‘Mountains May Depart‘ (the original title is ‘Shan he gu ren‘), from 2015, is the most ambitious of Zhangke Jia‘s films to date. To a large extent, the Chinese director abandons the minimalist and classic style of his previous films to bring to the screen a story that takes place in three different periods of time: past, present and future. The characters traverse the recent history of China, the present with its uncertainties and contradictions and they are also imagined in the not too distant future. Zhangke Jia manages to describe and comment socially and morally on the spectacular evolution of Chinese society in recent decades, but also to address universal issues that can be considered current themes and understood anywhere else in the world: tradition and modernity, love and jealousy, child-growing and intergenerational conflicts, aging and difficulty adapting to change, migrant problems and homesickness. It is a film that opened a window for me to the people of China today and captivated me with the issues and the cinematic means by which it is brought to the screen.
The first part of the film takes place in Fenyang, the city where director Zhangke Jia was born and where the stories of many of his films take place. We are in 1999, on the threshold of the new millennium, an era full of hope but also of radical changes in China. The film’s heroes are 25 years old, so they belong to a generation born and raised after the traumatic period of Mao’s Cultural Revolution, a generation made up of those who adapt to the transition to the capitalist economy, abandoning ideology and many Chinese traditions, and other who find it harder or they are unwilling to abandon traditional moral perceptions and ways of life. Two boys and a girl form a classic love trio, friends until the two boys (the ambitious capitalist Jinsheng and the ‘proletarian’ Liangzi) fall in love with the same girl (Tao, played by Tao Zhao, the director’s wife and muse). The story is told delicately, the young woman has to choose and her choice can not remain without traumatic consequences.
The second part takes place in 2014, the year in which ‘Mountains May Depart‘ was filmed, so in the ‘present’. Jinsheng has become a wealthy tycoon and took his son to Shanghai where he is educated at an ‘international school’. He and Tao are divorced. Liangzi is sick with a lung disease due to work in the coal mines and needs help. The death of the grandfather brings the couple’s seven-year-old son back to Fenyang, and the chasm created between the mother and the culturally uprooted child is painful. This part is again delicately narrated, with an emphasis on the meeting and evolution of the relationship between mother and son (who had received the expressive name ‘Dollar’).
The third part takes place in 2025, so in the future of 2014. China is a superpower, its currency is the strongest! Jinsheng with Dollar emigrated to Australia, but the conflict deepens between the father, who is rich but unhappy, violent and maladapted, and the teenage son who tries to relearn the forgotten Chinese language and rebuild the bridges to the mother he was separated from, even through a relationship with a woman much older than him, perhaps a ‘surrogate mother’. Here, too, we are dealing with an intimate and interesting theme, but the cinematographic treatment is less successful, maybe because the story was moved to a geographical and cultural space with which the screenwriter-director is less familiar.
So, can it be said that we are dealing with three different films with the same heroes? Each section certainly has enough material for a full movie, but the characters are interconnected, sentiments persist over time, and past deeds have consequences now and in the future. The film begins with a group of young people (including the heroes) dancing to the upbeat song ‘Go West’ by Village People, in the version made famous by the Pet Shop Boys, and ends with Tao reminiscing and dancing, alone now, on the same song. It is a symbolic song for the generation that lived the liberation from communism, I knew it from Eastern Europe where I was living at that time, and now I find out that it was popular in China as well. The beautiful final scene is about the closing of a lifetime cycle and the persistence of feelings in the fight against aging. Zhangke Jia‘s film is extremely detailed in the two sections dedicated to the past and the present, full of symbols and references to traditional culture. Even if the third part seems a little stylistically dissonant and less authentic, the whole thing works. The characters are a little too Manichaestic in the way they are constructed, but the actors’ performances make up for it, especially that of the formidable Tao Zhao. The cinematography (signed by Yu Lik Wai) is extremely refined, with a movement of the camera worthy of the great masters of the art of film. I recommend ‘Mountains May Depart‘ to anyone who wants to know more about the recent history of China as it has been lived by its people, but also to fans of quality family dramas.
Odată la câțiva ani, cercetătorul și profesorul de etnologie, antropologie culturală și istorie a religiilor Andrei Oișteanu ne delectează cu o noua carte care sintetizează și pune în ordine contribuțiile în domeniile sale de interes și expertiză. După ce a abordat în cărțile precedente istoria antisemitismului și a reflectării figurii evreului în cultura română, influența în acest spațiu geografic și cultural a narcoticelor și legătura dintre sexualitate și societate, Oișteanu ne propune o nouă și fascinantă colecție de eseuri de istoria a mentalităților, apărută în 2021 în colecția sa de autor a Editurii Polirom sub titlul ‘Moravuri și năravuri’. De la bun început voi spune că, în opinia mea, prin diversitatea și profunzimea ei este vorba despre una dintre cele mai bune cărți ale sale, care are șanse să intereseze și un public larg de cititori prin tematica și stilul accesibil al scrierii și să răspundă exigențelor comunității științifice prin rigurozitatea informației și aparatul critic oferit pentru validare și extindere a cercetării.
Cartea este structurată în 16 capitole care constituie fiecare un eseu ce poate fi citit separat, sau abordat ca parte în câteva grupări tematice. Câteva dintre aceste texte își au originea în articole, conferințe sau comunicări, cel mai vechi datând din 1986. În alte câteva eseuri este evidentă relația cu contemporaneitatea, și nici unul dintre ele nu dă semne de obsolescență. Universul tematic propus sunt mentalitățile, întruchipate prin moravuri și năravuri, dar și prin convenții sociale și prejudecăți. Mai ales acestea din urma, prejudecățile, ocupa un loc important în galeria de sentimente și concepții care sunt analizate în perspectiva timpului. Combinate, împreună, ele oferă o imagine caleidoscopica, departe de rigiditatea abordării istorice de manual. Dacă așa s-ar preda istoria, ea ar fi, fară dubiu, una dintre materiile preferate în școli.
Primele două eseuri ale cărții se ocupă de îmbrăcăminte – hainele purtate de români și materialele din care acestea erau confecționate de-a lungul istoriei -, cu insistență pe perioada de schimbări profunde a formării conștiinței naționale înainte și imediat după 1848. ‘Haina face pe om’ și tranziția de la caftanele și șalvarii turcești sau fanarioți la pantalonii și redingotele aduse de la Paris sau Viena de ‘junii noștri’ reprezenta una dintre modalitățile în care în istoria și cultura română erau create formele care urmau să fie umplute treptat, în deceniile următoare, cu fond. Observația că ‘revoluția vestimentară era parte a revoluției politice’ este nu numai foarte exactă din punct de vedere istoric, dar pare să prezică felul în care societatea avea să-și impună normele cu un secol mai târziu și cum detaliile, materialele sau sursa de inspirație a îmbrăcăminții aveau să devina o formă tacită de expresie politică. În definitiv, Andrei Oișteanu, ca și mine, face parte din generația pentru care ‘blugii’ și mini-fustele reprezentau un stil de viață și un mod de protest. Aceste prime două capitole sunt și frumos ilustrate cu reprezentări ale îmbrăcăminții boierilor români din prima jumătate a secolului 19.
‘Politică și delicatese’ este unul dintre cele mai strălucite eseuri ale volumului. Ideea principală este că vocabularul politic, dar și cel social sau al relațiilor inter-umane, în societatea românească este puternic influențat de mâncare, și sursa intensității acestei influențe se află într-o istorie în care procurarea hranei a fost în multe perioade o preocupare primară, legată de supraviețuire, iar cei care posedau hrana aveau pozițiile de putere. Relațiile dintre clase și chiar cele interumane constau în multe cazuri din transferuri de produse alimentare. Expertiza etimologică a cercetătorului este bine folosită, și relația dintre hrană și politică mai evidentă, poate, decât la orice alt popor:
‘În politica românească, ori mănânci, ori ești mâncat. Cu alte cuvinte, ori stai la masă, ori ești în farfurie. Nu este vorba doar că partidele mari “le înghit” pe cele mici sau că politicienii “se mănâncă” între ei, “se mușcă” unii pe alții, “ling pe unde au scuipat”, “mușcă mâna care i-a hrănit”, “înghit gălușca”, sau “o broască râioasă”, “mănâncă bătaie la alegeri” etc. În general totul se leagă de faptul că puterea politică este strâns asociată cu termeni alimentari precum “ciolan”, “mălai”, “cașcaval”, “oala cu smântână” sau “borcan cu miere”.’ (pag.38)
Un alt eseu de excepție este cel dedicat istoriei genului literar-muzical-folcloric al manelelor și al extinderii acestuia în moravuri și în relațiile sociale. Titlul: “Tara Meșterului Manele”. Dacă originea fanariotă a stilului era oarecum cunoscută, întoarcerea în timp permite o reconsiderare. Termenul era cunoscut și nu neapărat peiorativ, fiind practicat cel puțin din vremea domnitorului-compozitor Cantemir, și apoi inclus în relatările lui Vasile Alecsandri, Anton Pann, Alecu Russo, Nicolae Filimon. Folosirea etimologiei ca unealtă de lucru a istoricului și eseistului dă și aici rezultate interesante și sunt astfel reabilitate în perspectivă istorică și alte noțiuni:
‘… pentru alde Safta, Leonida și Efimița acelor ani, vorba “mitocan”nu însemna (încă) un individ cu apucături vulgare. Cu alte cuvinte, nu avea conotațiile peiorative pe care le-a căpătat mai tărziu. În sensul propriu al cuvântului, “mitocan” denumea un locuitor al unui mitoc – o mahala crescută în jurul unei mănăstiri de la periferia orașului. Ca și cuvântul “mahalagiu”, care desemna inițial un locuitor al unui simplu cartier mărginaș, al unei mahalale (tc. mahalle). Foarte curând, mitocanul (mahalagiul) la propriu va deveni mitocan (mahalagiu) la figurat.’ (pag.80)
Capitolul ‘Cu rogojina-n cap și jalba-n proțap’ include și el o explicație istorică a surselor celor două expresii în cutume importate din cultura otomană în perioada vasalității de secole a țărilor românești. De aici începe o analiza a fenomenului ‘jalbei’ ca mod (uneori exclusiv) de soluționare a problemelor în sisteme absolutiste și centralizate.
‘Instituția jalbei înmânate șefului statului (fie el președinte, secretar general al PCR, rege sau domnitor) sau unui mare dregător are o vechime multiseculară și pare a fi de origine orientală. În orice caz, nu este un nărav de sorginte comunista, ci produsul unei mai vechi și păguboase mentalități zonale. Șeful statului este un despot luminat și omnipotent, care poate schimba sentințe judecătorești, poate oferi slujbe, case, și (Doamne ajută!) butelii de aragaz. El este un tătuc bun, înțelegător și generos dar înconjurat de lichele (sau instituții) corupte și mincinoase, care îl dezinformează și “îl rup de popor”. Nici Dumnezeu, nici trimisul său pe pământ, Domnitorul (“Din mila Domnului” sau “Prin voința lui Dumnedzeu”), nu sunt făcuți răspunzători pentru răutățile acestei lumi. Dar ambii le pot îndrepta. De aceea, rugăciunile sunt adresate primului, iar rugămințile – celui de-al doilea.’ (pag. 88-89)
Un eseu despre oglindă a fost scris în 1986 și urma să apară în catalogul unei expoziții la Galeriile Institutului de Arhitectură din București. Nu a apucat să fie tipărit, căci expoziția a fost închisă după câteva zile și colocviile de pe marginea ei au fost oprite. Textul rămâne actual și astăzi, când dacă nu neapărat instituțiile statului ci în locul lor anumite personalități sau persoane se tem de oglinzile puse în fața lor și a societății în care trăiesc de scriitorii și artiștii curajoși. Interesant este și eseul despre ‘Românul și marea’ care descrie absența aproape totală a unei aspirații maritime (ne-reflectate ca atare nici în literatură) și a conceptului insulei în cultura română. În fapt, cea mai puternica metaforă în acest sens îmi pare a fi cea a românității ca ‘o insulă latină într-o mare slavă’.
‘Stânga versus dreapta’ pleacă de la istoria polarizării politice pentru a extinde în mod foarte interesant spațiul dezbaterii la asimetria celor două noțiuni, care uneori capătă forme concrete în obiceiuri și tradiții, alteori semnificații religioase sau rituale. Mi-a atras atenția un pasaj preluat in-extenso dintr-un articol publicat de Mihail Sebastian în 1935 în ziarul “Rampa”. Analiza acestuia este uluitor de actuală și poate fi aplicată unor noțiuni și fenomene pe care le sesizam și în dezbaterile ideologice sau disputele de pe rețelele sociale de astăzi:
‘Urmăriți bunăoară gravele ravagii pe care le face în mentalitatea actuala cuvântul “Dreapta” sau cuvântul “Stânga”. Sensul lor s-a dilatat bolnăvicios și s-a întins din politică în cultură, în artă, în literatură. […] Numesc acest fel de judecată o judecată huliganică. Adică o judecată care face să intervină criteriile politice pe un plan nepolitic. […] Prevăd o zi în care se vor inventa o botanică fascistă și una radicală, o chimie reacționară și una progresistă, o algebră liberală și una conservatoare. Se va stabili că anumite plante sunt burgheze, în timp ce altele sunt marxiste. Se va preciza că o categorie de corpuri chimice – bunăoară acizii – sunt democrate, câtă vreme alte corpuri chimice – bazele – sunt oligarhice. Se va descoperi că anumite funcțiuni matematice sunt hitleriste, iar altele sunt bolșevice. Nu suntem departe de această fază a civilizației umane. […] Omenirea merge cu pași repezi spre o înțelegere polițistă a lumii.’ [pag.130-131]
În fapt, ziua prevăzută de Sebastian deja venise. Germania nazistă făcea din doctrina rasială baza biologiei sale, și categorisea o mare parte din arta Europei drept ‘degenerată’. Aveau să urmeze în deceniile următoare decretarea geneticii sau a ciberneticii drept științe capitaliste de către politrucii dar și de către academicieni de la Moscova, și ajungem astăzi la teoriile “de dreapta” și “de stânga” legate de răspândirea virușilor și eficacitatea vaccinurilor sau la versiunile ‘alternative’ (evoluționistă și biblică) ale originii speciilor predate în paralel și cu aceeași pondere în orele de biologie din unele țări ‘avansate’ și democratice ale lumii. Sebastian, contemporanul nostru!
Câteva dintre eseurile de la mijlocul cărții oferă studii istorice extensive legate de legăturile culturii române cu fenomenele și culturile minoritare cu care se intersectează spațiul românesc: rohmanii-brahmanii și găgăuzii. Pasionant este și capitolul dedicat dsputelor teologice publice din perioadele Evului Mediu și ale Renașterii dintre creștini, evrei și musulmani, Este vorba despre un adevărat studiu istoric, care pornește din perioada formarii imperiului khazarilor și a schismelor din cadrul bisericii, pentru a se extinde la perioadele în care erau folosite ca instrumente în campaniile de convertire forțată a evreilor. Acest eseu de 30 de pagini are potențialul dezvoltării subiectului într-o viitoare și pasionantă carte.
Capitolul dedicat istoriei evreilor din România în context european a fost și el ocazionat, la origine, de o conferință mai veche, ținută în 2013 la Centrul Cultural Evreiesc din București. Este un capitol succint și condensat, dar plin de informațiile cele mai semnificative pentru cei care, poate, sunt mai puțin familiari cu subiectul. Despre anumite momente ale istoriei evreilor în România s-a cercetat și s-a scris mult în ultimele decenii, altele încă rezervă cred destule surprize. Andrei Oișteanu ar fi unul dintre cercetătorii cei mai în măsură să scrie o carte de sinteză pe această temă. Mi-a reținut atenția textul care se referă la legăturile dintre comunitatea evreilor din România și mișcarea sionistă, încă de la începuturile sale (s-ar putea chiar spune dinainte de începuturile sale oficiale) și în continuare cu statul Israel.
‘Mărimea delegației evreilor din România la Congresul de la Basel spune ceva despre amploarea mișcării sioniste din acest colt al Europei. Au fost prezenți 126 de delegați evreo-români, a treia delegație ca mărime, după Polonia și Austria.
Din Moinești și din alte ștetl-uri moldovenești au pornit primii pionieri sioniști, care plecau spre Tara Sfânta cu poeziile lui Eminescu în desagă. Ei au creat primele “colonii agricole” (moșavuri) în Palestina: mai ales Zikhron Yaakov și Rosh Pina (localitate în care se organizează un mare muzeu al Mișcării Sioniste din Romania), dar și Rishon Le Zion, Petah Tikhva, Gedera, etc. Etnomuzicologii susțin că un cântec popular românesc (“Cucuruz cu frunza-n sus” a dat naștere imnului international al sioniștilor, Hatikvah (“Speranța”), devenit în 1948 imnul oficial al statului Israel. Iar hora românească a devenit un dans național israelian. Plecau cu nostalgie în suflet, dar totuși plecau.’ (pag.238)
Pasaj frumos, mai ales imaginea memorabilă a evreilor plecând ‘spre Țara Sfântă cu poeziile lui Eminescu în desagă’. Din păcate, tocmai aici, informația prezentată este superficială și în parte inexactă, bazată probabil pe legendele urbane circulate de comunitatea evreilor originari din România și stabiliți în Israel, sau de descendenții lor. Evreii veniți din România au avut într-adevăr un rol decisiv în crearea așezărilor Zikhron Yaakov și Rosh Pina, dar nu și a celorlalte menționate. Vor fi fost și evrei din România intre primii coloniști, dar Petakh Tikvah a fost fondată în 1878 de evrei ultra-religioși din Ungaria și Lituania de azi, Gedera (menționată și în Biblie) a renăscut în 1882 la inițiativa unor imigranți din mișcarea Bilu din Rusia țaristă, iar Rishon LeZion a fost fondată în același an de zece familii de evrei veniți din Harkov, adepți ai mișcării Hovevei Zion. În fine, melodia ‘Hatikva’ a ajuns în Israel într-adevăr pe filieră folclorică românească, dar ea este derivată din „La Mantovana”, un cântec italian compus de Giuseppe Cenci (Giuseppino del Biado) în jur de 1600. Intrată în folclorul Europei Centrale și de est, melodia a fost utilizată, printre altele și de compozitorul ceh Bedrich Smetana în poemul simfonic ‘Vltava’. Pot doar spera că atunci când își va deschide porțile acel ‘mare muzeu al Mișcării Sioniste din România’ de la Rosh Pina, aceste detalii for fi prezentate exact și documentat. Deocamdată, muzeul este doar un proiect care trenează de mai mult de două decenii.
O alta temă abordata este cea a duelurilor la români. A fost foarte interesant să compar informația din cartea lui Andrei Oișteanu cu cea din docu-romanul ‘Bărbatul cu haina roșie’ al lui Julian Barnes, care se ocupa în mod extensiv de istoria duelului la francezi, într-o perioadă paralelă. Autorul îi dedica două capitole, în fapt două eseuri diferite, deoarece după ce în primul studiu ajunsese la concluzia că fenomenul dulelului are la români un caracter mai degrabă simulat și mimat, legând-o de lipsa unui sentiment profund de “onoare”, el revine cu al doilea eseu care demonstrează că ‘instituția’ duelului, tradiție poate mai tânără în societatea românească, a avut adepți iluștri și a durat mai mult decât în alte culturi ale lumii. L-au practicat, printre alții, Nicolae Bălcescu, Christian Tell, Dumitru Bolintineanu, Carol Davilla, Mateiu Caragiale, Tristan Tzara, Ion Barbu, Dan Botta și Lucian Blaga (pe cei doi din urmă doar intrarea României în al doilea război mondial, în iunie 1941 i-a împiedicat să încrucișeze armele). Cu ocazia asta am aflat despre originile evreiești ale doctorului Davilla și despre faptul că un june român pe nume Iancu Racoviță l-a ucis în duel pe liderul socialist moderat Ferdinand Lassalle, lăsând mișcarea socialistă germană în mâinile mai extremiștilor Karl Marx și Friedrich Engels. Iată un duel care dacă avea alt deznodământ, întreaga istorie a lumii ar fi putut fi alta.
Capitolul final se ocupă de bibliocid (arderea cărților). Este unul dintre cele mai impresionante texte pe care le-am citit în ultima vreme. Istoria bibliocidului are ca precedent celebru, desigur, arderea bibliotecii din Alexandria și ea continuă oriunde dictatorii sunt înfricoșați de puterea ideilor. Arderea cărților este de cele mai multe ori paralela sau precede cu puțin timp lichidarea fizică a celor care le-au zămislit. Continuarea în viitor, prevestită în ‘Fahrenheit 451’ a lui Ray Bradbury (și Francois Truffaut) va lua poate și alte forme, căci nici macar descentralizarea Internetului nu reprezintă o garanție completă. Prima versiune a acestui eseu a fost scrisa în 1990, la scurt timp după ce Biblioteca Centrală Universitară, clădirea-tezaur care stătea intre cele doua palate instituții ale puterii comuniste, arsese:
‘Când, la câteva ore după “arderea-de-tot” (= holo-caust în greaca veche), am reușit să intru în ceea ce a rămas din bibliotecă, am avut parte de o imagine de coșmar: sute de rafturi labirintice, cu cărți negre așezate pe locurile lor. Am încercat să scot câteva, dar mi s-au spulberat în palme, transformându-se în praf fin, de cenușă. Pe rafturi nu erau cărți, ci fantomele lor. Un Ceauschwitz al cărților …’ (pag.377-378)
Diversitatea temelor, toate interesante de altfel, și abordarea multidisciplinară riguros documentată și temeinic argumentată fac din ‘Moravuri și năravuri’ o carte care se citește intens. Curiozitatea cititorului pasionat de istorie și de științele care luminează aspectele mai puțin cunoscute ale acesteia este pe deplin satisfăcută. Stilistic lectura este ușoară, scrierea este mult mai cizelată și mai cursivă decât în cărțile anterioare, sunt evitate în mare parte repetițiile și super-abundența de detalii care făceau uneori dificilă lectura. Cu ‘Moravuri și năravuri’ Adrei Oișteanu mi-a pus în bibliotecă o carte pe care am citit-o cu pasiune, la care sunt convins că voi reveni în viitor, și pe care o voi păstra pentru a o transmite mai departe.
Trecerea dintre ani pare să fi marcat o schimbare abruptă de direcție în valorile acțiunilor la toate bursele importante ale lumii. Statisticile finale ale lunii ianuarie nu sunt încă accesibile la data când scriu acest articol, dar este deja aproape sigur că valoarea investițiilor celor care au portofolii de acțiuni a scăzut în medie cu 10% – 15% față de cursurile înregistrate la sfârșitul lui decembrie 2021. Vești mai bune par să vină însă din alte direcții, din cosmos. Le voi trece în revistă și pe unele, și pe celelalte în această ediție a rubricii noastre CHANGE.WORLD.
2021 a fost un an fast pentru investitorii la burse. Piețele de valori au înregistrat performanțe solide în anul care a trecut. Indicele Standard & Poor’s (S&P) 500, care urmărește performanțele a celor 500 de companii mari listate la bursele din Statele Unite, a câștigat 26,9% în valoare. Dow Jones Industrial Average (DJIA), care este un indice bursier de măsurare ponderat în funcție de preț al celor 30 de companii importante listate la bursele din Statele Unite, a câștigat în valoare 18,7% în 2021, în timp ce Nasdaq Composite, un indice care include aproape toate acțiunile listate la bursa electronică Nasdaq, a crescut cu 21,4%. În Europa tendințele au fost de asemenea pozitive, deși creșterile au fost mai moderate. Excepția a fost China, unde accentuarea intervenționismului de stat a dus la o scădere de aproximativ 5% a valorii investițiilor. În restul lumii, investitorii au ignorat știrile care ar fi putut scădea valorile acțiunilor în 2021. Alegeri prezidențiale contestate și atacul asupra Capitoliului în Statele Unite, o rată a inflației maximă pentru ultimele trei decenii, întreruperi ale lanțului de aprovizionare – niciunul dintre aceste evenimente nu a împiedicat majoritatea burselor să atingă recorduri istorice. Nici măcar pandemia globală de COVID-19, care încă face ravagii, sau variantele sale Delta și Omicron nu au temperat entuziasmul investitorilor.
Ce s-a întâmplat la începutul acestui an? Economia americană părea deja ‘în fierbere’ în ultimele luni ale lui 2021, chiar dacă cheltuielile consumatorilor din SUA au scăzut în decembrie, ceea ce sugerează că economia și-a pierdut din viteză în drumul spre noul an, pe fondul crizelor lanțurilor de aprovizionare și a infecțiilor (varianta Omicron în special) cu COVID-19, în timp ce inflația anuală a crescut cu un ritm văzut ultima dată în urmă cu aproape 40 de ani (în jur de 7% anual). Inflația salarială crește, de asemenea, pe fondul unei penurii acute de forță de muncă. Salariile din industria privată au crescut puternic în al patrulea trimestru, înregistrând cel mai mare câștig anual de la mijlocul anilor 1980. Majoritatea analiștilor apreciază că creșterea presiunilor inflaționiste ar putea forța Rezerva Federală americană să majoreze agresiv ratele dobânzilor, înăbușind creșterea, au avertizat economiștii. A doua categorie de știri rele provine din Estul Europei. Tensiunile de la frontiera dintre Rusia și Ucraina și posibilitatea care pare din ce în ce mai reală a unui conflict armat au tras în jos bursele europene și au început să aibă un impact serios și asupra indicilor burselor americane. S-au mai adăugat și câteva știri legate tocmai de giganții tehnologiilor avansate care dau tonul tendințelor la bursă. Câteva comentarii imprudente ale lui Elon Musk legate de lanțurile de aprovizionare la conferința telefonică care anunța rezultatele financiare ale firmei sale Tesla i-au speriat pe investitori, în ciuda rezultatelor financiare foarte bune ale companiei. Ca rezultat, acțiunile Tesla au avut imediat cea mai proastă zi din ultimele luni, pierzând 11,6%, coborând totodată și celelalte acțiuni ale întregului sector de vehicule electrice. În general, marile companii au înregistrat scăderi de până la 20% de la începutul anului până cu câteva zile înainte de sfârșitul lunii. Singura știre semnificativă care a schimbat tendința a fost anunțul lui Microsoft despre acordul de a cumpăra compania de jocuri electronice Activision Blizzard, autoarea unor jocuri ca „Warcraft” și seria „Call of Duty”, cu suma de 68,7 miliarde de dolari în cea mai mare achiziție de acest fel din istoria industriei de jocuri.
Care sunt perspectivele pentru cele 11 luni ramase din 2022? În opinia mea, este încă prea devreme pentru o prognoză credibilă. Multe depind de factori geopolitici și de evoluția pandemiei, care la rândul său poate influența și evoluțiile economice și starea de spirit a investitorilor. Dacă ar fi vorba doar despre aspectele financiare, majoritatea analiștilor nu prevăd continuarea tendințelor negative, estimarea lor fiind că băncile naționale vor lua măsuri pentru limitarea inflației și că economiile globale vor reuși să se redreseze, profitând de oferta de pe piețele forței de munca. Ceea ce se întâmplă în China rămâne un mare semn de întrebare, este un an de posibile schimbări politice (cu congresul Partidului Comunist în toamnă) și economia chineză a devenit un factor major în economia globală și în piețele financiare și de investiții.
Știrile cele mai bune din domeniul științific au fost cele primite de la telescopul spațial James Webb. În primele săptămâni ale lunii, acesta a încheiat cu succes desfacerea panourilor solare, care vor asigura alimentarea și independența energetică a complexului spațial. Pe 24 ianuarie, la doar o lună după lansarea sa în ziua de Crăciun și după o călătorie în spațiu de 1,5 milioane de kilometri, observatorul al cărui cost a depășit (până acum) 10 miliarde de dolari a ajuns într-un loc din spațiu cunoscut sub numele de Punctul Lagrange 2, sau L2 – locul unde gravitația Soarelui și a Pământului se anulează reciproc, permițând navei spațiale să evolueze pe o orbită circulară în jurul unui punct invizibil, la fel ca în jurul unui corp solid, cum ar fi o planetă. Manevra finală, de mare finețe, a durat cinci minute. De acum încolo, James Webb se va afla pe o orbită stabilă, într-un loc în care sunt întrunite condiții optime de observare a spațiului cosmic ‘profund’ și în comunicație permanentă cu Terra. Vor fi necesare în viitor doar corecturi minime, din când în când, ale acestei orbite, care nu necesită cantități mari de combustibil. Stația fiind acum stabilă pe orbită, echipa centrului de control al misiunii de la Institutul de Știință al Telescopului Spațial din Baltimore, Maryland, se va concentra pe alinierea precisă a celor 18 segmente care formează oglinda principală de 6,5 metri (21,3 picioare). Pentru a obține focalizarea clară necesară pentru observațiile sale astronomice, segmentele de oglindă trebuie să fie aliniate cu precizia firului de păr, folosind dispozitive de acționare ultra-fine – șapte pe segment –, pentru a face mici modificări în înclinare și pentru a ajusta curbura, dacă este necesar. Alinierea și ajustarea poziției a câte unui segment în fiecare etapă este de așteptat să dureze aproximativ trei luni. După aceea, echipa intenționează să petreacă încă două luni pentru a calibra aparatele esențiale ale telescopului, în primul rând aparatul de înregistrat imagini Near Infrared Camera (NIRCam) împreună cu trei spectrografe și senzorul de ghidare fină. Primele imagini științifice sunt așteptate în în luna iunie.
Explorarea spațială rezervă de multe ori și surprize. Una dintre acestea a fost descrisă de o echipă internațională de astronomi australieni și chinezi într-un articol publicat de Web site-ul Space.com. Obiectul asemănător cu o stea pe care l-au găsit, denumit oficial GLEAM-X J162759.5-523504.3 (sau GLEAM-X pe scurt), este situat la aproximativ 4 000 de ani lumină de Pământ și prezintă un comportament nemaivăzut până acum. Aproximativ de trei ori pe oră, direcționează un fascicul puternic de energie în direcția noastră – devenind pentru scurt timp unul dintre cele mai strălucitoare obiecte de pe cer –, înainte de a se estompa din nou după 60 de secunde și de a repeta ciclul la fiecare aproximativ 20 de minute. Cineva ne face semne din spațiul cosmic îndepărtat? Nu neapărat. Se știe că alte obiecte direcționează energia în alte moduri către Pământ – supernovele clipesc puternic și apoi se sting, în timp ce pulsarii (stelele neutronice care se rotesc) emit fascicule de energie constante și pâlpâitoare. Dar nimic nu a fost văzut vreodată emițând energia lentă și constantă așa cum o face GLEAM-X. O presupunere este că ar fi vorba despre un obiect descris teoretic dar niciodată văzut înainte, cunoscut sub numele de magnetar cu perioadă ultra-lungă, o stea neutronică foarte magnetizată care se rotește foarte lent. Dar cercetătorii nu pretind că acesta este răspunsul definitiv, și studiile vor continua în anii care urmează.
Am scris în rubrica noastră, de câteva ori, despre programul de explorare spațială al Chinei. Acesta păstrează încă elemente de secret caracteristice comunicațiilor din perioada comunistă. Despre lansări se afla abia după ce ele se petrec cu succes. Totuși, la fiecare cinci ani, agenția spațială chineză publică o ‘carte albă’ detaliată care prezintă obiectivele sale spațiale în următoarea jumătate de deceniu. După cum relatează publicația SpaceNews, versiunea cea mai recentă, intitulată „Programul spațial al Chinei: o perspectivă din 2021”, a fost publicată pe 28 ianuarie de către Biroul de Informații al Consiliului de Stat.
Printre cele mai importante proiecte ale Chinei, care urmează să fie lansate între 2022 și 2027, se numără misiunile Chang’e-6 și Chang’e-7 către polul sud lunar. Prima dintre acestea va colecta mostre și le va returna pe Pământ. Chang’e-8 va urma, instalând echipamente pentru o viitoare bază lunară cu echipaj. Unii observatori estimează că astronauții chinezi ar putea ajunge pe Lună în jur de 2030. Alte proiecte importante includ punerea în funcțiune a stației spațiale chineze; o misiune fără echipaj, care va vizita o cometă și un asteroid, va colecta mostre și se va întoarce pe Pământ; un posibil avion spațial asemănător unei navete; dezvoltarea de rachete cu combustibil solid de mare forță și accelerarea dezvoltării lansatoarelor de transport greu. Păstrată la distanță de NASA, dar și de agenția spațială europeană și chiar și de cea rusească, China încearcă să se deschidă și spre colaborarea internațională, specific unui parteneriat cu Franța, într-o misiune de studiere a exploziilor de raze gamma. Programul descris de ‘cartea albă’ pare extrem de ambițios, dar ținând cont de aspirațiile și de rezultatele economice și științifice ale Chinei din ultimele decenii, aceasta nu trebuie să ne mire. Majoritatea țelurilor programului spațial prezentate în ciclul anterior, în 2016, au fost îndeplinite. Între 2016 și 2021, numărul lansărilor efectuate de China în spațiu s-a dublat față de perioada precedentă. La fel ca și în economia mondială, China își revendică și în ceea ce privește explorarea spațială statutul de supra-putere.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
What is happening on screen in Claude Sautet‘s 1992 film ‘Un coeur en hiver‘ is both very simple and very complicated. It is about an unconsumed and perhaps one-sided love story. We are left to guess what are the inner springs of the characters and the reasons for emotional failure. The heroes of the film belong to the world of music, and more precisely of the violin. This instrument sounds gorgeous in the hands of its masters and awful when anyone else tries to play it. The same can be said for the characters in the movie. Passion and openness are needed for fulfillment in love as well as in music.
Stephane (Daniel Auteuil) and Maxime (André Dussollier) are 40+ and they partner in an exclusive workshop where old and valuable violins are repaired, maintained, bought and sold. Their clients are some of the most famous musicians. Among them is Camille (Emmanuelle Béart), a young violinist, talented and breathtakingly beautiful. Maxime leaves his wife (from whom he lived separately anyway) to start a relationship with Camille, but she seems more interested in Stephane. In a way that defies any masculine logic, Stephane rejects her. What are the reasons? Is Stephane too immersed in the world of music (the world of dreams as he defines it)? Doesn’t he want to destroy his friendship with Maxime, even though he only defines it as a ‘partnership’? Did he get used to loneliness? Is she too shy to respond to the increasingly explicit feelings of the younger, so beautiful and so talented woman? Or maybe his heart is frozen, ‘in winter’ as the title of the movie describes it. We won’t get any answer, Claude Sautet lets us find one by ourselves.
‘Un Coeur en Hiver‘ is a film specific to Claude Sautet‘s filmography, romantic trios and the balance between love and friendship being two of his recurent themes. The tone is restrained, but the hidden passions are the strongest. The cast is interestingly chosen. The actors were not selected for the chemistry between them, because the relationships described on screen are not passionate and shared love stories. Maxime is superficial and his feelings for Camille seem more possessive. I’m not a big fan of André Dussollier, I thought that he was OK but no more, like in other movies he starred in. Camille is younger and the most passionate of all, she lives with Maxime but she desires Stephane. I think that even if the role succeeds in the musical parts, Emmanuelle Béart can’t clarify why her Camille fell so strongly in love with Stephane. Is it just music? Finally, Daniel Auteuil creates a Stephane that surrounds himself with a carapace of icy politeness and gentleness, leaving us to guess what is hidden behind it. Everything takes place in a very sophisticated and very French atmosphere, with many scenes filmed in restaurants, recording studios, violin repair shops and the country house of the master musician who is the teacher of heroes. An exceptional soundtrack including a lot of chamber music (especially Ravel) adds a lot. ‘Un Coeur en Hiver‘ is a feel-good film, a little mysterious, a quality romantic drama that deserves to be watched or re-watched.
Dacă este să judecăm după ‘Umbra exilată’, volumul publicat în 2021 la Editura Polirom în seria de autor Norman Manea, aniversarea vârstei de 85 de ani îl prinde pe scriitor în plină forță creatoare. Cartea aceasta reprezintă, desigur, un fel de sinteză, continuând pe planuri diferite biografiile spirituale ale unor personaje (sau, dacă vreți, ale personajului) din cărți ca ‘Întoarcerea huliganului’ sau ‘Despre clovni’ și reluând o parte dintre temele preferate ale scriitorului dezvoltate în volume cum sunt culegerea de dialoguri cu Leon Volovici. În același timp apar și multe elemente tematice noi și este utilizată o formă literară care demonstrează că Norman Manea continuă să caute modalitățile cele mai potrivite de a-și deschide lumea interioara și de a-și asocia cititorul cu dilemele și frământările sale.
‘Umbra exilată’ este definit încă din subtitlu ca un ‘roman colaj’. Aproximativ o treime din text este reprezentat de citate din cărțile altor scriitori și cercetători, lucrări de ficțiune și studii literare, memorii, filosofie și poezie. Formula aceasta literară este poate mai puțin utilizată, dar nu total inedită, și include conotații și tehnici literare diverse. Există precedente ilustre în literatura universală de la câteva romane suprarealiste, cele mai faimoase aparținând lui Max Ernst, până la romane polițiste și cărți de ‘horror’ contemporane asamblate din fragmente de texte. În limba română genul și-a câștigat notorietatea și a provocat câteva dintre cele mai acerbe polemici ale istoriei literare datorită romanelor lui Eugen Barbu ‘Incognito’ și ‘Princepele’. Abordarea lui Norman Manea este simultan și mai riguroasă și mai subtilă. Fiecare citat este identificat cu precizie, și un scurt dar detaliat aparat critic incluzând o serie de note poate fi examinat la sfârșitul cărții, așa că din acest punct de vedere, putem privi ‘Umbra exilata’ ca un eseu sub formă de roman. Citatele sunt incluse în mod firesc și organic în text și în narațiune. Eroul principal al cărții este un intelectual, scriitor român exilat care devine profesor la o prestigioasă universitate americană, și prin natura profesiei cărțile și textele îi însoțesc întreagă viață și modul de a se raporta la lume. Eroul, folosind o expresie pe care Norman Manea o utilizează des în raport cu el însuși, trăiește într-o republică a cuvintelor. Căutările intelectuale și sentimentele sunt transformate permanent în text sau reflectate de lecturi și studii care utilizează textele altor scriitori și gânditori. Intre cele două niveluri, cel personal și cel al citatului atribuit, este intercalat în unele locuri încă un strat textual, cel al referatelor studenților, care contribuie prin lucrările lor la studiul și clarificarea anumitor termeni și teme. Rezultatul este un amestec de texte, originale și citate identificabile, care susține treaz interesul cititorului inteligent și pasionat de căutările și dialogurile intelectuale.
Biografia personajului central din ‘Umbra exilată’ include multe repere asemănătoare cu cele ale scriitorului, ba acesta chiar și primește o poreclă, Nomadul Mizantrop, care are aceleași inițiale ca și cele ale numelui autorului. Citirea cărții în cheie strict biografică ar fi totuși o eroare, și deoarece există destule distanțări dintre ficțiune și viața scriitorului, și deoarece personajul din carte propune un set de trăiri și idei care se ridică peste detaliile personale. Primul capitol indică faptul că ceea ce vom citi in cele ce urmează reprezintă un caz dintr-o lume a migrațiilor si exilurilor. Narațiunea începe în stil Kafka, în România comunistă, cu o violare a domiciliului și a sferei private de către autoritățile care îl convoacă pe scriitor la o întălnire la ‘sediu’. Veștile furnizate de colonelul Tudor, personaj care va însoți coșmarurile eroului pentru multă vreme, sunt de data aceasta diferite – i se oferă pașaportul pentru plecarea în Occident. Dorește regimul să se debaraseze de un intelectual incomod, sau poate presiunile făcute de sora și cumnatul său stabiliți în Statele Unite dăduseră roade, sau poate este eroul doar un articol în târgurile de exilați vânduți pe valută? Exilul nu este o experiență complet nouă pentru cel care fusese un copil evreu deportat în Transnistria, și plecarea nu este lipsită de angoase:
‘Exil, deci! Alt exil decât cel din copilăria cu sârme ghimpate. Exil! Eliberarea de mizerie și tiranie, despărțirea de iscoadele înmulțite ca ciupercile după furtuna promisiunilor mincinoase. … Aici, în țara nașterii, se inițiase în complicitățile supunerii. Aici se îndrăgostise de cuvinte și se amăgea că nu trăiește într-o țară ci într-o limbă. Nu, nu se simțea pregătit să devina surdomut în Paradisul Prosperității …’ (pag.24-25)
Cititorii îl vor urmări pe erou în traseul său de exilat, întâi la Berlinul de Vest unde se întâlnește cu prietenul său Gunther, exilat și el, om de stânga și critic în aceiași măsură al sistemelor comunist și capitalist, și apoi în Statele Unite, unde îl așteaptă sora sa vitrega, Tamar (sau Agatha în întruchiparea sa personală și idealizată). După un stadiu într-o mică universitate izolată în care predă unul dintre subiectele sale preferate – arta clovnilor -, este angajat profesor la o universitate reputată. Traseul acesta ar fi din punct de vedere social și material o poveste de succes, dar nu așa este resimțită de personajul nesigur permanent de identitatea sa, negăsindu-și locul nicăieri și trăind într-o permanentă stare de exil. Pe rand și câteodată alternativ povestitorul îl numește Călătorul, Străinul, Nomadul, Profesorul și spre final ‘bătrânul singuratec’. Într-un singur moment al biografiei sale el reușește să se identifice cu locul în care se află – cu ocazia evenimentelor de la 11 septembrie 2001:
‘Ecranele planetei fuseseră brusc cotropite de păsările de prada și prăpăd: mari zburătoare metalice coborau în picaj să spulbere clădiri și oameni. … Nomadul se simțea, iată, solidar cu cei care locuiau bucata de pământ pe care naufragiase în urmă cu peste un deceniu. Acum, da, era unul de-ai lor! Avea dreptul să spună cum altădată spusese președintele lor, “Ich bin ein Berliner”. Mai simplu: “I am yours”, “I am here”, “Among you”, “With you”, “That’s it”, “I am here”, “Like you”, “Like you”. Își justifica, abia acum, noua identitate, refugiul devenit domiciliu …’ (pag. 201-202)
Eroul literar simbolic pe care îl alege Norman Manea ca simbol al complexității situației exilatului este Peter Schlemihls, eroul unei povești scrise la origine pentru copii, în limba germană, de un exilat francez pe nume Adelbert von Chamisso la începutul secolului 19. Este povestea unui om care a făcut un pact faustian (von Chamisso a fost contemporan cu Goethe) și și-a vândut umbra contra unei pungi cu bani fără fund, întotdeauna pline. Târgul acesta care se dovedește, desigur, nefast, îl transformă pe erou într-un damnat, un nefericit, un ‘schlemiel’ – personaj și concept din folclorul evreiesc care are semnificația de inutilitate, nepricepere, neadaptare la lumea din jur (‘she lo moil’ înseamnă în limba ebraică ‘cel care nu este bun de nimic’). Biografia personajului și a scriitorului care l-a creat (care fusese și un faimos botanist și explorator în perioada fraților Humboldt) devine o preocupare obsesivă a eroului și cartea este presărată de analize originale și citate adăugate în colaj legate de aceștia:
‘Este aventura lui Schlemihl valabilă și pentru expatriatul dintr-o dictatură sau dintr-o familie tiranică sau dintr-o enclavă retardată de sărăcie, sălbăticie, fanatism? Acoperă drama lui Peter, atâta cât este, cea a tuturor înstrăinaților, deposedaților, expulzaților, nomazilor goniți de furtunile Istoriei dintr-un refugiu în altul?’ (pag.163)
Ce este de fapt umbra? Conceptul are asociații diferite, depinzând de localizarea geografică și de perioada istorică.
‘Sunt întrebat adesea despre umbra pe care o pierdem frecvent când conștiința se retrage în umbră. În socialism, umbra era Informatorul, care ne urmărea ca să poată raporta cât mai multe. Iscoada. Umbra în serviciul colonelului Tudor.‘ (pag.63)
Mai târziu conceptul capătă o semnificație mai generală, în principal o asociere identitară. Pierderea ei, reprezintă pierderea identității. Absența ei, o caracteristică a unei categorii de oameni care nu găsesc, nicăieri unde s-ar afla, mediul material de care să se atașeze și care să îi primească:
‘Umbra pare o metaforă pentru patrie, limbă, rădăcini sau orice altă relație cu apartenență.’ (pag.209)
Experiență traumatica a Holocaustului planează asupra întregii vieți a eroului, dar el refuză victimizarea și asocierea tribală sau religioasă cu poporul care a fost victima principală a genocidului declanșat de naziști și de aliații lor. Este unul dintre aspectele complexe ale relației dintre el și prietenul său Gunther, care îl întreabă direct într-un moment: ‘De ce iți astupi urechile când auzi de Holocaust, pogrom, ură etnică?.’ Cea care pare să prindă în cuvinte cel mai bine esența acestei prietenii complexe este Eva, partenera târzie de viață a povestitorului:
‘Despre relația cu Gunther, inclusiv despre ce a fost și a rămas intre voi. S-ar zice că nu mare lucru, doar nu mai sunteți copii.Copilăroși ați rămas, am înțeles, fiecare în felul sau. Nici opoziția în relația cu Holocaustul nu vă desparte cu totul, cred eu. Unul, victima, evreul, adică el, nu vorbește niciodată despre subiect; celălalt, neamțul, se consideră complice prin etnie cu asasinii.’ (pag.260-261)
Trauma Holocaustului domină și relația dintre povestitor și sora sa, Tamar, copilul născut în deportare, aparent din legătura dintre tatăl lui și sora mamei care nu supraviețuise. Între cei doi, care posibil sunt frate și soră vitregi, se construiește în copilăria începută în deportare și continuată în orfelinatele republicii populare o legătură simbiotică, care judecată strict ar putea fi numită incestuoasă. Norman Manea nu ezită să abordeze această problemă delicată, prezentând perspectiva celor implicați, copii ai Holocaustului.
‘Am recitit Cântarea Cântărilor, am frunzărit cărți despre incest. Incestul, acest aliaj mistic: prietenie și intimitate fără limite, altfel de neatins.’ (pag.194)
‘Oare cei doi melci în amor erau frate și soră sau măcar din aceeași familie? Exista incest la animale?’ (pag.197)
Există un liman pentru frământările exilatului? Nu primim un răspuns clar în carte, dar totuși, paginile finale par să indice o aliniere a structurii psihologice a eroului cu identitatea poporului din care provine.
‘Ai pus degetul pe rana milenară. Ești înfumurat în modestia dumitale exagerată, nu vrei să te dezvălui, nu te dai pe piață. Parcă ai adăposti cine știe ce comoară. Exilat nu pentru că ești departe de locul natal, ci pentru că te-ai asimilat cu această categorie de îngeri bizari, asta-i! Exilat prin structură, nu prin situație.
…
Structura, musiu! Structura milenară! De care nu vrei să vorbești decât în gând, să nu te autodemaști. Să nu te descopere vânătorii, cu haitele lor de dulăi turbați. Ai crescut într-o lume în care cei ca tine erau invidiați sau umiliți sau ambele. Mai bine stai pitit, sub mască și sub bârlog. Degeaba, te-au ghicit repede. Tovarășul Colonel era doar unul dintre paznicii instruiți în expertiza de identificare. Identificare și deparazitare. Igienizare etnică.’ (pag.288-289)
Este destinul evreiesc o continuă peregrinare și o căutare fără succes a identității, sau există o șansă de stabilizare? Ancorarea evreiască este de obicei raportată la unul dintre cele doua repere: religia sau țara evreilor. Uneori, pentru unii, acestea se combină. În cazul Nomadului Mizantrop răspunsul se află poate în propoziția care încheie cartea. Ea include cuvântul ebraic ‘hineni’ – ‘iată-mă’, cuvântul pe care eroii Bibliei îl rostesc în repetate rânduri atunci când încearcă să-și facă prezența cunoscută divinității.
Cu ‘Umbra exilată’ Norman Manea oferă literaturii române un roman complex și fascinant. Calitatea scrierii se combină cu incandescența discursului intelectual. Are șansa să ajungă una dintre cărțile esențiale despre exil din literatura noastră, dar și din cea a lumii. În fine, identitatea evreiască, cu toate complexele și complexitătile sale își găsește o exprimare dintre cele mai precis conturate de la Mihail Sebastian încoace.
The funniest nickname I found in the biographies of Alexandre Astruc, the director of ‘Sentimental Education’ (1962) is ‘Uncle of the New French Wave’. This characterization is based on the theoretical writings that Astruc left behind. One of the most famous dates from 1948 and precedes the articles in ‘Cahiers du Cinema’ by a few years, referring to the camera as a creative tool of directors similar to the pen for writers. Astruc put on paper an idea that would later be developed into the concept of ‘author film’. In the following years he would set up the film club ‘Objectif49’ and the ‘Festival du Film Maudit’, collaborate with ‘Cahiers du Cinema’ and start making films to put his theories into practice. But unlike his younger colleagues Truffaut, Godard, Chabrol or Rohmer, success has eluded him. ‘Éducation sentimentale’ (the English title is ‘Lessons in Love‘) is one of his last feature films and the last one that matters. It is, in my opinion, a film with many interesting elements, which passes the test of time well, and whose underrating can be explained especially in comparison with the successes and courage of his colleagues and rivals to push the experiments further.
‘Éducation sentimentale‘ is defined as being inspired by the novel of the same name, the second famous of Gustave Flaubert. The writers used the characters of the book, but they completely changed the social environment and the time in which the story takes place, one could even say that they changed them from one pole to another. Flaubert’s novel took place during the revolutionary movements of 1848, while the film places its action in the contemporaneity of its realization, that is, in the early 1960s. In other words, from the period of the rise and consolidation of the bourgeoisie to the twilight period of this class, as it was perceived in France immediately before 1968. It is a kind of oblique critique of the morals of the great French bourgeoisie, interested only in its own financial interests, decadent in morals and stifling genuine feelings. This is the environment in which the young Frederic Moreau (Jean-Claude Brialy), returning from Algeria, is taken under the protection of the family of the industrialist Dambreuse, makes his professional apprenticeship with him, and falls in love with Anne Arnoux (Marie-José Nat), a friend of the family, married to a corrupt manager. Swinging between three women, one with whom he is in love, another who is in love with him, and the third with whom he has casual relationships, the handsome and talented young man will complete his sentimental education at the risk of beimg left lonely in world where most relationships are intended for immediate pleasure or interest.
The film takes off clumsily, the characters seem to go straight into the action and are not well introduced. The filmmakers may have relied on the fact that viewers know the novel, but this is not true for non-French audiences. But once we understand the relationships between the characters, the story becomes clear and catchy. Alexandre Astruc uses an intriguing cinematic method. The scenes inside are filmed in a fairly conventional style, the ones that directors of the New Wave called ‘cinema du papa’. When the heroes and the camera go outside, we are dealing with the characteristic freedom of the ‘Nouvelle Vague’, mobility, direct sound recordings, and many American cars (as the ‘Nouvel Chic’ style was knocking on the door). Marie-José Nat, a beautiful and intelligent actress, plays an excellent role of a sensitive and vulnerable woman, who has to decide between love and marital duty, between feelings and social conventions. Jean-Claude Brialy convinced me less, he is too immobile, without conveying feelings. It’s a role like the ones played by Alain Delon, but his silences were much more significant. I also liked the soundtrack and the black and white cinema – expressive and fluid, especially in the outdoor scenes. ‘Éducation sentimentale‘ is definitely an interesting film by a director who, in my opinion, gave up too early.
‘The Age of Innocence‘ is a rather atypical film, at least from the point of view of the social environment in which the story takes place, for Martin Scorsese‘s filmography. Made in 1993, it stands chronologically in his career between the horror thriller ‘Cape Fear‘ and the mafia-controlled investigation of the gambling industry world in ‘Casino‘. Most of the action takes place in New York, the city where Scorsese was born and which provides the stage for many of his films. But the era is in the eighth decade of the 19th century, and the characters belong to the super-rich American world, people who, after accumulating colossal fortunes, aspired to a social status that would compete with the European big bourgeoisie and even with the nobility across the ocean. It is the story of a romantic triangle bound by social conventions, with heroes who act largely according to the patterns dictated by the manners and morals of the time. We are apparently a long way from the world of crime and the physical violence of many of Scorsese‘s other films. And yet, this social environment can prove, in many ways, just as cruel and ruthless towards those who try to break its rules.
The story takes place in New York in the 1870’s, where the young lawyer Newland Archer (Daniel Day-Lewis) is engaged to May Welland (Winona Ryder). Both are born in families that belong to the high society of the city. May’s cousin, Countess Ellen Olenska (Michelle Pfeiffer), is newly returned to New York after a disastrous marriage to a financially ruined Polish count. At first she is ostracized by society and vicious rumors spread about her, but as May’s family boldly supports the countess, she begins to be accepted into the city’s rich and respected circles. Newland becomes her lawyer, but gradually falls in love with the woman who lived in Europe, is sophisticated and free in conceptions and tastes. This relationship jeopardizes Newland’s future marriage to May. The question is if and where can the characters find happiness. In the fulfillment of true love or in the stability of the family, according to the accepted social norms?
The film is a screen adaptation (which is said to be fairly accurate, but I have not read the book) of a novel by American writer Edith Wharton. It reminded me of the novels of her contemporary, the English writer John Galsworthy, which inspired a famous BBC television series: the same manners and social conventions that stifle genuine feelings, the same moral and social dilemmas. To connect with the book, Martin Scorsese uses copious off-screen voice comments (read by Joanne Woodward). I usually hate encountering this technique in cinematography, which in my opinion is mostly a visual art, but here it fits well. The narration flows smoothly and interestingly, but in order to appreciate it, the spectator must like the nuances in the words of the characters and should be interested in the epoch and the historical details. Martin Scorsese is at his best at reassembling the mansions, filming clothing, dishes, art objects, porcelain, and cutlery used by the people who fill these buildings, recreating the atmosphere of a growing and ever-changing city. Acting is wonderful. Daniel Day-Lewis and Michelle Pfeiffer give two of the most significant performances of their careers, managing to create the atmosphere of a passionate affair that never goes physically beyond a kiss or a handshake and is expressed in words but especially in looks. The whole team of actors, in fact, is exceptional, and the quality of the film results from the visual part (extremely mobile camera) but also from the gestures of each character. ‘The Age of Innocence‘ is a film that rightly earns the status of a cinematic classic, and that will last for a long time.
Everything seems to have been written and all films seem to have been made on some topics, and yet they never cease to surprise with different points of view and approaches. The subject of prostitution, of its legal status, of the women who are forced by life to choose this ‘oldest in the world’ profession, is complex and practically inexhaustible. ‘Filles de joie‘ (‘Working Girls‘) directed by Frédéric Fonteyne and Anne Paulicevich (who also wrote the script), a film that represented Belgium in the ‘best foreign film’ category at the 2020 Academy Awards is another example. The two filmmakers, supported by an excellent team of actors, manage to bring to life an environment and a bunch of characters that capture the attention and the sympathy of viewers, and to highlight some of the key questions about prostitution, life and violence around it, without falling at any time in rhetoric or melodrama.
The heroines of ‘Filles de joie‘ are three women who live in France and cross the border every day into Belgium, where prostitution is legal, to work in a brothel. Each of them faces problems and traumas in her private life. Axelle (Sara Forestier) is the young mother of three children who goes through a traumatic divorce from an obsessive and violent man. Conso (Annabelle Lengronne), a girl of Senegalese origin, dreams of having a child, but she also got into trouble with the wrong man who is also married on top of that. Dominique (Noémie Lvovsky), the eldest of the three, has to support her family comprised of an aging husband, and two teenage children, a boy and a daughter who shows signs of rebellion. For each of them, the practice of prostitution solves, perhaps, some of the financial problems, but the traumas of the profession and of the associated way of life infiltrate in the personal lives. The consequences are dramatic.
The film manages to realistically and credibly portray the social environment and the psychology of the characters. The dialogues are excellently written, with humor mixed with sadness. As an example, see the usage of the French word ‘pute’ by girls engaged in the sex trade. The narrative moves from one character to another, presenting in turn the perspectives of the three women, with some events related from different points of view. The three actresses create true and moving portraits, and the involvement of the spectators has the effect that the social message, although not explicitly stated, crosses well the screen. ‘Filles de joie‘ is a well-made and true film, sincere and cruel, like the realities it describes. Recommended viewing.
Gaston Leroux‘s ‘Le mystere de la chambre jaune‘ is one of the most famous detective novels in the locked-room whodunit genre. Agatha Christie herself considered it the masterpiece of the genre. It has had several screenings, on large and small screens. This one, from Bruno Podalydès, from 2005, has a special charm, because the French director introduced quite a few changes of style and story that at one point but risked diverting the interest from the police intrigue itself. In the end, however, I think he managed to balance cinema with mystery and the result is a pleasant and interesting film.
Many readers and viewers probably know the story, and it is a shame to spoil the pleasure of those who do not know it by telling too much. The intrigue takes place in early 20th century France in a mansion that belongs to an eccentric scientist and to his daughter. A murder attempt takes place and the investigation is entrusted to a famous policeman. A corpse appears a little later. Gaston Leroux aimed to prove that he can write a Sherlock Holmes – like novel and that he can do it even better than Arthur Conan Doyle, so he created the characters of a tenacious journalist and of his photographer who play the roles of private detectives. As most people know the identity of the murderer, the director’s attention was more focused on the way the detective story is told than on the story itself.
Bruno Podalydès is an elegant filmmaker, blessed with humor and concerned with style. ‘Le mystere de la chambre jaune‘ (which was followed by ‘Le parfum de la dame en noir‘) was his most ambitious attempt to date in commercial and well-funded cinema. The story in the novel takes place in the first decade of the 20th century, when the book appeared, but the director and screenwriter Podalydès moved it in the 1920s, or at least moved some of the technical and costume details. As in Wes Anderson‘s films, it is clear that we are being told a story that is not necessarily realistic. Some of the action scenes pay tribute to silent film comedies, and retro-futuristic details such as the solar-powered car add charm. Among the actors I noticed Denis Podalydès, the director’s brother, present in almost all his films, and Michael Lonsdale, an actor whom I always enjoy seeing again. ‘Le mystere de la chambre jaune‘ is not a very mysterious film, but it is nice and works quite well in the comic register.
Energia nucleară a început ca un proiect militar. Proiectul Manhattan avea ca scop crearea unei bombe atomice. Au participat, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, peste 140 de mii de angajați în Statele Unite. Intensitatea distrugerii de la Hiroshima și Nagasaki a făcut ca, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, să înceapă să se vorbească despre ‘folosirea energiei atomice în scopuri pașnice’, împreună cu apariția mișcărilor politice și politizate de interzicere sau limitare a cursei înarmărilor nucleare. Generarea de energie electrică din surse nucleare era marea promisiune a deceniilor 7 și 8 ale secolului trecut. În momentul crizei energetice majore din 1973, care a pus capăt epocii ‘petrolului ieftin’, a început o perioadă de investiții intense în domeniul energiei nucleare, frânate de incidentele de siguranță ale reactoarelor din prima generație de centrale energetice nucleare (cel mai cunoscut fiind cel de la Three Mile Island, Statele Unite din 1979, dar au mai fost înregistrate accidente și în Germania, Cehoslovacia, și la Athens, în Georgia, SUA) care au culminat cu catastrofa de la Cernobîl, din 1986. Vârful producției mondiale de energie nucleară a fost înregistrat în 2006. Incidentul de la Fukushima, din 2011, a dus la închiderea planificată a multor centrale existente și la încetinirea sau sistarea planurilor de construire a unor centrale noi. În 2019, procentajul energiei din surse nucleare era de 4,3% din producția mondială totală, față de 6,1% în 1992. Și totuși, în ultimii ani, energia nucleară revine în atenția specialiștilor și a factorilor de decizie în domeniul politicilor energetice. Care sunt cauzele? Ca în multe alte împrejurări, o combinație de factori tehnologici și politici.
Precedentele generații de reactoare nucleare erau proiecte gigantice. Evoluțiile tehnologice din ultimele decenii permit o reducere a dimensiunilor prin proiectarea reactoarelor mici modulare (Small Modular Reactors – SMR). Liderii industriali în acest domeniu sunt firme din Statele Unite, Franța, Anglia, Canada și China. La întâlnirea COP26, de la Glasgow, firma americană NuScale Power și S.N. Nuclearelectrica S.A. au semnat un acord de cooperare pentru implementarea tehnologiei de reactoare mici modulare (SMR) de la NuScale în România. În cadrul acestui acord, NuScale va ajuta Nuclearelectrica să evalueze tehnologia și, împreună, cele două firme vor lucra pentru construirea unei prime centrale electrice NuScale cu 6 module, cu o capacitate de 462 MW, în România, încă din 2027/2028. Pe lângă România, firme americane au anunțat la COP26 acorduri de asistență și colaborare în domeniul energiei nucleare cu Ucraina, Polonia, Indonezia, Kenia și Brazilia. În Marea Britanie, țara în care din planurile de a construi opt centrale nucleare mari în deceniul precedent doar unul a fost până acum dus până la capăt, firma Rolls Royce proiectează o nouă generație de reactoare tip SMR, având o capacitate de 470 MW fiecare. Tehnologia este franceză și britanică, iar investițiile sunt în totalitate particulare. Ce înseamnă modularitatea (M) din SMR? O mare parte din structura reactoarelor este identică și sub-ansamblele pot fi construite în fabrici specializate, coborând prețurile de producție. Dacă vreți, similar cu construirea industrială a blocurilor de locuințe din elemente modulare prefabricate. Costul unui reactor produs de Rolls-Royce ar fi de 2,2 miliarde de lire sterline fiecare. Opt astfel de reactoare ar furniza o putere echivalentă cu o centrală nucleară mare, cam la jumătate de preț. Desigur, aceste cifre sunt, în acest stadiu, doar estimări.
Ce se întâmplă în alte părți ale lumii? China construiește mai multe reactoare nucleare noi decât orice altă țară, cu planuri pentru până la 150 de reactoare noi până în anul 2030, la un cost estimat de aproape jumătate de trilion de dolari. Cu mult înainte de asta, în acest deceniu, China va depăși SUA ca operator și beneficiar al celui mai mare sistem de energie nucleară din lume. Japonia se află într-o situație mai specială, din cauza complexelor sale relații istorice cu energia nucleară, de la Hiroshima și Nagasaki până la Fukushima. După incidentul din 2011, toate centralele nucleare din Japonia au fost închise sau operațiunile lor au fost suspendate pentru inspecții de siguranță. Ultimul dintre cele cincizeci și patru de reactoare din Japonia (Tomari-3) a fost deconectat pentru întreținere pe 5 mai 2012, lăsând în acel an Japonia complet fără energie electrică produsă din surse nucleare pentru prima dată, din 1970. Câteva dintre ele, cele care au trecut testele de siguranță, au fost repornite. În martie 2020, dintre cele 54 de reactoare nucleare din Japonia, existau 42 de reactoare operabile, dar numai 9 reactoare din 5 centrale electrice funcționau efectiv. Un total de 24 de reactoare erau programate pentru dezafectare sau sunt în curs de dezafectare. Japonia, fiind însă supusă unei presiuni internaționale intense, din cauza nivelului ridicat de poluare, a anunțat în octombrie 2021 că va relua funcționarea altor câteva reactoare nucleare, reducând corespunzător procentajul surselor de energie poluante.
Situația este și mai complexa în Europa. Franța și Germania au urmat în ultimele decenii politici radical diferite. Franța depinde în prezent de centralele nucleare pentru a-și furniza aproximativ 70% din electricitate, iar președintele francez Emmanuel Macron a dezvăluit planuri de creștere a utilizării energiei nucleare drept combustibil de tranziție, cu promisiuni de a investi în tehnologia reactoarelor mici și producția de masă a hidrogenului folosind electricitate nucleară. În octombrie 2021, Macron a înghețat planurile de închidere a 14 reactoare, iar în noiembrie, a anunțat că țara sa va începe să construiască altele noi. În Germania, planurile se îndreptau clar, până de curând, în direcție contrară. În 2011, pe fondul protestelor uriașe din urma accidentului de la Fukushima din Japonia, fosta cancelară Angela Merkel acceptase să închidă toate centralele nucleare ale Germaniei până în 2022. Acest plan este în curs de executare, cu ultimele trei reactoare nucleare din Germania urmând să fie închise până la sfârșitul acestui an. Criticii consideră această politica drept un dezastru. Energia nucleară nu implică aproape deloc emisii de carbon și oferă o sursă de bază constantă, spre deosebire de sursele regenerabile intermitente. Dezafectarea prematură a centralelor vechi survine într-o perioadă foarte dificilă, mai ales în condițiile în care lansarea surselor regenerabile este întârziată de dificultăți birocratice și regulatorii. Tranziția spre vehicule electrice și nevoia de hidrogen curat vor necesita și mai multă energie electrică. Se adaugă la asta conflictul cu Rusia, care întârzie darea în folosință a conductei Nord Stream 2. Pe termen scurt, arderea cărbunelui și a gazului poate fi crescută pentru a compensa deficitul, dar atunci nu vor fi respectate angajamentele de decarbonizare. Veștile bune vin, surprinzător, de la Bruxelles. Normele europene par a deveni mai tolerante cu energia nucleară, o nouă taxonomie a energiei propusa la 31 decembrie 2021 (și încă neaprobată) clasificând fisiunea nucleară ca sursa acceptabilă ecologic în condiții de siguranță. Noul guvern de coaliție de la Berlin, în care Partidul Verzilor ocupă poziții cheie, trebuie să rezolve aceste probleme, în condițiile în care Germania este un consumator major de energie și datorită populației, și a industrializării.
Complexe sunt și aspectele politicii americane în acest domeniu. Politica energetică la nivel federal a trecut printr-o perioadă de revizuire și de schimbare de direcție odată cu tranziția de la administrația Trump la cea a lui Biden. Energia nucleară reprezintă aproximativ 20% din totalul energiei în rețelele americane și cam 50% din ‘energia curată’. O parte dintre centralele vechi urmează să fie închise, nu neapărat din cauza unor probleme vizibile care ar fi fost detectate, ci prin expirarea permiselor de funcționare. Un caz care a făcut vâlvă recent este cel al centralei de la Diable Canyon, care furnizează 9% din electricitatea Californiei, stat cu mari probleme energetice pe de-o parte, dar cu un program agresiv de a trece la surse nepoluante, pe de altă parte. Singura problemă a centralei, care ar urma să se închidă în 2025, este locul unde este amplasată, într-o zonă de mare risc seismic. Știrile cele mai interesante în domeniu provin însă din zona inventatorilor și a companiilor start-up, care lucrează la crearea tehnologiilor pentru micro-centrale energetice nucleare. Una dintre aceste firme este Oklo, un start-up din Sunnyvale, California, care are în prezent cam 30 de salariați și al cărei nume provine de la zona geografică din Gabon, unde se crede că au avut loc cu aproximativ 1,7 miliarde de ani în urmă reacții spontane de fisiune nucleară auto-susținută, care au durat timp de câteva sute de mii de ani, cu o putere termică medie de până la 100 kW. Unul dintre întemeietorii și conducătorul firmei este Jake DeWitte, posesor al unui doctorat în fizică nucleară la prestigiosul Massachusetts Institute of Technology (MIT). Viziunea sa este crearea, începând cu 2023, a unei linii de produse care va fi pentru centralele nucleare ceea ce Tesla reprezintă în industria automobilistică. Primele microreactoare sunt destinate comunităților îndepărtate și izolate, cum ar fi satele din Alaska, în prezent dependente de motorină transportată cu avionul la preturi exorbitante. Puterea instalată a acestor modele va fi de 1,5 MW, suficientă pentru alimentarea unei așezări sau a unui cartier cu câteva sute de consumatori. Durata de viață este estimată la cel puțin zece ani. Va urma construirea mai multor modele reactoare din ce în ce mai mari, până când sursa lor de energie cu zero carbon ar putea contribui semnificativ la efortul global de reducere a emisiilor de combustibili fosili. Oklo se află în faza de omologare și obținere a permiselor de funcționare pentru primele sale modele de microreactoare din partea organizației guvernamentale americane Nuclear Regulatory Commission (NRC).
Revenirea energiei nucleare în centrul atenției oamenilor de știință, a inginerilor și tehnologilor, a investitorilor și politicienilor este un fenomen al cărui succes va depinde de cine va câștiga cursa pentru a furniza soluții alternative energiei din produse bazate pe combustibili fosili. Toată lumea este de acord că decarbonizarea este un scop vital pentru economia mondială și, în final, pentru supraviețuirea omenirii pe planeta noastră. Problema este cum se ajunge acolo. Energia nucleară este o soluție validată tehnologic, care beneficiază în această perioadă de un avânt de inventivitate ce i-a mărit siguranța și îi va asigura modularitatea. Spre deosebire de energia solară și de cea eoliană, ea oferă continuitate și independență de condițiile climatice. Costurile sunt ridicate pentru toate aceste surse de energie. Problema siguranței rămâne o preocupare permanentă. În condițiile în care celelalte surse alternative de energie întârzie în furnizarea de soluții sigure și rezonabile din punct de vedere economic, viitorul energiei nucleare pare să fie mult mai promițător decât se credea în urmă cu un deceniu.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
