În articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD, voi reveni asupra unei teme permanent actuale, pe care am mai dezbătut-o în articole precedente. Ce înseamnă ‘adevărul științific’? Cum este el stabilit, în ce măsură este el unic, absolut și imuabil? Vom examina un precedent istoric faimos și vom încerca să tragem învățămintele. Apoi vom discuta despre arhitecți și renovatori. Cât de asemănătoare sunt viziunile arhitecturale ale marilor sisteme totalitare ale secolului XX și cine au fost campionii lor? Care sunt alternativele renovărilor după dezastre cum a fost incendiul din 2019, care a distrus acoperișul și celebra spirală a catedralei Notre Dame din Paris?
Disputa despre originea Universului nu este încă, așa cum am văzut și în articole precedente, complet elucidată. Nu este prima mare disputa astronomică din istoria științei. A precedat-o cea legată de poziția Soarelui, Pământului, planetelor și sateliților lor, care a atins apogeul în a doua jumătate a secolului al XVI-lea și în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Ni se pare că știm multe, dacă nu chiar totul, despre acesta dispută științifică. Nu a spus matematicianul, fizicianul și filosoful italian Galileo Galilei ‘Eppur și muove’ (‘și totuși se mișcă’)? Asta se petrecea în anul 1633, după ce fusese forțat să-și renege teoriile ‘destabilizatoare’ conform cărora Pământul este cel care s-ar afla în mișcare perpetuă în jurul Soarelui, și nu invers, amenințat fiind cu temniță grea de către scepticul papă Urban al VIII-lea. Bartolomé Esteban Murillo i-a pictat portretul în celulă, iar Bertold Brecht a scris în timpul exilului său american o piesă de teatru care îl are ca erou pe Galileo, devenită simbol al împotrivirii individului în fața dictaturilor totalitare. A fost pusă cu curaj în scenă în anii ’70 la Teatrul Bulandra, într-o perioadă strălucită a teatrului românesc. Ei bine, se pare că Galileo nu a rostit niciodată aceste cuvinte și că istoria faimoasei dispute astronomice a fost departe de a fi tranșată, ba chiar s-a complicat, după moartea lui Galilei, în 1642, și după ce au fost adăugate rezultatele observațiilor astronomice. Este ceea ce susține Patricia Dara (născută în 1948), istoric al științei la Cambridge, într-un articol recent în revista ‘History Today’. Nici măcar portretul atribuit lui Murillo nu este, se pare, original, ci mai degrabă o versiune ‘îmbunătățită’ din secolul al XIX-lea, în care a fost adăugată celebra frază pe pereții unei închisori în care Galileo nu a stat niciodată, fiind de fapt condamnat la relativ lejera pedeapsă de arest la domiciliu.
Preocuparea bisericii catolice legată de poziția relativă a Soarelui și planetelor sistemului solar nu era una pur teoretică și în mod sigur nu era dictată exclusiv de dragostea pentru cunoaștere. Ea avea o latură practică, legată de data Paștelui și a altor sărbători creștine. Acestea erau stabilite în funcție de calendarele astronomice care fuseseră descrise în secolul al II-lea în Marele Tratat (Almagest) al lui Claudiu Ptolemeu. Impreciziile datorate modelului geocentric folosit de astronomul și matematicianul grec creaseră diferențe între calendarul religios și locul tradițional al sărbătorilor în calendarul anotimpurilor, ca și în pozițiile relative ale acestora față de cele care aveau loc la date fixe ale calendarului civil. Primul care abordase frontal problema fusese Nicolaus Copernicus, savantul revendicat mai târziu de polonezi și de germani, care pusese Soarele în centrul universului, în tratatul său ‘Despre revoluțiile sferelor celeste’, publicat în anul, dacă nu în ziua, morții sale în 1543. Dezbaterea legată de întrebarea dacă Copernicus a cunoscut lucrările lui Aristarchus din Samos (care-l precedase pe Ptolomeu cu patru secole) și ale matematicienilor și astronomilor Epocii de Aur arabe este deschisă. Catolic devotat în secolul Reformei, Copernicus a evitat prin moartea sa un conflict deschis cu biserica, dar opera sa a intrat în anonimat pentru cel puțin un secol. Cartea a fost publicată cu o prefață care îi nega autoritatea, emițând teoria că modelele științifice și matematice cele mai riguroase nu reprezintă neapărat adevărul ‘spiritual’. Teoriile ‘adevărurilor alternative’ au deci o solidă bază istorică. Când astronomul danez Tycho Brahe și-a pus în aplicare formidabila sa invenție, telescopul, pe insula Hven, pusă la dispoziția sa de regele Danemarcei, rezultatele observațiilor sale (inclusiv marea cometă din 1577) nu au fost coroborate cu cele scrise de Copernicus, ci folosite pentru a emite o nouă teorie, cea numită ‘tychonica’. Aceasta, în loc să adopte modelul heliocentric, încerca să-l perfecționeze pe cel geocentric, adăugând un sistem complicat de ‘planuri mișcătoare’, în care ar evolua în jurul Terrei sferele cerești. Chiar și în 1651, la nouă ani după moartea lui Galileo, rivalul sau Giovanni Battista Ricciolo, publica ‘Noul Almagest’ care dezvolta acest model. La mijlocul secolului al XVII-lea, disputa era departe de a fi elucidată, trei modele (ptolemeic, copernician și tychonic) își disputau favorurile comunității științifice și ale Vaticanului. Tranșarea disputei s-a petrecut doar spre sfârșitul secolului, odată cu creșterea influentei Societății Regale britanice și cu dispariția susținătorilor teoriilor geocentrice. În cuvintele cu umor negru ale lui Max Planck: ‘Un nou adevăr științific nu triumfă datorită faptului că oponenții au fost convinși ‘să vadă lumina’, ci deoarece aceștia până la urmă mor cu toții și apare o nouă generație care este familiară cu acest adevăr’.
Ați observat vreodată cât de apropiate erau viziunile arhitectonice ale sovieticilor și ale naziștilor? Niciodată această concurență în academism monstruos nu a fost mai vizibilă decât în 1937, la ‘Expoziția Internațională de Arte și Tehnici în viața modernă’ organizată la Paris, în Franța guvernată în acea perioadă de Frontul Popular, ultima mare expoziție internațională înainte de conflagrație. Două gigantice pavilioane fuseseră ridicate unul lângă celalalt, concurându-se în a promova modelele de ‘om nou’ ale Germaniei Naziste și Uniunii Sovietice. Arhitecții preferați ai dictatorilor și ai dictaturilor conduseseră cele două proiecte. Dacă numele lui Albert Speer este relativ bine cunoscut, el fiind și unul dintre acuzații de la Procesul de la Nürnberg pentru rolul său de conducător al mașinii industriale a celui de-al Treilea Reich, despre Boris Iofan (1891-1976) a auzit probabil mult mai puțină lume. Cartea biografică ‘Stalin’s Architect: Power and Survival in Moscow’, scrisă de Deyan Sudjic, încearcă să umple această lacună. Sudjic (născut in 1952) este critic de arhitectură, publicist și ziarist, și a fost între 2006 și 2020 director la Design Museum din Londra. Cine a fost Boris Iofan? Născut într-o familie evreiască din Odessa, emigrat după revoluție la Roma, unde se căsătorise cu o aristocrată italiană, Boris Iofan a făcut parte din acea categorie de artiști și intelectuali ruși emigrați pe care regimul sovietic a reușit să-i convingă să se întoarcă în anii 1920 pentru a contribui la construirea patriei sovietice. Maxim Gorki, Alexei Tolstoi, Serghei Prokofiev au fost alte nume (mai) celebre. Iofan a fost propulsat în vârful ierarhiei arhitecților sovietici deoarece regimul dorea în acest post un promotor al clasicismului mai degrabă decât al constructivismului prea revoluționar din punct de vedere artistic care dominase scena artei și arhitecturii sovietice în primul deceniu al regimului bolșevic. Mare talent nu era (ca și Speer, de altfel), iar calitatea principală care l-a ajutat să ajungă și mai ales să supraviețuiască la vârf a fost conformismul, care l-a făcut să fie un actor perfect în rolul de arhitect de curte al lui Stalin. A lăsat în urma sa doar trei proiecte remarcabile: pavilionul de la expoziția de la Paris, care avea în vârf faimoasa statuie cu ‘Muncitorul și colhoznica’ a Verei Muhina, care se confrunta cu vulturul și zvastica de pe acoperișul pavilionului german; clădirea Casei Guvernului din Moscova – un complex de locuințe pentru protipendada sovietică, ce avea să se golească și să se reumple în perioada marii terori a lui Stalin din perioada1936-1939, pe măsură ce locuitorii săi succesivi erau executați sau trimiși în Gulag; și un grandios Palat al Sovietelor cu o gigantică statuie a lui Lenin în vârf, care nu a fost niciodată construit. La începutul anilor 1950, Iofan și-a văzut pentru prima dată propunerile respinse, la concursul pentru construcția Universității de Stat din Moscova. Începuse și în Uniunea Sovietică isteria antisemită și campania de combatere a cosmopolitismului. Influența stilului său persistă. Nu cred că i-ar fi displăcut proiectul megaloman al Casei Poporului a lui Ceaușescu, cu simetria și monumentalismul sau demonstrativ, iar ideea relocării locuințelor conducerii de partid și de stat aproape de ochii supraveghetori ai dictatorului pare o replică a proiectului Casei moscovite a Guvernului.
Întrebarea cum trebuie recuperate, păstrate, restaurate monumentele trecutului, deteriorate de trecerea timpului, dar și de evenimente catastrofale, fie naturale, fie produse de mâna omului, este tema principală a numărului 2/2022 a revistei ‘National Geographic’. Articolul care deschide numărul, unul dintre ultimele al editoarei-șefe Susan Goldberg – prima femeie și prima evreică deținătoare a acestui post în istoria publicației înființate în 1888, care părăsește postul după opt ani – pune în evidență două modele diferite de abordare a monumentelor distruse. Centrele orașelor Berlin și Dresda au fost distruse aproape la temelii de bombardamentele aliaților din ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial. Două monumente emblematice – biserica Frauenkirche din Dresda și biserica memorială a kaiserului Wilhelm, Gedächtniskirche din Berlin – au destine diferite în eternitate. Păstrată în ruine, ca un fel de avertisment istoric în centrul orașului Dresda care se reconstruia în perioada comunistă, biserica din Dresda a fost restaurată în detaliu după reunificare, în conformitate cu planurile originale și refolosind pe cât posibil materiale recuperate din ruine. Am avut ocazia să o văd în ambele ipostaze, în cele doua ocazii când am vizitat orașul în 1980 și în 2008. În Berlin în schimb, locuitorii orașului au decis să lase în ruine turla bisericii aflată în centrul orașului, la începutul uneia dintre cele mai animate străzi comerciale, în starea ei de distrugere, ca un ‘mahnmal’ – un monument de avertisment în legătură cu ororile și distrugerile războiului.
Francezii au decis pentru o abordare foarte similară cu aceea a locuitorilor Dresdei în reconstrucția acoperișului și a faimoasei turle în spirală a catedralei Notre Dame, distrusă parțial de incendiul din aprilie 2019. Nu este pentru prima data când acest monument emblematic al Parisului, el însuși o revoluție arhitectonică atunci când a fost construit în secolele XII-XIV, s-a confruntat cu distrugerile. Revoluționarii de la 1789 i-au decapitat pe regii Bibliei de pe portalul principal și alte mulțimi revoluționare au atacat și incendiat catedrala în 1831. Se poate spune că bazele științei restaurărilor au fost puse la restaurarea de la mijlocul secolului al XIX-lea, sub conducerea lui Eugene-Emmanuel Viollet-le-Duc (1814-1879). Atunci a fost construit și acoperișul, și faimoasa turlă în spirală distruse de incendii, au fost adăugate statuile apostolilor, care au fost salvate în 2019, deoarece fuseseră trimise pentru întreținere cu patru zile înainte de incendiu, și au fost adăugate majoritatea statuilor cu gorgoni și himere care dau farmec și îi înfiorează de atunci pe vizitatori. Romanul ‘Notre-Dame de Paris’ al lui Victor Hugo a fost publicat la o lună după distrugerea din anul 1831 și a contribuit în mare măsură la sprijinul public de care s-a bucurat renovarea. Astăzi ea este făcută tot din bani publici și ambițiosul țel stabilit de președintele Emanuel Macron este ca lucrările să nu dureze mai mult de cinci ani și să fie terminate înainte de Jocurile Olimpice din 2024. Șeful lucrărilor se numește Philippe Villeneuve, născut în 1963, unul dintre cei 35 de ‘arhitecți-șefi ai monumentelor istorice’ pe care îi are Franța. Se poate spune că la baza proiectului său stă o concepție conservatoare, ba chiar ortodoxă. Respingând propuneri revoluționare, îndrăznețe sau aiurite, Villeneuve a propus (susținut de Senatul francez) o soluție care este foarte apropiată de planurile lui Viollet-le-Duc. Spirala va fi construită din lemn și va fi doar cu puțin mai înaltă decât cea distrusă la incendiu, acoperișul va fi acoperit cu plumb care s-a dovedit să reziste mult mai bine secolelor față de alte materiale. Toate normele de siguranță contra incendiilor și contra altor calamitați naturale, ca și normele sanitare riguroase ale legislației franceze și europene de astăzi vor fi respectate, dar concepția aceasta l-ar fi uimit, totuși, cred, pe predecesorul lui Villeneuve. Ceea ce Viollet-le-Duc crease era, de fapt, o revoluție. El lansa disciplina restaurării monumentelor istorice și religioase, respectând trecutul fără a adera strict la formele sale. A avut dreptate Villeneuve mergând la sigur și ghidându-se cât a putut de strict după planurile celor dinaintea sa? Tot timpul este cel care va da răspunsul.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)