Cam peste tot în lume există teatru mare, instituționalizat, și teatru mic, experimental. La New York există Broadway și off-Broadway și off-off-Broadway. La București există Naționalul și Bulandra, și există ARC și Masca. La Tel Aviv, orașul cu viața culturală cea mai intensă al Israelului, cam la fel. Avem și aici teatrele mari, de repertoriu, și teatre mici, independente, ceea ce aici numim ‘fringe’. Calificativul ‘fringe’ s-ar putea traduce și prin periferic, și aici se potrivește și locului instituțiilor respective. Teatrele principale de repertoriu (numele, dacă interesează, sunt HaBima și Cameri – echivalente aproximativ cu Naționalul și Bulandra în București) își au sălile în centrul orașului. Teatrul meu de suflet, cel despre care vă voi povesti în acest articol, se afla până cu o lună în urmă într-un cartier de sud al orașului, în Stația Centrală de Autobuze. Locul vi se pare ciudat pentru un teatru? Să vă povestesc mai mult. Cartierul din jur este populat în mare parte de imigranți, mulți dintre ei din Africa, ajunși pe drumuri-nedrumuri, după sute și mii de kilometri prin deșerturi pe Pământul Făgăduinței. Doar că laptele și mierea nu au prea curs niciodată pe aici, și mulți dintre acești imigranți au un statut legal incert într-o țară care nu încurajează imigrația ne-evreiască. Stația Centrală de Autobuze era un edificiu de șase etaje, jumătate autogară, jumătate mall, un proiect conceput pe la mijlocul anilor ’60 și care, până când a fost terminat în anii ’90, devenise deja insuficient din punct de vedere al capacității și al drumurilor de acces. Treceau pe aici zilnic zeci de mii de călători în drumul lor de la sau spre toate colțurile Israelului. Așteptând legătura, se puteau face cumpărături, se putea mânca la nenumăratele dughene sau mici restaurante sau… se putea vedea teatru. Aici se mutase Teatrul Karov, după ce un incendiu mistuise, în 2003, clădirea Merkazim situată tot în sudul orașului, unde se afla sediul inițial al companiei care fusese înființată cu doi ani înainte. Pentru a ajunge la Teatrul Karov, trebuia să urci la unul dintre etaje, să treci printre zeci de prăvălii mici și să găsești firma și casa de bilete. Ideea a fost de la început și continuă să fie până astăzi cea de teatru comunitar, angajat, integrat în viața agitată și plină de contraste a orașului din jur, reflectând ceea ce se întâmplă în afara pereților teatrului și încercând să spună ceva despre lumea din jur. Un teatru aproape de oameni. Karov.
Istoria instituției este legată de personalitatea lui Nicu (Niko) Nitai (1931 – 2020). Născut la București, în cartierul Crângași, copilăria sa a fost întreruptă de război și de persecuțiile îndreptate împotriva populației evreiești în timpul dictaturii antonesciene. Copiii evrei fiind excluși din sistemul școlar, a învățat la Școala Evreiască unde l-a avut printre profesori pe Mihail Sebastian. Atunci să se fi născut pasiunea sa pentru teatru? A studiat actoria la IATC și a jucat la Teatrul Nottara până în 1961, când a emigrat în Israel. Aici a continuat studiile, obținând un masterat în teatru la Universitatea din Tel Aviv. Și-a început cariera de actor în limba ebraică, pe câteva dintre scenele cele mai prestigioase din Israel și, în paralel, a început să și scrie teatru și să regizeze (printre altele, spectacole de Brecht, Genet, Albee și piese ale dramaturgilor israelieni). Neliniștea creatoare și dorința de a experimenta l-au făcut însă să caute noi canale de comunicare cu publicul și alte spații de exprimare artistică. În 1982, a înființat teatrul HaSimta (‘Aleea’) din Jaffo, primul și cel mai important teatru experimental din istoria scenei israeliene. A condus această instituție, care există și astăzi, timp de 18 ani. În 2001, a înființat Teatrul Karov. Concepția centrală era cea teatru angajat, popular, aproape de viețile și de sufletele spectatorilor.
Când l-am cunoscut pe Nicu Nitai, el trecuse de 70 de ani. Nici când trecuse de 80 sau de 85, nu îi dădeai însă vârsta, arăta cu multe decenii mai tânăr. Era o forță a naturii, un gigant și ca statură, și ca voce, și ca prezență scenică. L-am văzut probabil în zeci de ocazii – spectacole de teatru, evenimente culturale, recitaluri. Repertoriul său includea rolurile cele mai diverse, de la tragediile antice până la dramaturgia contemporană. A fost și deținătorul unui record unic, a jucat ‘Căderea’ lui Camus în peste 3 600 de reprezentații, vreme de 44 de ani, probabil cel mai longeviv spectacol cu un singur actor din istoria teatrului lumii. Participa la evenimentele culturale ale comunității de limbă română din Israel și la multe dintre activitățile filialei din Tel Aviv a Institutului Cultural Român. Recita poezie cu un talent și o expresivitate care îmi aminteau de George Vraca și de alții dintre marii actori români pe care îi admiram în copilărie. Vorbea, de altfel, perfect românește după aproape șase decenii de la plecarea din țara natală. Continuase să fie în permanent contact cu colegii săi de generație și cu oamenii de teatru mai tineri din România, cu care de altfel a colaborat la numeroase proiecte după 1989.
Nicu Nitai a murit pe 23 martie 2020. Era în prima săptămână de carantină, la câteva zile după ce se închiseseră teatrele, împreună cu toate celelalte evenimente și instituții culturale. Nu știu dacă, din punct de vedere medical, plecarea sa a avut vreo legătură cu Corona. Cred însă că ar fi fost extrem de mândru să vadă că activitatea continuă. Conducerea teatrului a fost preluată de Dorit Nitai Neeman, fiica lui Nicu Nitai, ea însăși o excepțională regizoare și animatoare culturală.
Proiectul Stației Centrale de Autobuze a fost, cum am scris, controversat din start. Execuția acesteia a întârziat vreo 20 de ani și, când a fost dată în folosință, circulația era deja strangulată în orașul care a crescut mult mai repede decât viteza de aprobare și execuție a planurilor urbane. O serie de probleme de securitate sanitară și de pază contra incendiilor au dus la emiterea unui ordin de închidere. După alte câteva amânări, ordinul a fost pus în execuție la începutul anului 2022. Teatrul Karov a rămas fără sediu și reprezentațiile sale se desfășoară acum în diverse săli, mai mult sau mai puțin adecvate.
Ce se putea și ce se poate vedea la Teatrul Karov? Repertoriul este extrem de divers. Putem vedea aici prelucrări și montări moderne și actualizate ale clasicilor (Caragiale, printre ei), dar și dramaturgie contemporană israeliană, mondială, inclusiv românească (Matei Vișniec este aici ‘acasă’). Este singurul teatru din Israel care pune în scenă în mod consecvent dramaturgie românească tradusă în limba ebraică. Sala principală a teatrului din Stația Centrală purta de altfel numele lui Mihail Sebastian. Am putut vedea aici cu câțiva ani în urmă o frumoasă punere în scena a piesei ‘Steaua fără nume’, iar în prezent regăsim în repertoriul curent ‘Ultima oră’.
Cea mai recentă punere în scenă din Mihail Sebastian este cea cu piesa ‘Potopul’. Spectacolul pe care l-am văzut cu câteva zile în urmă a fost găzduit de Muzeul de Artă din Tel Aviv, într-o sală improvizată, dar în care actorii s-au descurcat minunat. Cum nu cunoșteam textul, am încercat să găsesc informații pe Internet, și nu a fost ușor. Până la urmă am găsit cheia în ‘Jurnalul’ lui Sebastian. Este vorba despre o adaptare a unei piese a unui dramaturg pe nume H. Berger, despre care nu știu nimic, scrisă în 1944 pentru teatrul Barașeum, și special pentru regizorul Alexandru Finți și actrița Beate Fredanov. Pe 13 august 1944, la 10 zile înainte de 23 august, Sebastian consemnează în Jurnal că mai are de trudit la actul al treilea. Avea să fie probabil prima sa piesă în care a folosit din nou numele său, după anii de interdicție. Regăsim ecourile în penultima pagină a Jurnalului, într-una dintre ultimele însemnări. Data consemnării este duminică, 17 decembrie 1944. Avuseseră loc 85 de reprezentații, succesul la public fusese fenomenal. Pot ghici că publicul bucureștean adora reîntâlnirea cu dramaturgul care fusese interzis vreme de patru ani din simplul motiv că era evreu. Sebastian nu este prea încântat de nivelul artistic al spectacolului (‘prost jucat, prost pus în scenă, decor inexpresiv, actori mediocri’ scrie el), dar probabil că succesul la public și cei 400 de mii de lei câștigați ca drepturi de autor au compensat întrucâtva dezamăgirea.
Cred că lui Mihail Sebastian i-ar fi plăcut această montare, de la Tel Aviv. Traducerea în limba sfântă îi aparține lui Martin Blumenfeld, și el originar din România, care și apare într-un rol emoționant, un rol care mi-a amintit de cabotinul lui Toma Caragiu din ‘Azilul de noapte’, cândva, la Bulandra. Regizoarea Dorit Nitai Neeman a reușit să transforme dezavantajul sălii improvizate într-un avantaj, creând o experiență imersivă a unei catastrofe iminente. Textul vorbește despre prăbușirea civilizației sub presiunea unor evenimente exterioare și regăsirea umanității în condiții de constrângere, doar pentru a fi pierdută când lucrurile revin la ‘normal’.
Sper, din suflet, că Teatrul Karov va găsi curând o sală adecvată și sprijinul financiar pentru a-și continua activitatea într-un un sediu stabil. Reprezentația trebuie să continue. Așa cum spune salutul teatrului, folosind un alt joc de cuvinte în ebraică (în care Karov = curând) – ‘La Revedere, pe curând la Karov!’.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
