât general. El a fondat şcoala românească de medicină, nu a pus bazele unei noi armate! Iar eu, înțelegând asta, i-am făcut dinadins mai mare nasul şi mai mici epoleții.

Nu aşa ar fi făcut şi Rodin, care a exagerat încă şi mai mult cu portretul său pentru Balzac, modelând un muncitor, nu un corifeu? Aceleaşi comitete l-au chinuit şi pe el, cu mărginirea lor în a pricepe esența dintr-o lucrare de artă. Aşa că am făcut stânga-mprejur, fără eticheta militărească cerută de situațiune, spre groaza bunului doctor Gerotă, prezent acolo.’ (pag. 41)

Jurnalistul plecat pe urmele pașilor lui Brâncuși va purta cu el ca un fel de amuletă o statuetă miniaturală a înțeleptului, poet și reformator buddhist, Jetsun Milarepa, o personalitate istorică a secolelor 11-12, care – conform relatărilor vecinei sale din ultimii ani ai vieții, pictorița israeliană Hanna Ben Dov – l-a fascinat și inspirat pe Brâncuși:

‘Învățătorul, poetul, reformatorul Milarepa, primul om care atinge iluminarea în timpul vieții – în care de altfel comite şi crime -, e născut în 1052, la doar 14 ani după moartea Sfântului Ştefan al Ungariei, deşi există date alternative de naştere, 1040 sau chiar 1028, cam pe când regele Ştefan I încă îl stâlcea în bătaie pe împăratul Conrad. Jetsun Milarepa se contopeşte cu Nirvana în 1135, cam pe când Europa se pregătea de a Doua Cruciadă, iar Japonia de numirea primului shogun ereditar, Yorimoto.

În introducerea sa la Viața lui Milarepa, Donald Lopez notează că textul lui Milarepa propune o lume cu două planuri distincte şi de egală importanță. Că e imperios necesară o citire duală, deopotrivă profană şi sacră a lumii – o dialectică atât de caracteristică lui Brâncuşi. Două planuri care în final sunt unul şi aceeaşi, ceea ce sugerează că lumea însăşi este ca o privire în cantul Coloanei Infinitului la apus, atunci când vedem două feluri de coloane alipindu-se către infinit – cea din lumină și cea din umbră.’ (pag. 175-176)

Călătoria lui Sorin Trâncă poate fi citită că un jurnal de călătorie prin Europa post-pandemie, dar atenția este permanent acordată unor detalii – reale sau imaginare dar bine potrivite – legate de biografia sculptorului. Câteva motive revin periodic. Unul este cel al pâinii. Lipsit de bani, muncind uneori din greu pentru a subzista și a putea continuă călătoria, Brâncuși probabil că a mâncat pe drum multe pâini, poate însoțite de lapte și brânză. Gustul și calitatea pâinii sunt tot timpul menționate și comparate. Un alt motiv este cel al păsărilor și al zborului lor. Privirile lui Brâncuși sunt îndreptate spre cer și spre viețuitoarele care sunt capabile să învingă gravitatea. Pentru a înțelege și reprezenta zborul păsărilor, nu este nevoie să examinezi fiecare pană – este una dintre reflecțiile care transmit cititorilor ferventă căutărilor unui artist care caută în jur, pentru arta sa, esența și nu detaliile. Importanți sunt și oamenii pe care autorul îi întâlnește pe drum. Scriitorul caută să cunoască și să discute cu migranți, cei din categoria în care se încadra și Brâncuși pe atunci, exilați din țările lor, căutându-și calea și rostul în Europa. Face și sondaje ad-hoc legate de Brâncuși și de arta sa, despre cât și cum este cunoscut și înțeles. Rezultatele ar putea, la prima citire, dezamăgi sau descumpăni, dar ele sunt relatate cu acuratețe și umor. Câteva detalii biografice sună pentru mine inedit (crucea pe care Brâncuși ar fi cioplit-o și dăruit-o măicuțelor din mănăstirea elvețiană care-l ingrijisera când căzuse grav bolnav la pat), poate că sunt imaginate sau mai mult presupuse, dar ele sună bine în contextul cărții. Raportul dintre detalii biografice documentate și imaginație nu este totdeauna clar. Poate că nici nu este important.

Scriitorul este permanent cu ochii și cu obiectivul aparatului de fotografiat la cele și cei din jur, dar cu gândul la Brâncuși și călătoria făcută de el cu un secol și două decenii mai devreme:

‘DUPĂ SALZBURG, CAPITALA MUZICII CLASICE ŞI PRIETENĂ la cataramă cu arta „mare”, imperială – unde a avut din nou ocazia să intre în muzee şi să vadă pictură şi sculptură Constantin a trecut în Germania, la o viață din nou rurală, cel puțin până la Prien am Chiemsee sau Rosenheim. Un băiat sărac, care călătoreşte pe jos, mănâncă de la Hobiţa şi până la Prien (1.164 de kilometri) vreo sută de pâini şi, probabil, mult lapte, celălalt aliment ieftin dispo- nibil la începutul secolului XX. Un studiu al companiei Nestlé arată că acum 100 de ani, oamenii consumau de 15 ori mai multe produse lactate decât azi. Iar Bavaria e plină de păduri şi flori, şi păşuni pline de vaci – poate la fel de înțelepte ca surorile lor din Cetatea Devei. Aşa că la Prien a pescuit, cu siguranță, fiindcă avea în raniță, ca orice băiat crescut la ţară, un fir de pescuit şi nişte cârlige, iar lacul Chiemsee e mare şi bogat în roşioară, caras, biban sau crap.’ (pag. 142)

Etapă finală a călătoriei, cea despre care se știe documentat că a fost făcută cu trenul, este descrisă în termeni de eveniment. Pentru Constantin se încheia o călătorie și o etapă de viață. Începea cealaltă parte a vieții sale, cea care avea să-i aducă faima și care avea să schimbe cursul istoriei artei.

‘Când trenul lui Constantin a ajuns la Paris, pământul a gemut greu, iar păsările au țâşnit în sus de bucurie, fiind singurele care se aşteptau la un asemenea eveniment. Nici unul din miile de artişti care puseseră deja stăpânire pe Montmartre şi Montparnasse n-au observat că, în amiaza verii, din vagonul unui tren ostenit ce venea dinspre est a mai coborât un sculptor slab şi cu ochii înfundați în orbite, ce tuşea foarte des pe sub barba neagră cu luciri roşietice, netunsă de mult. Şi nici unul n-a observat, cel puțin în primele ore, că acestui băiat îi ardea în priviri taina marilor descoperiri, iar în palme secretul formelor, precum deja miticului Rodin.’ (pag. 220)

‘Drumul lui Constantin’ nu este o carte de istorie a artei și autorul nu este un expert în acest domeniu. Câteva dintre afirmațiile făcute pe parcurs sunt preluate din exegeze ale creației brâncușiene, altele sunt noi și pot fi discutate. Nu știu, de exemplu, dacă Brâncuși ar fi subscris la afirmația că ‘n-am fost niciodată moderni, … modernitatea este o iluzie’. Cred că este prea tare subliniat caracterul occidental al lucrărilor sale. Brâncuși a absorbit într-adevăr cultura Europei Centrale și Occidentale și călătoria sa din România spre Paris a fost un bun prilej de a-și diversifică și îmbogăți expunerea la realizările acesteia. Dar el și-a sintetizat esența în aceeași măsură din seva extrasă din rădăcinile românești, din cunoașterea artei africane și oceanice, și din filosofia Orientului asiatic.

Plecând de la incidentul cauzat de expunerea în premieră a sculpturii ‘Prințesa X’, ne întoarcem la întrebarea cu care am început această recenzie:

‘Sculptura Prințesa X a fost expusă în 1920 la Salonul Independenților, de unde a trebuit retrasă imediat, fiindcă a stârnit o mare rumoare publică. Se pare ca însuşi Matisse, comisar-şef al expoziției (după alte mărturii şi Picasso) a izbucnit, amuzat sau doar răutăcios, văzând-o: „Voilà le phallus!”* iar juriul, în ansamblu, şi în final poliția au in- tervenit pentru retragerea ei din expoziție.

 Brâncuşi n-a explicat nimic, niciodată. Și-a luat doar sculptura în traistă şi-a plecat cu ea, mormăind înjurături în barbă şi privindu-i pe toți cu ura unui părinte căruia i se spune că copilul său este hidos. Asta e Brâncuşi? Un nǎzu- ros? Un scandalagiu? Un pornograf? Sau un om care tace şi face? Este Brâncuşi primul Anonymous, care nu-şi explică gesturile, ci doar le aruncă în ochii oamenilor, pentru a-i face pe aceştia să-i deschidă mai bine? Adesea spunea, despre sculpturile lui: „Priviți-le până le veți vedea”. Nu „înțelege”, ci vedea”.

 Cine e Brâncuşi? Un om care a descoperit, la Viena, că neoclasicismul este epuizat şi la München ca Jugendstilul aduce un salt ideatic, la fel cum aduce Secessionul la Viena şi la Budapesta, dincolo de estetismul flamboaiant? Că nu trebuie spus mult, că noua artă este sugestia zborului, nu anatomia romantică a păsării. Că arta retinală trebuie avortată şi că adevărul artei trebuie pus din nou în slujba minţii şi sensibilității privitorului.’ (pag. 89)

Cartea arată bine, grafic mi-a amintit de cărțile de călătorie ale anilor ’50, editate sau inspirate de autorii și fotografii revistei LIFE. O viitoare ediție ar trebui să corecteze micile erori editoriale (câteva erori tipografice, supărătoarea apariție dublă a unui paragraf la paginile 162 și 163). În fapt publicarea unei a doua ediții ar fi foarte potrivită tocmai în acest an omagial. La 150 de ani de la nașterea lui Brâncuși, ‘Drumul lui Constantin’ al lui Sorin Trâncă merită să fie pe mesele cititorilor alături de alte cărți care au apărut sau vor apărea, dedicate geniului din Hobița și Impasse Ronsin.

Posted in books | Tagged , , , , | Leave a comment

history in style (film: Amsterdam – David O. Russell, 2022)

Posted on March 31, 2026 by admin

I confess that ‘Amsterdam‘, the 2022 film by David O. Russell, confused me. The American director, who also writes his scripts, has made several films that I really liked for their stylistic consistency, for the topics related to the American present or the past with repercussions in the present, and for the way he directs his actors in performing memorable roles. ‘Amsterdam‘, filmed during the pandemic and released towards its end, seems to be trying to inaugurate a new direction in his creation, somewhat similar to the fantastically nuanced visual allegories of Wes Anderson. The cast is impressive – a collection of stars and interesting actors – and the cinematography belongs to Emmanuel Lubezki, winner of three consecutive Academy Awards for Best Achievement in Cinematography in 2014-2016. And yet something didn’t work, and that was felt by the viewers who didn’t rush to buy tickets and by the critics who mostly buried the film. I’m not sure what the reason was. Maybe Russell didn’t go far enough, stopping somewhere in the middle between a story that ‘almost happened’ and a mostly cinematic fantasy, or maybe it’s the too insistent attempt to draw contemporary conclusions (‘history lessons’) between the event on which the story is based and contemporary political events.

The story is set in 1933, with flashbacks to the years after the end of World War I. Burt is a young New York doctor who is sent by his wife and her wealthy family to fight (for honor!) on the front. He is wounded, disfigured and loses an eye in the fighting, being saved, together with his friend Harold, a black young man, by the beautiful nurse Valerie. Harold and Valerie fall in love and the three of them live a period of idyll in Amsterdam, which becomes the landmark of their friendship and a happy youth. Years later in New York. Valerie disappeared, Harold became a well-known lawyer, Burt separated from his wife and wealthy family and dedicated his career to caring for the wounded and maimed by war. When the two friends are implicated in the deaths of the general who commanded them on the battlefield and of his daughter, the investigation takes them into the circles of American high society and to the revelation of a fascist coup plot. Will the ties between the three be restored? Will they manage together to thwart the plans that threatened American democracy following the model of the rise of fascism in Europe of those years?


The script is inspired by true events, more precisely from a political conspiracy called The Business Plot that took place in 1933 and was thwarted largely because one of its leaders, a veteran general, decided to reveal it to the authorities and the public. The role of the character inspired by this historical figure is played by Robert De Niro and the scene of his speech at the veterans’ reunion is very well constructed, probably inspired by the famous speech scene in Chaplin’s ‘The Great Dictator’. What did I like most about the film? The cinematography and the costumes – stylized and expressive. The individual effort of most of the actors, whether it’s the lead roles of Christian Bale (a kind of homage to Peter Falk’s Columbo character) and Margot Robbie, or supporting roles like those played by Rami Malek, Anya Taylor-Joy, Zoe Saldaña or Mike Myers (I haven’t seen him in a long time!). What did I like less? The interpretation of JJohn David Washington – the son of … but much less inspired, at least here. The style of narration. In my opinion, a dynamic production, combining action and comedy, would have been more appropriate here. At the very climax (and this is about 30 minutes before the end) the narrative freezes and is replaced by a kind of voice-over narration that explains to us what is happening and the conclusions we must draw. Is it some reference to the consumption of substances that the heroes resort to heavily after the traumas of war? Anyway, I found it rhetorical, unnecessary, un-cinematic. Too bad, because ‘Amsterdam‘ had the chance and the premises to be a real success. Let’s see what will come next in the career of director David O. Russell.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Ochiul robotului

Posted on March 30, 2026 by admin

Articolul de astăzi al rubricii noastre are ca subiect capabilitățile vizuale ale mașinilor automate. Am fost martori în ultimii ani ai unor progrese spectaculoase ale roboticii, care se grupau în două categorii: un salt calitativ enorm în capacitatea de calcul (ceea ce în termeni umani numim ‘raționament’ sau ‘gândire’, amplificate de Inteligența Artificială – IA) și funcționalitatea mecanică (roboți care merg sau aleargă, senzorialitate tactilă). Mai puțin s-a scris și vorbit despre capabilitățile vizuale (‘computer vision’). Acestea se află, conform unor realizări anunțate în ultimele luni, în pragul unor progrese spectaculoase, iar modelul care le-a inspirat nu este altul decât unul dintre cele mai perfecționate sisteme din corpul omenesc: sistemul vizual, cu ochii și legăturile lor cu creierul.

Robotic hands on steering wheel while driving autonomous car. 3D illustration.

(sursa imaginii: autonomousvehicleinternational.com/features/is-camera-only-the-future-of-self-driving-cars.html)

Pentru a înțelege importanța acestor descoperiri, să analizăm una dintre aplicațiile cele mai sofisticate ale roboticii – șoferii autonomi. Aceste sisteme folosesc între 8 camere video exterioare + una interioară (Tesla FSD) și 29 de camere (Waymo Driver). Ele se adaugă unui număr de alte sisteme lidar, radar și senzori de diferite alte  tipuri, ce transmit informațiile sistemului de auto-pilotare, care le traduce, interpretează, integrează și ia deciziile optime în timp real. Aceste procese sunt însă foarte complexe. Interpretarea informației vizuale, de exemplu, pentru un șofer experimentat, include experiențe trecute care îi permit să identifice pericole cum sunt schimbarea culorii unui semafor, apariția unui animal pe șosea, pietoni indisciplinați care traversează unde și când nu este permis sau schimbări de bandă fără semnalizare ale mașinilor conduse de șoferi imprudenți, și să le filtreze, eliminând alte schimbări în peisajul vizual care nu reprezintă pericole. Sistemele moderne care integrează informația de la camerele video folosesc algoritmi bazați pe fluxul optic, un fenomen descoperit în anii ’50 ai secolului trecut, de psihologul american James J. Gibson. Acest tip de algoritmi este capabil să detecteze mișcarea direct din analiza vectorilor luminoși, în loc de compararea intensivă a unor imagini statice, la fel cum o face sistemul nervos uman, fără participarea unității centrale (creier). Metodele bazate pe flux optic solicită resurse de calcul considerabile și impactează viteza de reacție. Întârzierea poate fi până la 0,5-0,6 secunde. În condiții de trafic la o viteză de 80 km/h, această întârziere poate duce la o distanță de frânare de peste 12 metri, cea ce poate fi exact distanța dintre un accident fatal și evitarea acestuia.

(sursa imaginii: researchgate.net/figure/sual-pathways-from-the-retina-through-the-lateral-geniculate-nucleus-LGN-of-the_fig1_251463255)

Descoperirea anunțată aparține unei echipe de cercetători chinezi în robotică, aflată sub conducerea profesorului Shuo Gao, doctor în inginerie electrică la Universitatea din Cambridge, Marea Britanie, în prezent profesor asociat la Universitatea Beihang din Beijing, China. Inspirația le-a venit tot din studiul sistemului vizual uman, care are capacitatea de a concentra atenția doar acolo unde este nevoie. Esentială în acest proces este o regiune a creierului cunoscută sub numele de nucleul geniculat lateral (LGN). Geniculat înseamnă în anatomie îndoit ca un genunchi. LGN acționează ca o stație de releu în traseul vizual, primind informații de la retină – unde stimulii vizuali sunt convertiți în semnale electrice – și transmițându-le cortexului vizual al creierului, unde aceste semnale sunt procesate. Dar LGN joacă și un rol important de filtrare, indicând cortexului vizual unde ar trebui prioritizată puterea de procesare. Deoarece filtrul LGN este sensibil atât la schimbările de timp, cât și la cele de spațiu, acesta permite creierului să identifice și să urmărească eficient mișcarea rapidă, fie că este vorba despre un semafor care se schimbă, fie despre un pieton care traversează strada. Profesorul Gao și echipa sa au introdus un strat asemănător LGN în sistemele de vedere artificială pentru a ghida atenția algoritmilor de flux optic. Schimbarea aceasta de arhitectură nu ar fi însă suficientă, și roboticienii chinezi au propus și o implementare hardware diferită. Cipurile cu circuite care procesează informațiile separat de cele care stochează date nu ar fi oferit accelerarea de care aveau nevoie. Cercetătorii chinezi propun folosirea unui tip de hardware numit neuromorfic, care imită creierul uman prin integrarea funcțiilor de procesare și stocare în același circuit.

(sursa imaginii: https://recfaces.com/articles/computer-vision-vs-machine-vision)

Cercetătorii au implementat deocamdată un prototip, care este capabil să detecteze schimbările de luminozitate din fluxul optic și să le transforme pe acestea, prin intermediul blocului LGN, în informații de fluxuri optice prioritizate, folosind rețele sinaptice bazate pe hardware neuromorfic. Rezultatele indică o îmbunătățire spectaculoasă (de patru ori) a vitezei de reacție, păstrând sau îmbunătățind rezoluția imaginilor. Testarea s-a făcut atât pe roboți cu brațe mecanice, cât și pe șoferi autonomi. Până la implementarea pe scară largă mai sunt de parcurs câteva etape. Prototipurile trebuie transformate în produse industriale viabile tehnologic și economic. Trebuie luat în considerare faptul că a fost rezolvată o problemă (cea a priorității informației vizuale), însă rămân aceleași limitări ale unității centrale, care ia decizii privind acțiunile. Perspectivele sunt însă spectaculoase. Ochii electronici ai roboților vor avea aceeași inteligență încorporată în sistemul de decizii al sistemului vizual uman, dar posibilități fizice superioare (viziune 360 de grade, rezoluție mult mai precisă). Aplicațiile pot fi multiple – de la vehicule autonome și roboți industriali sau casnici, până la implanturi în corpul omenesc care pot rezolva boli până acum nevindecabile și recupera sau dărui vederea unor pacienți considerați iremediabil orbi. Poate că această perspectivă îi înfricoșează pe mulți, dar cunoașterea fiziologiei și anatomiei umane avansează în paralel și se influențează reciproc cu progresele roboticii. Să încercăm să înțelegem și să folosim spre bine aceste progrese științifice și tehnologice multi-disciplinare.

Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’

Posted in change.world | Leave a comment

Cukor after Hitchcock (film: Gaslight – George Cukor, 1944)

Posted on March 24, 2026 by admin

Some American remakes are much better than the original films. There aren’t many, but they do exist. ‘Gaslight‘, filmed in Hollywood in 1944 by George Cukor, is one of them. The film reuses, four years later, the plot of a British film of the same name, which in turn was an adaptation of a play by the English writer Patrick Hamilton. Another of his plays, ‘Rope’, would be the starting point for a famous film by Hitchcock a few years later. While I’ve mentioned the master of suspense, ‘Gaslight‘ is a film that is part of the same thematic space that had already been approached by him, a genre of films in which men with criminal intentions (visible from the beginning here) exert a nefarious influence on the women they are in a relationship with, trying to destroy their psychological balance to the point of making them doubt themselves and their sanity. The play and the films inspired by it gave rise to a new term in English to describe this kind of psychological pressure – ‘gaslighting’. Hitchcock had already tackled the subject in several films, but here the direction belongs to Cukor, already a prestigious director by that time, in the second decade of a career that has spanned half a century. The differences in style are visible – for better or worse.

As in many other thrillers, most of the story takes place in a house full of stairs and mysteries. The exceptions are the scenes introducing the main characters, which take place in sunny Italy and the surroundings of the house in a wealthy district of Victorian London, which are almost always shrouded in fog. A murder that remained unsolved had taken place in this house ten years earlier. The teenager Paula had found the body of her aunt, a famous singer. Now she returns here with her husband Gregory, a musician she met in Italy. The couple’s seemingly comfortable and happy life and their two servants (elderly cook Elizabeth and young chambermaid Nancy) is soon disrupted by Paula’s deteriorating mental health. But are her inattentions or her little amnesias real? What is the source of the flickering gas lights and the mysterious footsteps on the upper – uninhabited – floor of the house? Viewers will soon begin to ask themselves questions, just like a Scotland Yard detective who has not stopped searching for the truth about the murder committed here a decade ago.

George Cukor created several memorable female characters, including that of Paula Alquits in this film. The young woman, who suffered a trauma in her adolescence when she discovered the body of her murdered aunt, longs for love and understanding, and she believes she has found them in the person of Gregory. It was a role that fit Ingrid Bergman like a glove at the time. The problem is that director Cukor was in love with the theatrical style of delivering lines on the big screen. As physically and expressively appropriate as Ingrid Bergman is for the role, the way she delivers her lines sounds as dated and artificial today. But probably for the viewers and critics of the time this style was appropriate, because the actress won the first of three Academy Awards of her career with this role. I’m not a big fan of Charles Boyer, but I also found him appropriate, inspired and brave in playing a negative role. The freshest and most interesting is Angela Lansbury, who debuted at 19 in this film, exactly 40 years before she became Jessica Fletcher in ‘Murder, She Wrote’. Watched today, the film gives more of the impression of filmed theater, but still a few elements of decor and props accentuate the tension and remind us of George Cukor, the great director:glasses of milk in dialogue as if with Hitchcock or the gas lamps with dimmed lights, which represent the symbol of fear but also the key to the mystery. ‘Gaslight‘ is a movie to watch or to watch gain.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: IA și legislația europeană

Posted on March 24, 2026 by admin

Inteligența Artificială (IA) nu este creată și utilizată într-un vid legislativ. Voi încerca în acest articol al rubricii CHANGE.WORLD să furnizez câteva informații de bază, să sintetizez și să clarific care sunt liniile directoare și stadiul prezent al legislației europene legate de IA. La fel ca în multe alte discuții despre IA, circulă multe informații vagi sau incorecte și despre acest subiect. Ideea acestui articol a venit de la citirea unei pseudo-știri pe un Web site cultural (de altfel, respectabil în multe privințe) în limba română, având contributori din toată lumea, care anunța recent, ca noutate de ultima oră, că ar începe aplicarea legislației europene în acest domeniu. Nu mai dădea prea multe alte detalii decât informațiile de contact ale autoarei și ale biroului de avocatură pe care-l reprezintă. Chiar și singura informație concretă legată de faza în care se află legislația IA era incorectă. Departe de a fi la început, aceasta a fost aprobată acum aproape doi ani și a trecut dincolo de jumătate din perioada de intrare în vigoare și implementare în spațiul UE. Europa se află din acest punct de vedere în avangardă, fiind prima comunitate de țări care introduce și începe să aplice un sistem legislativ legat de IA, cu avantatajele și riscurile pionieratului. Să vedem concret despre ce este vorba.

(sursa imaginii: www.palaiologos.law/eu-ai-act/)

În limba engleză această legislație se numește ‘Artificial Intelligence Act’ sau ‘AI Act’, adică ‘Legea privind inteligența artificială’ sau ‘Legea IA’. A fost votată în Parlamentul European la 13 martie 2024, aprobată de Consiliul European la 21 mai 2024 și a intrat în vigoare la 1 august 2024, cu prevederi care urmau să fie aplicate treptat în următoarele 6 până la 36 de luni. Este important să menționăm două aspecte – reglementările se ocupă mai ales de aplicațiile civile și ele se adresează în special creatorilor de aplicații și servicii IA, și nu utilizatorilor individuali. Sunt incluse majoritatea sistemelor de IA într-o gamă largă de sectoare, dar și cu multe excepții pentru IA utilizată doar în scopuri militare, de securitate națională, de cercetare sau pentru uz neprofesional. Ca formă de reglementare a produselor, legea impune obligații furnizorilor de IA și organizațiilor care utilizează IA într-un context profesional. Ca utilizatori individuali, cei mai mulți dintre noi nu suntem vizați direct de aceasta lege, dar îi putem trage la răspundere pe acei furnizori de sisteme IA sau firme care utilizează IA în produsele și serviciile lor, dacă nu respectă condițiile legislației.

(sursa imaginii: www.telefonica.com/en/communication-room/blog/a-fit-for-purpose-and-borderless-european-artificial-intelligence-regulation/)

Legea împarte aplicațiile IA neexceptate în funcție de riscul lor de a provoca daune. Există patru niveluri de risc – inacceptabil, ridicat, limitat, minim – plus o categorie suplimentară pentru IA de uz general.

– Aplicațiile cu riscuri inacceptabile sunt interzise. Ele includ aplicațiile care manipulează comportamentul uman, cele care utilizează identificarea biometrică de la distanță în timp real (cum ar fi recunoașterea facială) în spațiile publice și cele utilizate pentru stabilirea de scoruri sociale (clasificarea indivizilor pe baza caracteristicilor personale, a statutului socio-economic sau a comportamentului lor)

– Aplicațiile cu risc ridicat trebuie să respecte obligații de securitate, transparență și calitate și să fie supuse evaluărilor de conformitate. Sunt incluse aplicații care pot să reprezinte amenințări semnificative la adresa sănătății, siguranței sau drepturilor fundamentale ale persoanelor – în special, sistemele de IA utilizate în sănătate, educație, recrutare, gestionarea infrastructurilor critice, aplicarea legii sau justiție. Acestea sunt supuse unor obligații de calitate, transparență, supraveghere umană și siguranță și, în unele cazuri, necesită o evaluare a impactului asupra drepturilor fundamentale înainte de implementare. Algoritmii trebuie evaluați atât înainte de a fi introduși pe piață, cât și pe tot parcursul ciclului lor de viață. Lista aplicațiilor cu risc ridicat poate fi extinsă în timp. De asemenea, cetățenii au dreptul de a depune reclamații cu privire la sistemele de IA și de a primi explicații cu privire la deciziile luate de IA cu risc ridicat care le afectează drepturile.

– Aplicațiile cu risc limitat au doar obligații de transparență. Utilizatorii trebuie să fie informați că interacționează cu un sistem IA pentru a putea lua decizii în cunoștință de cauză. Această categorie include, de exemplu, aplicații de inteligență artificială care permit generarea sau manipularea imaginilor, sunetului sau videoclipurilor. Atenție, deci: cine creează conținut cu ajutorul unei aplicații de inteligență artificiala are obligația, conform acestei legislații, să semnaleze clar faptul că este vorba despre conținut generat cu asistență IA.

– Aplicațiile cu risc minim includ, de exemplu, sistemele de inteligență artificială utilizate pentru jocuri video sau filtre antispam. Se așteaptă ca majoritatea aplicațiilor de inteligență artificială să se încadreze în această categorie. Aceste sisteme nu sunt reglementate, iar statele membre nu pot impune reglementări suplimentare. Cu toate acestea, se sugerează un cod de conduită voluntar.

– Categoria IA de uz general include modele fundamentale (de exemplu, ChatGPT) care pot îndeplini o gamă largă de sarcini. Dacă designul este open-source, dezvoltatorii trebuie să publice un rezumat al datelor de antrenament și o politică de drepturi de autor; modelele cu sursă închisă trebuie să îndeplinească cerințe mai largi de transparență. Sunt introduse evaluări suplimentare pentru modelele cu capacitate ridicată. Dincolo de aceste obligații de bază privind transparența, Legea IA stabilește o listă comună de obligații pentru furnizorii de modele IA de uz general. Aceștia trebuie să publice un rezumat al datelor de învățare, să adopte o politică de conformitate cu legea drepturilor de autor și să furnizeze documentație tehnică utilizatorilor care creează alte aplicații și autorităților de supraveghere.

(sursa imaginii: https://trumpetproject.eu/steering-the-future-in-the-right-direction-introducing-the-new-european-ai-office/)

Care este modelul de guvernanță sau, în alte cuvinte, cum va fi implementată această legislație? În ianuarie 2024 a fost înființat Biroul IA (AI Office) în cadrul Comisiei Europene. Directoarea Biroului se numește Lucilla Sioli, are două doctorate (de la universitățile din Southampton și Milano) și lucrează din 1997 în organizații europene. Biroul IA va coordona implementarea Legii privind IA în toate statele membre și va supraveghea conformitatea furnizorilor de IA de uz general. De asemenea, el poate solicita informații sau deschide anchete atunci când sunt suspectate probleme grave.

(sursa imaginii: https://bernitsaslaw.com/2024/05/27/formal-adoption-of-the-ai-act-by-the-council-eu-timeline-highlights)

Care este calendarul de introducere a legislației? După intrarea în vigoare, la 1 august 2024, Legea privind IA urma să se aplice în 6 luni pentru sistemele de IA interzise, în 12 luni pentru sistemele IA de uz general și în 24-36 de luni pentru sistemele IA cu risc ridicat. Practic, deci, primele două categorii au intrat deja în aplicare, în timp ce legislația legată de sistemele cu risc ridicat ar trebui să înceapă să fie aplicată după 1 august 2026. O cerere de amânare cu 9 luni a introducerii acestei părți a legislației (necesară pentru finalizarea sculelor de conformitate) se află în discuția Biroului IA.

Ce înseamnă aceasta? Legislația europeană nu este o noutate. Aplicarea ei a început cu 2 ani în urmă. Este probabil cea mai avansată legislație internațională în acest domeniu, dar nu este singura. Peste 1 000 de inițiative legislative naționale au fost promulgate sau sunt în lucru în 72 de țări. Cele mai avansate dintre ele sunt Coreea de Sud (din ianuarie 2025) și China, care în 2025 a legiferat obligația marcării explicite a oricărui conținut generat cu IA. Statele Unite nu au o singură lege federală pentru IA, ceea ce lasă reglementările să fie decise la nivel de stat. Printre legile statale notabile se numără Legea AB 2013 din California (despre transparența datelor de instruire) și Legea SB 24-205 din Colorado (discriminarea algoritmică). La nivel federal, accentul s-a mutat la sfârșitul anului 2025 către o abordare dereglementată menită să stimuleze inovația și să elimine birocrația.

Firma Deloitte Legal, asociată cu o mare rețea internațională de firme care furnizează servicii legale pentru business și creatorii de tehnologii, activând cu 470 de mii de angajați în 150 de țări, a publicat în ianuarie 2026 un raport despre gradul de implementare a legislației IA în tarile UE la finele anului 2025. Țările europene sunt împărțite în trei categorii: cele în care implementarea este si avansată (acolo unde au fost deja desemnate autoritățile naționale competente – NCA), cele în care legislația națională respectivă este în curs și urmează să fie desemnate NCA-urile, și cele care se află doar în stadiul de ‘planificare timpurie’. În această din urmă categorie se află și România, alături de Austria, Belgia, Estonia și Portugalia. România se află printre cele șapte tari care nu au desemnat un punct de contact sau responsabilitate clar în problemele IA, conform acestui document (accesibil public la adresa deloittelegal.de/content/dam/assets-zone6/dl/de/docs/services/legal/2025/national-implementation-of-the-eu-ai-act-across-member-states.pdf). Accelerarea eforturilor legislative și a implementării legislației sunt evident necesare.

(sursa imaginii: www.esa-automation.com/en/ai-act-the-first-regulatory-framework-for-artificial-intelligence-in-the-european-union/)

Concluzii? Majoritatea obligațiilor revin furnizorilor (dezvoltatorilor) de sisteme de IA cu risc ridicat. De asemenea, sunt afectați implementatorii – persoane fizice sau juridice care implementează un sistem de IA în scop profesional. Mai puțin afectați, dar nu complet imuni la responsabilități, sunt utilizatorii finali. Atunci când creați un text sau o fotografie bazată pe IA, aveți obligația să le marcați că atare. Distribuind sau redistribuind un asemenea conținut deveniți cel puțin utilizatori finali și uneori chiar implementatori. Legile privitoare la proprietatea intelectuală se aplică la fel ca la orice conținut care nu este creat original, ci copiat din alte surse. La fel ca în orice fel de transfer financiar, de bunuri sau de informație, avem responsabilități ca producători și creatori, dar și ca utilizatori. Se impune precauție, cunoaștere, utilizare inteligentă. Aplicațiile IA deschid posibilități enorme, amplifică productivitatea și fac mai eficientă munca intelectuală, creează forme noi de divertisment. Să ne bucuram de ele în cadrul și în spiritul legilor.

Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’

Posted in change.world | Leave a comment

Naționalismul ca motor al progresului. O propunere de reabilitare (carte: Yael Tamir – De ce naționalism?)

Posted on March 23, 2026 by admin

O cunosc pe Yael Tamir din politica israeliană, unde a fost o prezență activă până în 2010 sub numele de Yuli Tamir. Născută în 1954, a fost, la sfârșitul anilor ’70, una dintre fondatoarele mișcării ‘Pacea Acum’. Intrată în politica de partid la început în partidul de stânga Ratz, a trecut la Partidul Muncii condus în acei ani de Yitzhak Rabin, pe listele căruia a devenit deputată în Knesset, parlamentul israelian. A fost una dintre cele mai bune ministre ale educației (minister care în cei peste 40 de ani de când trăiesc eu în Israel a avut parte de câțiva miniștri foarte buni și de câțiva miniștri foarte răi) între anii 2006 și 2009, penultima perioadă din istoria Israelului în care primul ministru nu s-a numit Benjamin Netanyahu. După 2010 s-a dedicat activității academice în Israel câ președintă a Colegiului Shenkar (2010-2020) și Colegiului Beit Berl (din 2010) și în Anglia ca profesor adjunct la Școala de Guvernare Blavatnik de la Oxford. Editura Vremea a publicat acum (2026), în colecția ‘Diversitas’, cartea ei ‘De ce naționalism?’ apărută în 2019 la Universitatea Princeton. Traducerea din limba engleză ii aparține lui Mihai Roșca. Este o carte care m-a surprins și care incită la comentarii și dezbatere.

Prima observație pe care trebuie să o fac după lectura cărții este să atrag atenția asupra anului în care a fost publicată. În 2019 lumea era înainte de Covid, de invazia rusească din Ucraina, de masacrele de la 7 octombrie 2023 și războiul din Gaza care a urmat și de conflictul armat dintre Israel, Statele Unite și Iran care este acum în plină desfășurare. Donald Trump era la primul său mandat de președinte, Emanuel Macron abia își începea președinția, Xi Jiping nu se declarase lider pe viață al Chinei, în România partidele ‘suveraniste’ nu ajunseseră să obțină 40% din voturile exprimate de alegătorii români, în Israel naționaliștii extremiști nu ajunseseră parteneri în guvern, în Rusia mai exista încă o firavă opoziție, iar Angela Merkel era încă în biroul de cancelar al Germaniei. Presupunerea că majoritatea documentării și scrierii a fost făcută în anii 2017-2018 mi se pare plauzibilă. Printre autorii citați în capitolul dedicat ‘naționalismului celor vulnerabili’ se află un tânăr autor care analiza fenomenele socioeconomice din SUA pe nume James David Vance. Nu știu dacă Yael Tamir are intenția să scrie o ediție revizuită și actualizată a cărții ei, dar sigur că, dacă ar face-o, unele aprecieri și detalii ar fi modificate și aduse la zi, alte argumente poate că ar fi adăugate. Cert este că destul de multe s-au schimbat în lume între 2019 și 2026, inclusiv evoluții care ar putea duce la revizuiri de opinii și de poziții.

Teza principală a cărții are două componente principale. În primul rând este vorba despre o analiză a crizelor economice și politice ale ultimului deceniu al secolului 20 și al primelor două decenii ale secolului 21 combinată cu o critică a elitelor liberale și a globalismului care este considerat cauza principală a multiplelor probleme ale perioadei. În al doilea rând avem de-a face cu o reconsiderare a surselor naționalismului, o justificare a ascensiunii acestuia în rândurile categoriilor lovite de crize și o propunere de adoptare a aspectelor pozitive ale naționalismului pentru a găsi o soluție viabilă în cadrul politic și economic oferit de statele naționale.

‘Este oare naționalismul o forță malefică latentă, care aşteaptă să iasă la suprafaţă de fiecare dată când apare o criză, o forță ce trebuie reprimată cu orice pret sau este o putere constructivă, o ideologie valoroasă care ar putea şi ar trebui strunită pentru a face lumea un loc mai bun? Această carte pledează în favoarea naționalismului, punând în lumină modurile în care acesta a modelat politicile publice şi a făcut ca perioada dintre sfârşitul războaielor mondiale şi proliferarea globalismului neoliberal să reprezinte cei mai buni ani pentru cei mai dezavantajați membri ai lumii dezvoltate.’ (pag. 22)

Analiza istorică este detaliată, dar totuși, în opinia mea, lipsesc unele componente esențiale. Nu este examinat deloc contextul ideologic al luptei dintre democrație și totalitarism. Globalismul a fost îmbrățișat nu doar de democrațiile liberale ci și de regimurile totalitare, de la ‘internaționalismul socialist’ cu exportul de revoluție bolșevic până la Noua Cale a Mătăsii și celelalte inițiative globale ale Chinei de astăzi. Exemplele furnizate în carte pun în evidență caracterul peren al sentimentelor naționaliste (de multe ori însoțite de cele religioase) și rolul determinant pe care l-au avut statele naționale în cele două perioade de reconstrucție și avânt economic care au succedat celor două mari războaie mondiale ale secolului 20. În descrierea psihologiilor de grup care își găsesc forma în naționalism, Yael Tamir îl cheamă în ajutor și îl citează pe cel care i-a fost mentor și îndrumător la teza de doctorat, filosoful ruso-britanic Isaiah Berlin:

‘Esenţa politicii moderne, concluziona Berlin, este aceea de „a-şi revendica din tot sufletul recunoaşterea (a indivizilor şi a grupurilor, iar astăzi şi a claselor, a națiunilor şi a raselor).” Nu numai că indivizii îşi consideră libertatea personală ca fiind dependentă de abilitatea grupului din care fac parte de a se autoguverna, ei îşi percep propria stimă de sine ca fiind strâns legată de cea a grupului lor. Drept urmare, ei consideră jignirile şi umilirile la care este supus grupul din care fac parte drept jignire personală şi se mândresc cu succesul şi prosperitatea grupului. Un aspect semnificativ al menținerii unui sentiment pozitiv al stimei de sine este realizarea de comparații care îi favorizează pe cei din interiorul grupului în raport cu cei din afara acestuia. Identitatea deformează percepțiile; membrii grupului sunt văzuți ca purtători ai unor valori şi calități pozitive, în timp ce persoanele din afara grupului sunt percepute ca deținând unele negative. Apartenenţa la grup deformează şi memoria, astfel că „acţiunile bune ale membrilor grupului sunt reținute mai bine decât cele rele, iar în cazul celor din afara grupului, acțiunile lor rele sunt mai accentuate decât cele bune.’ (pag. 69)

Disputa este recurentă. Cosmopolitismul s-a aflat sub atacul naționalismelor după fiecare dintre cele două mari conflagrații. Yael Tamir aduce ca argument schimbul de scrisori din perioada interbelică dintre Albert Einstein și Sigmund Freud:

‘După Primul Război Mondial, traumatizați de războiului şi a pierderii vieților atâtor tineri, intelectualii de frunte au cochetat cu ideea cosmopolitismului. Influențați de cartea Spre pacea eternă a lui Kant şi de învățăturile morale ale Iluminismului, ei căutau o formulă rațională ce le-ar permite să constituie o fraternitate umană care să pună capăt tuturor războaielor. Albert Einstein se afla printre aceşti intelectuali; in preocuparea lui de a se lămuri cu privire la cauzele războiului, el l-a abordat pe Sigmund Freud şi l-a rugat să-i explice de ce continuă să existe război. Răspunsul lui Freud exprimă scepticismul său cu privire la puterea vindecătoare a raționalității. Starea ideală a lucrurilor, scria el,

“Ar fi, bineînțeles, o comunitate a oamenilor care şi-au supus instinctele dictaturii rațiunii. Nimic altceva nu ar putea să producă o unitate atât de desăvârşită şi de rezistentă a oamenilor, chiar şi renunţând la legăturile afective între ei. Dar, destul de probabil, aceasta este o speranță utopică.”

Să constrângi indivizii să acționeze mereu conform unor axiome care contrazic înclinaţiile lor instinctuale, concluziona el, ar însemna să le ceri a „trăi, din punct de vedere psihologic, peste mijloacele sale.”‘ (pag. 70)

Naționalismul, așa cum îl descrie Yael Tamir, are o componentă care ține de psihologia de mase și una care se referă la organizarea statală. Omul este un ‘animal social’ care întotdeauna s-a grupat în familii, triburi, sate și orașe, state naționale, religii, etnii, ideologii sau clase sociale. De multe ori aceste entități au intrat în conflict unele cu altele. Fărâmițările și diferențele sunt mult mai apropiate de firea umană decât modelul globalizării. Naționalismul nu este, poate, cea mai nocivă formă de diferențiere și regrupare socială.

Aș adăuga aici încă o perspectivă, abordată doar în treacăt de autoare. Cuvântul ‘națiune’ are un sens diferit în culturi diferite. La fel, de aici, și noțiunea de ‘naționalism’. În limba română există o diferențiere clară între ‘patriotism’ și ‘naționalism’ pe care Yael Tamir nu o face decât odată, referindu-se la o declarație a președintelui Macron (în franceză existând aceeași diferență de semnificații. Și dacă ar fi scris tectul în ebraică, autoarea ar fi trebuit să aleagă între ‘leumiut’ și ‘leumanut’. În engleza în care a fost scrisă cartea, ea nu a făcut această diferențiere și doar din context înțeleg că principalele accente au fost puse pe meritele statelor naționale și nu neapărat pe cele ale ideologiilor naționaliste.

Multe dintre analizele și evaluările istorice sunt detaliate și interesante. Mi-a plăcut, de exemplu, felul în care este descris rolul învățământului ca argument pentru a poziționa naționalismul ca motor al progresului. Alte detalii sunt mai puțin exacte. Traducătorul menționează într-o notă de subsol confuzia dintre două discursuri ale lui Martin Luther King, dar îi scapă, la aceeași pagină (35) atribuirea greșită a funcției lui Alexander Dubček. El nu a fost, desigur, în 1968, ‘președintele ceh’, dar nici ‘președintele cehoslovac’ cum susține nota de subsol, ci prim-secretar al Prezidiului Comitetului Central al Partidului Comunist din Cehoslovacia. Președinte era Ludvik Svoboda.

Din cele patru secțiuni ale cărții, cea de-a treia (intitulată ‘O casă dezbinată’) reprezintă o analiză critică a crizelor sociatatii capitaliste a ultimelor 3-4 decenii. Nu toate detaliile sau concluziile mi s-au părut clare. Multe dintre problemele descrise de autoare sunt fenomene economice și financiare care sunt caracteristice fazelor avansate ale capitalismului și nu neapărat legate de globalism. Critica ‘elitelor’ sună strident pentru cei care au trăit demonizarea urmată de lichidarea economică și de multe ori fizică a elitelor în primele decenii ale dictaturilor comuniste. Nu mi se pare exactă nici evaluarea 1% – 99%, repetat afirmată,  a raportului dintre beneficiarii si perdanții globalizării. De progresele tehnice ale ultimelor decenii au beneficiat mult mai mult decât 1% din populația planetei. Cei mai puțin de 4% din populația globului care sunt definiți ca migranți reprezintă totuși vreo 300 de milioane de oameni și ei se îndreaptă spre țările dezvoltate, așa încât proporțiile problemei nu pot fi judecate doar raportat la scară globală. Yael Tamir împarte manifestările naționaliste contemporane în două categorii: naționalismul celor vulnerabili (revendicări legitime ale celor lăsați in urmă de crize, care-și găsesc ca formă de exprimare și refugiu sentimentele naționaliste) și naționalismul celor avuți care se exprimă mai ales prin mișcări separatiste de gen Brexit sau ca cele din Catalonia, Flandra, Scoția, Țara Bascilor.

Foarte interesantă este afirmația conform căreia conflictul dintre globalism și naționalism ar șterge sau, în cel mai bun caz ar diminua lupta de clasa, devenind conflictul social major al epocii noastre. Nu sunt un adept al marxismului, dar ar fi interesant să cunoaștem replica unui expert în politologie:

‘… elitele lumii s-au unit; sunt cetăţeni ai lumii şi nu-şi doresc să li se impună nicio afiliere naţională.

Cei mai puțin înstăriți, mai puțin educaţi şi mai puțin calificați se tem să fie aruncați în competiția globală, deoarece şansele lor de a câştiga sunt minime, iar prețul eşecului este insuportabil. Tendinţa lor este de a prefera să nu lase „vrabia din mână pentru cioara de pe gard”. Ei speră să protejeze şansele locale prin încetinirea globalizării, în timp ce fac gardurile frontierelor naționale mai înalte şi mai puțin permeabile ca niciodată. Ei solicită statelor lor să îi protejeze, să îi apere de deciziile greşite şi de exploatare, ajutându-i să preia controlul asupra propriilor vieți. În timp ce caută modalități de a-şi asigura viitorul, ei tind să se agațe strâns de tradițiile lor naționale şi religioase şi să caute alinare în Dumnezeu şi în națiune.

Muncitorii din întreaga lume nu se vor uni niciodată. Nu au niciun interes real să facă acest lucru. Prin urmare, naționalismul este aici și nu se dă dus, transformându-se dintr-o viziune a elitelor într-un coşmar pentru ele. Valul actual de nationalism nu este, aşa cum mulți au presupus, determinat de forţe iraționale; este un răspuns rațional bazat pe interesul propriu al maselor dornice să se protejeze de un vis global pe care nu îl pot împărtăşi.’ (pag. 130)

Secțiunea a patra și ultima a cărții se ocupă de soluția posibilă a acestor conflicte. Dacă naționalismul este inerent firii umane și statele naționale și-au dovedit în trecut viabilitatea ca formă de organizare și de canalizare a energiilor comunităților umane, este necesar, în viziunea autoarei, ca omenirea să o recupereze ideologic, să corecteze și să elimine tendințele extremiste și să alieze forțele statelor naționale cu elementele democrate și liberale întru rezolvarea crizelor funcționale ale capitalismului târziu.  

‘Ar fi o tragedie dacă naționalismul – cu puterile sale creative şi productive colosale – ar fi lăsat în mâinile extremiştilor. Democrații liberali deschiși la minte, social-democrații și persoanele care urmăresc înfăptuirea dreptății trebuie să învețe să valorifice naționalismul în favoarea cauzei lor, creând o ordine socială mai dreaptă, reducând decalajele socioeconomice și oferind oamenilor un reper cultural și normativ după care să se ghideze. Viitorul sumbru către care mulți prevăd că ne îndreptăm ar putea fi, de fapt, începutul unei corecții extrem de necesare, care va face ca acesta să se constituie în cele mai bune vremuri pentru mult mai multe persoane, nu doar pentru o elită restrânsă și privilegiată. Naționalismul este un instrument prea puternic şi flexibil pentru a fi abandonat; el ar trebui susţinut şi remodelat pentru a se adapta nevoilor generațiilor viitoare. Nu ar fi exagerat să spunem că stabilitatea politică a democrațiilor moderne depinde de apariția unui asemenea echilibru nou, care să facă loc preocupării pentru ceilalți, loialităţii şi apartenenţei, pe de o parte, şi să tempereze etnocentrismul şi xenofobia, pe de altă parte. Trecerea de la hiperglobalismul neoliberal la naționalismul de extremă dreapta este devastatoare. Cea mai mare provocare a secolului este de a opri pendulul ideologic la jumătatea cursei sale, oferind un contract social care să echilibreze drepturile şi libertatea oamenilor cu solidaritatea socială şi identitatea de grup. Din punct de vedere istoric, echilibrul corect a fost găsit arareori, dar nu există o sarcină mai importantă decât să urmărim înfăptuirea acestuia.’ (pag. 216)

Am două probleme cu această secțiune. Prima este lipsa de soluții concrete și realizabile. La nivel declarativ, programul propus de Yael Tamir pare un fel de ‘Make Naționalism Great Again’ – o întoarcere la o presupusă epocă de aur în care statele naționale acționau ca motor al progresului. Atunci când este vorba să enumere acțiuni practice, trei din cele patru puncte propuse includ acea categorie de măsuri care s-au dovedit falimentare pe termen lung atât în economiile capitaliste cât și în cele socialiste: redistribuirea veniturilor, intervenționismul de stat, planificarea. Cum poate funcționa în mod eficient economia care ar aplica aceste principii fundamentale, deja dovedite a fi eșecuri în istorie? Cea de-a doua este legată de deriva naționalistă, care s-a accentuat în cei opt ani de la publicarea cărții. Declarativ, Yael Tamir susține că trebuie asigurate drepturile minorităților și evitate discrimimari bazate pe categorisiri de orice natură. Cum se va transforma acest obiectiv în măsuri practice, în așa fel încât ideologia naționalistă să nu fie aservită politicilor populiste și extremiste? Va putea naționalismului liberal ajunge la putere fără intervenția sau sprijinul partidelor extremiste?

O altă întrebare rămasă fără răspuns este ce se va întâmplă cu granițele dintre state într-un asemenea scenariu. Yael Tamir nu discută deloc cazul Uniunii Europene, exemplul cel mai concret al aplicării concepțiilor globaliste. Din perspectiva celor care am trăit vreme de decenii pe un continent separat de garduri de sârmă ghimpată în parcele naționale, laudele aduse de ea conceptului de granițe sună suspect de periculos.

Pagina a 2-a a cărții expune credo-ul colecției ‘Diversitas’. Citez ultima frază: ‘În încercarea de a pune la dispoziția publicului informații cât mai variate, editura Vremea își rezervă dreptul de a-și păstra propriile opinii.’ Salut inițiativa de a traduce și de a publica această carte, oferind-o publicului cititor din România ca lectură și bază de discuții. Îmi rezerv și eu dreptul, ca cititor, la opinii diferite. Pledoaria lui Yael Tamir nu m-a convins.

Posted in books | Tagged , , , | Leave a comment

Marlowe goes on (film: Marlowe – Neil Jordan, 2022)

Posted on March 18, 2026 by admin

What do Humphrey Boggart, Robert Mitchum, George Sanders and Liam Neeson have in common? They have all won Academy Awards. Something else? They have all played Philip Marlowe on screen. Marlowe is one of those characters who has long since surpassed the boundaries of the original book covers that made him famous. Like James Bond or Hercule Poirot. Raymond Chandler’s novels have inspired numerous screen adaptations, and more recently, Marlowe has become a character in the books of John Banville (an Irish-born writer and winner of numerous literary awards such as the Booker and Franz Kaflka) who revives Chandler’s world by inventing new adventures and investigations of the Californian detective. One of Banville’s books was the starting point for ‘Marlowe‘, the film made in 2022 by Neil Jordan. I don’t know who is responsible for the failure of this film with the public and some of the critics. Maybe this is also related to the pandemic that was dominating those years. I dared watch it, despite the bad reviews and the low rating on IMDB, because I’m a Marlowe fan, but also for Neil Jordan and for the cast that includes, in addition to Liam Neeson in the lead role, several actresses and actors that I like. I was not disappointed at all.

‘Marlowe‘ begins as a classic story with Philip Marlowe. A beautiful, blonde woman appears in the private detective’s office asking for his help to solve the disappearance of her lover. The woman is married, her mother is a famous actress, very rich on top of that, and the plot takes place in the world of the big Hollywood film studios and of the gangsters trafficking drugs brought from across the border, from Mexico. It’s a rather complicated plot, which our detective will elucidate in his style, in constant movement among the rich and the mob, policemen and beautiful women. Dangers and temptations appear at every step.

Liam Neeson‘s Philip Marlowe is older than the character in the book and than those who preceded him in so many other films that have him as a hero. This allows his blasé approach to be doubled by the life and professional experience of the detective who has seen just about everything in terms of crime, but also of human vices. ‘Marlowe‘ is not exactly an action movie, the detective effectively deals punches and even uses a gun, but only when necessary. His main weapons are his mind and understanding of human nature. I liked Neeson here too, the role being different from the one in the many action films in which he has been cast in recent decades. Female characters swarm around him, including the actress mother and the well-married and unfaithful daughter, played by Jessica Lange and Diane Kruger, who play the key roles in the detective mystery. The story is precisely set in the fall of 1939, after the outbreak of war in Europe, but before America was directly involved. The Los Angeles and Hollywood of the era are excellently recreated, with numerous references, including ironic nods, to the film industry of that period. The film lacks the excitement or lightness of a more detached entertainment, but it is still a well-written and executed neo-noir, and I see no reason not to recommend it for viewing when you have the opportunity.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment