I’m not a big fan of either Clint Eastwood (as an actor) or Jeff Bridges. I decided to see ‘Thunderbolt and Lightfoot’ because it is the debut film in 1974 by director Michael Cimino, whose next film would be ‘Deer Hunter’. Cimino is a director who, although he made only seven feature films in his career, left an indisputable mark in the history of American cinema. My surprise was pleasant, because I saw a quality entertainment film, well written (also by Cimino) and directed with a sure hand, like by a director with a lot of experience.
In ‘Thunderbolt and Lightfoot’ we are dealing with a story of friendship grafted onto a road movie and a heist movie. Thunderbolt is a bank robber whose method uses his military experience and who hides both from the lawmen and from his accomplices who suspect him (wrongly) of embezzling the money of the last hit. Lightfoot is a young man (handsome like Apollo) on his way to becoming a villain himself, who finds in Thunderbolt a role model and wants to befriend him. Circumstances bring the two together on a journey that will take them to spectacular locations in the American Midwest and give them the opportunity for a new heist. As in any other film in this category, things get wrong.
The film works well for a few reasons. Eastwood and Bridges are well cast and a credible chemistry establishes between them. Also appearing is George Kennedy, a supporting actor who I really like and who does not disappoint. The picturesque atmosphere of small American towns lost in the immensity of nature is excellently rendered. Even if the robbery part is somewhat standard, the ending returns to the theme of friendship and elevates the film. If you will recognize the influence of ‘Easy Rider’ you will agree with me. 48 years after its making, ‘Thunderbolt and Lightfoot’ is worth watching or rewatching.
‘The New York Times’ l-a caracterizat drept ‘geniu’, iar Salman Rushdie a scris despre el că este ‘un scriitor nemaipomenit … cum nu e altul printre cei pe care-i știu’. Acestea sunt doar două dintre aprecierile extrem de entuziaste pe care le-a adunat scriitorul israelian Etgar Keret. Născut în 1967 la Ramat Gan într-o familie de evrei polonezi supraviețuitori ai Holocaustului, Keret a debutat la 25 de ani. A doua sa carte – ‘Dor de Kissinger’ -, publicată cu doi ani mai tărziu, l-a consacrat în Israel și peste hotare ca pe unul dintre cei mai interesanți autori de povestiri scurte ai generației sale. Creator multi-disciplinar, căutând permanent noi modalități de exprimare, Etgar Keret s-a remarcat și ca scenarist și regizor de film, având în palmares, printre altele, și un premiu Caméra d’Or la Cannes (în 2007). Multe dintre realizările sale cinematografice și pentru televiziune sunt rezultatul colaborării cu soția sa, Shira Gefen, fiica poetului, umoristului și publicistului Jonathan Gefen și sora lui Aviv Gefen, unul dintre cei mai populari cântăreți israelieni. Miniserialul în patru episoade ‘L’agent imobilier’ (titlul englez este ‘The Middleman’) realizat de cei doi în Franța s-a bucurat de un remarcabil succes, fiind unul dintre hit-urile perioadei de pandemie. Volumele sale de proză au fost traduse în 42 de limbi, iar în 2019 una dintre culegerile sale de povestiri a primit Premiul Sapir, echivalentul israelian al premiilor Goncourt sau Pullitzer.
Prima ediție a colecției de povestiri ‘Și, deodată cineva bate la ușă’ a fost publicată în 2010. Era un fel de ‘come-back’ al scriitorului în genul prozei scurte, după câțiva ani buni în care se concentrase pe alte genuri și pe cinematografie, dând naștere unor îndoieli în legătură cu continuarea carierei sale literare. Fanii nu au fost dezamăgiți, și criticii au remarcat revenirea în forță a prozatorului, care folosise pauza de creație pentru a continua să-și surprindă cititorii și a evita să se pastișeze pe el însuși. Cartea a apărut în 2018 în versiune românească, în colecția Raftul Denisei a Editurii Humanitas-fiction, în traducerea foarte bună a lui Gheorghe Miletineanu.
Sunt 39 de povestiri în acest volum. Primele trei sunt atât de bune, atât de speciale, încât ștacheta așteptărilor cititorilor este ridicată extrem de sus din start. Povestirea care dă titlul volumului poate fi privită ca un fel de răspuns adresat de prozator criticilor și cititorilor în acel moment al evoluției sale. Una dintre temele artei moderne – fie că este vorba despre literatură, despre arte plastice, sau despre muzică -, este lupta cu materialul artistic, în acest caz cuvintele. În povestire, scriitorul este somat să scrie și resimte această situație la modul propriu, ca pe o amenințare fizică, cu arme reale. Confruntarea adevărată este însă cea a artistului aflat în căutarea izvorului creației:
‘Eu încep din nou. “Un om stă singur într-o odaie. E singuratic. E scriitor. Vrea să scrie o povestire. A trecut mult timp de când a scris ultima lui povestire, și îi e dor. Îi e dor de sentimentul ăsta că el creează din ce există. Da, din ce există. Fiindcă să creezi ceva din ce nu există înseamnă să născocești ceva de la un capăt la altul. Nu merită osteneala și nici măcar nu e mare scofală. Dar să creezi din ce există se întâmplă atunci când descoperi ceva care a existat dintotdeauna înlăuntrul tău, și descoperi acel ceva într-o întâmplare care nu s-a petrecut niciodată. Omul decide să scrie o poveste despre această situație. Nu despre situația politică din țară și nici despre situația socială. El se hotărăște să scrie o poveste despre condiția umană. Condiția umană așa cum o trăiește în clipa asta. Dar nu-i vine nici o poveste. Fiindcă, așa cum o trăiește el în clipa asta condiția umană, precum se vede, nu merită o poveste.’ (pag. 11-12)
Și dacă realitatea este prea seacă sau prea periculoasă pentru a fi o bună sursă de inspirație, atunci scriitorul poate propune un tărâm imaginar dintr-o realitate onirică alternativă, așa cum o face în povestirea ‘Lieland’, în care inventează un tărâm în care minciunile noastre de zi cu zi se materializează și ne bântuie nopțile. Sau poate – ca în ‘Cheesus Christ-, el adună ultimele momente ale vieții și ultimele cuvinte pe care fiecare dintre noi le rostim înainte de a porni în călătoria infinită și le folosește ca structură de rezistență pentru o ilustrare filosofică a ‘efectului fluturelui’ conform căruia fiecare gest pe care îl facem și fiecare cuvânt pe care îl rostim – fie el și ultimul -, are efect asupra întregului Univers. Sunt vizibile încă din aceste trei prime povestiri extraordinara capacitate a lui Etgar Keret de a aduce în același plan cotidianul și eternitatea, realitatea și visul (inclusiv coșmarurile) și de a descrie moartea ca pe un eveniment firesc al existenței. Totul într-un stil minimalist și cu o detașare care îl face pe cititor să fie părtaș scriitorului care îi deschide porțile studioului sau de creație. Sfidându-și criticii, dar și pe acei dintre cititori care făcuseră greșeala să se alăture scepticilor, autorul începe o altă schiță în felul următor:
‘Povestirea asta e povestirea cea mai buna din carte. Mai mult decât atât. Este povestirea cea mai bună din lume. Și asta nu noi am stabilit, au stabilit-o în unanimitate zeci de specialiști independenți care au comparat-o în condiții de laborator cu un eșantion reprezentativ din literatura lumii. Povestirea asta reprezintă un aport israelian unic la literatura universală. Dumneavoastră întrebați cum de tocmai noi am scris-o, și nu americanii? Ei bine, și americanii întreabă același lucru. Și nu puțini dintre cei mai importanți editori americani sunt pe punctul să-și piardă slujba pentru că n-au găsit răspunsul.’ (pag. 128)
Realitatea israeliană în care s-a născut și trăiește Keret și din care se inspiră în scrierile sale nu este ușoară. Umorul este una dintre armele necesare supraviețuirii. În textul de mai sus (fragment din ‘O povestire care le întrece pe toate’) este vizibila descendență din Ephraim Kishon, maestrul ironiei detașate și al auto-persiflării naționale israeliene. În altele, cum ar fi ‘Un hemoroid’ grotescul se combina cu comicul de caracter și cu satira sociala, rezonând mai degrabă cu Gogol.
Nu întotdeauna însă umorul este un bun ultim refugiu. În ‘Joseph’ de pildă, relatarea își schimbă ritmul și perspectiva din mers. Ceea ce pare la început o schiță de moravuri cu tente ușor filosofice se transformă într-o reflecție care este poate făcută de dincolo de viață, sau în cazul cel bun de pe patul unui spital. Totul cu un minimalism neprogramatic, căci scriitorul bun are nevoie nu de multe cuvinte ci de cuvintele potrivite:
‘Joseph cere nota și se încăpățânează să plătească. “Ce spui dumneata de chelnerița noastră?” întreabă el în timp ce așteptam să i se treacă prin automat cardul de credit. “Nu ți se pare că și ea fuge de ceva? De sine însăși adică?” Dau din umeri. “Și ăla care a intrat în clipa asta, în palton. Uite-l cum transpiră. Precis că fuge de ceva. Poate să facem din asta un start-up. În loc de film – un program care identifică oameni care fug de ei înșiși. Care se tem de ce-o să descopere. Poate să devina un hit.” Îl privesc pe cel care transpiră în palton. E pentru prima oara în viață mea că văd un terorist sinucigaș. Pe urmă, la spital, corespondenții unor posturi străine o să-mi ceară să-l descriu, iar eu o să spun că nu țin minte.’ (pag. 174)
Majoritatea povestirilor pleacă de la cotidian, dar acest cotidian al scriitorului include și banalul și excepționalul, și tandrețe și trădări, și jocuri de-a viața și accidente sau atacuri teroriste care-și duc eroii brusc în moarte. În ‘Guava’ de exemplu, un înger apare în ultimele 40 de secunde ale vieții eroului prins în capcana unui avion care se prăbușește și-i promite împlinirea ultimei dorințe. Aceasta este măreață pentru omenire dar nesemnificativă pentru fructul de guava care va reprezenta viitoarea să incarnare:
“Sufletul cel nou nu avea gânduri. Guava n-are gânduri. Dar ea simțea. Simțea o teamă îngrozitoare, înspăimântătoare. Se temea să nu cadă din pom. N-avea cuvinte să descrie teama asta. Dar dacă le-ar fi avut, atunci precis ar fi fost ceva în genul “văleu, mămucă, numai să nu cad”. Și în timp ce era agățată de pom, cuprinsă de panică, în lume a început să domnească pacea mondială. Oamenii și-au fărâmat săbiile și le-au prefăcut în lopeți, iar centralele nucleare au fost reciclate rapid și cu înțelepciune în scopuri pașnice. Dar toate astea n-au liniștit-o pe guavă chiar de loc. Fiindcă pomul era înalt, și pământul părea departe și dur. Numai să nu cad, se temea fără cuvinte guava, numai să nu cad.’ (pag. 196)
Etgar Keret face parte dintr-o generație de scriitori israelieni pentru care nu există subiecte tabu. Rutina cotidianului se amestecă în viețile eroilor săi cu extremele, visul copleșește realitatea și aceasta are destule elemente de coșmar. Câteva dintre povestiri au ca temă relațiile de familie și de cuplu, conflictele între parteneri sau între generații. Situațiile ar putea fi tragice sau patetice dacă nu ar exista un permanent recurs la absurd amestecat cu fantastic. Poate fi identificată aici o filieră care descinde din Kafka, cu deosebirea că eroii lui Keret se confruntă nu cu sistemul și labirinturile sale birocratice ci cu viața însăși. Absurdul devine o prelungire firească a cotidianului.
O altă temă recurentă a povestirilor lui Keret este cea a singurătății. Uneori este vorba despre singurătatea creatorului, alteori cea a celui despărțit de iubită sau care a părăsit lumea aceasta. În ‘Nu cu desăvârșire singură’ două singurătăți se alătură într-o relație neîmplinită. O altă frumoasă abordare apare în povestirea intitulata ‘Un peștișor de aur’. Peștișorul de aur vorbitor care, precum în basmul rusesc pe care l-a făcut faimos Pușkin, poate juca rolul îngerului care îndeplinește dorințele celor care au șansa să-i iasă în cale este un motiv care apare în multe dintre cărțile sau filmele lui Etgar Keret. Aici el însă joacă un rol inedit:
‘La Tira Ionathan l-a găsit în sfârșit pe arabul care să dorească pace, îl chema Munir, și era gras și purta o mustață albă uriașă și era foarte fotogenic. Era emoționant felul în care își formulase dorința. Încă din timpul filmării Ionathan a stiu că asta o să devina reclama serialului documentar. Asta, sau rusul cu tatuaje pe care l-a întâlnit la Jaffa, cel care privea direct în aparatul de filmat și a spus că daca ar găsi un peștișor de aur care vorbește nu i-ar cere nimic, l-ar pune numai pe raft într-un vas mare de sticlă și ar sta de vorbă cu el toată ziua, n-are importanță despre ce. Despre sport, despre politică, despre orice poate un peștișor să vorbească. Orice. Numai să nu fie singur.’ (pag. 150)
Combinația dintre realitate și magic nu a fost parcă niciodată mai elegantă și mai firească decât la Etgar Keret. Este vorba oare despre lumi paralele? Sau poate că ceea ce noi numim ‘realitate’ este doar una dintre fațetele unui univers care este mult mai complex și mai interesant și care are mai multe dimensiuni chiar decât cel imaginat de Albert Einstein? Cititorii povestirilor acestui scriitor israelian modern și spiritual, expresiv și sensibil, sunt invitați să intre și să cerceteze acest univers.
Articolul a apărut inițial în Revista Familia din Oradea, numărul 5/2022.
Problemele globalizării au început înainte de Corona. Avântul liberalizării economiei mondiale, fermentat de căderea blocului comunist, de apariția Chinei ca o formidabilă putere productivă și de eliminarea multora dintre barierele comerciale și financiare ale Războiului Rece a început în anii ’80, s-a accelerat în anii ’90, s-a împiedicat în ceea ce părea o criză temporară la începutul mileniului și a continuat pentru încă un deceniu. Începând cu sfârșitul primului deceniu al anului 2000 problemele s-au acumulat: criza financiară și consecințele ei, revoltele populare și populiste împotriva inegalităților sociale, războaiele tarifelor, noile bariere comerciale și contestarea acordurilor comerciale și a organizațiilor care le guvernează introduse de administrația Trump după 2017. Toate acestea au dus la o reconsiderare a scopurilor și metodelor comerțului internațional și a lanțurilor de aprovizionare. Corona a amplificat aceste fenomene, dar a și accelerat căutarea și introducerea soluțiilor.
Scopul absolut al globalizării în versiunea 1.0 era eficiența economică: reducerea costurilor de producție, scurtarea timpilor de livrare, reducerea inventarelor. Inițialele preferate erau J.I.T. = Just In Time (exact la timp). Termenii de livrare a materiilor prime, componentelor și subansamblelor trebuiau reduși la minim. Înmagazinarea și crearea de stocuri reprezentau fenomene negative. Distanțele geografice erau irelevante, atât timp cât erau îndeplinite datele de livrare (uneori măsurate la o rezoluție de ore). Firme cât se poate de diferite, de la Airbus la Apple, au profitat de această fază a globalizării pentru a crea produse sofisticate și complexe, care integrau componente și materii prime din întreaga lume. Producția mondială în ramuri diverse, de la produse de larg consum la componente electronice de mare precizie, a devenit chino-centrică. Această abordare s-a dovedit însă problematică din mai multe puncte de vedere. Lanțurile de aprovizionare cele mai ieftine, alese pe criteriul costului minim, au dus la pagube materiale însemnate în momentul în care au fost tăiate sau au acumulat întârzieri și costuri suplimentare în urma pandemiei, sancțiunilor economice sau tarifelor vamale suplimentare. Politica internațională a avut și ea un impact semnificativ. Invadarea Ucrainei de către Rusia și sancțiunile care au urmat au expus dependența energetică a Europei de Rusia, ca și a întregii lumi de exportul de cereale al celor două țări în conflict. Schimbările ideologice, uneori greu de anticipat, de la Beijing reprezintă un pericol și mai mare, deoarece comerțul Chinei cu restul lumii este de șapte ori mai mare decât cel al Rusiei, și un eventual conflict legat, de exemplu, de Taiwan ar putea avea rezultate catastrofale. Deja politica ‘zero-Covid’ a Chinei a avut un impact semnificativ în ramuri diferite, de la producția de cipuri la cea a bateriilor cu litiu. Vânzările de telefoane mobile a lui Apple au înregistrat reduceri de până la 8 miliarde de dolari (cam 10%), iar producția de automobile în 2021 a fost cu 6,7% mai redusă față de 2020 și cu 34% mai mică decât în 2019. Războaie, fenomene meteorologice extreme, un nou virus sau o nouă variantă mai periculoasă decât cele actuale ale Coronei ar putea afecta serios lanțurile de aprovizionare în deceniul care urmează.
Versiunea 2.0 a globalizării, cea care s-a conturat și se află în faza de început în lumea post-Corona are alte priorități. Locul eficienței economice ca parametru suprem a fost luat de siguranță. Prioritatea constă nu în a alege partenerii care livrează cât mai repede, ci pe cei siguri, pe care te poți baza contractual, care se află în tari prietene și stabile. Lanțurile de aprovizionare vor înceta să fie transparente (indiferente) în ceea ce privește locul geografic și sistemul politic al țării în care se află furnizorii. Stocurile de materii prime sau sub-ansambluri (numite și ‘inventare de precauție’) sunt din ce în ce mai des create și extinse. Multe firme (81%, după unele statistici) adoptă politica surselor duble de aprovizionare, care ar crea o reziliență sporită a lanțurilor de producție. Sunt căutați parteneri mai apropiați geografic, dar și mai asemănători în ceea ce privește politicile economice, sistemele juridice și abordările de afaceri. Toate aceste schimbări de politică vin cu costuri asociate. Există un pericol real ca politicienii să târască sistemele economice spre protecționism sau spre subsidierea unor antreprize locale ineficiente economic. Pe termen scurt, prețurile vor crește și consumatorii sunt cei care resimt deja impactul. Schimbarea nici nu se va produce imediat, este un proces care va dura ani, dacă nu decenii. În 2019, China controla încă un sfert din producția globală a marilor industrii, inclusiv cele chimică, electronică sau textilă. Firmele chineze au încă o poziție dominantă în ramuri precum cea a bateriilor, inclusiv a mineralelor utilizate în fabricația lor. Problemele legate de lanțurile de aprovizionare cu originea în China și de barierele vamale impuse de guvernul american importurilor din această țară au dus recent la o criză a producției de panouri solare în Statele Unite. Este doar un exemplu.
Una dintre alternativele cele mai promițătoare este integrarea verticală sau verticalizarea. Este vorba, desigur, despre o alternativă care se află la îndemâna întreprinderilor mari cu acoperire și piață globală, din industrii specifice. O adoptă, sub o formă diferită, și unele dintre țările dezvoltate, în special India, în al cărei discurs programatic întâlnim termenul de ‘autonomie strategică’. Exemplul cel mai des vehiculat este însă cel al firmei Tesla a lui Elon Musk. Magnatul născut în Africa de Sud pare să refuze să fie absent, fie și pentru o zi, din prima pagină a ziarelor sau din enumerarea știrilor principale ale jurnalelor televizate. Amân pentru un articol viitor referințele la cazul (ne-)achiziționării firmei Twitter și implicațiile legate de libertatea de exprimare ale acestei afaceri, pentru a descrie modelul de integrare verticală pe care Musk l-a creat pentru firma de automobile electrice pe care o conduce. Apropo, este poate ocazia de a corecta o informație eronată, însă vehiculată destul de des. Tesla Inc. nu a fost înființată de Musk, ci de inginerii și antreprenorii Martin Eberhart și Marc Tarpenning, pe 1 iulie 2003. Elon Musk s-a alăturat firmei întâi ca investitor, în februarie 2004, când a devenit principalul acționar al firmei, folosind o parte dintre banii câștigați din vânzarea parții sale din firma de plăți electronice PayPal. Membru activ al comitetului de directori al firmei, Musk a început să conducă activitatea de zi cu zi cam din 2007. De aici încolo, se poate spune că arhitectura și strategia de afaceri îi aparțin în mare măsură, inclusiv verticalizarea. Nu este însă o idee originală, și precedente ilustre pot fi găsite chiar în istoria industriei de automobile. Henry Ford era proprietarul unor plantații de cauciuc natural și al unor mine de fier, care constituiau materiile prime de bază pentru producția anvelopelor și a caroseriilor automobilelor sale. Fabrica de asamblare a firmei Ford din River Rouge era alimentată și ea cu cărbune din mine care aparțineau concernului Ford. În primele decenii ale secolului XX, la fel ca în primele decenii ale secolului XXI, ceea ce se întâmpla în industria de automobile era un exemplu pentru multe alte ramuri industriale. Nu este o întâmplare că scenele clasice din ‘Timpuri Noi’, ultimul film ‘mut’, în fapt ultimul film fără dialoguri, dar cu o bandă sonoră cu efecte speciale, al lui Charlie Chaplin, din 1936, au loc pe o linie de asamblare inspirată direct din cele care puteau fi întâlnite în fabricile de automobile, considerate cele mai perfecționate ale epocii.
Evoluția acestei gigantice ramuri a industriei oglindește în mare măsură evoluția conceptului de automobil. Pe măsură ce mașinile cu motoare cu combustie internă fac loc vehiculelor electrice, automobilele devin calculatoare digitale pe roți. În secolul care a trecut de la apariția primelor uzine Ford (și a concurenților lor) încoace, producția s-a bazat în mare măsură pe ‘out-sourcing’. Criza lanțurilor de aprovizionare a demonstrat că tocmai modelul adoptat de Tesla se dovedește mai robust. Musk a impus acest model nu pentru că a prevăzut Corona sau conflictele globale recente, ci deoarece concepția mașinilor electrice ale lui Tesla era atât de diferită, încât majoritatea sub-ansamblelor folosite de restul industriei nu erau potrivite. A încheiat acorduri directe cu producătorii de litiu și grafit și recent cu concernul Vale din Brazilia pentru nichel. A început să producă propriile sale baterii în 2017 în colaborare cu firma japoneză Panasonic, într-o fabrică din statul Nevada. Tesla își proiectează propriii semiconductori, și au existat zvonuri – dezmințite, pentru moment – că ar intenționa să înființeze propriile fabrici de producție pentru circuite electronice. Arhitectura creată de inginerii de software ai lui Tesla reprezintă un sistem de operare mobil, flexibil și modular, care integrează cu ușurință noi componente. În fine, Tesla a creat și o rețea comercială proprie, cu magazine de firmă care vând automobilele direct beneficiarilor, renunțând la o verigă comercială costisitoare, cea a ‘dealerilor’ regionali cu saloanele lor exuberante.
Aceasta concepție de verticalizare a producției, de la materiile prime și până la desfacere, este numită în industria de automobile și ‘teslaficare’. Îmi cer scuze pentru aparenta introducere a unui nou barbarism în limba română. Planurile de tranziție de la combustie internă la tracțiune electrică se extind pe următoarele două decenii, ceea ce înseamnă că până la sfârșitul anilor ’20 și în anii ’30 ai secolului XXI toți producătorii de automobile vor deveni competitori direcți ai lui Tesla. Volvo își propune ca în 2025 să vândă 50% automobile electrice, iar în 2030 întreaga sa producție să fie electrică. BMW a investit 334 de milioane de dolari în proiecte legate de producția de litiu din Argentina. VW creează producție internă de baterii electrice. China, unde integrarea verticală este în teorie mai ușor de realizat, este angajată accelerat în aceeași direcție. Modelul componentelor cumpărate ‘de pe raft’ pare a fi depășit. La fel ca în trecut, industria de autovehicule reprezintă o avangardă pe urmele căreia pășesc alte domenii și ramuri economice. Globalizarea versiunii 2.0 este inevitabilă atâta vreme cât resursele materiale se află în locuri diferite de cele în care sunt consumatorii. Firmele de producție trebuie să se adapteze, să se diversifice, să analizeze atent unde și în ce măsură pot fi optimizate lanțurile de aprovizionare în condiții de siguranță economică. Va trebui să fie găsit un nou echilibru între securitate și eficiență, între considerentele economice și limitările politice. Cât de deschisă va fi lumea viitorului? În ce măsură va fi adoptată verticalizarea în industrii precum cea aeronautică, spațială, robotică, telefonie mobilă? Care va fi prețul tranziției și cât din el va fi acoperit de noi, de consumatori? Aceste întrebări își vor primi răspuns în viitor. Vom urmări și vom relata.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
All good war movies are actually anti-war movies. This saying of mine has sometimes been contested, but so far no one has been able to provide me with a counter-example. Andrzej Wajda‘s 1957 film ‘Kanal‘ certainly supports my thesis. It is the second film in what would become the Polish director’s formidable career spanning more than 60 years, and the second film in a trilogy devoted to the fate of Poland and the Poles in World War II. It was made only a little more than a decade after the events described on the screen, but unlike most Soviet or other films produced in Eastern Europe at that time, ‘Kanal’ is not a heroic film, we could say the opposite. Wajda details the horrors of war, the material destruction and the human suffering. He questions the very notion of heroism and also confronts, within the limits of communist censorship, one of the most controversial and painful episodes from the point of view of the Poles in the history of the Second World War. He does it without ostentation and with the talent and cinematic force expression of a master in the making.
The story takes place in September 1944, in the final days of the Warsaw Uprising. From the first minute, viewers are warned that what they will watch on screen are the last hours of life of the film’s heroes. These are the 43 survivors of a Polish detachment, mostly young civilians who volunteered to fight in the uprising, led by a few officers. They know their sealed fate and choose to live their last day fighting without hope of victory, playing music, drinking, or making love. Betrayed by their superiors and by the Red Army, the Poles are ordered to evacuate the area through the city’s sewer system. It is a symbolic descent from sunlight into the dark and fetid labyrinth of the underground, from the honor of fighting an overwhelmingly stronger enemy to fleeing for an almost impossible rescue. Most of them will die. Their deaths can perhaps be defined as heroic, but it is a rhetorical and ineffective heroism and the details are in each case painful. Wajda approaches, even if not explicitly (which was not possible due to censorship), tragic aspects of Polish history. The Polish army has a tradition of heroism and honor won on the battlefields, but many battles were lost and sacrifices were in vain. The Warsaw uprising depicted in the film was supposed to be synchronized with a Red Army offensive on the eastern front but the Soviets were stopped, the liberation of Warsaw was delayed for many months, and the fighters, the civilian population and what was left of the city were abandoned to the German army’s reprisals.
Andrzej Wajda eloquently describes the historical context through the desolate landscapes of the ruins of a completely destroyed city. It is in this setting that the film’s characters evolve, mostly young people whose youth was cut short by the war and who now have to face the possibility of death. Most of them take the order to retreat as an affront, preferring death in fight with rather than retreat in the dark underground. The contrast of lighting between the scenes in the canals and those on the surface is symbolic and the black and white cinematography works excellently. The film looks like a combination between post-war Italian neorealism and the American horror in the underground genre, only the latter would not appear until later. So Wajda was making pioneering cinematography here. The couple formed by ‘Daisy’ (Teresa Izewska – beautiful and excellent actress) – Jacek also has something of a Hollywood glamour in the way they look and behave. Another memorable character is Michal, the artist played by Vladek Sheybal, a kind of prelude to the lead character in Roman Polanski‘s ‘The Pianist‘, another memorable film by a Polish director set in Warsaw of the war years. For many viewers, this film will be remembered for its claustrophobic scenes of death and darkness. By contrast, however, I believe that Wajda dedicated the film to freedom, life and light.
‘Iubirea cea de toate zilele’ pare o provocare ca temă, dar este un subiect care în fond este mai ușor de abordat decât pare. Mă voi ajuta în această argumentație cu câteva citate. ‘Dacă dragoste nu e, nimic nu e’ este fraza care încheie unul dintre cele mai închegate romane ale lui Marin Preda, ‘Cel mai iubit dintre pământeni’. Fraza este preluată, desigur, dintr-una din epistolele biblice ale Apostolului Pavel, și ea conclude confesiunea lui Victor Petrini, un om obișnuit prins în vâltorile vremurilor într-unul dintre cele mai întunecate și mai obsedante decenii ale istoriei noastre. Eroul trăiește o succesiune de eșecuri sentimentale și sociale, dar finalul nu este o înfrângere, atât timp cât exista credința în posibilitatea salvării prin iubire. Al doilea citat, mai lejer în aparență, este o strofă din cântecul ‘A Day Without Love’ al grupului pop londonez ‘Love Affair’. Ei cântau în 1968 cam așa:
‘But a day without love
Is a view with emptiness
And your love brings me happiness
I can’t stand a day without love’
Se poate trăi fară iubire? Măcar o zi? Ca de multe alte ori, am căutat răspunsul în filme. Am extras din cinemateca mea afectivă câteva filme care încearcă să răspundă întrebărilor. O concluzie comună din start este faptul că iubirea nu este niciodată banală și că ea poate îmbrăca forme neașteptate.
Primul film din această selecție este minunatul ‘Amélie’ sau ‘Fabulosul destin al lui Amélie Poulain’, filmul din 2001 al regizorului francez Jean-Pierre Jeunet. Eroina filmului, interpretată de Audrey Tautou, este o tânără care lucrează ca chelneriță într-o cafenea din Montmartre. Copil singuratic, crescut acasă datorită unei presupuse afecțiuni cardiace, Amélie își face din răspândirea binelui și a frumuseții un scop în viață. Întâlnind un mozaic de personaje excentrice, ea intervine în viețile acestora combinându-le și aranjându-le până când fiecare dintre cei din jurul său găsește sau regăsește iubirea. Desigur, până la urmă, o va întâlni și ea, chiar daca împlinirea iubirii înseamnă abandonarea singurătății. Ca spectator este greu să nu te îndrăgostești de personajul ei. Filmul a lansat cariera internațională a actriței al cărei profil a fost din ce în ce mai des comparat cel al celeilalte Audrey, Hepburn.
Cum ar arăta însă iubirea cea de toate zilele dacă toate zilele ar fi aceeași zi? Genul filmelor cu bucle temporale, în care personajele sunt condamnate să repete aceeași zi din viața lor a căpătat în limba engleză denumirea de ‘Groundhog Day’ după titlul filmului din 1993 regizat de Harold Ramis. Phil Connors, eroul principal al filmului, interpretat de Bill Murray, este un prezentator de buletine meteorologice la televiziune, un tip cinic care în timp ce prezintă evenimentul anual Groundhog Day din dezolantul orășel Punxsutawney, Pennsylvania, rămâne prins într-o buclă temporală, forțându-l să retrăiască în mod repetat data de 2 februarie. După ce trece prin faze în care face tot felul de nebunii, fapte rele și fapte bune, comite sinucideri ramase fară rezultat, Phil decide să o cucerească pe colega sa, Rita (interpretata de delicioasa Andy McDowell), care la început nu pare de loc dispusă să dea atenție avansurilor lui. Salvarea va interveni doar atunci când iubirea lor devine adevărată. Dragostea sparge și buclele temporale.
O formidabilă pereche de actori, Jim Carrey și Kate Winslet, este și cea distribuită în rolurile principale ale filmului ‘Eternal Sunshine of the Spotless Mind’, regizat în 2004 de Michel Gondry, pe un scenariu imaginat și scris de Charlie Kaufman, poate cel mai original scenarist al cinematografiei americane contemporane. Titlul filmului este un citat din poemul ‘Eloisa către Abelard’ scris în 1717 de Alexander Pope. Filmul combină elemente de science-fiction, dramă romantică și filosofie pentru a pune spectatorilor întrebări despre natura fizică și spirituală a memorie și a iubirii. Mulți dintre noi ne-am pus poate întrebarea – dacă ar fi să ne retrăim viața, am parcurge același traseu? Ne-am îndrăgosti din nou de aceeași persoană? Este ceea ce li se întâmplă lui Joel și Clementine, eroii filmului, a căror memorii sunt șterse succesiv în experimentele unei companii cu un nume sugestiv – Lacuna. Amândoi se trezesc în urma unui ‘reset’ al memoriei și se reîntâlnesc, dar vor retrăi ei aceleași sentimente? Merită să vedeți acest film plin de paradoxuri pentru a afla răspunsul la această întrebare și la multe altele declanșate de un scenariu inteligent cum numai Charlie Kaufman poate să scrie.
În epoca în care trăim, să recunoaștem, mulți dintre noi petrecem cea mai mare parte a zilelor în fața ecranelor calculatoarelor sau a telefoanelor ‘inteligente’. Gândindu-ne atent la acest aspect, poate că nu mai pare atât de excentrică ideea din ‘Her’, o altă dramă romantică americană de science-fiction din 2013, scrisă, regizată și co-produsă de Spike Jonze. Eroul principal al filmului, Theodore Twombly (interpretat de Joaquin Phoenix) este un bărbat care se îndrăgostește de Samantha, o asistentă virtuală, de fapt o entitate de inteligență artificială, personificată printr-o voce feminină. Scarlett Johansson își împrumută vocea Samanthei. Filmul pune și el, sub o formă de divertisment, întrebări despre esența dragostei și a celor care o trăiesc, despre rolul crescând al inteligenței artificiale în viața noastră și despre frontierele dintre sentimentele umane și emularea lor de către sistemele virtuale. Îmi amintesc că la prima vizionare, cu aproape un deceniu în urmă, am fost ușor șocat de scena care deschide filmul, în care oamenii dintr-un mare oraș ‘al viitorului’ se comportă ca un fel de ‘zombies’ conversând fiecare cu sisteme virtuale adăpostite de telefoanele lor mobile. Ei bine, am revăzut filmul recent, și scena mi s-a părut filmată în realitatea contemporană. Viitorul de anticipație de ieri ne-a invadat. Să stea la fel lucrurile și cu iubirea?
Orice mare iubire are un început (pe care multe perechi și-l amintesc cu exactitate), multe zile la mijloc (de iubire ‘de toate zilele’), și un sfârșit. Ultimul film despre care am ales să scriu se ocupă de zilele din amurgul iubirilor. Este vorba despre ‘Amour’, filmul din 2012 al lui Michael Haneke, unul dintre puținele filme căruia nu ezit să-i aplic eticheta de ‘capodoperă’. Narațiunea se concentrează pe un cuplu în vârstă, Anne și Georges, care sunt profesori de muzică pensionari. Anne suferă un accident vascular cerebral care îi paralizează partea dreaptă a corpului, iar mai târziu un al doilea eveniment similar care o lasă dementă și incapabilă de a vorbi coerent. Georges o însoțește pe Anne în aceasta decădere treptată și tragică, și atunci când nu o vă mai putea ajuta va comite pentru ea actul suprem de iubire. În rolurile principale apar doi dintre ‘monștrii sacri’ ai ecranelor franceze din secolul trecut, Jean-Louis Trintignant și Emmanuelle Riva în două roluri memorabile, acorduri finale glorioase ale unor cariere îndelungate și marcate de succese.
ilustratie – Andy Ceausu
Cel mai bine se potrivește, cred, încă un citat în final. De data aceasta el îi aparține Poetului – lui Nichita Stănescu:
‘ Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi dar… de dragoste mai ales.’
Articolul a aparut initial in revista ‘Clubul Artelor Kibo Titan’ nr. 11 din 30 iunie 2022
The most memorable scene in ‘Mado‘, the 1976 film made by Claude Sautet stars Michel Piccoli and Romy Schneider. Piccoli is Simon Leotard, the main hero of the film, a real estate businessman past his early youth and after two failed marriages. Romy Schneider is Hélène, his ex-girlfriend, a woman with problems not very different from those of the actress at that time of his life. The two had been separated for about a year, and the scene of their meeting, in which they relive their feelings of affection but also the incompatibilities that had prevented them from continuing together, is beautiful. However, this scene that many will remember is very little related to the rest of the film. It is at most a counterpoint to the hero’s sentimental life. As for Hélène, the spectators will meet her again only in a short scene, towards the end. This lack of connection to the rest of the narrative is one of the symptoms of a film that brings together many very good actors to bring to the screen a love story at a later age combined with a plot of corruption, a film that seems to develop in too many directions without deciding which of them is the most significant.
The relationships between the generations are interesting and somewhat strange in this film. Pierre (played by Jacques Dutronc) and Mado belong to the generation of those who took to the streets in 1968, but the plot is taking place a few years after the student riots. Now they have to adjust to life and earn a living in more or less honorable ways. Pierre is Leotard’s accountant, while Mado is his young mistress who has similar relationships with several men at the same time. Society seems to accept without problems social relations in which wives mingle with young mistresses, and the generation of businessmen work side by side with young people in more or less legal businesses. The complication occurs when the middle-aged man seems to fall in love with the young woman who fascinates everyone around her. Late love or an extension of the spirit of ownership in the romantic realm? All these sentimental intrigues are combined with an intrigue of corruption and blackmail. Leotard tries to be different, sensitive in his sentimental life and fair in business, but is this possible in the world where the heroes live?
https://www.youtube.com/watch?v=DJV8UU_ym4U
Two reasons make watching this film an interesting experience, even 46 years after its release. Michel Piccoli creates one of his solid roles at a peak period of his career. His magnetism makes his relationship with Mado credible despite his age difference. Italian actress Ottavia Piccolo fits well into a role in which Catherine Deneuve could have been cast about ten years earlier. Jacques Dutronc has a fairly extensive role but which does not give him enough opportunities to develop the character. Romy Schneider is excellent, but she has practically only one scene in the film. Nathalie Baye also appears, in one of her first more consistent role on screen, a prelude to the beautiful career that was to follow. Claude Sautet‘s qualities as a film narrator (both as a director and as a co-writer) are the second argument for the quality of this film. Sautet knows how to alternate intimate scenes with the thriller intrigue, and adds to the end a scene that wants to be symbolic, throwing his heroes after a steamy party in the mud, Fellini style. Even if it’s not one of the director’s best films, ‘Mado‘ is worth watching or rewatching.
Vă mai amintiți întoarcerile din vacanțe cu 15 ani în urmă și mai bine? Unele dintre primele și – să recunoaștem – cele mai plăcute activități în zilele de recuperare de după aterizările acasă erau developarea și tipărirea fotografiilor. O vacanță însemna cam 2, 3, 4, poate 10 role de film cu 36 de fotografii fiecare. Urmau sortarea, adnotarea, selecția și crearea albumelor de vacanță. Fotografia digitală, urmată la scurt timp de crearea albumelor internetice pe aplicații ca Facebook sau Instagram, a schimbat și acest colțișor fericit al vieților noastre. Fotografiem acum cu nesaț și fără limite, cei mai mulți dintre noi folosind telefoanele ‘inteligente’, edităm și ștergem chiar în timpul vizitelor, postăm cel târziu în serile zilelor de vacanță pe rețele sociale, pentru a ține la curent familia, prietenii și restul universului despre peregrinările noastre însorite și fericite. Mărturisesc că mă asociez și eu în mod entuziast acestei tendințe. În același timp observ că procesul de selecție și filtrare rămâne și el actual, chiar dacă acum el se petrece altfel. Putem grupa informația vizuală în albume, putem crea obiecte informatice ilustrate cu fotografii digitale. Ele au șanse mai bune să rămână în timp. Unul dintre aceste obiecte este chiar și acest articol. Am ales pentru cititorii rubricii CHANGE.WORLD câteva instantanee pe care le împărtășesc acum, legate desigur și de profilul rubricii.
Primele imagini la care mă voi referi sunt de pe șosele. Elveția are o rețea de drumuri și autostrăzi cu o lungime totală de 71 557 km. Pentru fiecare dintre cei 8,64 milioane de locuitori ai țării, aceasta corespunde la 8,29 metri, ceea ce plasează Elveția pe locul 62 într-un clasament global, deci undeva pe la mijlocul listei. Ceea ce impresionează este însă calitatea drumurilor. De la autostrăzi, trecând prin spectaculoasele șosele alpine, până la drumurile care străbat localitățile, toate sunt impecabile. Este ceea ce duce la o siguranță remarcabilă a circulației, în ciuda condițiilor atmosferice destul de dificile, mai ales în anotimpurile reci. Cu o medie de 256 de decese în trafic pe an (2012 – 2019), traficul rutier în Elveția este considerat foarte sigur – de trei ori mai sigur decât cel din Statele Unite, de patru ori mai sigur decât media mondială, și … mă opresc aici cu comparațiile. Unul dintre secrete poate fi constatat de oricine străbate Elveția în automobil verile. Abundă lucrările pe sosea. Calitatea șoselelor este rezultatul respectării normelor superioare de execuție și a lucrărilor de întreținere susținute. Auzisem cu ani în urmă o butadă legata de lucrările de pe șosele: ‘La noi există două anotimpuri pentru drumuri: iarna și anotimpul reparațiilor’. Era în altă parte a lumii, dar în Elveția zicerea aceasta este la fel de valabilă.
Când vorbim despre șoselele și drumurile elvețiene nu putem să nu menționăm tunelurile. Relieful muntos al țării i-a obligat pe elvețieni să creeze o rețea de tuneluri dintre cele mai sofisticate și perfecționate din lume. Este vorba despre tuneluri rutiere, feroviare, și despre o combinație care există în puține locuri în lume, și cu care am făcut cunoștință în aceasta vacanță – trenuri care transportă vehiculele prin tuneluri. Există trei astfel de treceri prin masive muntoase în Elveția. Noi l-am folosit în această excursie pe cel de la Lötschberg, care unește centrul Elveției de cantonul Valais din sud. Lungimea sa este de 14,6 km, drumul durează cam 25 de minute plus timpul de așteptare la suirea și coborârea vehiculelor pe și de pe tren. Taxa de 27 de franci elvețieni ne-a economisit cam o oră și jumătate de drum, pe care altfel ar fi trebuit să-l parcurgem pe rute ocolite.
Elvețienii nu se vor opri aici cu dezvoltarea rețelei de drumuri și tuneluri. Exact când ne aflam acolo, avea loc o dezbatere legată de planul de a crea un sistem de șosele subterane complet separate pentru transportul de mărfuri. Scopul este dublu: descongestionarea traficului pentru alte tipuri de vehicule și crearea unor rute strategice, apărate de evenimentele exterioare. Se spune, de altfel, că, din punctul de vedere al protecției populației civile, Elveția este una dintre cele mai avansate țări de pe Pământ, asta și datorită rețelei de tuneluri, în pofida sau datorită statutului de neutralitate al țării. Decizia finală în legătură cu această uriașă investiție pe termen lung este foarte probabil să fie luată printr-un referendum, forma de democrație directă foarte des folosita în Elveția în legătură cu tot felul de probleme și proiecte la scară națională. Elvețienii dezbat, votează, și apoi execută în mod disciplinat cele hotărâte de majoritate. Este unul dintre secretele rezilienței acestei mici țări din centrul Europei, înconjurată de secole de vecini puternici, care uneori erau și războinici.
Dacă vorbim însă despre transporturi, să mai dau un exemplu dintr-un domeniu în care elvețienii au devenit specialiști. Suișurile pe munte au început să fie ușurate de la începutul secolului XX de apariția primelor mijloace de transport care au adus pe vârfuri sau aproape de vârfuri masele de turiști, făcând accesibile zone rezervate până atunci doar alpiniștilor și extinzând dramatic industria hotelieră. Ne aflam pentru prima dată la St. Moritz, în cantonul Grisons sau Graubünden, și cu aceasta ocazie am urcat în zona alpină numita Muottas Muragl, la o altitudine de 2 456 de metri. Am folosit cu această ocazie trenul cu cremalieră, care are venerabila vârstă de 115 ani. Proiectul a fost conceput de inginerii Robert Wildberger și Hos Englert și construit între 1904 și 1906. Inaugurat în 1907 doar ca atracție de vară, a început să funcționeze câțiva ani mai târziu și iarna, când a fost inaugurat hotelul Romantik din vârf. Următoarea telecabină concurentă din regiune, cea de la Corviglia, a fost inaugurată abia în 1935. Actuala instalație a fost electrificată și modernizată în 1985.
Construcțiile în zone montane au o tradiție bine consolidată în Elveția. Catolicismul a fost religia dominantă până la începutul secolului al XVI-lea, și rezultatul a fost construirea unui număr însemnat de biserici, unele ridicate la rang de catedrale, în stil romanic și apoi gotic. Apariția Reformei a dus la zguduiri teologice și sociale, care au luat forma unor adevărate războaie civile religioase, deși elvețienii sunt foarte reticenți în a le numi ca atare. Iconoclastia manifestată prin distrugerea însemnelor catolice și a unor opere de artă de valori inestimabile a avut loc aproape în fiecare loc în care bisericile catolice au fost transformate în biserici reformate – calviniste sau luterane. Admirând îndrăzneala și soliditatea construcțiilor, nu te poți împiedica să nu reflectezi și la contorsionările istoriei și să nu tragi paralele cu contemporaneitatea noastră, nici ea lipsită de fenomene iconoclaste, de la aruncarea în aer sau dărâmarea de statui la ștergerea însemnelor legate de conducătorii și ideologiile căzute de la putere.
Încă două ilustrate din colecție. Un drum spectaculos (încă unul) ne-a purtat până la barajul și centrala hidroenergetică de la Grand Dixence, în cantonul Valais, care este construcția de acest tip cea mai grea și mai înaltă (285 de metri) din Europa. Elveția este binecuvântată de un flux de ape care fac firească expertiza în producerea acestui tip de energie nepoluantă, dar în același timp există o precauție sporită legată de consecințele acestor lucrări asupra mediului, ecosistemelor și climei locale. În orașul Sion, am vizitat și Muzeul Artelor Frumoase din Valais, un edificiu care este literalmente săpat în stâncă. De la intrare până la sfârșitul circuitului, vizitatorul străbate săli care se află la opt nivele succesive, împărțite în două secțiuni: una dedicată artiștilor locali și a celor care au fost inspirați de peisajul acestei zone geografice, iar cealaltă, artei moderne internaționale dedicate temelor ecologice. La mijloc se află o terasă pe care vizitatorul își poate trage sufletul în timp ce admiră (și fotografiază) ruinele celor două fortărețe în jurul cărora s-a dezvoltat orașul și care reprezintă până astăzi imaginile emblematice ale urbei.
Din amintirile unei excursii în Elveția nu pot lipsi reperele culinare și oenologice. Vizitasem în excursiile precedente centrul de producție al celebrei brânze Gruyère. De data aceasta, am ales ca obiectiv locul în care este produs un alt fel din brânzeturile mele elvețiene preferate – Emmenthal. Emmentaler Schaukäserei din Affoltern este o combinație de centru de prezentare cu informații utile despre istoria fabricării brânzei și urmărirea procesului de producție și maturare, cu un spectacol gen Disney care îi va bucura pe copii și poate le va deschide gustul pentru brânză. Magazinul fabricii și restaurantul sunt peste așteptări și în privința prețurilor rezonabile. Vinurile elvețiene constituie un secret despre care elvețienilor le place să spună că-l păstrează cu discreție, deoarece vor să le rămână cât mai mult din vinurile produse în țara lor pentru ei. Climatul nu este ușor pentru creșterea viței-de-vie, și elvețienii au inventat și perfecționat de-a lungul secolelor cultivarea viței-de-vie în terase. Cu peste 5 000 hectare de viță-de-vie, cantonul Valais conține o treime din suprafața podgoriilor elvețiene și se remarcă prin peste 50 de soiuri de struguri cultivate. În excursii precedente vizitasem zona de vii Lavaux, de pe malul de nord al lacului Leman, declarată, de altfel, zonă de patrimoniu mondial. De data aceasta, ne-am concentrat pe podgoriile care înconjoară orașul Sion, unde au fost puse în aplicare pe scară largă tehnologii similare. Cele 420 ha de podgorii din Sion îl transformă în al doilea oraș vinicol din Valais. Chiar și hotelul în care am stat purta numele de Hotel des Vignes, iar șirurile de butuci de viță-de-vie începeau acolo unde se termina gradina hotelului.
Se spune că Elveția este un paradis pentru turiști, dar chiar și în paradis sunt probleme. Unele sunt ecologice. Din cauza schimbărilor climatice, ghețarii sunt în regresie, unii pe cale de dispariție, alții au dispărut complet. În câteva locuri, am văzut ghețari acoperiți cu uriașe pânze albe pentru a-i apăra de razele soarelui de vară. Altă problemă, dintre cele mai importante, este desigur nivelul de prețuri. Elveția este o țară scumpă pentru turiști, și probabil și pentru mulți dintre localnici. Nivelul serviciilor oferite este în general foarte bun, dar și aici sunt excepții. Pentru prima dată după multe călătorii cu automobile închiriate am avut o problemă – o tăietură la unul dintre pneuri. Apelurile la serviciul de asistență rutieră au rămas fără răspuns vreme de ore întregi. După ce, în sfârșit, s-a produs intervenția, nu existau roți de schimb în zona în care mă aflam și nici mașini de schimb. Asta, la o firmă cunoscută, cu prețuri pe măsură. Mi s-a explicat că sunt probleme cu lanțurile de aprovizionare și că asistența telefonică este furnizată de o firmă sub-contractoare de undeva din altă parte a lumii. Globalizarea, bat-o vina! Aceasta va fi însă subiectul articolului de săptămâna viitoare al rubricii CHANGE.WORLD.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Que Dios nos perdone‘ (distributed in the English-language market with the title ‘May God Save Us‘), the 2016 film by Spanish director Rodrigo Sorogoyen surprised me, and probably a similar reaction was felt by many who know cinema Spanish especially from the films of famous directors like Almodovar or before him Bunuel, and less through the works of those who do not enjoy the same international fame. However, a national cinema school must also be judged by the ‘ordinary’ films, those that attract the public and enjoy local success, but sometimes have less chance with distribution outside the country. This is probably the case with ‘Que Dios nos perdone‘, an excellent psychological thriller and film inspired by the life and characters of police officers, which rises to the level of the best films of this genre produced by American or French cinema.
Velarde and Alfaro, two inspectors from the Madrid police criminal brigade, are the first to identify the link between two cases that represented the beginning of a chain of crimes committed by a serial murderer and rapist who chooses elderly women as victims. The two are good professionals and dedicated police officers, and in a short time they manage to establish a psychological portrait of the murderer that gradually brings them closer to his discovery. However, the cases happen during the period when the Spanish police (and probably politicians) are busy with an official visit of the pope and have an interest in avoiding negative publicity. Encouraged by the apparent lack of echo of his crimes, the killer continues the series of murders. Police officers are not angels either, their private lives face difficult problems. One of them has violent outbursts that probably origin is in family life (his wife leaves him for a lover, his daughter goes through the rebellions of adolescence). The other policeman carries with him the childhood traumas that caused a chronic stutter, and hence the impossibility of starting a family or even maintaining long-term relationships with the women he meets. From a moment on, the spectators will also know who the murderer is, and his confrontation with the two policemen will become more and more personal. In the absence of institutional and psychological support, the two police officers are forced to resort to unconventional methods. Can justice be done within the legal system, do the policemen still have moral or legal authority when the conflict with the criminals becomes too personal?
Starting from a detective intrigue filled with forensic elements and psychological profiling like those that abound in television series, ‘Que Dios nos perdone‘ goes far beyond the limits of the genre and asks these general questions, valid in Spain, of course, but also in any other part of the world. The cinematography is excellent, the narration is cursive, and the two cops played by Antonio de la Torre and Roberto Álamo are very credible on screen. As spectators, we care about them, even if many of their actions can be questioned. The film by director Rodrigo Sorogoyen manages to create an intrigue and heroes that catch our attention and involve us as spectators. Recommended viewing.
The long goodbye that we are taking from Jean-Louis Trintignant gave us the opportunity to see some of his most famous films but also a few lesser known ones. The latter category includes ‘Le Combat dans l’île‘, the feature film debut of Alain Cavalier, today a somewhat forgotten film director who has several very interesting films in his filmography, including this one. Cavalier had been the assistant of Louis Malle, who even appears on some posters as the film’s ‘supervisor’. It is difficult to guess today what his direct influence was, but ‘Le Combat dans l’île‘ can also be seen as an episode in the evolution of the New Wave film-makers. Trintignant plays a very different role here than the one of the positive lover who would become a favorite typology in his successful films a few years later. The rich kid who becomes a terrorist, the jealous and possessive husband who resorts to violence when he suspects that he has been betrayed, the angelic figure with the magnetism we know diverted in evil directions – this is a different but remarkable role in my opinion. But it is not at all the only reason why this film, made 60 years ago, still manages to captivate the attention of viewers.
‘Le Combat dans l’île‘ brings to the screen an interesting combination of various genres. The relationship between the dandy who became a terrorist and his beautiful wife who abandoned her career as a theater actress in favor of a routine marriage contains an existentialist spleen also present in the films of the New Wave or Antonioni. The counterpoint is provided by the political thriller plot filmed in film noir style, in black and white, at a time in the history of cinema when the costs and percentages of the distribution between color and black and white were approximately equal, thus the choice was mainly aesthetic. Pierre Lhomme‘s excellent cinematography creates a much more expressive visual atmosphere than what off-screen voice can achieve. This is, by the way, one of the few tools in the arsenal of the New Wave that I don’t really like, and I think watching the movie without the commentary could be an interesting exercise. Not much would be lost in my opinion.
‘Le Combat dans l’île‘ is also a film that relies on its wonderful actors. For Romy Schneider and Jean-Louis Trintignant that was the first close collaboration between two stars (and ‘sex symbols’) that will make together three more films in the next 18 years. As this is also a love triangle story, the third side is represented by Henri Serre, whose personality on the screen almost eclipses the two stars. An interesting detail, the actor also acted in Truffaut‘s ‘Jules et Jim‘ at that time, probably the pinnacle of his career. 1962 was a year of glory for Henri Serre. The narrative construction and the gradation towards an end that can be considered a reverence for the old good Hollywood adds to the force of attraction of the film. Recommended watching.
Măsura maturizării generației din care facem parte este marcată de aniversările scriitorilor preferați cu care ne asociem și pe care îi considerăm ‘contemporani’. Chiar dacă sincronizarea vârstelor nu este întotdeauna perfectă, ea funcționează destul de bine în cazul poetului, prozatorului și publicistului ieșean Nichita Danilov, care a împlinit în aceasta primăvară 70 de ani. Nu știu dacă Editura Polirom a intenționat să dea vreun caracter aniversar publicării volumului de nuvele și povestiri ‘Simfonia mută’, apărut în colecția ‘fiction-Ltd’. El reprezintă, cred, un eveniment și în evoluția prozatorului completând precedenta carte, remarcabilul roman ‘Omul din eprubeta’, și o reîntoarcere la un format care fusese neabordat de autor vreme de cam un sfert de deceniu.
Cele unsprezece proze din volum nu sunt datate. Am senzația, și aceasta este doar o presupunere de cititor, că sunt scrise în perioade de creație diferite. Ca dimensiuni, avem de-a face cu o nuvelă – cea care dă titlul volumului – bine dezvoltată și ca personaje și ca fire narative, cu câteva povestiri care se întind pe puține zeci de pagini fiecare, și câteva schițe fiecare de cel mult zece pagini. Stilistic, deși elementul fantastic nu lipsește din niciunul dintre cele unsprezece texte, în unele dintre ele – grupate, poate întâmplător, poate nu, în prima parte a volumului -, elementul oniric este dominant, în timp ce în altele putem sesiza o mai mare atenție acordată alegoriei, simbolisticii, chiar satirei sociale.
Deschid volumul două schițe în care apar deja elemente care se vor repeta în majoritatea textelor următoare. Cadrul temporal și spațial este în același timp precis dar aparține și fantasticului. Din zidurile caselor unei străzi cu nume precis ies amenințătoare sau ademenitoare mâini care atrag și amenință. Un predicator, vânzător de nemurire sau de iluzii se întâlnește cu Divinitatea. Suntem într-un spațiu narativ care pare gotic, dar nu percepem din el decât frânturi. Ca și cum am examina un tablou de Bosch făcând abstracție de ansamblu și concentrându-ne pe un singur sector. Precum la maestrul flamand, în fiecare dintre schițele din aceasta categorie și divinul și satanicul par a-și face știute prezențele, uneori în roluri interschimbabile sau greu de distins unul de celalalt.
Cu cele aproape 150 de pagini ale sale, nuvela ‘Simfonia mută’ reprezintă centrul de greutate al volumului. Începe că o poveste de vacanță, alunecă rapid în fantastic, alternează cosmogoniile cu farsa, pentru a se inchia în acorduri de ‘Memento mori’. Fie-mi iertată îndrăzneala comparației, dar proza eminesciană mi-a venit în minte în mod repetat de-a lungul lecturii, și nu numai deoarece formatul nuvelei cu ambiții cosmice a fost cel în care a apucat să-și exprime talentele de prozator bardul national. Totul începe însă în stil lejer balcanic, cu povestea împrietenirii naratorului cu un artist plastic stabilit în Suedia, în atmosfera încărcată de aburi de alcool a unei vacanțe la sudul Mangaliei. Numele artistului este Val Gog, și alegerea se cere comentată: detașare ironică, dar și asociere cu mintea și sufletul bântuite de obsesii ale pictorului damnat, rezonanța mării și atmosfera de vis și beție care șterge frontiera dintre realitate și delir. Pictorul exilat își va povesti aventurile și mai ales întâlnirile cu doi bătrâni suedezi (pentru a subzista, îngrijește de aceștia) care îi deschid portaluri spre viziuni diferite ale vieții, iubirii și trecerii timpului. În jurul eroilor se află o galerie de personaje de o parte și de cealaltă a frontierei care desparte viața de moarte. Unul dintre ei este Alpepino, soțul bătrânei actrițe dona Ignes, cândva un actor shakespearian, a cărui cariera de succes cu rolul principal din ‘Macbeth’ fusese întreruptă tragic. La Nichita Danilov, macabrul și ridicolul nu sunt niciodată departe unul de celălalt:
‘Spectacolul avu însă succes, jucându–se mult timp cu casa închisă. Interpreţii intrau pe scenă făcându–şi cruce cu limba pe cerul gurii. Fiecare reprezentaţie se lăsa cu câte un accident. Alpepino venea la repetiţii şi spectacole cu frica în sân. Stresul îl transfigurase. Ochii îi luceau ca două mărgele negre în orbite, iar faţa i se alungise. Hainele curgeau pe el din pricina slăbiciunii, iar vocea căpătase nuanţe stranii, aducând, la sfârşitul spectacolului, publicul în stare de delir. Totuşi, în ciuda tuturor precauţiilor pe care le luase, ceea ce era inevitabil să se întâmple s–a întâmplat. În timp ce interpretul trecea prin sală, o stucatură se desprinse din tavan şi îi pică în cap. Solistul se prăbuşi printre scaune, cu trupul scuturat de convulsii.‘ (pag. 52)
Cei doi prieteni se purifică în ritualuri nocturne care includ băi în mare. Licuricii de mare se transformă în litere care înscriu în valuri cartea Apocalipsei. Rezonanțele eminesciene sunt evidente:
‘Apa se făcuse neaşteptat de caldă. N–am îndrăznit totuşi să mă avânt în larg. Am înotat privind mereu în urma mea, fascinat de dâra de lumină ce se prelungea din corpul meu ca o coadă de cometă. Înotam în cerc, desenând pe suprafaţa mării o roată, înconjurată de spiţe luminoase crescute în afară. Mă scufundam în adânc, cu ochii larg deschişi, închipuindu-mi trupul ca pe un atom, în jurul căruia se învârteau elementele primordiale. Din mine izvora timpul, desfăşurându-se ca un năvod în spaţiu, strângând înăuntrul lui clipele ce trec. Slobozeam aerul reţinut de plămâni şi urmăream bulele de aer ce se ridicau la suprafaţă, asemenea sferelor dintâi, ce conţineau înăuntrul lor formele tuturor lucrurilor posibile, nu şi greutatea lor.
Timpul se amesteca cu spaţiul, dând naştere unei spirale care, învârtindu–se în jurul unei axe nevăzute, se pierdea în infinit. Golul se îngemăna cu plinul, transformând secundele în linii, în triunghiuri şi în sfere ce se ridicau la suprafaţa apei, evaporându-se în neant … Mă simţeam asemenea unui amfibian ce putea să vieţuiască la fel de bine atât în apă, cât şi pe uscat. Asemenea unui zeu al mării, a cărui respiraţie năştea constelaţii şi lumi ce se evaporau în hăul cosmic. Când am revenit la ţărm, tot spatele îmi era acoperit de licurici de mare.‘ (pag. 78-79)
Val Gog pictează hornuri. Este poate un simbol al relațiilor dintre real și fantastic, dintre terestru și celest. Niciuna dintre operele de artă din ‘Simfonia fantastică’ însă nu supraviețuiesc. Arta poate juca doar temporar rolul magiei. Se întâmplă și cu lucrările pictorului român exilat, se întâmplă și cu misteriosul artist care pictând portretul nud al Elsei, soția bătrânului Ingmar Larsen, declanșează un șir de evenimente care distrug nu numai celula familială ci și par a fractura întreg universul în două entități paralele, fiecare dintre cei doi foști parteneri trăind în una dintre ele.
‘Am încercat să rup această vrajă pe care, aşa credeam eu, o emana tabloul său malefic, dar am dat chix. I–am sfărâmat rama în bucăţi, l–am călcat în picioare şi l–am ars. Dar tabloul a reînviat din propria cenuşă. Şi nu a reînviat oricum, ci eu însumi, sculându–mă din somn în toiul nopţii, l–am pictat din nou. Şi aşa s–a întâmplat de fiecare dată când am căutat să–l distrug. La fel s–a întâmplat şi cu gravurile şi cu nudurile ce împodobeau salonul. În timp ce tablourile ardeau în şemineu, trupul rigid al Elsei se contorsiona, înnegrindu-se sub flăcări nevăzute, pe care însă eu le vedeam cum îi cuprind gleznele, genunchii, claviculele subţiri şi gâtul. Şi de fiecare dată, după această ardere de tot, trupul Elsei renăştea, devenind tot mai ascetic, tot mai rigid. Totul se petrecea ca într-un film mut, ale cărui secvenţe, după ce ieşeau din cadru, continuau să se deruleze în subconştientul meu. ‘ (pag. 143)
Dacă ‘Simfonia mută’ se încheie într-o tonalitate elegiacă, cealaltă povestire care mi s-a părut dintre cele mai solide din volum și care abordează teme legate de natura sufletului uman dar și a universului, ‘Colecționarul de suflete’ începe în stil de teatru absurd pentru a evolua spre o discuție para-științifică. Portretul lui Remus, colecționarul de suflete, rezumă în câteva rânduri această dualitate dintre realul banal și fantasticul dominat de magie. Cadrul în care este introdus este Iașiul, orașul lui Nichita Danilov:
‘Înfăţişarea colecţionarului de suflete, în accepţiunea mea, nu reprezenta nimic ieşit din comun. Mă obişnuisem atât de mult cu apariţiile sale, încât îl aşteptam să-mi iasă în cale mereu în acelaşi loc şi la aceeaşi oră. Pacient cu stadiu vechi al spitalului S., Pavilionul II bărbaţi, unde se interna din când în când pentru deparazitarea sufletelor de helminţii vizibili şi invizibili, Remus obişnuia să-şi facă promenada seara, pornind pe urmele sufletelor ce-şi fluturau aripile, irizând aerul din jur. Se adunau în preajma lui mai multe suflete, unele vii, altele moarte, care–l însoţeau îndeaproape, unele i se aşezau pe umeri, altele pe rever, iar altele i se strecurau sub haine. Din pricina aceasta, Remus călca uşor, cu precauţie, pe vârfuri, mişcându-şi prevăzător mâinile pe lângă trup. Era ceva vetust în înfăţişarea sa, ca şi în comportamentul lui. Îl urmărisem de atâtea ori pe stradă încât orice gest, orice mişcare deveneau previzibile. Remus părea să scoată cu mare precauţie sufletele dintrun cufăr demodat, mirosind a naftalină şi formol. Privindu–l, nu puteai să nu te cutremuri de vidul încorporat în interiorul lui.‘(pag. 212-213)
Printre sufletele din trezoreria Colecționarului se află Urmuz și actorul sinucigaș Walter, dar dialogul cel mai semnificativ este cel purtat în imaginație cu nimeni altul decât Steven Hawking. Visul și intuiția științifică intră într-o confruntare directă, care la un moment dat dă speranța unei convergențe cosmologice, pentru a fi spulberată de incapacitatea cuvintelor de a acoperi duelul de idei. Nichita Danilov atribuie savantului englez formularea unei concluzii derivate din teoriile cele mai recente ale transumanismului. Rezonanța dintre dimensiunea cosmologică a universului și complexitatea trăirilor sufletului uman și raportul acestora cu rațiunea sunt excelent creionate:
‘L–am întrerupt, citându–i acest mic pasaj din ‘Regele păsărilor‘ de Stănescu: „Pietrele dau din aripi cel mai încet/ trebuie înnodate la capete/ mai multe vieţi/ pentru a alcătui o privire./ Cu o astfel de privire se poate vedea timpul…“, după care l–am întrebat dacă viitorul ne oferă posibilitatea să ne prelungim viaţa pe o durată infinită. „Am răspuns la această întrebare într–un interviu. Există o inteligenţă a materiei ce se manifestă atât în macro, cât şi în microcosmos. Atomii şi microparticulele se comportă inteligent. Ele înmagazinează în interiorul lor diverse experienţe, de ordin cognitiv şi afectiv. La fel şi corpurile din macrocosmos. În ce priveşte nemurirea, ea se poate produce printrun transfer de informaţii şi trăiri. Vom putea transfera stările noastre afective şi experienţele unui computer performant. Nu suntem departe de timpurile acestea. Din punct de vedere tehnic, creierul uman nu se deosebeşte prea mult de un calculator, este mult mai puternic şi mai performant. În curând însă vor apărea generaţii de calculatoare din ce în ce mai performante, care vor putea înlocui nu numai mintea umană, ci şi conştiinţa. Aceste computere vor avea posibilitatea să transfere datele din creier în propria lor memorie. Practic, tot filmul vieţii va putea fi depozitat într–un mod cât se poate de inteligent în memoria unui calculator. Dacă conştiinţa oamenilor se află în creier, aşa cum susţin unii savanţi, atunci viaţa veşnică este cea care va pune stăpânire pe oameni. Odată ce amintirile şi experienţa de viaţă vor fi stocate într-un calculator, creierul nu va mai avea nevoie de un corp pentru a trăi. Transferul datelor spre un calculator se va efectua într-un timp foarte scurt, astfel încât esenţa omului, conştiinţa lui, va fi mutată dintrun corp într-o bază de date sau într-un robot. Acesta din urmă va fi coordonat de conştiinţă şi de creier şi, astfel, oamenii vor putea avea două vieţi. Una scurtă, petrecută într-un corp fizic perisabil, şi a doua într-un corp de robot care nu se va îmbolnăvi şi cu ajutorul căruia vor începe adevărata luptă pentru cucerirea întregului univers…“ „Cu alte cuvinte, îşi vor înnoda vieţile pentru a se metamorfoza într–o privire atotcunoscătoare…“ ‘ (pag. 240 – 241)
Un element comun în multe dintre textele lui Nichita Danilov este prezența divinității. Universul său este unul în care funcționează principiul ortodoxiei creștine care stipulează existența divinității în orice ființă vie, manifestare naturală sau obiect creat de om. Multe dintre personajele sale par a stabili canale directe de comunicare cu Creatorul:
‘Domnu’, alo, domnu’… Fără să–mi ridic capul din pământ, am întrebat: Ce doreşti? De obicei, în conversaţiile cu necunoscuţii care mă abordează pe stradă, folosesc prenumele de politeţe. De data asta nu am folosit.
Domnu’, aveţi cumva la dispoziţie un pic de timp?
Vocea venea de undeva de sus, de la o distanţă apreciabilă de şapca mea. Am continuat să merg în acelaşi ritm.
…
Ce doreşti? am spus pe acelaşi ton grăbit, dându–i de înţeles necunoscutului că prezenţa sa îmi crea o stare de disconfort.
Aş vrea să discut cu dumneavoastră, spuse vocea.
Despre ce? am întrebat, fără să–mi ridic privirea spre faţa lui.
Despre Dumnezeu, spuse vocea venind de la aceeaşi înălţime.
Cine eşti? am întrebat, grăbindu-mi paşii. Sunt mesagerul, răspunse vocea. Mesagerul cui? am întrebat pe un ton cât se poate de firesc, continuând să merg în acelaşi timp pe stradă.’ (pag. 196 – 197)
Câteva dintre povestirile din a doua parte a volumului experimentează cu genuri literare diverse. ‘Relatarea cheii franceze’ descrie parcă un vis sau poate inconștienta unei beții, în timp ce ‘Dimineața’ este aproape caragialească în creionarea personajelor coborâte din bestiarul uman al tranziției. ‘Povestea unui om harnic’ se deschide ca o parodie a unei povestiri a lui Ion Creanga pentru a crea o suculentă dar sumbră alegorie a lumii controlate și divizate în mod maniheistic în care trăim. ‘La masa oficială’ dezvolta alegoria politică și o amplifică, purtandu-ne în sălile de recepție ale Kremlinului și incorporând ca personaje pe nimeni alții decât pe Putin și Medvedev. Povestirea cea mai completă din această parte mi s-a părut a fi ‘Așteptare’. Se simte aici influența literaturii ruse și a spațiului rusofon în general, nu numai prin alegerea numelui eroului principal (profesorul Oleg Fortunatov) ci și prin felul în care acesta își descrie trăirile și propriul univers egocentric, într-un stil care mi l-a amintit imediat pe Gogol.
‘Profesorul, care în tinereţe practicase tangoul, avea şi acum un oarecare farmec, femeile roiau şi acum în preajma sa, dar domnul Oleg preferase totuşi să rămână singur, fiindcă îşi dăduse seama la timp că însurătoarea în general nu–ţi aduce nici linişte sufletească, nici fericire, ci doar cheltuieli suplimentare în casă şi multă bătaie de cap în fiecare zi. O nevastă posedă, desigur, nu numai o pereche de picioare, care, oricât de splendide ar fi fost ele, tot ar fi necesitat, în timp, achiziţionarea a zeci de perechi de pantofi, ci, în afară de picioare, nevasta mai posedă şi un cap, care trebuia şi el întreţinut, o pereche de buze, ce trebuiau, nu-i aşa, rujate zi de zi, mâini, care nu se puteau deplasa în oraş fără poşetă şi, cum mâinile se terminau la capăt cu zece degete, iar degetele cu zece unghii, unghiile trebuiau şi ele îngrijite, trebuiau curăţate, pilite şi vopsite cu ojă roşie ca focul, măcar de două ori pe săptămână, iar falangele degetelor, împodobite cu o mulţime de inele, lucru care-l sperie pe profesor din start, determinându-l să fie extrem de prudent la orice tentativă. În plus, nevasta mai posedă şi şolduri, gât, sâni, urechi şi nas, precum şi alte extremităţi esenţiale ce trebuie întreţinute cu şi mai mare grijă, mai era vorba şi de degetele şi unghiile de la picioare, care necesitau şi ele fonduri pentru îngrijire; în sfârşit, gândindu-se la toate aceste fleacuri, profesorul ajunse, oare pentru a câta oară, la concluzia că viaţa în doi mai presupune şi alte dezavantaje şi cheltuieli. Venea apoi rândul progeniturilor, căci o familie fără progenituri nu e o familie întreagă. Şi aceste progenituri, oricât de drăgălaşe ar fi fost, trebuiau îmbrăcate, încălţate, ceea ce presupunea cheltuieli de timp şi energie. Or, profesorul se considera chiar pe sine însuşi ca pe un fel de gaură neagră încălţată în pantofi şi acoperită cu o pălărie cu boruri largi, o gaură neagră nespus de lungă şi osoasă şi care consumă în mod nejustificat multă materie şi energie fără să producă nimic esenţial, doar gânduri sterpe. Ar fi fost absurd ca această gaură să aducă pe lume alte găuri, care, la rândul lor, vor consuma zadarnic materie, timp şi energie.‘ (pag. 282 – 283)
Plăcerea lecturii unei asemenea cărți este indubitabilă, însă nu este vorba despre o lectură lejeră ci despre una care solicită atenția cititorului inteligent. La fiecare pagină suntem surprinși de întorsături de fraze, de schimbări de ritm și de perspectivă, de salturi mortale între genurile literare. Nichita Danilov este un remarcabil poet chiar dacă nu ar fi scris proză și este un excelent prozator chiar dacă i-am ignora poetica, și mai este și eseist și publicist și un activ combatant în spațiul rețelelor sociale. Nu-l poți ignora chiar dacă nu întotdeauna ești de acord cu el, nu te poți împiedica să rezonezi chiar dacă prima reacție nu este întotdeauna de atracție. ‘Simfonia mută’ se adaugă unei colecții remarcabile de cărți ale unei personalități literare fascinante și cu fațete multiple. Lectură recomandată!
