‘Două veacuri de populism românesc’ scrisă de Robert Adam și publicată în 2018 la editura HUMANITAS în colecția ISTORIE este o carte pe care îmi doream să o citesc de multă vreme. Reluarea călătoriilor în România după pauza impusă de restricțiile pandemiei mi-a permis în sfârșit să intru în posesia volumului și lectura nu mi-a înșelat așteptările. Este o carte foarte bine scrisă și cu un subiect pasionant, una dintre acele cărți despre care se spune că sunt citite pe nerăsuflate, dar și nerăsuflarea trebuie să fie lungă și adâncă deoarece conținutul este dens și plin de substanță. În același timp este o carte deschisă din mai multe puncte de vedere. Subiectul este vast și frontierele sale sunt uneori fluide. Robert Adam, autorul cărții, politolog, istoric, jurnalist și diplomat cultural, nu ezită să pună sub semnul întrebării clasificări bine consolidate și să articuleze teze neconvenționale. Istoria însăși care stă în centrul cărții este în continuă desfășurare, cu implicații în prezent și în viitor.
Inspirata copertă, a cărei autoare este Ioana Nedelcu, ne furnizează din start un indiciu despre unul dintre obstacolele metodologice pe care Robert Adam le-a avut de înfruntat în abordarea subiectului cărții care dezvoltă tema lucrării sale de doctorat la Universitatea Liberă din Bruxelles. Cuvântul ‘populism’ din grafică este construit din paralelipipede de lemn de dimensiuni și culori diferite, ca și cum autorul ar fi avut dificultăți în a-l defini și descrie în mod canonic. Într-adevăr, capitolul introductiv reflectă această dilemă, și refuză furnizarea unei definiții rigide pentru referință. Dintre cele trei interpretări principale (și care au legături intre ele) ale noțiunii de ‘populism’, Robert Adam reține una singură și se concentrează pe două caracteristici esențiale: invocarea poporului și mobilizarea împotriva elitelor. De aici derivă o lista de trăsături comune populismelor, fie ele ideologii sau mișcări politice:
‘Diferit de naționalism, socialism, comunism sau fascism, el poate intra în componența unor regimuri sau mesaje de aceste facturi. A-i refuza însă dreptul la existență autonomă în virtutea unei suficiențe analitice constituie o eroare. Dacă am schematiza populismul în câteva trăsături caracteristice, acestea ar fi: caracterul transideologic, revolta omului obișnuit împotrivă elitei, neîncrederea în intelectuali și politicieni corelată cu încrederea în popor ca depozitar legitim al puterii, orientarea spre trecut ca model pentru viitor și negarea progresului, mica proprietate privată privită că baza a dinamismului și echității economice, înclinarea spre un lider puternic ca formă de guvernare.’ (pag. 12-13)
Populismul în concepția lui Robert Adam nu este anti-democratic ci, dimpotrivă, o componentă legitimă a democrației. El nu reușește să dea însă, și aceasta este una dintre tezele demonstrate recurent în carte, răspunsuri viabile problemelor reale ale societății. Manifestările sale iau forme diferite de-a lungul istoriei: ideologic, cultural, agrar, politic, centrat în jurul unor personalități carismatice. În fapt, această carte ar putea avea un titlu alternativ care ar fi ‘O istorie a populismelor în România’. Asta deoarece o posibilă concluzie a cărții ar fi prezența aproape continuă a populismului sub forme diferite de-a lungul întregii noastre istorii moderne. Acceptând semantica extinsă a lui Robert Adam, putem susține că populismele s-au aflat pe prima scenă politica a României de la fondarea ei și până astăzi, cu câteva perioade de excepție în timpul guvernărilor liberale dinainte de 1945 și în perioada de clivaj istoric a regimului comunist.
Când începe istoria populismului (sau a populismelor) în România? Robert Adam lansează una dintre primele provocări ale cărții considerând mișcarea lui Tudor Vladimirescu și ideologia ei, cu a sa ”Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!”, ca o manifestare de proto-populism. Din perspective similare sunt judecate componentele naționale ale mișcărilor pașoptiste, iar problema esențială față de care sunt raportate mișcările culturale și politice ale celui de-al treilea sfert al secolului al 19-lea o reprezintă ‘chestiunea țărănească’. Consolidarea ideologică are loc însă odată cu venirea în România dinspre spațiul imperiului țarist a celor două personalități care importă ideile narodnicismului rus și le transfigurează în variante ale populismului românesc cu elemente politice distincte, de stânga și de dreapta respectiv: este vorba despre Constantin Dobrogeanu-Gherea și Constantin Stere. Portretelor și activităților celor doi le sunt dedicate mai multe pagini, și sunt folosite copios ca surse studiile pe care le dedică perioadei Z. Ornea, poate cel mai citat autor din bogata bibliografie a cărții. Proeminentă apare și personalitatea lui Nicolae Iorga, implicat la începutul carierei sale cu curentul cultural asociat cel mai evident populismului – sămănătorismul -, a cărui evoluție ideologică și politică îl va duce în finalul vieții în conflict direct și violent cu emulii sai din Mișcarea Legionară.
‘… (pre)istoria Sămănătorului se leagă de personalitatea unui tânăr savant, profesor universitar la 23 de ani … Nicolae Iorga. Primele lui articole, din cele 25.000 pe care avea să le scrie în întreaga viață, aici apăruseră. Iorga-gazetarul e de fapt sosia lui Iorga-oratorul, vorbitor fenomenal, cu verb electrizant, torențial, cu o forță de convingere emoțională ce răvășea publicul ca un uragan. … Personalitate accentuată, în sensul dat termenului de Karl Leonhardt, Iorga scrisese în tinerețe remarcabile pagini de critică estetică asupra scriitorilor europeni importanți care aveau să distoneze cu critica normativă, eticistă din coloanele Sămănătorului. Adunată ulterior în două volume masive intitulate ‘O luptă literară’, gazetăria pasională de la Sămănătorul dă totuși o imagine parțială a curentului. Sămănătorismul a fost mai mult decât un curent literar paseist și retardar, vehement antimodernist. Politica, sociologia, construcția (agrară, industrială, economică, legislativă, culturală) au fost alte laturi ale sale, nu mai puțin importante decât literatura, dar umbrite fatal de ea. Și astăzi, la mai bine de o sută de ani de la momentul său de glorie, tot această latură este mai bine cunoscută, desi chiar în acest plan lucrurile se pot discuta. Sămănătorismul a fost îngropat sub piatra tombală prăvălită de un energic contestatar din epocă, criticul literar Eugen Lovinescu, care-l etichetase drept “cimitirul literaturii române” dominat de “misticismul țărănesc”. (pag 73, 75)
Dacă ar fi să alegem momentul de glorie, sau dacă nu de glorie, de maximă influență politică, al populismelor românești, acesta ar fi probabil perioada guvernării național-țărăniste din deceniul al treilea și începutul deceniului al patrulea al secolului 20. După ce a urmărit traiectoriile, aparițiile și disparițiile diferitelor partide și mișcări precursoare, Raobert Adam descrie formarea și consolidarea Partidului Național-Țărănist sub conducerea lui Iuliu Maniu după Marea Unire.
‘Istoria Partidului Țărănist, devenit în 1928 Partidul National-Țărănist, este o veritabilă saga a populismului agrarian ce se configurează doctrinar prin fuziuni, destrămări, regrupări inspirate, toate, de dorința de a se prezenta ca expresie a voinței naționale, a poporului care se opune lor, pumnului de ciocoi și oligarhi ce nu vor să țină seama de voința noastră.’ (pag. 104)
Această abordare permite PNȚ-ului interbelic să se poziționeze ca un partid anti-elitist, desi forma în mare parte clasa politică la guvernare, obținând în 1928 majoritatea absolută în parlament și aproximativ 77% din votul popular. Un procent asemănător de susținere este posibil să fi fost înregistrat și la alegerile postbelice din 1946, dar falsuri grosolane au inversat acest procentaj în favoarea Partidului Comunist, cu complicitatea ocupanților sovietici. Aflăm din acest interesant capitol că partidul care avea să ajungă în scurt timp la guvernare preconizase după Unire un marș asupra Bucureștilor nu prea diferit de cel executat asupra Romei de Mussolini cam în aceeași perioadă și care poate să fi fost o sursă de inspirație și pentru mineriadele post-decembriste. Multe pagini de analiză economică, documentate cu tabele de informații statistice, încearcă să descifreze cauzele eșecului guvernărilor național-țărăniste. A jucat un rol determinant și criza economică mondială din anii 1929-1933, dar probabil că factorul principal al incapacității de a adresa problemele economice și sociale a fost recursul la trecut, cu un model idealizat și neconform cu realitatea al țărănimii, ca profil economic și clasă socială.
Analiza Mișcării Legionare pune accentul pe figura charismatică a liderului Corneliu Zelea Codreanu și pe caracterul mistic-religios al doctrinei sale, combinat cu educația și organizarea militară absorbite de acesta în timpul studiilor la școala de la Mănăstirea Dealu. O prezumție care merită discuție, mai ales că nu este sprijinită cu argumente, este cea că Mișcarea Legionară ca expresie a dreptei ultra-naționaliste nu numai că ar fi fost o replică a stângii totalitare, ci și că în absența acesteia nu s-ar fi manifestat la fel de virulent. O altă afirmație care mi s-a părut problematică este cea legată de sursele antisemitismului legionar. Robert Adam omite complet din înșiruirea acestor surse elementul religios și consideră că am avut de-a face mai degrabă cu un ‘antisemitism în România’ decât cu un ‘antisemitism românesc’. Dovada, scrie el, ar fi ‘inexistența pogromurilor, a persecuțiilor violente până spre anii ’40 ai secolului trecut’ (pag.188). Lucrurile, din păcate, nu au stat așa: la București în 1866 a fost incendiat Templul Coral abia construit, pogromuri au avut loc la Chișinău în 1903 și în Regat în timpul răscoalei din 1907, iar în Iașii interbelici studenții evrei au fost bătuți și chiar alungați prin teroare din facultăți. Mi s-au părut în schimb precise și bine conturate analizele și concluziile legate de rolul Căpitanului și relațiile cu partidele burgheze, concurente ale Mișcării în ceea ce privește aspectele ultra-naționaliste și populiste:
‘… precaritatea doctrinară a liderului suprem al Legiunii. Țintind sufletul, nu creierul, propunerile Căpitanului se reduceau totuși la sloganuri inconsistente, ce flatau, poate, sensibilitatea unui electorat mai puțin introdus în chestiunile abstracte, dar nu articulau un proiect. Ce altceva decât demagogie puteau însemna acele formule scrosancte în discursurile legionare precum “țăranii, temelia țării”, “învierea vechilor moșneni și răzeși”, “igiena pozitivă prin scoală” a lumii rurale într-un timp în care capitalismul infirmase utopiile romantice paseiste?’ (pag. 169)
‘La ascensiunea Legiunii au lucrat cel mai eficient dușmanii și competitorii ei. Prestigiul Partidului Național-Țărănist s-a deteriorat repede, aproape la concurență cu acela al Partidului Național Liberal, măcinat și el de multiple dizidențe. Votul pentru Legiune și avatarii ei (Garda de Fier, Gruparea Corneliu Zelea Codreanu, Totul pentru Țară) nu e atât în favoarea acesteia, cât un vot de blam adresat celorlalte partide care transformaseră democrația într-o caricatură detestabilă în ochii electoratului, dar extrem de profitabilă politicienilor.’ (pag. 172)
Votarea extremelor că manifestare anti-sistem la care suntem martori în ultimii ani în întreaga lume democrată nu este deci ceva nou. Mircea Eliade, el însuși atras pentru o perioadă de mirajul xenofob legionar, analiza viciile structurale ale democrației interbelice românești. Extremiștii din Legiune au știut să capitalizeze nemulțumirea populară și consecințele crizelor economice, folosind armele democrației împotriva democrației. Căutarea de modele – charismatice și autoritare – este o altă caracteristică perenă a psihologiei politice a maselor românești.
‘Aproape toate populismele românești au fost creația unui lider charismatic: Principele Cuza, Iorga, Stere, Averescu, Nae Ionescu, Codreanu întrețineau cu națiunea (o națiune de țărani, firește) raporturi de natură emoțională, de resortul sensibilității mai degrabă decât de ordin rațional, pragmatic și metodic. Charisma fiecăruia nu a putut suplini inconsistența doctrinara … și nu este nicidecum o întâmplare că toate guvernele populiste – cele autoritare, mai numeroase, dar și cele democratice – nu au rezistat prea mult. Sedus pentru o clipa de discursul populist , păcălitul demos le-a abandonat când miracolul promis întârzia să se concretizeze.’ (pag.214-215)
Capitolul final al cărții se ocupă de perioada comunistă. Robert Adam nu include regimul care se auto-definea drept ‘democrat-popular’ intre curentele cu tentă populistă cu toată utilizarea termenului derivat din ‘popor’ în titulatură și în pofida faptului că a distrus fizic și intelectual generații întregi de elite politice și culturale. Sursa reală a puterii politice era internaționalistă, cel puțin în primul deceniu și jumătate al comunismului. Renașterea naționalistă începe în ultimii ani ai conducerii lui Gheorghiu-Dej și continuă sub forma național-comunismului în perioada Ceaușescu. Dintre curentele considerate în continuarea populismelor interbelice, Adam analizează în detalii inventarea unei istorii eroice și protocronismul, devenit în ultimul deceniu ideologia culturală aproape oficială a regimului și a dictatorului. Aceste pretenții de primordialitate sunt descrise în fapt ca un mimetism al protocronismului sovietic, dar este de menționat că există și alte modele în istoria Europei cum a fost proto-otomanismul promovat de Kemal Ataturk în ultimii ani ai regimului său.
‘Dar ce este protocronismul? El constituie o formă a complexului de inferioritate dezvoltat de culturile periferice față de metropole. … Cultura română … nu avea nevoie să se sincronizeze prin adoptarea formelor și cutumelor occidentale, pentru că le anticipase. Sensul dominant al transferului este inversat: Occidentul a devenit ceea ce este grație contribuțiilor romanești, și nu viceversa.’ (pag. 223)
Analiza peisajului politic de după 1989 pune în evidenta sechelele populismelor interbelice renăscute combinate cu influența mișcărilor populiste din alte țări ale Europei. Originele Partidului România Mare care stă în centrul atenției în capitol se găsesc în această combinație altoită pe rădăcinile unor structuri și sub conducerea unor personalități precum Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor, care își făcuseră ucenicia ca susținători și adulatori ai comunismului și ai dictatorului. Vechile definiții stânga-dreapta nu operează bine în peisajul politic contemporan, și Robert Adam plasează PRM în orbite apropiate – politic dar și ca traiectorii personale – de Partidul Social Democrat și precedesorii sai. Demonstrația este bine documentată, dar totuși pare parțială. Cu o singura excepție – Noua Dreaptă -, nu sunt menționate deloc personalitățile, mișcările politice și curentele ideologice care reiau și preiau ideile populismelor interbelice de dreapta din poziții conservatoare și religioase, tradiționaliste și naționaliste. În general acest ultim capitol pare a fi o adăugire târzie la un studiu care se oprise inițial la momentul 1945 și într-o ediție ulterioară ar fi de lucrat la o mai buna legătură de idei, și pentru a corecta câteva probleme editoriale care și ele apar tocmai aici.
Capitolul final al cărții nu este de fapt și capitolul final al istoriei populismului sau a populismelor în România. Cartea este publicată în 2018, analizele se opresc undeva, cam în 2016, și din perspectiva cititorului din 2022 este semnificativ să enumerăm câte noi informații și direcții ar putea fi adăugate viitoarelor ediții revizuite. Noi capitole ale acestei istorii par a se scrie în permanență atât în lume unde mișcările populiste sau cu elemente puternice de populism căștigă teren și ajung la pupitrele de comandă ale puterii, inclusiv în democrații dintre cele mai consolidate, cât și în România, unde după o perioadă de recul temporar și-a făcut apariția un partid cu un pronunțat caracter populist naționalist, devenit o forță care nu poate fi ignorată pe eșichierul politic românesc. Se poate spune fără riscul de a greși că istoria populismului românesc este în plina desfășurare. ‘Două veacuri de populism românesc’ a lui Robert Adam reprezintă un excelent punct de plecare pentru a înțelege istoria și a dezbate aceste fenomene cu care se confruntă democrația românească, în toată complexitatea lor.