Marcel Iancu pare să fi trăit mai multe vieți de-a lungul unei singure existențe umane. Colegii săi de la liceul „Gheorghe Lazăr”, de la sfârșitul primului deceniu al secolului XX, l-au cunoscut pe tânărul bucureștean îndrăgostit de artă, prieten al lui Ion Vinea și Tristan Tzara, participant la cenaclurile simboliste și ucenic al lui Iosif Iser, care debuta în 1912 în revista Flacăra cu un portret al pianistei Clara Haskil. În anii Primului Război Mondial, tânărul din România, plecat la studii în Elveția, face parte din grupul de artiști adunați la Zürich pentru a arunca în aer, în răstimp de numai câteva luni, fundamentele culturii tradiționale, întemeind mișcarea Dada, mama tuturor revoluțiilor artelor ce vor urma. Reîntors în România, în paralel cu activitatea artistică și cu legătura continuă cu lumea avangardei, Marcel Iancu devine unul dintre arhitecții renumiți ai Bucureștiului, și putem și astăzi păși pe un traseu al urmelor lăsate de el prin clădirile care au marcat stilul de construcție și de viață interbelic al Capitalei. Au urmat cei câțiva ani negri, în care pictorul și arhitectul reputat a fost transformat, alături de ceilalți cetățeni de origine evreiască ai României, în membru al unei comunități spoliate de drepturi elementare, marginalizat și persecutat pentru vina imaginară de a se fi născut evreu. Emigrarea în 1941 îl aduce pe artist, devenit Marcel Janco (a se citi Marsel Ianco) în Palestina Mandatară, care avea să devina în 1948 Statul Israel. Aici, artistul și arhitectul deja aflat la vârstă maturității creatoare avea să devină unul dintre pictorii importanți ai noii țări și un animator cultural și un mentor al tinerelor generații de artiști.
Una dintre operele fundamentale ale vieții sale este satul artiștilor de la Ein Hod, situat pe un povârniș al dealurilor Carmel, aproape de coasta Mediteranei, câțiva kilometri la sud de Haifa. Înființat la începutul anilor ’50 pe ruinele unui fost sat arab (Ein Hawd) părăsit de locuitorii sai în timpul Războiului de Independență al Israelului, Ein Hod reprezenta transformarea în realitate a visurilor de tinerețe ale artistului Dada – un loc unde ar putea trăi și lucra doar artiști, cu studiouri și ateliere, formând un mediu creativ pentru artă și educație artistică. Perseverența și viziunea lui Marcel Iancu și a colegilor săi au făcut din Ein Hod singurul sat al artiștilor din Israel și unul dintre puținele din lume, unde artiștii trăiesc și creează în toate mediile artistice, de la arte vizuale la teatru, muzică și literatură. În afară de numeroase galerii și studiouri, artele plastice sunt minunat reprezentate de Muzeul Janco Dada, a cărui întemeiere i se datorează, și pe care a apucat să-l vadă inaugurat în 1983, cu un an înainte de moartea sa. Colecția permanentă a muzeului păstrează și omagiază tradiția și amintirea vieții și activității lui Marcel Iancu, cu un număr de exponate remarcabile, inclusiv picturi, desene și documente din perioadele Dada la Zürich și ale activității sale din Bucureștiul interbelic. Multe dintre expozițiile temporare sunt legate de personalitatea lui și de tradiția Dada în general, care a generat unul dintre filoanele creative semnificative și în arta plastică israeliană.
O vizită la muzeu în această primăvară oferă ocazia vizitării unui grup de expoziții dedicate țesăturilor – covoarelor, tapiseriilor și altor forme de exprimare care folosesc ‘Firele’ că unitate artistică atomică. Viziunea integrativă promovată în timpul vieții de Marcel Iancu este și aici prezentă. Arhitectul și întemeietorul satului artiștilor dorea să facă din această comunitate un loc în care artele și meșteșugurile să se întâlnească și să se contopească organic. Această concepție, împărtășită de mai multe mișcări artistice de avangardă din secolul XX, concatenează diferite modalități de exprimare atât din punctul de vedere al teoriei artei, dar și al gestionării economice a unei comunități care trebuia să se auto-finanțeze prin producția de obiecte frumoase și utile pentru toți membrii societății. Am reținut dintre exponate expoziția de goblenuri a Danielei Lerer, o artistă din Tel Aviv care locuiește pe strada care poartă numele artistului. Întâmplător, a aflat că Marcel Iancu a fost în România natală un arhitect renumit, fapt puțin cunoscut în Israel. Pornită pe urmele caselor construite de acesta în București, artista a creat în secțiunea ‘House’ o serie de lucrări care transpun în fire și culori fotografiile alăturate ale clădirilor în stil internațional din circuitul arhitectonic bucureștean. Cealaltă secțiune a expoziției, numită ‘Home’, pătrunde în interioarele caselor, expunând fațeta interioară, intimă a activității arhitectului. O altă expoziție prezintă publicului, extrase din colecțiile muzeului, un grupaj de tapiserii realizate în primele decenii de existență ale satului de artistul Itsche Mambush, unul dintre tinerii discipoli ai lui Iancu, participant împreună cu acesta la întemeierea și consolidarea comunității. Atelierul condus de acesta și soția sa avea, în anii ’50 și ’60, cincisprezece războaie manuale de țesut, iar covoarele și tapiseriile produse aici se vindeau în toată lumea și participau la expoziții de profil în marile capitale ale artei. Picturile lui Iancu, orientate în mare măsură spre abstract în acea perioadă, își găsesc locul pe pereții expoziției, într-o frumoasă serie de juxtapoziții alături de tapiseriile perfect conservate, readuse acum la lumină. Este perfect justificat frumosul nume al expoziției – ‘Țesătorii de vise’.
Nu vreau să închei relatarea înainte de a menționa că grupul nostru de prieteni amatori de artă a beneficiat de o excelentă prezentare din partea uneia dintre muzeografele care lucrează aici, doamna Hila. Aflând că suntem originari din România, expunerea s-a transformat în unele momente în dialog, și cred că am putut și noi să contribuim cu ceva din perspectiva informației și amintirilor noastre. Momentul de vârf al vizitei a constat în ocazia care ne-a fost oferită de a păși pragul atelierului unde Marcel Iancu a creat în ultimele decenii ale vieții sale, o clădire modestă, aflata în preajma muzeului. Ferestrele înguste, specifice clădirilor arab-mediteraneene au fost dublate de un careu de ferestre în stilul studioului lui Cezanne din Aix-en-Provence, care aduc în atelier, la unghiul potrivit, lumina naturală. Un șevalet, o paletă, halatul și pălăria sunt printre puținele obiecte care sugerează prezența aici, cu multe decenii în urmă, a artistului. Impresionanți însă sunt pereții. Lucrările de renovare ale atelierului au readus la lumină trei fragmente de fresce pe care artistul le-a creat probabil în anii ’50. Cum nu sunt cunoscute alte lucrări în acest gen, s-ar putea să fie vorba despre rămășițe ale singurelor opere de artă murală ale lui Marcel Iancu.
Ajung destul de des la acest muzeu, atunci când sunt organizate aici expoziții sau evenimente culturale, sau când îmi ghidez prietenii iubitori de artă veniți de pe alte meleaguri, în special din România. Sper că satul artiștilor și Muzeul Janco Dada vor rămâne și se vor consolida ca o prezență activă în circuitul iubitorilor de artă care vizitează Israelul, ca marturii semnificative ale moștenirii culturale lăsate de o personalitate unică.
