Two main narrative threads combine in ‘Les Promesses‘ (‘Promises‘), the 2021 film by French director Thomas Kruithof. One of them, related to the precarious condition of the Paris suburbs, is centered around an urban project involving political parties (we are in the months before the local elections), landowners, corrupt lawyers, protest movements and municipal bureaucracy. The other is the personal drama of a politician, mayor of the city, who had promised to retire after two terms, and who in the end hesitates to do so, both because the approval of the project is at a standstill, but also, perhaps, or especially because resigning could be the end of her political career with the prospect of losing power, but especially of loneliness. Director and co-writer Thomas Kruithof chose to focus on the first story. The result is surprisingly successful. I am neither knowledgeable nor passionate about French local politics, and yet the film managed to captivate me.
The main reason of this achievement, I think, is that ‘Les Promesses‘ deals with a topic that is actual and asks questions that are valid in almost any democratic political system. The mastery of the secrets of the profession of filmmaking is obvious and at no time was it felt that this is only the second feature film of the director. The main characters are Clemence Collombet, the mayor of a city or neighborhood in the suburbs of Paris, and Yazid Jabbi, her trusted man. The two are local politicians with good intentions, rooted in the community, but the rules of the political games are muddy. Around them swarm a lot of helpers, lawyers, political activists at more or less high levels, venous apartment owners who keep their tenants – many of them immigrants – in precarious conditions. None of them is completely clean, each has his own personal interests and ambitions, almost all of them use questionable methods and use political and legal leverage to achieve their goals. The main question that the script asks is the credibility on which trust in the system ultimately depends, trust without which democracy has no chance of functioning.
Frankly, I would have preferred the other story, that of the woman politician who reached the age of tough decision-making (to continue the political ascent to other levels? to retire?) and faced with the threat of loneliness to be treated in more depth. It seemed to me that there is an under-exploited big human story here, and Isabelle Huppert‘s best efforts failed to outline it in the absence of lines and situations in the text that exploit this thread. I liked the fact that the script avoided any sentimental or erotic complications, including the obvious trap of a liaison between the mayor and her deputy. In fact, we don’t know anything about their private lives, and it’s better that way. Director Thomas Kruithof knows how to work well with his actors, starting with the casting stage to the guidance on the set. Concerning the cast, in addition to Isabelle Huppert, who continues to grow well with the characters she plays, I must of course mention the acting of Reda Kateb, who is excellent in the role of the mayor’s political partner. Each of the characters is believable, natural, and fits in well. The story is well paced. The ending seemed a little too nice with the heroes of the film, but that could not spoil the overall positive impression, far beyond expectations. For me, ‘Les promesses‘ did not contain too many promises, but in the end it managed to interest and capture me in its world.
Am lăudat de multe ori promptitudinea și flerul editorial care rezultă în publicarea promptă în România a unora dintre cele mai ‘fierbinți’ apariții de piața de carte internațională. În cazul romanului ‘Violeta’ al scriitoarei chiliane Isabel Allende, editura Humanitas-fiction a reușit să atingă un merituos record absolut, publicând cartea în traducerea impecabilă a Corneliei Rădulescu, simultan cu prima ediție internațională în limba engleză. Este preluata chiar și ilustrația copertei din ediția tipărită apărută în ianuarie 2022 la prestigioasa editură Random House. Cititorul român primește astfel în mână, simultan cu publicul internațional, cea mai recentă carte a unei scriitoare de prim rang a literaturii sud-americane contemporane. Este vorba de altfel despre a 22-a din cele 26 de cărți ale prozatoarei născute în 1942 care apare în seria de autor pe care i-a dedicat-o editura.
Romanul ‘Violeta’ este o frescă istorica, o saga de familie și povestea vieții unei femei excepționale. Violetta del Valle se naște în 1920, într-o familie de nobilime scăpătată din Chile, în perioada pandemiei gripei spaniole. O suta de ani mai târziu, în vremea Coronei, ea trece în revistă viața pe care a trăit-o, evenimentele care au influențat destinul ei și al celor din jur, istoria țării sale și a Americilor, și mai ales își amintește despre oamenii întâlniți în cale, cei pe care i-a iubit și cei cu care a intrat în conflict. Destinatarul acestor amintiri este nepotul sau Camilo, devenit preot, unul dintre multele personaje complexe și interesante ale cărții:
‘E vreme de trăit și vreme de murit. Între ele, timpul amintirilor. Asta am făcut eu zilele astea, în liniște, adunând detaliile lipsă pentru acest testament, care este mai curând sentimental decât material. De ani de zile nu mai pot scrie de mână, iese ceva ininteligibil, mi-am pierdut ortografia deprinsă în copilărie de la Miss Taylor, însă artrita nu mă împiedică să folosesc computerul, membrul cel mai util al corpului meu prăpădit. Tu râzi de mine, Camilo, spui că sunt singura muribundă din lume mai atașată de computer decât de rugăciuni.’ (pag. 364-365)
Încă de la primele pagini ale cărții cititorul are parte de o alternanță permanentă între evenimentele personale și cele din viața țării sud-americane care nu este identificată niciodată pe nume, dar care este evident Chile, patria autoarei și a eroinei sale. Povestitoarea pare a fi făcut o minuțioasă muncă de documentare și de recuperare a memoriei, primele pagini ale cărții descriind, de exempu, atmosfera din casa părinților și episodul propriei nașteri în vremea pandemiei care lovise lumea cu un secol în urmă. Această alternare de planuri va continua de-a lungul întregii cărți, amintirile personale fiind completate de evaluări ale personajelor dar și de judecăți politice și istorice care în multe cazuri par a fi făcute din perspectiva povestitoarei aflate la ora bilanțului. Prima din cele patru secțiuni ale narațiunii are ca titlu ‘Surghiunul’. Ea descrie evenimentele care au dus la ruina familiei și mutarea acesteia în extremitatea de sud a continentului. Biografia fetiței, singura din generația sa după câțiva frați, este puternic influențată de două personaje, care ar putea fi, fiecare dintre ele, eroul și eroina principală ale unor altor romane: tatăl, care se sinucide în contextul dezastrului cauzat de criza economică mondială dar și datorită firii sale imprudente care îl împinge în aventuri financiare, și Miss Taylor, guvernanta venită de la Londra, originară de fapt din Irlanda, feministă și progresistă în concepții. Violeta va crește și se va maturiza în condițiile aspre ale sudului extrem al Americii, sub îndrumarea acesteia și a doua mătuși excentrice, fete bătrâne. Tovarăși îi vor fi țăranii și descendenții locuitorilor originari ai continentului, de la care învață tainele vieții în natură și secretele supraviețuirii în condiții adverse. Episodul descoperirii tatălui sau îi va marca însă permanent biografia, ca o răscruce care îi schimbase direcția vieții:
‘Tata își trăsese un glonț în tâmpă cu revolverul englezesc cumpărat în vremea pandemiei. Glonțul îi pătrunsese în creier, se vedea doar o gaură neagră cât o monedă și firicelul de sânge care se scurgea pe halatul de cașmir indian și de acolo pe covor. Am rămas pe loc, cu ceașcă tremurându-mi în mână, chemându-l șoptit: “Tati, tati.” Îmi amintesc și acum extrem de limpede senzația de gol și calm care m-a copleșit și avea să dureze mult după înmormântare. În cele din urma am lăsat cafeaua în birou și m-am dus s-o caut pe Miss Taylor.
Scena mi-a rămas gravată în memorie cu o precizie fotografică și am revăzut-o adesea în vise. La cincizeci de ani am făcut câteva luni de terapie cu un psihiatru, care m-a făcut să o analizez în neștire, dar nici atunci, nici acum nu resimt emoția cuvenită morții unui tată care s-a împușcat. Nu simt nici oroare, nici tristețe. Percep exact ce am văzut, vidul și calmul pe care ți le-am descris, nimic în plus.’ (pag. 66-67)
Nu cred că greșesc afirmând că Isabel Allende este una dintre cele mai clare și mai explicit feministe voci din literatura sud-americană și a lumii. Aceasta atitudine programatica se reflecta și în felul în care își construiește personajele feminine care sunt de cele mai multe ori eroinele principale ale romanelor sale și la modul în care acestea se raportează la bărbații din viețile lor. În romanul ‘Violeta’ majoritatea personajelor interesante și semnificative sunt femei, și ele nu se rezumă la roluri de victime în pofida vicisitudinilor și obstacolelor care le sunt puse în cale de destin. Mătușile, Miss Taylor, Teresa cea implicată politic și eliberată social, tămăduitoarea Yaima, și fiica Nieves sunt fiecare în parte personaje bine conturate, caractere puternice sau tragice, refuzând în felul lor convențiile și căutându-și drumuri proprii într-o societate machoista. Violeta este desigur personajul dominant, caracter puternic, fire voluntară și independentă. Calitatea relațiilor ei sentimentale este determinată în mare parte de caracterul bărbaților pe care îi întâlnește. Moartea traumatică a tatălui și o primă experiență matrimonială – incompletă sentimental și fizic – sunt urmate de doua relații consistente, care se întind pentru mai multe decenii. Cea cu Julian, amantul care o fascinează, tatăl celor doi copii ai sai, aventurier cu actvitati dubioase și legături cu serviciile secrete și cu lumea interlopă este urmată de o legătură stabilă, iubirea care apare atunci când nu se mai aștepta. Dragostea nu are vârste pentru multe dintre eroinele lui Isabel Allende. Până atunci însă, pasiunea și dezamăgirile, episoadele tragice și cele comice se succed în ritm intens. Scena spălării – la propriu – a banilor ascunși în fosa septică este demnă de o antologie a umorului sau de o comedie cinematografică nebună:
‘A dat un telefon, și în scurt timp s-au înființat doi oameni ai mafiei. Ne-am dus la o spălătorie, haidamacii au pus o hârtie de zece dolari în mâna celor trei femei care își spălau rufele, le-au rugat să aștepte afară și au păzit ușa în timp ce Julian spăla banconotele răhățite. Pe urma a trebuit să le uscam și să le punem în pungi. Pe mine mă luase pentru că nu știa să folosească mașina de spălat.’ (pag. 200)
Relatarea aproape strict cronologică și stilul memorialistic sunt punctate, rar dar eficient, de elemente de fantastic. Personajele descinse din locuitorii vechi ai continentului par să reamintească eroilor și cititorilor că acțiunea se petrece într-un spațiu care fusese populat în vremurile vechi de alte culturi. Referirile la fantastic specifice realismului magic sud-american nu lipsesc nici ele din relatările eroilor, ba chiar sunt folosite pentru a încerca să dea o explicație contorsionărilor istoriei republicii sud-americane:
‘Atmosfera se anima doar când veneau în vizită Miss Taylor și Teresa. Știrile de la radio veneau parcă de pe altă planetă: n-aveau de-a face cu noi. Fabian nu vorbea mult, însă capacitatea de a asculta îi inspira pe ceilalți și astfel am aflat și eu de niste lucruri din trecutul familiei de care nu aveam habar. Astfel, mătușile au povestit despre cutremurul din anul când se născuse Jose Antonio, despre pandemia din anul în care mă născusem eu și alte catastrofe din anii nașterii celor patru frați ai mei. Nu cred că erau semne ale destinului, cum ziceau ele, e altceva: în țara asta calamitățile se țin lanț, deci e lesne să le legi de toate întâmplările unei vieți, de la naștere până la moarte. Am aflat și de bunica mea paternă Nivea, care murise decapitată într-un fioros accident de mașină și capul i se pierduse într-un islaz; sau că avusesem o mătușă care vorbea cu spiritele; sau că existase un câine care crescuse cât un dromader.’ (pag. 106-107)
Lovitura militară din septembrie 1973 este evenimentul politic care domină secțiunea a treia a cărții, așa cum a dominat și ultimele decenii ale istoriei chiliene la sfârșitul secolului 20. Relatarea este aici făcută într-un stil aproape documentar, chiar când este vorba despre impactul celor care se petrec în țară asupra vieților eroilor:
‘Puciul a fost pus la cale exact ca un plan de război. Forțele armate și politia s-au ridicat în dimineața unei zile de primăvara, era marți, iar la prânz bombardaseră deja palatul prezidențial, președintele era mort și tara sub conducere militară. Represiunea a început imediat. La Sacramento nu a existat rezistență, dimpotrivă, oameni pe care îi cunoșteam aplaudau din balcoane pentru că așteptau de trei ani ca eroicii soldați să salveze patria de o ipotetică dictatură comunistă; doar că se instaurase și aici starea de urgență. Soldații în ținută de camuflaj și cu fețele vopsite precum apașii din filme, că să nu fie identificați, cât și forțele de securitate în mașini negre făceau controale în oraș. Elicopterele zumzăiau precum bondarii, camioane grele defilau stricând pavajul și punând pe fugă căinii vagabonzi, stăpânii tradiționali ai străzilor. Auzeai sirenele politiei, țipete, împușcături și explozii. Era interdicție de circulație, liniile aeriene și-au suspendat zborurile, nu circulau nici trenurile sau autobuzele, erau controale pe șosele pentru a vâna teroriștii, partizanii și orice persoane subvsersive. Nu era prima dată când se vorbea despre acești dușmani ai patriei, presa de dreapta ne avertizase că era vorba despre agenți ai Uniunii Sovietice care pregăteau o revoluție armată și aveau liste cu persoane care trebuiau executate.’ (pag. 249-250)
‘Ne-am obișnuit să fim prudenți în discuții, să evităm anumite subiecte, să nu atragem atenția și să respectăm regulile. Ne-am obișnuit chiar și cu interdicția de circulație, care a ținut cincisprezece ani, silindu-i pe bărbații fustangii și pe adolescenții rebeli să ajungă devreme acasă. Criminalitatea a scăzut în mod serios. Crimele le comitea statul, însă puteai merge pe stradă și dormi noaptea fară teama de a fi călcat de hoți. A fost o perioadă grea pentru muncitorii care erau lipsiți de drepturi și puteau fi concediați de la o zi la alta; șomajul crescuse, era paradisul întreprinzătorilor. Properitatea unora avea un cost social enorm. Avântul economic a durat câțiva ani, apoi s-a prăbușit. O vreme, am fost motivul de invidie al vecinilor și favoriții Statelor Unite. Se vorbește despre corupție – acum se cheamă îmbogățire ilicita -, numai că pe timpul dictaturii era legală. Jose Antonio și cu mine am făcut bani serioși; nu mă rușinez, nu am făcut nimic ilegal, am profitat de ocaziile care se iveau. Militarii erau atotprezenți și își luau comisionul; trebuia să-i plătești, asta era norma.’ (pag. 267)
Ultima secțiune a cărții și finalul sunt scrise cu un ton de împăcare. Avansarea în vârstă mult dincolo de medie înseamnă dispariția, pe rând, a tuturor celor care au fost semnificativi în viața eroinei. Ora bilanțului o găsește pe Violeta împăcată, după o viață presărată de pasiuni și de tragedii, de iubiri și de pierderile repetate ale celor dragi, de ascensiunea de la sărăcie la împlinire socială și materială într-un veac complex, plasat de istorie între două pandemii. Precum eroina sa, romanciera Isabel Allende nu mai trebuie să demonstreze nimic nimănui. După ce a cucerit piscurile recunoașterii literare, poate scrie în liniște cărți-bilanț precum ‘Violeta’ în care povestirea curge fluent, în care evenimentele sunt relatate dintr-o perspectivă care combină pasiunea cu magicul pe de-o parte cu analiza social-istorica și realismul pe de alta parte. Beneficiul este cu totul al nostru, al cititorilor.
It’s hard for me to write something coherent about ‘The Northman‘, Robert Eggers‘ recently movies released on screens. The only thing I can do is ask a few questions. Is Robert Eggers the same Robert Eggers, the director who made ‘The Lighthouse‘? How did actors like Nicole Kidman, Ethan Hawke say Alexander of the Skarsgård dynasty accepted roles and put their name on the credits of such a film? What category of viewers was this film made for?
It may seem a bit radical, but I’ll explain my questions briefly. You guessed it, I didn’t like this movie at all, and I gave it a rare (for me) 3 IMDB notes. ‘The Lighthouse‘ had psychological depth, had gradation in the building of tension, and when the shocking scenes appeared (towards the end) they were surprising but justified. In ‘The Northman‘ we are dealing with violence from the first to the last scene of the film, and the characters have the depth of their images from the comic books. I know that Eggers co-wrote the script with Sjon, a well-known Icelandic writer. I haven’t read any of his books, but to me this mix of Germanic mythology, Viking history and Shakespeare seemed like a salad in Marvel sauce, even though the film is made by Universal Studios. The changes in perspective of the characters were all predictable and melodramatic. From Eggers I recognized in this film only the passion with which he films nature and especially the sea. The actors failed to cover anything from the platitudes of the characters. Nicole Kidman, depending on how she is made up and the angle of filming, seems to be 20 or 50 years old, as if she were playing several characters unrelated to each other. Poor Skarsgård is forced to scream about half of the film while committing sometimes sublime and sometimes abominable deeds. The effort to create a language and an alphabet tries to give a historical touch to the movie, but the combination does not work well, and the effect is inauthentic, sometimes ridiculous, especially in the scenes with ‘pagan rituals’. There is so much free explicit violence in ‘The Northman‘ that Mel Gibson‘s ‘The Passion of the Christ‘ seems like a movie for the whole family. Who is the movie actually made for? On one hand, violence and nudity make it unrecommended for children. On the other hand, the flatness of the story makes it unrecommended for adults. I haven’t even reached the middle of the year, but I feel like I’ve already seen the worst movie of 2022 (from my perspective, of course). I hope that I’m not mistaken.
“The Seduction of Mimi” is an uninspired English translation of “Mimi metallurgico ferito nell’onore“, the original title of the film whose approximate equivalent would be “Mimi the metallurgist wounded in his honor“. The author is Lina Wertmüller, an Italian director whose films are always original and not just by their names. This 1972 film captures some of the main features of Italian society at the time – violence, organized crime, capitalist exploitation, the North-South economic gap, corruption, hypocrisy – in a way that is both entertaining and thought-provoking. It does it in a style that mixes the radical social comments of the directors of the previous generation like Pasolini with the best tradition of Italian comedies of morals and characters. Add to that the extraordinary charisma of Giancarlo Giannini (this role that had been refused by several actors among which Marcelo Mastroiani was their first collaboration) and the audacity of the screenwriter director that I can only imagine facing the chevaliers of political correctness in the film studios of today. The result is a foamy film, which does not show too many signs of erosion, although its age is close to half a century.
Carmelo Mandocheo called Mimi could be one of those heroes in Chaplin’s movies that seems to never be abandoned by bad luck. The beginning of the film finds him a worker in a stone quarry in Sicily, married to a wife who is shy to the point of frigidity, and who gets in trouble after being discovered that he voted in the elections with the communists and not with the Mafia candidates. He has no choice but to join the wave of internal migrants from southern to northern Italy in those years. Arriving in Turin, he quickly finds that everyone who spins the wheels of the system seems to be part of the same mafia clan – from the industrialists who employ him to the trade unionists. The meeting with the beautiful Trotskyist (a word he can’t pronounce) Fiorella triggers a love story that can’t end too well, especially after the heads of the ubiquitous Mafia send him back to Sicily. We are in the midst of a full and frothy Italian family comedy, with the double meaning of the word ‘family’ in a Sicilian context.
Giancarlo Giannini makes a great role here. In a matter of seconds, he can switch from funny comedy to social drama, from passionate lover to self-persiflage. Mariangela Melato, an extremely talented and expressive actress, whom I don’t remember seeing in other movies from that period, is his partner. The whole team of actors is very well chosen. The screenplay and directorial approach of Lina Wertmüller combines Italian farce and morality comedy with social media film, adding a dose of boldness and frankness that is present in the Italian cinema of the time but not necessarily in political movies. Where her peers spoke out angrily, Lina Wertmüller used the acid of satire. Her place among the significant Italian directors of the period is well deserved, and ‘The Seduction of Mimi‘ is one of her films that does not disappoint its viewers today.
În articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD, voi reveni asupra unei teme permanent actuale, pe care am mai dezbătut-o în articole precedente. Ce înseamnă ‘adevărul științific’? Cum este el stabilit, în ce măsură este el unic, absolut și imuabil? Vom examina un precedent istoric faimos și vom încerca să tragem învățămintele. Apoi vom discuta despre arhitecți și renovatori. Cât de asemănătoare sunt viziunile arhitecturale ale marilor sisteme totalitare ale secolului XX și cine au fost campionii lor? Care sunt alternativele renovărilor după dezastre cum a fost incendiul din 2019, care a distrus acoperișul și celebra spirală a catedralei Notre Dame din Paris?
Disputa despre originea Universului nu este încă, așa cum am văzut și în articole precedente, complet elucidată. Nu este prima mare disputa astronomică din istoria științei. A precedat-o cea legată de poziția Soarelui, Pământului, planetelor și sateliților lor, care a atins apogeul în a doua jumătate a secolului al XVI-lea și în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Ni se pare că știm multe, dacă nu chiar totul, despre acesta dispută științifică. Nu a spus matematicianul, fizicianul și filosoful italian Galileo Galilei ‘Eppur și muove’ (‘și totuși se mișcă’)? Asta se petrecea în anul 1633, după ce fusese forțat să-și renege teoriile ‘destabilizatoare’ conform cărora Pământul este cel care s-ar afla în mișcare perpetuă în jurul Soarelui, și nu invers, amenințat fiind cu temniță grea de către scepticul papă Urban al VIII-lea. Bartolomé Esteban Murillo i-a pictat portretul în celulă, iar Bertold Brecht a scris în timpul exilului său american o piesă de teatru care îl are ca erou pe Galileo, devenită simbol al împotrivirii individului în fața dictaturilor totalitare. A fost pusă cu curaj în scenă în anii ’70 la Teatrul Bulandra, într-o perioadă strălucită a teatrului românesc. Ei bine, se pare că Galileo nu a rostit niciodată aceste cuvinte și că istoria faimoasei dispute astronomice a fost departe de a fi tranșată, ba chiar s-a complicat, după moartea lui Galilei, în 1642, și după ce au fost adăugate rezultatele observațiilor astronomice. Este ceea ce susține Patricia Dara (născută în 1948), istoric al științei la Cambridge, într-un articol recent în revista ‘History Today’. Nici măcar portretul atribuit lui Murillo nu este, se pare, original, ci mai degrabă o versiune ‘îmbunătățită’ din secolul al XIX-lea, în care a fost adăugată celebra frază pe pereții unei închisori în care Galileo nu a stat niciodată, fiind de fapt condamnat la relativ lejera pedeapsă de arest la domiciliu.
Preocuparea bisericii catolice legată de poziția relativă a Soarelui și planetelor sistemului solar nu era una pur teoretică și în mod sigur nu era dictată exclusiv de dragostea pentru cunoaștere. Ea avea o latură practică, legată de data Paștelui și a altor sărbători creștine. Acestea erau stabilite în funcție de calendarele astronomice care fuseseră descrise în secolul al II-lea în Marele Tratat (Almagest) al lui Claudiu Ptolemeu. Impreciziile datorate modelului geocentric folosit de astronomul și matematicianul grec creaseră diferențe între calendarul religios și locul tradițional al sărbătorilor în calendarul anotimpurilor, ca și în pozițiile relative ale acestora față de cele care aveau loc la date fixe ale calendarului civil. Primul care abordase frontal problema fusese Nicolaus Copernicus, savantul revendicat mai târziu de polonezi și de germani, care pusese Soarele în centrul universului, în tratatul său ‘Despre revoluțiile sferelor celeste’, publicat în anul, dacă nu în ziua, morții sale în 1543. Dezbaterea legată de întrebarea dacă Copernicus a cunoscut lucrările lui Aristarchus din Samos (care-l precedase pe Ptolomeu cu patru secole) și ale matematicienilor și astronomilor Epocii de Aur arabe este deschisă. Catolic devotat în secolul Reformei, Copernicus a evitat prin moartea sa un conflict deschis cu biserica, dar opera sa a intrat în anonimat pentru cel puțin un secol. Cartea a fost publicată cu o prefață care îi nega autoritatea, emițând teoria că modelele științifice și matematice cele mai riguroase nu reprezintă neapărat adevărul ‘spiritual’. Teoriile ‘adevărurilor alternative’ au deci o solidă bază istorică. Când astronomul danez Tycho Brahe și-a pus în aplicare formidabila sa invenție, telescopul, pe insula Hven, pusă la dispoziția sa de regele Danemarcei, rezultatele observațiilor sale (inclusiv marea cometă din 1577) nu au fost coroborate cu cele scrise de Copernicus, ci folosite pentru a emite o nouă teorie, cea numită ‘tychonica’. Aceasta, în loc să adopte modelul heliocentric, încerca să-l perfecționeze pe cel geocentric, adăugând un sistem complicat de ‘planuri mișcătoare’, în care ar evolua în jurul Terrei sferele cerești. Chiar și în 1651, la nouă ani după moartea lui Galileo, rivalul sau Giovanni Battista Ricciolo, publica ‘Noul Almagest’ care dezvolta acest model. La mijlocul secolului al XVII-lea, disputa era departe de a fi elucidată, trei modele (ptolemeic, copernician și tychonic) își disputau favorurile comunității științifice și ale Vaticanului. Tranșarea disputei s-a petrecut doar spre sfârșitul secolului, odată cu creșterea influentei Societății Regale britanice și cu dispariția susținătorilor teoriilor geocentrice. În cuvintele cu umor negru ale lui Max Planck: ‘Un nou adevăr științific nu triumfă datorită faptului că oponenții au fost convinși ‘să vadă lumina’, ci deoarece aceștia până la urmă mor cu toții și apare o nouă generație care este familiară cu acest adevăr’.
Ați observat vreodată cât de apropiate erau viziunile arhitectonice ale sovieticilor și ale naziștilor? Niciodată această concurență în academism monstruos nu a fost mai vizibilă decât în 1937, la ‘Expoziția Internațională de Arte și Tehnici în viața modernă’ organizată la Paris, în Franța guvernată în acea perioadă de Frontul Popular, ultima mare expoziție internațională înainte de conflagrație. Două gigantice pavilioane fuseseră ridicate unul lângă celalalt, concurându-se în a promova modelele de ‘om nou’ ale Germaniei Naziste și Uniunii Sovietice. Arhitecții preferați ai dictatorilor și ai dictaturilor conduseseră cele două proiecte. Dacă numele lui Albert Speer este relativ bine cunoscut, el fiind și unul dintre acuzații de la Procesul de la Nürnberg pentru rolul său de conducător al mașinii industriale a celui de-al Treilea Reich, despre Boris Iofan (1891-1976) a auzit probabil mult mai puțină lume. Cartea biografică ‘Stalin’s Architect: Power and Survival in Moscow’, scrisă de Deyan Sudjic, încearcă să umple această lacună. Sudjic (născut in 1952) este critic de arhitectură, publicist și ziarist, și a fost între 2006 și 2020 director la Design Museum din Londra. Cine a fost Boris Iofan? Născut într-o familie evreiască din Odessa, emigrat după revoluție la Roma, unde se căsătorise cu o aristocrată italiană, Boris Iofan a făcut parte din acea categorie de artiști și intelectuali ruși emigrați pe care regimul sovietic a reușit să-i convingă să se întoarcă în anii 1920 pentru a contribui la construirea patriei sovietice. Maxim Gorki, Alexei Tolstoi, Serghei Prokofiev au fost alte nume (mai) celebre. Iofan a fost propulsat în vârful ierarhiei arhitecților sovietici deoarece regimul dorea în acest post un promotor al clasicismului mai degrabă decât al constructivismului prea revoluționar din punct de vedere artistic care dominase scena artei și arhitecturii sovietice în primul deceniu al regimului bolșevic. Mare talent nu era (ca și Speer, de altfel), iar calitatea principală care l-a ajutat să ajungă și mai ales să supraviețuiască la vârf a fost conformismul, care l-a făcut să fie un actor perfect în rolul de arhitect de curte al lui Stalin. A lăsat în urma sa doar trei proiecte remarcabile: pavilionul de la expoziția de la Paris, care avea în vârf faimoasa statuie cu ‘Muncitorul și colhoznica’ a Verei Muhina, care se confrunta cu vulturul și zvastica de pe acoperișul pavilionului german; clădirea Casei Guvernului din Moscova – un complex de locuințe pentru protipendada sovietică, ce avea să se golească și să se reumple în perioada marii terori a lui Stalin din perioada1936-1939, pe măsură ce locuitorii săi succesivi erau executați sau trimiși în Gulag; și un grandios Palat al Sovietelor cu o gigantică statuie a lui Lenin în vârf, care nu a fost niciodată construit. La începutul anilor 1950, Iofan și-a văzut pentru prima dată propunerile respinse, la concursul pentru construcția Universității de Stat din Moscova. Începuse și în Uniunea Sovietică isteria antisemită și campania de combatere a cosmopolitismului. Influența stilului său persistă. Nu cred că i-ar fi displăcut proiectul megaloman al Casei Poporului a lui Ceaușescu, cu simetria și monumentalismul sau demonstrativ, iar ideea relocării locuințelor conducerii de partid și de stat aproape de ochii supraveghetori ai dictatorului pare o replică a proiectului Casei moscovite a Guvernului.
Întrebarea cum trebuie recuperate, păstrate, restaurate monumentele trecutului, deteriorate de trecerea timpului, dar și de evenimente catastrofale, fie naturale, fie produse de mâna omului, este tema principală a numărului 2/2022 a revistei ‘National Geographic’. Articolul care deschide numărul, unul dintre ultimele al editoarei-șefe Susan Goldberg – prima femeie și prima evreică deținătoare a acestui post în istoria publicației înființate în 1888, care părăsește postul după opt ani – pune în evidență două modele diferite de abordare a monumentelor distruse. Centrele orașelor Berlin și Dresda au fost distruse aproape la temelii de bombardamentele aliaților din ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial. Două monumente emblematice – biserica Frauenkirche din Dresda și biserica memorială a kaiserului Wilhelm, Gedächtniskirche din Berlin – au destine diferite în eternitate. Păstrată în ruine, ca un fel de avertisment istoric în centrul orașului Dresda care se reconstruia în perioada comunistă, biserica din Dresda a fost restaurată în detaliu după reunificare, în conformitate cu planurile originale și refolosind pe cât posibil materiale recuperate din ruine. Am avut ocazia să o văd în ambele ipostaze, în cele doua ocazii când am vizitat orașul în 1980 și în 2008. În Berlin în schimb, locuitorii orașului au decis să lase în ruine turla bisericii aflată în centrul orașului, la începutul uneia dintre cele mai animate străzi comerciale, în starea ei de distrugere, ca un ‘mahnmal’ – un monument de avertisment în legătură cu ororile și distrugerile războiului.
Francezii au decis pentru o abordare foarte similară cu aceea a locuitorilor Dresdei în reconstrucția acoperișului și a faimoasei turle în spirală a catedralei Notre Dame, distrusă parțial de incendiul din aprilie 2019. Nu este pentru prima data când acest monument emblematic al Parisului, el însuși o revoluție arhitectonică atunci când a fost construit în secolele XII-XIV, s-a confruntat cu distrugerile. Revoluționarii de la 1789 i-au decapitat pe regii Bibliei de pe portalul principal și alte mulțimi revoluționare au atacat și incendiat catedrala în 1831. Se poate spune că bazele științei restaurărilor au fost puse la restaurarea de la mijlocul secolului al XIX-lea, sub conducerea lui Eugene-Emmanuel Viollet-le-Duc (1814-1879). Atunci a fost construit și acoperișul, și faimoasa turlă în spirală distruse de incendii, au fost adăugate statuile apostolilor, care au fost salvate în 2019, deoarece fuseseră trimise pentru întreținere cu patru zile înainte de incendiu, și au fost adăugate majoritatea statuilor cu gorgoni și himere care dau farmec și îi înfiorează de atunci pe vizitatori. Romanul ‘Notre-Dame de Paris’ al lui Victor Hugo a fost publicat la o lună după distrugerea din anul 1831 și a contribuit în mare măsură la sprijinul public de care s-a bucurat renovarea. Astăzi ea este făcută tot din bani publici și ambițiosul țel stabilit de președintele Emanuel Macron este ca lucrările să nu dureze mai mult de cinci ani și să fie terminate înainte de Jocurile Olimpice din 2024. Șeful lucrărilor se numește Philippe Villeneuve, născut în 1963, unul dintre cei 35 de ‘arhitecți-șefi ai monumentelor istorice’ pe care îi are Franța. Se poate spune că la baza proiectului său stă o concepție conservatoare, ba chiar ortodoxă. Respingând propuneri revoluționare, îndrăznețe sau aiurite, Villeneuve a propus (susținut de Senatul francez) o soluție care este foarte apropiată de planurile lui Viollet-le-Duc. Spirala va fi construită din lemn și va fi doar cu puțin mai înaltă decât cea distrusă la incendiu, acoperișul va fi acoperit cu plumb care s-a dovedit să reziste mult mai bine secolelor față de alte materiale. Toate normele de siguranță contra incendiilor și contra altor calamitați naturale, ca și normele sanitare riguroase ale legislației franceze și europene de astăzi vor fi respectate, dar concepția aceasta l-ar fi uimit, totuși, cred, pe predecesorul lui Villeneuve. Ceea ce Viollet-le-Duc crease era, de fapt, o revoluție. El lansa disciplina restaurării monumentelor istorice și religioase, respectând trecutul fără a adera strict la formele sale. A avut dreptate Villeneuve mergând la sigur și ghidându-se cât a putut de strict după planurile celor dinaintea sa? Tot timpul este cel care va da răspunsul.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
It was said about Horatiu Malaele that he is a multiple artistic talent. What I find extraordinary about him is the fact that in every artistic field in which he manifests himself he reaches the highest level. He is one of the most remarkable theater and film actors of his generation. As a graphic artist, he is a high-class portraitist-cartoonist. With ‘Luca‘ – presented in Israel during the 2022 edition of the Romanian Film Festival – he proves that he is one of the most interesting and talented Romanian directors, with an original style and a feeling and an artistic depth of great filmmaker. ‘Luca‘ is the second of his three films I’ve seen, the other being ‘Silent Wedding‘. A film that is difficult to label and put on a shelf. A hard-to-forget movie that follows you long after the viewing is over. A film by Horatiu Malaele.
The hero of the film is a Romanian whom destiny has taken to America and back to his country. Luca runs away from communism, but finds neither peace nor professional fulfillment as an actor in the New World. On the contrary, while practicing one of the typical occupations of immigrants, cab driver in New York, he gets in trouble by witnessing a crime and is forced to enter the witness ‘protection’ program and return to Romania to hide, running away from the revenge of the New Jersey mafia. It’s just that what he encounters in Romania is kind of a mafia structure of a different nature and a society different on the surface, but with similar corruption and sometimes even with the same people as the one he had run away from years before. The story written by Adrian Lustig can be perceived as a sarcastic political comedy, as an allegory or as a thriller, as a surreal nightmare or as a social and political critique related to reality. Or all at once.
Horatiu Malaele‘s directorial style is as far as possible from the minimalism of most directors of the New Romanian Wave. It comes closer, in my opinion, to that of Silviu Purcarete, another great man of theater, the author of the unique film which is ‘Somewhere in Palilula‘. The choice of István Téglás to play the lead role proves to be extremely inspiring. Reality overwhelms the man whose dreams are shattered while nightmare invades his life. The refuge in theater can be seen as an invasion of magic in everyday life or as a psychological refuge, maybe imaginary, maybe therapy, maybe escapism. The theater stage framing works perfectly, because what is theater or art in general other than magic or refuge or therapy or escapism? Luca, the actor who dreamed of playing roles on stage and whom life has turned into a tragic character, will accompany the spectators of this special film for a long time.
Unde pot fi găsiți unicornii pe harta lumii? Vom încerca să răspundem la această întrebare în articolul de astăzi al rubricii noastre. Este vorba desigur, despre companiile start-up care au trecut cu succes prima fază a dezvoltării tehnologice și a acumulării de capital și au depășit valoarea estimată de un miliard de dolari. În continuare vom face o incursiune în trecutul Internetului încercând să identificăm momentul zero al istoriei rețelei globale și vom citi un raport despre stadiul actual al dezvoltării Internetului în teritoriul care include România și Moldova. Ne vom interesa de soarta copiilor născuți în urma experimentului de manipulare genetică din China cu câțiva ani în urmă și vom discuta situația firmei Netflix și a industriei de streaming, acum, când publicul captiv iese din case și spectatorii se întorc în săli.
Articolul precedent al rubricii se încheia cu o analiză a noii politici de investiții a Chinei, care tinde să repoziționeze firmele de start-up în centrul geografic al Imperiului de Mijloc. Făcând un zoom-out pe harta lumii observăm că este vorba despre un episod dintr-o descentralizare geografică a investițiilor în hi-tech, care are loc în mai multe locuri simultan în ultimele decenii. Începând cu anii ’70 ai secolului trecut și pentru câteva decenii după aceea, obișnuiam să privim spre mica fâșie de câteva sute de kilometri pătrați la sud de San Francisco numita Silicon Valley pentru a localiza firmele care au schimbat fața industriei și a societății. Prima fusese Hewlett-Packard (înființată la Palo Alto în 1939). Urmaseră Intel (Mountain View, 1968), Apple (Los Altos, 1976), Google (Menlo Park, 1998). Chiar și la începutul noului mileniu, firmele care doreau să reușească la scară mare își mutau sediu ‘în Vale’. A făcut-o firma la care lucram și eu în acea perioadă, a făcut-o și Facebook, înființată în Massachusetts de Mark Zuckerberg. În 2011, 20 din cei 27 de unicorni își aveau cartierele generale în Statele Unite și majoritatea covârșitoare erau în Silicon Valley. În total, doar cinci țări găzduiau asemenea firme de succes.
Situația aceasta se schimbă. La sfârșitul anului 2021, existau peste 1 000 de unicorni în 45 de țări. Dintre aceștia, mai puțin de jumătate își aveau sediul în Statele Unite, și ‘doar’ 220 în Sillicon Valley. Desigur, Statele Unite sunt încă o putere care nu poate fi neglijată, dar nu exclusiv dominantă, iar concurența este puternică. Beijing și Londra sunt deja centre semnificative de dezvoltare tehnologică. Regiunea numărul 4 în clasament ca număr de firme este Bengaluru din India, cu 26 de unicorni, atrăgând 13 miliarde de dolari în investiții în anul 2021. Numărul cel mai mare de inițiative de succes raportat la populație este înregistrat de Israel urmat de Singapore. Patru continente (America de Nord și de Sud – cu Sao Paolo –, Europa și Asia) deja sunt gazde ale unor concentrări semnificative, și al cincilea este pe cale să li se alăture – Africa (cu centrul la Lagos, capitala Nigeriei). Care sunt motivele acestei evidente tendințe de descentralizare? Exista condiții tehnologice (Internetul cu infrastructura și programele de colaborare care facilitează lucrul de la distanță), există capital în multiple zone geografice, există forță de muncă educată și la preț mai mic decât cel plătit în Statele Unite și Europa de Vest. Unele țări (nu întâmplător Israel și Singapore fac parte dintre ele) au o politică de încurajare activă a investițiilor în hi-tech, adăugând cel puțin la paritate fonduri financiare pentru orice inițiativă cu șanse dovedite de succes. Investițiile înfloresc acolo unde există asemenea strategii pro-business și stabilitate politică și economică. Încetinirea creșterii este observată acolo unde politicile de susținere întârzie să-și facă efectul și piedicile birocratice sunt excesive.
Puțină istorie. Unul dintre colegii mei din organizațiile de standardizare a Internetului a publicat pe 5 mai, cu hashtag-ul #onthisday, o copie a primei pagini a unui articol scris cu 48 de ani în urma de Vinton G. Cerf și Robert E. Kahn în una dintre revistele tehnice ale organizației Institute of Electrical and Electronic Engineers (IEEE) care avea titlul ‘A Protocol for Packet Network Intercommunication’ (‘Un protocol pentru inter-comunicare între rețelele cu pachete de date’). În acest articol, Vint și Bob, cum aveam să-i cunosc cu vreo 15 ani mai târziu, puneau bazele teoretice ale interconectării rețelelor de date, dezvoltând principiile care fuseseră deja puse de câțiva ani în aplicare în cadrul programelor de interconectare a rețelelor universitare americane dar și a rețelelor militare ale programului agenției Defense Advance Research Projects Agency (DARPA), înființate de președintele Eisenhower, în februarie 1958. Câțiva ani și câteva zeci de documente mai târziu, acest protocol (standard) de comunicații avea să capete numele de Internet Protocol sau prescurtat IP. Am recitit articolul cu această ocazie. Toate principiile de bază sunt explicate clar și detaliat: organizarea pachetelor de date, adresele surselor și a destinațiilor, legătura dintre comunicarea internă locală și comunicarea externă inter-rețele. Dacă cineva dorește să stabilească data exactă de naștere a universului internetic, atunci probabil că 5 mai 1974 este cel mai aproape de adevăr.
În aceeași săptămână, am avut ocazia să citesc raportul pe care organizația RIPE-NCC l-a dedicat peisajului internetic al României, Moldovei și Bulgariei. Ce este RIPE-NCC? ‘Réseaux IP Européens – Network Coordination Center’ este o organizație non-profit, unul dintre cei cinci administratori ai registrelor de adrese IP, nume de domenii și alte resurse care trebuie să fie alocate în mod organizat pentru ca Internetul să funcționeze. Zona geografică de responsabilitate a lui RIPE este Europa, Orientul Mijlociu și câteva dintre țările Asiei Centrale. Organizația se întâlnește periodic și unul dintre congrese a avut loc în 2015 la București. Câteva dintre concluziile raportului: ‘Toate cele trei țări prezintă un nivel sănătos de concurență pe piață și se bucură de unele dintre cele mai mici prețuri de acces la internet și cele mai rapide viteze din Europa. România a fost extrem de activă pe piața secundară IPv4, fiind cel mai mare exportator de adrese IPv4 (DR – versiunea mai veche a standardului IP) din regiunea de servicii RIPE NCC. În ciuda faptului că dețin cantități mari de adrese IPv6 (DR – versiunea mai nouă a standardului IP), Bulgaria și Moldova prezintă rate de capacitate IPv6 foarte scăzute, iar toate cele trei țări necesită o implementare suplimentară a IPv6 pentru a se adapta creșterii viitoare. În cea mai mare parte, țările beneficiază de o gamă diversă de furnizori din amonte care îi conectează la restul Internetului global, deși câțiva furnizori de servicii IP din Moldova și România sunt foarte dependenți de doar una sau două surse pentru tranzitul lor internațional.’ Aceasta ultimă concluzie ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru firmele respective, căci o conectivitate limitată înseamnă risc crescut și pentru stabilitatea traficului dar și din punct de vedere economic.
La sfârșitul anului 2018, a făcut senzație un caz legat de ingineria genetică. Biologul chinez He Jiankui anunțase că produsese embrioni umani modificați genetic, ceea ce a dus la nașterea a trei fetițe, întâi gemenele Lulu și Nana, și apoi Amy. Acești „bebeluși CRISPR” (după numele tehnicii de editare a genomului) fuseseră reprogramați pentru a modifica o genă și a-i proteja de SIDA, boala de care sufereau tații lor biologici. Anunțul lui He Jiankui, în cadrul unui congres internațional la Hong Kong, crease imediat un scandal: aproape întreaga comunitate științifică a considerat că această tehnică nu este suficient de matură pentru a asigura siguranța bebelușilor și că această „descoperire” era un precedent îngrijorător, deschizând ușa eugeniei care promite „bebeluși à la carte”. He Jiankui spera, probabil, la un premiu Nobel. S-a ales cu trei ani de închisoare și a fost eliberat recent. Nu cred că i se va mai permite să lucreze în acest domeniu. În ultimele săptămâni, odată cu ieșirea lui din închisoare, au apărut în presă și în spațiul internetic întrebări și dezbateri legate de soarta copiilor. Qiu Renzong și Lei Ruipeng, doi bioeticieni proeminenți din China, solicită guvernului să înființeze un centru de cercetare dedicat asigurării bunăstării primilor copii născuți cu genomuri editate. Documentul – pe care Qiu și Lei l-au împărtășit diverșilor oameni de știință, mai multor ministere chineze și revistei Nature, dar care nu a fost încă publicat – precizează că cei trei copii au nevoie de protecții speciale, deoarece sunt un „grup vulnerabil”. Editarea genelor ar fi putut crea erori în genomul copiilor, care ar putea fi transmise copiilor lor. Ei recomandă secvențierea regulată a genomurilor copiilor pentru a verifica „anomalii”, inclusiv efectuarea de teste genetice ale embrionilor lor în viitor. Oamenii de știință au salutat discuția, dar mulți sunt îngrijorați de faptul că abordarea perechii ar duce la supravegherea inutilă a copiilor. Copiii, care acum au între 3 și 4 ani, sunt singurii copii cunoscuți cu genomul editat. Este posibil că alții să se fi născut de atunci, dar Qiu spune că este puțin probabil să se fi întâmplat acest lucru în China, unde cercetătorii ar fi fost descurajați de pedeapsa aspră dată lui He. El consideră foarte posibil scenariul în care copiii ar putea fi neafectați. „Aceasta este dorința noastră. Dar cine ar putea fi sigur de asta?” El spune că propunerea lor, inclusiv monitorizarea regulată a genomului, abordează această incertitudine. Eben Kirksey, un antropolog medical australian susține că ar trebui trase învățăminte din cazul lui Louise Brown, care în 1978 a devenit prima persoană care s-a născut prin fertilizare în vitro – o procedură care a fost foarte controversată la acea vreme. „Ea a fost supusă la tot felul de teste medicale de-a lungul vieții”, spune Kirksey. Brown și-a descris într-o carte luptele pentru a duce o viață normală. „Povestea vieții acestor copii vă fi asemănătoare, în cazul în care vor deveni persoane publice precum Louise Brown.”
Dacă sunteți abonați la Netflix, s-ar putea ca în ultimele luni să fi vizionat mai puține filme și seriale, odată cu redeschiderea majorității sălilor de cinema și revenirea unei mari părți din industria de divertisment la ritmul normal, ba chiar cu o intensitate sporită. Dacă ați investit în acțiunile Netflix, ați pierdut ceva bani, căci valoarea acestora a scăzut cu mai mult de două treimi în ultimele șase luni, revenind aproximativ la valoarea din 2018. Serviciul de streaming a anunțat pentru prima data în istoria sa pierderea a 200 000 de utilizatori în primul trimestru al anului 2022. Mai rău, prognoza pentru trimestrul doi indica posibilitatea pierderii a încă două milioane de abonați. Vina, spun purtătorii de cuvânt ai companiei, este a revenirii în săli, restaurante sau în natură a publicului eliberat de constrângeri, dar și piratarea parolelor, concurența din ce în ce mai acerbă (de exemplu noul serviciu Disney+) și scăderea post-pandemică a nivelului de trai, care determină anumite cămine să reducă, unde pot, cheltuielile de acasă Și totuși, nu aș semna panegiricul firmei. Industria de divertisment se reorganizează și consolidează în condițiile de după pandemie, dar Netflix este bine poziționată și are o masă de abonați semnificativă. Firma a dovedit în trecut reziliență, flexibilitate și adaptabilitate atunci când a trecut de la livrările fizice la tehnologia Internetului și inițiativele recent anunțate cum ar fi expansiunea în industria jocurilor video pe rețea indică faptul că mai are multe de spus. Vom urmări, vom relata, vom discuta.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
With ‘Merge și-asa’ (the aproximate translation would be ‘It Works, Kind Of’), the team led by director and screenwriter Valentin Urziceanu boldly steps into a cinematic genre in which Romanian cinema has very little tradition and experience – feature film animation, combining musical comedy with family movies (to use the American terminology). Disney Studios and more recently Pixar and their descendants are the great experts of this genre that they have transformed into an entire industry in which movies have generated products ranging from dolls and T-shirts to computer games and amusement parks. I believe that the Disney Studios would not have rejeted on the ideas of this film, which at a dramatic historical place and moment (World War II Europe) and addresses constantly current issues (diversity, combating racial discrimination) by combining them with perennial motifs (love and music). However, the professional bar supported by a tradition of over eight decades of the American models is very high, and ‘Merge și-asa’, even if it manages to create emotion or smiles at times, also highlights how long the road is still to go.
The main character of the movie could also be a Disney movie hero. Giani, a Roma boy from Bucharest during ww2 years, has a chance to listen to a record by the famous French jazz Manouche guitarist Django Reinhardt and decides that this kind of music will be what he will do in life. He buys – or rather receives, after a healthy bargain – a guitar from the Jewish owner of a music store in Lipscani and starts a trip across war-torn Europe to Paris to meet his idol. (By the way – one of the historical inaccuracies of the film is that all the properties were confiscated from the Jews and the Jewish owner could not have kept a store during ww2). The trip between Bucharest and Paris is marked by dangers and various encounters, the most interesting of which is the one with the Jewish artists of a traveling circus in Moscow – (why weren’t they enlisted in the war?) – together with whom the boy sings the most interesting musical number of the film, combining Russian songs with jazz Manouche. The journey has its charm and at the end is the City of Lights and a new-old love for the coming to age teenager. The film proposes two alternative endings (a fashion in recent Romanian cinema, see also at Radu Jude), with the director and the production team playing the role of deus-ex-machina.
What I liked? The topic and the approach, of course. The film looks very good visually. It is beautifully drawn, and the main hero, Giani, with his dark skin and big, black and questioning eyes would fit perfectly in terms of graphics in the gallery of beautiful Disney heroes. All characters have individuality and expressiveness. The colors are beautiful and suitable for both the urban landscapes of Bucharest and Paris and the natural landscapes of Europe that the hero crosses. The music is excellently performed, and we can only regret that the two authors (Norwegian Stian Vagen Nielsen and Radu Captari) did not compose a catchy musical theme that could be remembered and associated with the film. What I liked less? The title seems uninspired to me, and I hope that something more suitable will be found for the international distribution. It refers more to the pretext of ‘film in film’ which should be a secondary theme. In addition, it may inadvertently allude to a superficiality of the approach, which, although criticizable elsewhere, should not be associated with an important issue such as diversity or anti-discrimination, historically and today. The authors wanted to make the film accessible to children and at the same time win the interest of the parents who will accompany them in the cinema theaters. The result is confusing, as the effect may be different from the desired one. Children will not understand the various quotes from famous movies (from Hollywood classics to video game heroes) and parents risk being quickly bored by the overly simplistic and obviously demonstrative story.
‘Merge și-asa’ is being released at a time when World War II and the Holocaust are ‘hot’ themes on children’s cinema screens. It comes to screens shortly after ‘Where’s Anne Frank’ by Ari Folman and ‘Charlotte’ by the French couple Tahir Rana and Éric Warin. It could ride the wave of interest they have triggered, and perhaps will do this to some extent. The film has enough qualities to indicate an additional direction, still little explored, on which Romanian cinema can develop.
Eshkol Nevo este unul dintre cei mai populari prozatori israelieni contemporani, citit, apreciat, premiat, ecranizat și tradus în numeroase limbi străine. Este născut la Ierusalim în 1971, iar educația a primit-o în Israel și în Statele Unite, unde familia lui a trăit o vreme, în perioada copilăriei și adolescenței. Este nepotul lui Levi Eshkol, primul-ministru al Israelului în perioada Războiului de Șase Zile. ‘Simetria dorințelor’ a apărut în 2007, era a patra sa carte publicată (și al doilea roman), și s-a bucurat și de o adaptare scenică de mare succes la teatrul ‘Beit Lessin’ din Tel Aviv.
Ediția românească, apărută în 2019, a fost publicată de Editura Humanitas-fiction în colecția ‘Raftul Denisei’. Traducerea aparține Ioanei Petridean. Am remarcat la lectură câteva poticneli, dar aceste sunt cred compensate de traducerea inspirată a titlului. Este vorba de fapt despre crearea unui echivalent, căci traducerea literală ar fi fost complet nesemnificativă. În limba engleză, de exemplu, titlul cu care s-a ales cartea, ‘World Cup Wishes’ este direct, prozaic și banalizator. ‘Simetria dorințelor’ nu numai că rezonează cu forța emoțională a scrierii lui Eshkol Nevo, dar cred că și sintetizează relația subtilă dintre aspirații și realitate, dintre personaje și acțiunile lor, care reprezintă o parte dintre cheile în care poate fi citit și înțeles cel mai bine romanul.
În viața reală Eshkol Nevo predă și conduce o scoală de scriere creativă. Și-a permis, precum Alfred Hitchcock în filmele sale, să se insereze pe el însuși ca personaj, într-o apariție ‘cameo’ spre finalul cărții. ‘Rolul’ său este cel de profesor de scriere, și unul dintre eroii săi, autorul manuscrisului care publicat devine romanul ‘Simetria dorințelor’ este studentul său. Când o schiță a ceea ce avea să devină cartea este propusă ca tema individuală, reacția profesorului sună astfel:
‘Pe cel de-al doilea dintre comentariile sale, în schimb, l-am respins din capul locului. Susținea că naratorul ar avea foarte multe unghiuri moarte, deranjându-l în special tăcerea legată de perioada în care se petrec evenimentele. “Descrii schimbările prin care trec personajele tale, dar ignori aproape complet schimbările dramatice prin care trec locul și timpurile despre care povestești. Este imposibil ca nimic din toate acestea să nu contamineze viețile prietenilor tăi!”. (pag.321)
Escapism? Locul în care se petrece acțiunea romanului este Israelul iar timpul este perioada dintre două turnee finale ale campionatului mondial de fotbal, cel din 1998 și cel din 2002. A fost o perioadă agitată, dar care epocă nu a fost așa în istoria scurtă dar densă a acestei țări? În această perioadă s-a încercat o consolidare a acordurilor de pace de la Oslo între Israel și palestinieni, dar această consolidare s-a încheiat cu un eșec. Una dintre consecințe a fost a doua ‘intifadă’, o revoltă a populației palestiniene din teritoriile ocupate de Israel în 1967, care a luat forma luptei armate și atentatelor teroriste împotriva populației civile israeliene. S-a încheiat retragerea trupelor israeliene din Liban, urmare a războiului din 1982, iar la conducerea țării s-au succedat trei guverne și trei prim-miniștri de orientări politice diferite (dreapta, stânga, din nou dreapta). Cartea nu povestește direct despre aceste evenimente, ele sunt reflectate sporadic și indirect, dar influența lor domină psihologia personajelor.
‘Simetria dorințelor’ are ca eroi patru tineri israelieni, patru bărbați din generația lui Eshkol Nevo. Patru prieteni, precum mușchetarii lui Dumas, și îmi vin în minte acum încă numeroase alte exemple de prietenii bărbătești din literatura lumii în care numărul 4 pare a fi o cifră magică. S-au cunoscut în perioada liceului, o escapadă în noaptea dinaintea înrolării în armată i-a unit pentru multă vreme, și-au promis să continue să fie împreună, și așa par o vreme a se desfășura cursurile vieților lor. Yuval, povestitorul, este absolvent de lingvistică și doctorand în filosofie. Yoav, zis ‘Churchill’, figura dominantă a grupului, este jurist, cuceritor de inimi și trupuri feminine, inclusiv cel al lui Yaara, marea iubire a lui Yuval, cu care sfârșește prin a se căsători. El este singurul dintre cei patru care pare a avea predilecție spre angajare politică. Amichai pare cel mai stabil dintre toți, el este primul care se căsătorește cu Ilana ‘plângăcioasa’ (militantă împotrivă ocupației) și cuplului li se nasc doi gemeni. În fine, Ofir, maestru al cuvintelor și expert în publicitate, trece printr-o criză identitară, își abandonează profesia, pleacă în India unde o cunoaște pe Maria, o tânără daneză cu o fetiță de vreo opt ani, împreună cu care se întoarce în Israel, dedicându-se tratamentelor holistice. Cei patru sunt uniți, printre altele, și de pasiunea pentru sport. La finala din 1998 a campionatului mondial de fotbal își propun un joc. Fiecare va scrie pe un bilet trei dorințe personale, pentru următorii patru ani. Vor citi prima dorință, și apoi vor pune la păstrare, închise, biletele până la finala din 2002. Atunci când le vor deschide, vor verifica în ce măsură viața le-a validat dorințele.
sursa imaginii By Heinrich-Böll-Stiftung – Flickr: Eshkol Nevo, CC BY-SA 2.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=19444559
Periculoase sunt aceste jocuri sociale. Îmi vine acum în minte filmul italian din 2016 ‘Perfetti sconosciuti’ al lui Paolo Genovese, care a generat o serie de localizări printre care una românească, ‘Complet necunoscuți’, în regia lui Octavian Strunilă, a carei premieră a avut loc în toamna lui 2021. În film, un grup de prieteni își pun pe masă telefoanele mobile, lăsând acces liber tuturor la mesajele personale. Eshkol Nevo propune în romanul sau un joc asemănător, doar că miza este mai mare – aspirațiile personale ale fiecăruia, confruntarea dintre vise și realitate. Rezultatele pot fi în toate cazurile traumatice prin expunerea distanțelor dintre aparențe și secretele personale.
Puterea prieteniei este una dintre temele centrale ale romanului. Unul dintre eroi observă, și realitatea a validat această observație pentru mulți dintre noi, că prieteniile cele mai solide se cristalizează la vârstele copilăriei și a adolescenței. În Israel, țară în care serviciul militar este obligatoriu, perioada aceasta se extinde la cea a armatei, dar în cazul celor patru personaje din carte, prietenia lor precede această experiență. Sunt însă legăturile dintre ei suficient de solide pentru a supraviețui, de exemplu, rivalității pentru o fată, cazul conflictului dintre Yoav și Yuval, care se îndrăgostesc amândoi de Yaara? Răspunsul este ambiguu. În anumite momente se pare că prietenia prevalează, că relațiile trec prin filtrul careului de prieteni, cel puțin până atunci când unul dintre ei trădează principiile (‘iubirile pot trece, prietenii rămân’):
‘Niciodată în viața mea n-am mai cunoscut pe cineva care să vorbească atât de mult despre prietenii lui, care să le arate femeilor cu care iese albumele de fotografii ale acestora și care să aibă atârnate pe pereții casei sale fotografii înrămate ale lor. … dacă aș fi fost consiliera ta, ți-aș fi zis că poate trăiești viața prietenilor tăi, în loc să trăiești propria viață.’ (pag.223)
‘Simetria dorințelor’ propune o formulă puțin obișnuită de roman sentimental, prin aceea că suntem martori ale trăirilor eroilor bărbați, într-o societate aparent machoistă cum este cea israeliană, îmbibată de mituri eroice de sorginte biblică sau militară. Fiecare dintre cei patru tineri trăiesc schimbările prin intermediul femeilor din viețile lor. Cititorii sunt expuși perspectivei lui Yuval, povestitorul, și doar lui îi cunoaștem toate cele trei dorințe. Evoluția lui Yuval și a lui Yoav este determinată de apariția în viețile lor a lui Yaara, și de decizia ei de a-l părăsi pe unul și de a se mărita cu celălalt. Viața lui Amichai este dominată de Ilana, chiar după ce aceasta dispare, sau mai corect, mai ales după ce aceasta dispare. La fel, întâlnirea cu Maria schimbă complet cursul vieții lui Ofir. Deciziile hotărâtoare par a aparține femeilor într-o lume aparent dominată de bărbați, iar legătura dintre ei joacă mai mult decât rolul unui liant, devine mod de viață. Când unul dintre ei se depărtează pentru o vreme, ceea ce lipsește este persoana dar și detaliile rutinelor care fac parte din aliajul unei prietenii:
‘Și totuși vreau să recunosc că viața fără el era mult mai goală. Îmi lipseau convorbirile telefonice de sâmbătă seara, în care încercam să ghicim titlurile paginilor sportive de duminică, îmi lipseau apelurile neașteptate de la el din timpul zilei … Frate, frate, deschide radioul, e un cântec nou al lui … Îmi lipseau plimbările pe care le făceam împreună la cinema, pentru a vedea un film care din titlu părea a fi o porcărie. Îmi lipseau aventurile precum ziua aceea în care m-a convins să mergem să desenăm modele nud, deși nici unul dintre noi nu avea talent la desen. Sau când îmi cerea să mă așez la o masă alăturată, atunci când ieșea deja de mai multă vreme cu aceeași fată, doar pentru a-i asculta și pentru a-mi exprima apoi părerea, el nereușind să decidă singur.’ (pag.67)
Mi-a atras atenția încă un aspect, care merită să fie evidențiat pentru cititorii mai puțin familiari cu geografia socio-economică a Israelului. Cei patru eroi ai cărții sunt originari din Haifa. În pragul armatei decid să se mute la Tel Aviv, metropola care este centrul cultural și economic al Israelului. Există o zicală care spune despre cele trei mari orașe israeliene că “Haifa muncește, Tel Avivul se distrează și Ierusalimul se roagă”. Tranziția aceasta este una comună multora dintre tinerii israelieni:
“Uita-te în jur Fried, nu e nimeni pe stradă în afară de noi. Orașul ăsta e mort. Mort și îngropat. Trebuie să ne cărăm de aici imediat după eliberare, altfel, peste vreo doi, trei ani, riscăm să ne îmbolnăvim de omogenizare.’ (pag.36)
Peste ani, poate apărea și umbra dezamăgirii:
‘În absența prietenilor mei din Haifa, străzile marelui oraș îmi păreau din nou fără ieșire, faleza marii îmi părea intrarea într-un hotel, iar lumea care se plimba pe plajă era parca iremediabil diferită de mine. Oamenii păreau a avea o bucurie superficială, mizerabila și materialistă de a trăi. Îi disprețuiam și îi invidiam în același timp. Mă simțeam pur și simplu mai curat decât ei, mai profund. Dar în același timp aveam impresia că ei beneficiau de o magnifică ușurință de a trăi, ușurință pe care eu singur nu o voi cunoaște niciodată, doar pentru simplul fapt că înăuntrul meu am rămas un tip din Haifa.’ (pag.37)
O altă temă centrală a cărții este timpul. Intriga cărții este, așa cum am văzut, delimitată de cei patru ani, ciclul campionatelor mondiale de fotbal însemnând pentru eroi un ciclu de viață, în care visele sunt validate sau infirmate de realitate. Simetria dorințelor va fi aliniată la apropierea termenului de expirare a intervalului de timp, și consecințele acestei alinieri vor fi dramatice. Nu vreau să dezvălui prea mult pentru a nu răpi din placerea lecturii, dar cititorii romanului vor avea parte de unul dintre acele finaluri de carte care răstoarnă destinele eroilor și le pune într-o perspectivă care îndeamnă cititorii să revină la capitolele și evenimentele anterioare. Narațiunea este marcată de fragmente de eseu, care folosesc pretextul lucrării de doctorat în filosofie a lui Yuval, a cărei temă este ‘filosofii care și-au schimbat opiniile’. Ce determină schimbări fundamentale în viziunile noastre despre viață, fie că este vorba despre mari gânditori (exemplele ilustre menționate în eseuri sunt Wittgenstein, Bertrand Russell, Aristotel), fie că este vorba despre oameni și destine obișnuite?
‘Cât curaj trebuie să aibă o persoană pentru a-și renega propriile idei, mai ales dacă aceste idei sunt făcute publice, mai ales că acestea au o mulțime de admiratori … Cât curaj, câtă disperare, câtă sinceră onestitate interioară trebuie să aibă un om pentru a lăsa deoparte tot ce a realizat în viață și pentru a începe totul de la capăt.’ (pag.46)
‘Simetria dorințelor’ și celelalte cărți ale lui Eshkol Nevo oferă cititorului român ocazia cunoașterii Israelului urban și a oamenilor săi, a vieților aflate sub presiunea istoriei dar care până la urmă sunt compuse din aceleași dileme umane, sunt marcate de aceleași iubiri și prietenii, și mai ales de scurgerea timpului și defilarea vârstelor ca în orice alt loc de pe Pământ. Scrierea modernă și alertă și perspectiva empatică venind din interiorul generației sale îi cucerește pe cititori, oriunde s-ar afla. Publicul din România are motive să caute aceasta carte a lui Eshkol Nevo și celelalte cărți ale lui apărute sau care vor apărea în traducere.
Three fundamental institutions of the Romanian state and of society are subjected to a critical examination in ‘5 minute‘ (the title of the English distribution is ‘5 Minutes Too Late‘), Dan Chisu‘s 2019 film: the press, the gendarmerie and the family. None of them pass it successfully, the film presenting an image of a society in crisis, which has great difficulty in approaching its conflicts sincerely and constructively. Romanian cinema, on the other hand, and the director-screenwriter Dan Chisu in particular, marks a success in my opinion with this film that combines social analysis and criticism with a well-constructed plot, based on a clever script, with truthful characters, well defined and excellently interpreted. ‘5 minute‘ is, in my opinion, a mature film of a filmmaker who is at the peak of his creative abilities.
The story of the film is based on authentic events and the feeling of realism is accentuated from the opening scene, in which the spectators familiar with the landscape of Bucharest can see well-known places in the center of the capital city of Romania. The screening of an LGBT-themed film is interrupted by a group of extremists protesting violently. The gendarmerie is called, but it enters the cinema hall late, and during these fatal minutes, in the mess created, a young activist is seriously injured. While he is in a coma in the hospital, the press and the media bring the case to the center of the news. The main conflict develops between the television reporter Liliana Calomfir who is willing to go as far as possible to reveal the guilt of the gendarmes who intervened too late and Nicu Holban, the head of the gendarmes team, a man with many merits in his past, including acts of heroism in saving human lives, but also with homophobic prejudices and problems in his own family life. The dispute between the two is not necessarily, or not only, a dispute between the two institutions – the television and the gendarmerie – but also gets personal tents. Corruption, superficiality, immorality in behavior and language seem endemic in both institutions. Screenwriter Dan Chisu has chosen to focus on the life of the Holban family, which also seems to be falling apart, same as has the institution that the head of the family serves. We know much less about the journalist, we admire her struggle to make a news item that attracts audiences and respects the journalistic truth at the same time, unlike her boss who is only concerned with the search for the sensational and willing to compromise with the authorities. As the story progresses, questions about the methods used by the reporter show up as well. Yet, she remains the positive character of the story, seemingly ready to risk her career to bring the truth to light, but in the end that truth may not be in line with what she expected.
https://www.youtube.com/watch?v=fZ76-3Ss0-Q
‘5 minute‘ is filmed and edited in TV news style, alert, with rhythm and tension. The film-in-film technique is used several times effectively. The acting is remarkable. Diana Cavallioti dominates the screen through her presence and charisma in the role of reporter. The really complex role, however, is that of the gendarmerie officer played by Mihai Calin. He creates a character whose negative traits we know well from life, but we also know the sources of his flaws, which ultimately leads to a kind of strange empathy with a negative character, which is very difficult to achieve in this kind of movies. Emanuel Parvu and Adrian Titieni play solid secondary roles. A special mention should be given to Elvira Deatcu in the role of the wife caught in the middle of the whirlwind of events, trying to save what can be saved from her husband’s honor and her family’s balance. ‘5 minute‘ is a significant film extracted from today’s Romanian reality. Recommended viewing.
