Revoluția internetică a determinat o schimbare radicală a metodelor și sistemelor de asistență medicală, o schimbare care poate fi considerată ca o adevărată revoluție privind felul în care sunt prevenite și tratate bolile, în relațiile dintre pacienți și personalul care participă la activitățile sistemului de sănătate, inclusiv medicii. Este vorba despre o serie de procese complexe care au loc pe mai multe nivele, de la senzorii și dispozitivele care transmit informații despre parametrii fiziologici ai corpului omenesc, trecând prin aplicații care colectează și prelucrează aceste date și le transformă în diagnostice sau informații complementare pentru medici, până la sisteme de monitorizare și tratament. Se adaugă la acestea sisteme informatice dintre cele mai complexe, care prelucrează datele și formulează recomandări la nivelul macro al comunităților locale și naționale. Tele-medicina și rețelele sociale au și ele rolul lor. Fapt este că asistența medicală de astăzi din țările avansate și chiar din cele mai puțin avansate seamănă mai puțin cu ceea ce cunoșteam acum 20 de ani, și în multe privințe este complet schimbată fata de cea de acum 50 de ani. Medicii de astăzi, dacă nu au devenit ei înșiși specialiști în IT, lucrează în colaborare strânsă cu experții sistemelor digitale.
Revoluția începe de la nivelul senzorilor digitali și al dispozitivelor de colectare și transmisie a informației. Un american din patru posedă și poartă cu el zilnic un ceas inteligent (smartwatch) sau alt dispozitiv care colectează date despre starea corpului său. Industria de dispozitive de sănătate purtabile (wearables) este în expansiune explozivă. Human First, o firmă din San Francisco, având ca produs principal o platformă de integrare pentru asistența de la distanță, are în catalogul său 1 200 de senzori digitali, care măsoară 8,000 de parametri fiziologici și de comportament. Aceste dispozitive execută trei funcții principale: măsurarea parametrilor (senzor), un prim nivel de filtrare și comprimare a informației (eliminând ceea ce este redundant) și comunicațiile spre aplicații. Care sunt cele mai populare accesorii purtabile și ce măsoară acestea? Brățări (pentru mers, puls, respirație, temperatură, somn); inele (mișcări, temperatură, puls, somn); bandă la cap (somn, activitatea electrică a creierului); etichete pe piele (nivelul de glucoză); ciorapi (mers, echilibru); brâu sau vestă pe piept (ritmul inimii, echilibru, EKG). Avansurile tehnologiei sunt spectaculoase. Una dintre firmele cele mai cunoscute, Oura din Finlanda, înființată în 2013, oferă în brățările sale cu senzori o capacitate de memorie care a crescut de 32 de ori de la o generație la alta. Concurenții săi americani cei mai cunoscuți sunt Fitbit și – desigur – Apple. Produsele wearable (incluzând Apple Watch) reprezentau în ultimul trimestru al anului 2021 14,7 miliarde de dolari din cele 94,28 de miliarde de dolari de vânzări în total ale firmei conduse de Tim Cook. Standardizarea a făcut și ea progrese importante, de exemplu în ceea ce privește schimburile de informații dintre accesorii și senzori (bazate pe o variantă a protocoalelor Bluetooth) care permit interconectarea și schimbul de date dintre dispozitivele fabricate de vendori diferiți, dar atestarea cea mai importantă care este urmărită de fabricanți este cea a autorităților regulatorii și în special a agenției guvernamentale Food and Drugs Administration (FDA), dat fiind că produsele acestea intră în categoria produselor medicale.
Colectarea, filtrarea, stocarea și transmisia informațiilor de la senzori reprezintă straturile inferioare ale arhitecturii serviciilor medicale digitale. Următorul nivel este acela al interpretării și prelucrării informației. Iată un singur exemplu din practica recentă. În condițiile proliferării senzorilor care măsoară saturația de oxigen, a cărei scădere este unul dintre simptomele complicațiilor cauzate de COVID-19, firma californiană Rockley Photonics a anunțat o nouă generație de senzori capabili să măsoare nivelele de hidratare, zahărul, alcoolul, lactoza în sânge, temperatura corpului și tensiunea arterială. Aplicația care prelucrează aceste informații ar putea detecta în 63% dintre cazuri îmbolnăvirile de COVID înaintea apariției simptomelor. O izolare timpurie a bolnavilor ar fi una dintre cele mai eficiente strategii de întrerupere a lanțului de contaminări în combaterea pandemiilor. Însă aplicația nu are încă aprobarea FDA. În fapt, foarte puține dintre cele peste 400 de mii (250 în medie sunt adăugate zilnic) de aplicații de sănătate și formă fizică (wellness) aflate în magaziile de programe ale lui Apple și Google au asemenea atestări. Pericolul inflației de aplicații și imposibilitatea pacienților de a le discerne pe cele utile de cele ineficiente, dacă nu nocive, sunt evidente. Lipsa actuală de reglementări care caracterizează Internetul nu a ocolit nici acest domeniu.
De la aplicațiile care oferă monitorizare și prevenție la cele care contribuie în mod activ la tratamente este doar un pas. Una dintre cele mai simple, dar și cele mai utile categorii este cea numită uneori ‘nagware’ sau ‘software de sâcâială’. La nivelul de bază este vorba, pur și simplu, de a aminti pacienților să-și ia pastilele la ore fixe, înainte sau după mese. Pare trivial, dar nerespectarea regimurilor și a schemelor de tratamente este una dintre cauzele cele mai importante ale deteriorării stării de sănătate a multor pacienți. Extensii din aceeași categorie se ocupă de diete, și ele pot fi conectate cu programe care monitorizează nivelul zahărului în sânge. Alte aplicații urmăresc parametrii și comportamentul pacienților cu risc înalt de atac de inimă sau evenimente cerebrale, și în cazul unor incidente, în paralel cu alertarea centrului medical de supraveghere, pot furniza automat indicații de comportament al pacientului folosind telefoanele mobile. În fine, etichetele active aplicate pe piele pot doza tratamentele medicamentoase permițând ca o categorie importantă de proceduri să fie efectuate de-a lungul zilei, în timp ce pacienții își continuă activitățile lor cotidiene, evitând spitalizările sau orele de tratament ambulatoriu în clinici.
Agregarea datelor la nivel macro reprezintă stratul superior de activitate al serviciilor medicinei digitale. Intervin aici, desigur, și considerentele legate de protecția informației particulare, de securitatea aplicațiilor și de legislațiile locale și internaționale. Unele țări, Finlanda printre ele, permit integrarea datelor medicale personale în sistemul medical național. Sistemul național israelian culege și analizează eșantioane din sistemele de canalizare din diferite zone ale țarii, ceea ce oferă indicații bacteriologice în legătură cu bolile care pot apărea în rândul populației. Sistemele americane, mult mai distribuite, integrează aceste categorii de informații la nivelul companiilor de asigurări medicale.
Serviciile medicale digitale reprezintă un teritoriu extrem de profitabil pentru fabricanții de senzori, proiectanții de aplicații, furnizorii de servicii. Aceasta implică avantaje, dar și riscuri. Există o doză importantă de scepticism și voci critice în rândul profesioniștilor medicinei în legătură cu anumite direcții de dezvoltare și cu ritmul de introducere a unora dintre servicii. Putem privi aceste critici ca simptome de rezistență firească din partea comunității medicale, care este obligată să învețe discipline noi, să-și schimbe și să-și revizuiască metodele. Pe de altă parte, industria medicinei digitale nu a asimilat încă în totalitate învățămintele cazului Theranos. Promisiunea creării unui set de analize de sânge accesibile tuturor a creat atunci (anii 2012 – 2015) o bulă economică în jurul unui start-up supra-evaluat și insuficient verificat din punct de vedere științific. Elizabeth Holmes, fosta CEO a firmei, își așteaptă sentința care va fi pronunțată în septembrie și care ar putea ajunge la 20 de ani de închisoare. Există riscul ca și unele dintre promisiunile actuale să fie supra-evaluate? Sunt justificate investițiile uriașe făcute în aceste domenii și din punctul de vedere al pacienților, nu numai după criterii de profitabilitate? Cert este că afacerea Theranos a atras atenția asupra contradicțiilor rezultate din intrarea agresivei industrii hi-tech, orientate pe profit, într-un domeniu cu implicații etice atât de profunde ca medicina. S-au adăugat și problemele de securitate a informației personale ale aplicațiilor internetice. Evoluția medicinii digitale nu va fi lipsită de obstacole și de controverse, dar avantajele par imense și progresul pare greu de oprit. Vom urmări și vom relata.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Lune de miel‘ (distributed on the English language market as ‘My Polish Honeymoon‘), the 2018 film made by Élise Otzenberger (her only film as a director so far) addresses two interesting and significant themes. The first is well-known and has been approached by many famous filmmakers in various registers but always including a dose of humor – it is about the Jewish identity in the modern world. The other is more delicate and less addressed – the relation between today’s Poland and the Jews originating from that country, descendants of the more than 3 million Jews, about 10% of the country’s population at the beginning of World War II. The film by the French director addresses these two themes from the perspective of a Parisian couple who decide to go on a trip to the country from which their parents and grandparents emigrated. The treatment is quite superficial, bringing nothing new to the first theme and failing to open any new path for the second.
Anna and Adam live their almost completely secular Judaism in Paris. The invitation to attend a meeting of the descendants of families from a Polish village that once had a Jewish population triggers this visit, although a second important reason is that they can be alone for a few days, afar from their one year old baby, left to the care of her parents. Their meeting with Poland is full of unconfirmed expectations and cultural asynchronies. The language barrier is always present, in Krakow the history of Jewish life and even the Holocaust seem to be marketed Disneyland-style and the borscht at the restaurant is not the one from her grandmother’s dinner memories. Anna’s home conflicts and psychological problems (the pressure of motherhood?) are in danger of escalating, but something will happen that will bring back the emotion. The ending is likely to satisfy the spectators of the Jewish film festivals.
I am convinced that this story and the issues it raises were important for the filmmakers and some of the actors. Just as hell is paved with good intentions, movie archives are full of movies made with sincerity and involvement, but which fail to cross the screen and endure over time. This is, in my opinion, also the case with ‘Lune de miel‘. The mix between marital and identity problems in the case of the couple Anna – Adam does not work well, at times it is annoying, at other times it falls into the grotesque. Anna’s character, excellently played by Judith Chemla, is the most interesting, and her identity neurosis combined with postpartum trauma could have had a much greater impact if the story was not wrapped in a layer of ethnic stereotypes which are rough when they are not rude. ‘Lune de miel‘, paradoxically, combines an intriguing concept with rudimentary dialogue and naive musical illustration. (The traditional Jewish music library is huge and it’s time for filmmakers who make such films to discover something other than ‘Hava Nagila’!) Polish relation with Jewish history also deserves a much more sensitive and in-depth approach. Hopefully this will happen in the future, maybe in movies by Polish filmmakers. ‘Lune de miel‘ manages to bring important issues to its attention, but it does it in a superficial way, missing the opportunity for a deeper impact. The film still deserves to be watched for its themes and actors, but expectations should not be too high.
When it was released two years ago, the TV series ‘Tehran‘ brought an element of novelty in the genre of espionage series. It was the first Israeli series to focus on the Israeli secret service (the famous Mossad, of course) war with the Islamic regime, locating most of the action in the Iranian capital. Of course, the filming could not take place on location so Greece was distributed in the role of Tehran. The series was appreciated by viewers and critics alike, both for the action parts, the romantic drama (with a beautiful Mossad agent played by Niv Sultan) and for the authenticity (appreciated by many, criticized by others) with which it renders the social environment and everyday life in Iran. It also won an international Emmy Award for drama series. Apple TV appreciated the series, bought for distribution the first season and became a producer for the second, whose first screening just ended on Channel One of Israeli television.
The second season will likely be enjoyed by those who appreciated ‘Tehran‘ in its first season as an espionage series. The story, now focused on the attempts to eliminate one of the Revolutionary Guard leaders, is highly paced. The lead characters on both sides of the dispute are well drawn. The romantic relationship that started in the first season continues now and plays an important role in the plot. With more generous financing, the show’s makers were able not only to recreate the social environment in more precise and lavish detail (part of the action takes place in the villas of the Iranian high class) but also to hire the services of an actress like Glenn Close who plays the role of the local resident spy who is supporting agent Tamar Rabynian, who is still stuck in Iran. On the other side of the barricade we can findagain the excellent actor of Iranian origin Shaun Toub in a role whose evolution during the episodes of the season is more than interesting.
I cannot judge to what extent the rendition of life in today’s Tehran is true to real life. Terms of comparison would exist, because Iranian cinema offers us aspects filmed there, but we must keep in mind that Iranian films are made under the control of a totalitarian censorship. There is probably an element of propaganda involved in the show as well, so I would not give documentary value to all that we see in the series. But they seem credible enough to me for an action movie. What I think has been lost from season to season is the Israeli side of the story. Part of the drama in the first season took place right at the Mossad headquarters, and the reasons for the involvement of the Israeli agent, whose family was Iran-born, were clear and important. These are lost in this second season, and ‘Tehran‘ becomes an espionage series that could be British or American just as well. A good series, of course, that will please fans of the genre, and that’s no small achievement. The season finale is open again and may be a starting point for a third season, but that depends upon season 2’s international career and possible new Emmy Awards. The toughest competitors are, in fact, the headline news, because the secret wars related to Iran are not only the ones broadcast in TV series.
Probabil că ați auzit sau ați citit mai mult decât o dată în ultimele luni afirmația conform căreia „al treilea război mondial a început deja”, în legătură cu evenimentele internaționale curente. Nu voi comenta sau dezbate această afirmație, deoarece încerc să păstrez în afara politicii această rubrică dedicată științei și tehnologiilor avansate, chiar dacă acest lucru este de multe ori foarte dificil, dacă nu imposibil. Voi aduce în discuție însă astăzi o altă afirmație care sună asemănător și nu este lipsită de legătură cu prima. Am găsit-o menționată în articolul „After Babel” (‘După Babilon’) publicat în ediția tipărită din mai 2022 a reputatei reviste americane ‘The Atlantic’ și semnat de Jonathan Haidt (n. 1963), psiholog social american, profesor de etică a conducerii la New York University Stern School of Business și autorul mai multor cărți, dintre care următoarea va dezvolta ideile expuse aici. Haidt o citează, de fapt, în articol pe Renée DiResta de la Stanford Internet Observatory, autoarea unui eseu cu titlul „The Digital Maginot Line” („Linia numerică Maginot”), publicat în 2018, care exprimă fără echivoc teza că „Ne aflăm într-un conflict în continuă evoluție: un război mondial informațional, în cadrul căruia actorii statali, teroriștii și extremiștii ideologici folosesc infrastructura socială ce stă la baza vieții de zi cu zi, pentru a semăna discordie și a eroda realitatea comună.” Să discutăm această afirmație.
Să începem cu metafora din titlul articolului lui Jonathan Haidt. Cunoaștem sau credem că cunoaștem cu toții legenda Turnului Babel (din Babilon). Este vorba despre mitul originar menit să explice de ce popoarele lumii vorbesc limbi diferite. Potrivit legendei, rasa umană unită care vorbea o singură limbă a migrat spre est și a ajuns în țara Shinar. Aici ei au decis să construiască un oraș și un turn cu vârful în cer. Domnul, supărat de ambiția lor de a atinge Cerul, le încurcă vorbirea, făcându-i pe fiecare să vorbească o limba a sa, astfel încât să nu se mai poată înțelege și îi împrăștie prin lume. Cuvântul românesc ‘babilonie’ este în fapt un eufemism, în comparație cu pedeapsa divinității. Comunicarea nu mai este posibilă în lumea împărțită în neamuri sau clanuri care nu au o bază comună de comunicare. Întreaga civilizație se bazează însă pe comunicare, pe dialog, pe sincronizarea acțiunilor. În lipsa comunicării, edificiul social se prăbușește, așa cum s-a întâmplat și cu Turnul Babel.
Pentru a analiza evoluția dialogului social în istoria americană, autorul se întoarce la perioada revoluției și descoperă că fenomenul polarizării politice nu este ceva nou. James Madison, unul dintre ‘părinții fondatori’ ai republicii americane avertiza la sfârșitul secolului al XVIII-lea asupra tendinței de antipatie mutuală exacerbată până la punctul în care pentru facțiunile sau partidele aflate în conflict este mai important să se jignească și să se lovească unii pe ceilalți decât să lucreze pentru binele comun. Detectăm aceste situații în politicile de astăzi din multe țări, printre care Statele Unite și Israelul. Consecințele imposibilității de a ajunge la consens sau măcar la compromisuri acceptate sunt însă mai adânci. Ele pun în pericol încrederea cetățenilor în instituții, guvernamentale sau nu, de care depinde funcționarea societății: parlamente, tribunale, poliție, universități. Fiecare decizie a acestora este contestată nu pentru merite sau defecte, ci doar din cauză că aparține unei alte tabere. Fiecare rundă de alegeri este considerată critică pentru supraviețuirea democrației și orice rezultat nefavorabil este contestat. În opinia autorului, Internetul și aplicațiile instalate pe Internet au jucat un rol negativ decisiv în adâncirea acestor contradicții, în ultimii 20 de ani.
Inițial, scrie Haidt, platforme precum MySpace sau Facebook au fost relativ inofensive. Ele au permis împărtășirea informației de familie, au readus împreună prieteni și colegi pierduți de decenii, au permis stabilirea de grupuri de interese dispersate geografic, dar reunite prin pasiuni și activități comune. Până în 2009, Facebook propunea o succesiune de mesaje (‘timeline’) liniară. Mesajele intrau pe listă în ordinea primirii lor de către aplicație. În acel an însă, Facebook a introdus faimosul buton ‘Like’, în timp ce Twitter introducea funcția ‘Retweet’ care, în scurt timp, devenea butonul ‘Share’ al lui Facebook. Celelalte platforme sociale au urmat exemplul liderilor. Șirul liniar de mesaje, prea lung dar echitabil, era înlocuit de o paginație care împingea pe ecran mesajele cele mai populare. Se întâmplă ceva similar cu ceea ce editorii ziarelor făceau și continua să facă și astăzi, selectând articolele considerate de ei importante pentru prima pagină și împingându-le pe cele ne-esențiale într-un colț al paginii 17. Deciziile sunt însă algoritmice, și ceea ce vedem astăzi în ‘feed’ este rezultatul preferințelor și afinităților noastre combinat cu elemente comerciale care asigură veniturile platformelor de rețele sociale, păstrându-le în același timp gratuite pentru noi, utilizatorii. Rezultatul este că vedem din ce în ce mai multe opinii în armonie cu ale noastre și primim și informații consistente cu aceste opinii. Când totuși apar opinii divergente, tendința unora dintre noi este de a răspunde agresiv, de a ‘pune la punct oponentul’, de a ‘câștiga’ disputa, mai degrabă decât a căuta punctele de convergență. Contribuie la aceasta și o altă particularitate a rețelelor sociale care încă rămâne de stabilit dacă este ‘bug or feature’ (‘defect sau funcționalitate’) – posibilitatea postării anonime sau sub pseudonime. Internetul și aplicațiile de rețele sociale nu numai că au permis oricui să se exprime public cu condiția de a avea o conexiune, dar și aproape că garantează anonimatul pentru cei care-l doresc. A publica o opinie era până acum vreo 20 de ani posibil doar în spațiile limitate ale ziarelor sau cărților tipărite, cu aprobarea și responsabilitatea editorilor. Astăzi, oricine poate publica o carte sau un articol poate disputa opiniile altora, inclusiv ale experților în orice domeniu. Stabilirea responsabilităților se afla încă într-o stare incertă, căci legislațiile naționale, standardele și directivele regulatorii internaționale sunt mult în urma dezvoltării explozive a aplicațiilor. Rezultatul este o polarizare a opiniilor și a societății în ansamblu, grupuri care nu dialoghează, ci se ignoră sau schimbă invective. Babilon.
Exista soluții? Trebuie să sperăm că da. În definitiv, chiar și în perspectivă istorică, societatea umană a supraviețuit Turnului lui Babel, a găsit căile de a comunica, a inventat dicționarele și a reușit să găsească, în multe împrejurări, compromisuri. Întrebarea este dacă democrația de azi poate fi reproiectată și adaptată lumii numerice în care trăim. Fără a avea pretenția unui răspuns exhaustiv, Jonathan Haidt propune trei categorii de acțiuni care trebuie întreprinse cu un mare grad de urgență: Întărirea instituțiilor democratice, reformarea aplicațiilor de medii sociale și pregătirea pentru dialog a viitoarelor generații – acelea care s-au născut într-o lume în care învață să folosească rețelele sociale înainte de a învăța elementele fundamentale ale comunicării în societate. Rețelele sociale sunt deja într-o mare agitație. Cele două firme ce domină piața trec prin schimbări structurale și de personalități la cârme care vor avea consecințe însemnate. Twitter se găsește în tratative de achiziționare sau preluare de către Elon Musk, ale cărui idei despre democratizarea (poate excesivă) a accesului și fluxului de informație sunt controversate. Facebook (sau Meta Systems, dacă vreți) se desparte de Sheryl Sandberg, numărul 2 din companie, cea care din poziția sa de Chief Operating Officer a avut o contribuție esențială în ultimii 14 ani, în a aduce compania în poziția de a fi una dintre cele mai profitabile, dar și cele mai controversate firme din industrie. Chiar dacă aceste procese sunt în desfășurare și rezultatele lor sunt departe de a fi clare, există tendințe care pot fi identificate. Algoritmii care ordonează și structurează ceea ce primim pe ecrane au devenit sau vor deveni informație de domeniu public. Utilizatorii aplicațiilor sociale vor fi obligați să se identifice în relația lor cu aplicațiile, care vor fi răspunzătoare pentru a verifica autenticitatea informației personale, dar și de a o proteja de ochii scrutători ai terțelor părți. Asta nu înseamnă că este abandonat principiul anonimității. Vom putea continua să fim anonimi, dacă dorim. Aplicația însă va ști cine este răspunzător de orice postare și comentariu.
Pentru a evalua șansele unei reforme a democrațiilor în adaptarea la lumea digitală de astăzi și de mâine, putem să luăm în considerare două legi aflate în prezent în discuție în Parlamentul englez. Acestea fac parte dintr-un controversat pachet de legi pe care guvernul lui Boris Johnson (din ce în ce mai instabil) îl propune pentru Anglia de după Brexit. Cele două legi par contradictorii în anumite aspecte. The Higher Education Freedom of Speech Bill (Legea libertății de exprimare în învățământul superior) a fost inclus în cuvântarea reginei, programul oficial prezentat de guvern la deschiderea unei sesiuni parlamentare. Ea va fi un fel de echivalent britanic al Primului Amendament al Constituției Americane, garantând libertatea de exprimare, cel puțin în universități. Cealaltă lege, și ea articulată în cuvântarea reginei, este Online Safety Bill (Legea siguranței on-line), care impune obligații aplicațiilor care conțin motoare de căutare, rețele sociale, site-uri unde pot fi depozitate și accesate informații video, și altora. Printre alte prevederi găsim introducerea unei verificări digitale a identității și vârstei și filtrarea informațiilor considerate ‘nocive’ – de exemplu, cele care îndeamnă și înlesnesc (prin instrucțiuni) sinucideri, crime și alte încălcări de lege grave. Desigur, problema principală nu este una tehnică, ci constă în definirea informației ‘nocive’. Implementarea nu poate fi decât, în principal, automată, ținând cont de volumul de informații care trebuie procesat. De exemplu, pe YouTube sunt încărcate în fiecare minut, în medie, 500 de ore de informații video. Filtrarea de către operatori umani este practic imposibilă și marile firme vor recurge la algoritmi AI. Cum vor fi calibrați acești algoritmi? Ținând cont că legislația propusă prevede amenzi și alte sancțiuni contra firmelor care nu filtrează corect conținutul ‘nociv’ este de presupus că algoritmii vor înclina spre severitate. De fapt, o fac deja și astăzi. Câți dintre cititori nu s-au confruntat recent cu avertismente și suspendări pe Facebook? Mie mi s-a întâmplat de două ori, și fiți convinși că am experiență si că nu am postat vreodată ceva ilegal sau indecent.
În final, puteți da un răspuns întrebării dacă războiul mondial al informării sau dezinformării digitale a început? Eu mărturisesc că nu. Sunt însă sigur că el trebuie câștigat.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
De ce încă o carte dedicată lui Mihail Sebastian? Aceasta a fost prima întrebare pe care mi-am pus-o atunci când am aflat despre apariția volumului ‘Singur. Viața lui Mihail Sebastian’ semnat de Tatiana Niculescu. Se poate spune că din 1944 încoace, după ce numele său a fost scos de la index alături de cele ale tuturor scriitorilor de origine evreiască interziși în perioada dictaturilor legionară și antonesciană, Mihail Sebastian nu a părăsit niciodată prima scenă a teatrului și literaturii române. Este drept, o mare parte din timp era vorba despre versiuni cenzurate ale personalității și operei sale. După moartea sa în 1945, în primele decenii ale dictaturii comuniste, doar o parte din creația sa teatrală a văzut luminile rampei și ale tiparului. După 1965 a început să fie publicată o parte din proza sa, însă textele ‘fierbinți’ legate de originea sa evreiască și cea mai mare parte a publicisticii sale au rămas ascunse publicului larg. După 1990 acestea au început să fie dezvăluite și publicate treptat, iar în 1996 a apărut prima ediție a Jurnalului, text care supraviețuise aproape în mod miraculos jumătății de secol care trecuse de la scrierea ultimului rând, text care ne dă o imagine diferită și multidimensională a omului și intelectualului Mihail Sebastian, dar și a dramei evreilor din România în perioada celui de-al doilea război mondial. În ultimele două decenii ale noului mileniu am fost martorii publicării ediției de opere complete a scrierilor lui Sebastian, și a unui număr însemnat de contribuții semnificative legate de viața și opera sa. Exista deja, daca nu o bibliotecă întreagă, cel puțin un raft de bibliotecă dedicat scriitorului, ziaristului, dramaturgului și omului Mihail Sebastian, cu contribuții consistenta semnate de nume ca Virgil Duda, Marta Petreu, Mihai Iovănel. Mihail Sebastian a devenit chiar și erou de ficțiune, el, romancierul, devenind eroul unui roman. Ce aduce deci nou această biografie apărută în 2022 la Editura Humanitas?
Răspunsul cel mai bun poate fi găsit, desigur, în paginile cărții. Voi încerca să explic opinia mea, ‘my take’ cum spun englezii. În primul rând este vorba despre o abordare în principal biografică și extrem de bine documentată. Tatiana Niculescu se întoarce, de exemplu, în trecutul Brailei, citește monografii și cărți istorice despre oraș, studiază tradiția evreiască pentru a înțelege mediul social și etnic din care provine Sebastian. Studiază cu atenție textele cunoscute și mai puțin cunoscute ale lui Sebastian și le citează în note de subsol cu rigurozitatea unui istoric. Sunt puse în evidență în special, pe lângă Jurnal, textele care aparțin de publicistica lui Sebastian. În schimb sunt omise cu desăvârșire toate textele critice și istorice dedicate lui Sebastian și disputelor sale faimoase de către alți autori, istorici și critici literari. Ceea ce o interesează pe Tatiana Niculescu este omul Sebastian în contextul epocii sale. Ea scrie o biografie personală și nu o analiză a operei. Exista însă în carte și o teză despre personalitatea lui Sebastian pe care o voi menționa mai tărziu. Cartea face parte dintr-o serie de biografii ale unor personalități interbelice pe care autoarea le-a publicat la Humanitas, începută cu personalități ale casei regale, continuată cu Corneliu Zelea Codreanu, Nae Ionescu, și acum Mihail Sebastian. Selecția poate fi – și a fost -, discutată din diferite puncte de vedere. Nu se poate însă nega că este vorba despre personalități de prim rang care au influențat în mod semnificativ istoria și cultura României interbelice. Adăugarea biografiei lui Sebastian este, în această logică, firesca.
După Nae Ionescu, Mihail Sebastian este a doua personalitate brăileană căreia Tatiana Niculescu îi dedică o biografie. Expertiza ei în ceea ce privește istoria orașului multietnic și multicultural de la Dunăre este folosită din nou cu succes. Biografia aceasta aduce însă o perspectivă nouă, căci înainte de a fi Mihail Sebastian eroul cărții a fost Iosef (Iosi) Hechter. În fapt nu a încetat să fie Iosi Hechter toată viața sa, și nici nu a încercat să fugă vreodată de sub steaua sub care se născuse, nici prin vreo conversiune religioasă, nici prin vreo trădare sau negare a culturii și originilor sale evreiești. Chiar și adoptarea pseudonimului de Mihail Sebastian este un act de frondă, legat de întemeierea Legiunii Arhanghelului Mihail de către Corneliu Zelea Codreanu:
‘Cu umorul amar și autoironia care-l caracterizează, Iosef Hechter găsește în Mihail un prenume de camuflaj tocmai potrivit pentru el. În cartea profetului Daniel, arhanghelul e protectorul evreilor, iar o legenda spune că el îi ajutase să scape din robia babiloniană.’ (pag. 54)
‘Alegerea numelui Sebastian ascunde o ironie în plus, pe lângă aceea a prenumelui Mihail. E un fel de a spune: eu sunt evreul străpuns de săgețile urii voastre antisemite, ca Sfântul Sebastian de săgețile romanilor, iar Arhanghelul Mihail, înainte de a fi protectorul studențimii creștine, este protectorul poporului lui Israel. Fără să bănuiți, râd, așadar, și de mine, și de voi!’ (pag. 55)
Capitolele dedicate copilăriei, lecturilor, anilor de formare ai copilului și adolescentului Iosef Hechter sunt pasionante. Provenea dintr-o familie de intrepinzatori și de cărturari, dintre cei care contribuiseră la dezvoltarea tinerei Românii și se simțeau atașați în măsură egala tarii în care trăiau, și culturii și religiei în care se născuseră. Documentarea este atentă dar nu perfectă, și o verificare cu un expert în tradiția evreiasca ar fi evitat câteva mici gafe (lumânările de Shabat de aprind în sfeșnice speciale și nu în menora; plăcintele cu brânză nu ar putea niciodată fi pregătite într-o casa evreiasca în tăvi unse cu grăsime de gașca, căci nu ar cușer). Poate că acestea vor fi remediate într-o ediție ulterioara. Portretul elevului curios cu lecturi deja selective și selecte este remarcabil, la fel și relatarea primelor șocuri legate de neacceptarea în mediile infestate de antisemitism:
‘Încă naiv, ori de câte ori relatează la ora de istorie episodul unei bătălii sau vreun act de vitejie din trecut, tine să fie precum ceilalți, să-și afirme mai întâi identitatea națională, solemn și triumfator: Noi românii … Până când, într- buna zi, un coleg îi striga “care români?”, semnalandu-i că el nu ar fi român și că vocabularul care curinde cuvinte că țară, patrie, neam, eroi lui îi este interzis.’ (pag. 38)
Bacalaureatul este momentul în care destinele elevului Hechter și ale mentorului sau Nae Ionescu, întors la Brăila că examinator extern, se întâlnesc. Scurt timp după aceea, sub pseudonimul Mihail Sebastian, va începe colaborarea la ‘Cuvântul’. Perioada studiilor în România și la Paris este descrisă în detalii, multe foarte interesante. Iată-l în momentul plecării:
‘Desprinderea de România și de mica lume cunoscută începe încă din tren. … Pe măsură ce trenul avansează și îl îndepărtează de granițele micului univers în care fostul student Iosef Hechter încasase adesea palme, îmbrânceli și ocări de la colegii de facultate antisemiți la începutul vreunui curs, iar gazetarul Mihail Sebastian își exersase spiritul critic asupra unei literaturi neînchegate încă, privitorul trăiește descătușarea de istoria vieții de până atunci și capătă sentimentul unei identități mai largi, a umanității sale.’ (pag. 75-76)
Perioada de un an și jumătate petrecuta la Paris îmi par a fi fost decisiva pentru formarea intelectuala a lui Sebastian. Chiar dacă nu-și finalizează doctoratul și este obligat să se întoarcă în țară din lipsa mijloacelor de a se susține la studii în capitala Franței, timpul petrecut aici îl expune culturii universale și democrației dezbaterii libere. Va deveni și va rămâne pentru totdeauna nu numai francofon (îi citește pe scriitorii englezi tot în franceză) dar și un fin cunoscător al muzicii, artelor plastice, teatrului universal, clasic și contemporan epocii, fară să rezoneze însă cu curentele avangardiste. Ar fi fost posibila o emigrare după război, așa cum aveau să o facă mulți dintre prietenii și colegii săi de generație, pentru a scăpa de noua dictatură care se abătea asupra Europei de Est postbelice? Ironia destinului a făcut ca tocmai acei discipoli din cercul lui Nae Ionescu care fuseseră atrași de mirajul dreptei extreme (cu excepția notabilă a lui Eugen Ionesco) să ajungă reputați intelectuali de faimă mondială la Paris și în alte părți, în timp ce destinul sau, curmat în 1945, rămâne în eternitate legat de România.
Folosirea extensivă a surselor din publicistica lui Sebastian permite cititorilor să-și formeze o impresie bine documentată în legătură cu profunzimea abordărilor și diversitatea subiectelor despre care scria publicistul pentru care ziaristica era sursa principală de venit . ‘Cuvântul’ lui Nae Ionescu, până în 1934, a reprezentat un forum pluralist de idei, care a atras colaboratori dintre cei mai valoroși ai intelectualității vremii. Doar după ce mentorul tinerilor începe legătură cu Elena Popovici-Lupa (‘cherchez la femme!’ – cel puțin acesta este punctul de vedere al Tatianei Niculescu) are loc schimbarea de direcție și în orientarea ziarului dar mai ales în concepțiile politice ale lui Nae Ionescu, devenit în ultimii ani ai deceniului ’30 idelogul cvasi-oficial al mișcării legionare. Până în acel moment însă, Mihail Sebastian colaborează se pare fără restricții sau cenzură, deși ideile sale erau în multe privințe diferite de ale colegilor de redacție și pagină:
‘De când debutase în paginile Cuvântului, Mihail Sebastian devenise un critic literar redutabil, cu judecați tranșante și convingătoare asupra literaturii române contemporane, cu evaluări literare articulate cu măiestrie, cu spirit polenic sofisticat, subteran alimentat de o fericită îmbinare de umor evreiesc și rafinată ironie franțuzească.’ (pag. 106)
‘Când scriitorul Heinrich Mann, antinazist convis, e îndepărtat de la conducerea Academiei germane, Sebastian îl descrie pe Hitler drept un “cancelar-zugrav”, un patriot grandoman de operetă, cu “sentimentalism de Siegfried prost machiat”, care n-a avut timp să citească nici măcar titlurile operelor lui Heinrich Mann, fiindcă el nu de gânditori are nevoie ci de indivizi care “să strige prin berăriile bavareze Heil Hitler”!’ (pag. 109)
‘Intuiția politică nu-l inseala nici când pune pe același taler al ideologiilor periculoase pentru civilizația europeană hitlerismul și bolșevismul: “Când 10 ani de zile Europa a strigat că bolșevismul este o barbarie, Europa nu greșea. Bolșevismul este o barbarie în raport cu cultura europeană. Exact în același raport este și hitlerismul o barbarie. El este obligat de legile sale de viață să lupte, să conteste și să anuleze toate valorile actuale de civilizație și cultură.” (pag. 112)
Cata luciditate în aceste analize politice! Observam în aceste articole aceeași claritate care avea să caracterizeze și aprecierile sale legate de ocupația sovietica după 23 august, momentul în care totuși îi fusese salvată viața, lui și concetățenilor evrei care supraviețuiseră până atunci razboiului. În septembrie 1944 el scria în jurnal despre frica și mizeria observate la sovietici, preludiu al nopții de jumătate de secol care avea să se așterne asupra României și a întregii Europe de Est.
Despre momentul publicării cărții ‘De doua mii de ani’ cu infama prefață a lui Nae Ionescu s-a scris foarte mult, inclusiv în biografia dedicata de Tatiana Niculescu mentorului lui Sebastian. Capitolul ‘Efectul Nae Ionescu’ este bine scris dar nu aduce informații noi. Dezamăgit profund de gestul idolului său, părăsit de prieteni ca Mircea Eliade sau Camil Petrescu, Sebastian devine cunoscut și înregistrează succese de public și financiare, dar se adâncește în controverse, dezamăgire, depresie. Evoluția situației politice se aproprie de catastrofă, și începând cu 1939 el își pierde, alaturi de întreagă populație de origine evreiasca a României, o mare parte din drepturile cetățenești, drepturile economice și de exercitare a profesiei. Sunt ani grei, de singurătate și deznădejde, în care nici măcar multe dintre placerile culturale nu îi mai sunt permise și nu îl mai pot proteja. Martor al acestor ani de persecuții și mizerii este însă Jurnalul, și pentru cei care l-au citit, din nou, este greu de adăugat ceva semnificativ. Interdicția activității publicistice face ca pentru perioada 1941-1944 să nu existe decât foarte puține documente inedite sau mai puțin cunoscute care să fi venit în ajutorul autoarei biografiei.
Celălalt aspect în care examinarea publicisticii lui Sebastian nu poate ajuta semnificativ este viața sa sentimentală. Jurnalul este și aici cam singura sursă documentară scrisă în legătură cu o fațetă a personajului care a creat faimă și nu puține legende urbane. În absenta unor surse autentificate, Tatiana Niculescu extrapolează și își pune în lucru imaginația. Contribuția să este interesantă, chiar dacă disputabilă. Este descrisă, desigur, relația cu Leny Caler – cea mai de durată din biografia sentimentala a scriitorului -, și este schițată o ultimă posibilă relație cu tânăra Nadia Marculescu, care însă părăsește România în ajunul intrării țării în război, legătura continuând doar epistolar. Se conturează imaginea unui Mihail Sebastian mult mai puțin sigur pe sine în acest domeniu, conștient și lucid în legătură cu propriile sale limitări, și adăugând la toate acestea elemente de anxietate și ipohondrie masculină legate de performanțele sale în consumarea fizică a relațiilor:
‘Citindu-i cărțile și articolele, femeile și-l închipuie tandru și melancolic, în același timp viril și dominator, și visează să petreacă măcar o noapte de mare dragoste cu el. Cele care ajung însă să-l întâlnească își văd așteptările năruite. Masca literaturii ascunde un bărbat stingher, blajin, cu ochi verzi melancolici.’ (pag. 142)
‘Femeile care îi caută compania, cel mai adesea doritoare să evadeze pasager din rutina vreunei căsnicii – Leny, Jeni, Dorina, Maryse, Cella (Serghi), Wendy, Marie … -, sunt îndrăgostite mai cu seamă de narator și de personajele lui, de măștile lui Sebastian și mai puțin de bărbatul timid, melancolic, prost îmbrăcat, timorat de “vina” de a fi evreu și “nenorocul” de a avea o sexualitate inhibată periodic de teama eșecului.’ (pag. 144)
Cine este Mihail Sebastian după lectura acestei cărți? Este el altul decât l-am cunoscut până acum? Pentru mine personal perspectiva nu s-a schimbat. Tatiana Niculescu dezvoltă tema singurătății și a neîmplinirii, și include multe elemente personale în analiza situațiilor întâmpinate de Sebastian în cursul prea scurtei sale vieți. Încearcă să generalizeze asociindu-i singurătatea cu condiția intelectualului în general. Găsește chiar paralele în singurătățile și izolările cu care am fost confruntați mulți dintre noi în perioada pandemiei. Nu m-a convins. Destinul lui Sebastian a fost determinat în mod hotărâtor, în opinia mea, de originea sa evreiască, de statutul său social în tara în care a trăit, de neșansa de a fi contemporan cu cea mai mare tragedie din istoria etniei sale și a lumii. A simțit profund pentru locurile în care s-a născut și a trăit, a dorit intens să se simtă aici acasă, dar acceptarea deplină i-a fost refuzata și de istorie și de oamenii din jurul său. Singurătatea nu a fost o alegere, i-a fost impusă de o societate care nu se debarasase de prejudecățile rasiale și de prieteni care se lăsaseră ademeniți de mirajul naționalismului sau erau prea lași pentru a-l susține. Chiar textul cărții Tatianei Niculescu furnizează argumentele:
‘E prins într-un joc imposibil: ar fi o aberație că el să scrie în favoarea guvernului condus de I.G. Duca, dar nu poate nici susține revendicările Gărzii de Fier; e împotriva extremismului de orice fel, dar nu se poate incadra în gândirea de ghetou a comunității evreiești; se simte mai român decât mulți români, dar nu poate și nu vrea să-și renege identitatea iudaică. El nu e nici sionist, nici marxist, nici gardist, nici colectivist, exaltă individul, nu colectivitatea … El se vrea un spectator obiectiv și detașat al evenimentelor. Un om singur, o gândire libera.’ (pag. 119-120)
‘Sarcina – dacă nu vocația – intelectualilor este să opună regimurilor totalitare îndoiala, conștiința, spiritul lor critic. Guvernele autoritare, în schimb, le cer să spună da sau nu, ca să știe cine e de împușcat pe loc și cui i se poate îngădui să trăiască. Ce e de făcut însă cu cei care nu spun nici da, nici nu, nu vor să se alinieze nici la dreapta, nici la stânga? se întreabă retoric Sebastian, dând de înțeles că acestea sunt rostul și rolul intelectualilor și scriitorilor într-o societate. În orice caz, acestea sunt atitudinea și convingerea lui. A nu fi nici de dreapta, nici de stânga nu înseamnă demisia din treburile cetății, ci curajul de a veghea cu conștiință trează în fata deciziilor politice care hotărăsc viața individului și a colectivității. Misiunea cărturarului consta tocmai în curajul de a-și afirma activ modul nepartizan de gândire.’ (pag. 156)
Mihail Sebastian este modern în gândire, am putea spune că el este contemporanul nostru în a aprecia că independența omului de cultură și imunitatea fata de extremismele de stânga sau de dreapta nu înseamnă refuzul implicării. Dimpotrivă, atunci ca și acum, esență luptei politice se află în confruntarea dintre democrație și totalitarism, dintre valorile intelectuale și bezna ignoranței. Din acest punct de vedere, Mihail Sebastian continua să ne fie reper, continua să fie alături de noi. El continua să fie cu noi și în a expune lumii trăirile evreilor născuți în România și atașați sufletește, istoric și cultural acestei țări.
Am fantazat și eu de multe ori despre cum ar fi fost viața și traiectoria lui Mihail Sebastian dacă ar fi supraviețuit acelei zile fatidice de 29 mai 1945. Cum ar fi rezistat noii nopți care cădea peste România? Nu era plămadit din materialul colaboraționiștilor și nu cred că s-ar fi înrolat în armata proletcultistă. Dar ce destin îl aștepta? Un nou exil interior? Ar fi căzut victimă procesului care i-a înghițit pe toți cei din cercul lui Pătrășcanu? Poate exilul exterior în Franța sau America sau Israelul care avea să se nască peste câțiva ani? Dar da, oricare i-ar fi fost destinul personal lui Mihail Sebastian, și România intelectuală ar fi arătat altfel. ‘Singur. Viața lui Mihail Sebastian’, cartea Tatianei Niculescu, chiar în lipsa unor noutăți senzaționale sau a prea multor revelații inedite, își găsește un loc onorabil în bibliografia crescândă dedicată romancierului, dramaturgului, publicistului, intelectualului care a fost Mihail Sebastian.
Toshikazu Kawaguchi s-a născut la Osaka în 1971. Era deja cunoscut ca producător, dramaturg și regizor de teatru, când, în 2015, a publicat romanul de debut ‘Până nu se răcește cafeaua’ care era o adaptare a unei piese scrise tot de el, care se bucurase de succes și fusese premiată în Japonia. O a doua carte păstrând o parte din personaje, cadrul și ideea principală (‘Povestiri din cafenea’) a apărut în 2018, iar apariția celui de-al treilea volum (‘Până când memoria dispare’) este prevăzută pentru toamna acestui an în Japonia. Traducerea în engleză din toamna lui 2020 l-a făcut cunoscut pe plan internațional. Au urmat traduceri ale primelor două cărți în diferite limbi, și Toshikazu Kawaguchi a devenit un nume ‘fierbinte’ pe piețele internaționale de carte. În România, îl publica Editura LITERA în cadrul colecției buzz-BOOKS. Traducerea impecabilă și notele discrete și utile îi aparțin Iolandei Prodan. Ediția românească are și o frumoasă copertă originală al carei autor este Bogdan Mitea.
Ce ați face daca v-ați putea întoarce în trecut? Nu pentru multă vreme, ci doar pentru câteva minute, poate o jumătate de ora. Până nu se răcește cafeaua, ceașca de cafea fierbinte turnată de Kazu, chelnerița micii cafenele ‘Funiculi Funicula’ din Tokyo. Mai sunt câteva condiții restrictive impuse celor care aleg să facă această călătorie. Un singur astfel de salt în timp este permis fiecărei persoane. Trebuie să te așezi pe un scaun anume și să nu te miști de pe el pe durata călătoriei. Nimic din ceea ce faci în trecut (dacă aceasta este direcția călătoriei, căci ea este posibilă și spre viitor) nu poate influența prezentul. Paradoxurile temporale cu care suntem obișnuiți din alte cărți sau filme care se ocupă de călătoriile în timp sunt cumva evitate, dar se naște o întrebare care îi va preocupa pe eroii cărții și pe cititori: ce rost are o călătorie în timp dacă nu putem schimba nimic în prezent? Toshikazu Kawaguchi va da răspunsul în carte (și în cărțile care urmează din acest ciclu) folosind peripețiile eroilor săi.
Structura dramatică a textului este ușor de recunoscut în acest prim roman. Întreaga acțiune se petrece în decorul micii cafenele. Unitatea de spatiu este mai mult decât riguros respectată, în schimb timpul are cu totul alte dimensiuni decât în convențiile clasice. Decorul pare să fie în afara timpului chiar dacă în fapt întreaga tematică este legată de joaca cu timpul:
‘Cafeneaua de la subsolul clădirii … nu avea ferestre. Șase lustre cu abajur atârnate de tavan și o lampă prinsă pe peretele de lângă intrare luminau cafeneaua într-o nuanță retro, de sepia. Daca nu aveai ceas, nu știai dacă afara era zi sau noapte. Trei orologii vechi tronau pe un perete, dar limbile de pe cadrane arătau trei ore diferite…’ (pag.6)
‘… Petele apărute de-a lungul timpului pe pereții acoperiți cu un strat de argilă de culoarea făinii din boabe de soia prăjite – o nuanță caldă, de bej palid – învăluiau cafeneaua într-o aură retro, foarte liniștitoare. Afară era zi, dar în cafeneaua fară ferestre timpul încremenise sub lumina de culoarea sepiei a lămpilor – era o atmosferă retro, relaxantă.
Atât de răcoare era în cafenea, încât Kotake căută cu privirea un aparat de aer condiționat. Nu găsi nimic ce ar semăna cu o instalație modernă, ci doar un singur ventilator atârnat de tavan, rotindu-și leneș paletele de lemn. Vrând să deslușească misterul aerului răcoros, îi întrebă pe Nagare și Kei, dar cei doi soți i-au dat amândoi același răspuns neconvingător: “Așa a fost dintotdeauna …” (pag. 102-103)
Nu există nicio explicație și nu este descrisă nicio mașinărie care să înlesnească salturile temporale. Ne aflăm într-un spațiu fantastic, în absența vreunui element științific. Există însă o poțiune magică, și aceasta – fiind vorba despre o cafenea – este, desigur, cafeaua. Lichidul negru, aromat și fierbinte îi induce pe călători în starea de tranziție, iar temperatura sa servește de referință pentru măsura timpului petrecut la destinație. Procedeul de preparare este descris în termeni care și-ar găsi firesc locul în cartea domnului Gheorghe Florescu, magicianul bucureștean al cafelei:
‘Soțul lui Kei obișnuia să prepare cafeaua la sifon. Turna apa fierbinte într-un vas ce semăna cu cele folosite în laboratoarele de chimie, pe care-l încălzea cu o lampă de alcool, pusă sub al doilea vas. Aburul apei fierbând urca, infuzând cafeaua măcinată pusă în pâlnia superioara. Pentru clienții fideli așa cum era Kotake, care voiau să savureze gustul și aroma cafelei preparate manual, Nagare folosea o altă metodă: într-un filtru din hârtie pus într-o pâlnie de sticlă sau ceramică peste o cafetieră de sticlă, punea cafea proaspăt măcinată, peste care turna încet apa fierbinte, într-un jet subțire.
Pentru Nagare, cea de-a doua metodă era mult mai ușoară, căci controlând temperatura apei și felul în care turna apa fierbinte, putea tempera mai bine gustul amar și aciditatea infuziei. În cafeneaua liniștită în care niciodată nu se auzea muzică de fundal, te puteai bucura de picuratul delicat al lichidului infuzat în cafetieră. Auzind susurul picăturilor de cafea cazând din infuzator, pe chipul lui Kotake înflori un zâmbet – așa îi placea să se bucure de trecerea timpului.’ (pag. 160-161)
Ce simte cea sau cel care întreprinde călătoria? În viziunea lui Toshikazu Kawaguchi, eroii săi trăiesc o experiență nu foarte diferită de cea unei halucinații onirice, cauzate de droguri:
‘Din ceașca plină de cafea se ridica un fuior de abur și, odată cu el, totul din jur începu să se distorsioneze și să unduiască. “E doar o iluzie”, își spuse asistenta. “Nu cumva paharul cu cele “șapte fericiri” își face efectul tocmai acum? Se înșela, fiindcă ce urma fu mult mai puternic decât o simplă amețeală. Trupul îi șerpuia prin aer până când se transforma în aburul ce ieșea din ceașca de cafea. Totul din jurul ei se unduia pe verticală curgând ca un fluid. Învăluindu-i corpul metamorfozat într-un fuior de abur de cafea, timpul se grăbea spre trecut. Închise ochii, dar nu de teamă. Daca era adevărat că putea ajunge din nou în trecut, voia să fie pregătită sufletește.’ (pag. 118-119)
În spațiul unic al cafenelei, acolo unde au loc jocurile cu timpul, se regăsesc de-a lungul cărții un număr mic de personaje, pe care cititorii ajung să le cunoască și să le însoțească în trăirile și în salturile lor în timp: patronul cafenelei și soția sa care așteaptă un copil în pofida constituției ei firave și bolnăvicioase; chelnerița aflata la dispoziția clienților acum, dar și atunci când călătoresc în trecut și în viitor; perechea care se desparte pentru vreme îndelungată din cauza călătoriei profesionale a bărbatului și care poate se va reuni în viitor; proprietara unui bar din apropiere care se ascunde permanent de sora ei care îi amintește trecutul de care a fugit, trecut care amenință să o ajungă din urmă; femeia îmbrăcată într-o rochie din afara modei și a timpului, care ocupă mai totdeauna scaunul magic. O parte dintre aceștia vor întreprinde cele patru călătorii în timp descrise în acest prim volum al ciclului de cărți. Regulile impun ca saltul în timp să nu afecteze în vreun fel prezentul. Dar trecutul? Dar viitorul? Cititorii vor afla răspunsul în carte.
Evitarea paradoxurilor temporale este unul dintre aspectele cele mai interesante ale genului literar care se ocupa de călătoriile în timp. Toshikazu Kawaguchi rezolvă această problemă prin codul de reguli care guvernează salturile în trecut și în viitor din cartea sa, dar și în descrierea acestora exista o doză de ambiguitate intenționată. Nu toate regulile sunt cunoscute și dezvăluite tuturor personajelor de la început, și unele dintre ele sunt formulate mai vag sau au un grad de ambiguitate deschis interpretărilor. Sunt convins că vom afla lucruri noi despre aceste reguli în volumele următoare ale ciclului.
‘Întotdeauna un lanț de întâmplări va împiedică schimbarea prezentului. Să presupunem că un bărbat venit din viitor intră în cafenea înarmat și rănește grav un alt client. Nu contează daca l-a împuscat cu premeditate sau din greșeală. Daca cel rănit e din viitor, nu poate muri nici dacă ar fi împușcat direct în inimă, fiindcă scena se petrece în prezent.
Lanțul de evenimente ar începe după ce Kazu sau oricine altcineva din cafenea ar chema ambulanta și ar suna la poliție. Ca prin minune, ambulanța n-ar fi prinsa în nici un anbuteiaj în drum spre cafenea și, strecurându-se pe străzi lăturalnice, ar parcurge în timp record distanța de la centrul de urgență la cafenea și de la acesta la spital. La spital, echipa de medici de urgență ar susține că nu-l poate salva. Coincidența ar face că, tocmai în acea zi, un chirurg de renume mondial să viziteze spitalul și l-ar opera pe pacientul împușcat. Chiar dacă bărbatul împușcat ar avea o grupă rară de sânge, printr-o altă coincidență, s-ar afla că spitalul are stocuri suficiente cu lichidul vital. Echipa de intervenție s-ar dovedi a fi excepțională și operația s-ar finaliza cu succes. Mai târziu, chirurgul ar spune că pacientul nu ar fi supraviețuit dacă ambulanța ar fi întârziat un minut sau dacă glonțul ar fi pătruns un milimetru mai aproape de inimă. Toate cadrele medicale implicate în operație ar spune că a fost o minune. Nu e o minune, e puterea regulii. Doar regula hotăraște daca cel împuscat supraviețuieste sau moare.’ (pag.156-157)
Cum se explică farmecul cărții și succesul înregistrat în rândul cititorilor japonezi și din întreagă lume? Am apreciat în mod deosebit două aspecte. Primul este legat de personaje. Chiar dacă ele provin dintr-o lume specifică, trăirile lor sunt firești și universale. Dragostea, întâlnirile și despărțirile, confruntările cu bolile și cu moartea, revoltele tinereții și regretele care vin odată cu avansarea în vârstă – toate acestea sunt sentimente pe care cititorii le pot înțelege și cu care pot intra în rezonanță. Există ceva în plus în personajele create de Toshikazu Kawaguchi – empatia reciproca și dorință de a se ajuta unele pe celelalte. Grupul de câteva personaje din roman devine un microcosmos de oameni cărora le pasă unii de alții, deoarece și scriitorului îi pasă de ele, și această empatie se transmite și cititorilor. Al doilea aspect care m-a atras este tocmai japonismul unora dintre aspectele descrise, de la elemente de decor până la automatismele de limbaj. Călătoriile mele în Japonia (doar puține – trei – până acum, dar sper la mai multe în viitor) mi-au expus o cultură în care gestul are o valoare simbolică, în care comportamentul ceremonial are rădăcini în respectul față de om dar și față de ierarhii universal acceptate, în care este căutată armonia cu natura și ambianța locuită. Prin detaliile specific japoneze, ‘Până nu se răcește cafeaua’ este o carte despre sentimente universale prezentată într-un ambalaj delicat și incontestabil nipon.
Toshikazu Kawaguchi a propus în ‘Până nu se răcește cafeaua’ o idee originala și a conceput un cadru care poate fi extins pentru călătorii viitoare. El a lăsat destule detalii deschise și o parte dintre personajele cărții așteaptă să se dezvolte și să se dezvăluie citirorilor în volumele următoare. Eu le voi căuta și le voi citi cu prima ocazie.
I was not a ‘Top Gun‘ fan in 1986 when the original movie was released. I didn’t become a fan even after watching this sequel called ‘Top Gun: Maverick‘ directed by Joseph Kosinski. I like action movies when they are based on an interesting story, with characters that I can identify with as a viewer. In the case of the ‘Top Gun’ movies, the stories are boring for me, the characters are schematic and I can’t identify in any way with the macho and militaristic culture propagated by these films, whatever the uniforms that the heroes wear. The 1956 ‘Top Gun‘ proposed to teenagers and young people of that time an amplified version of the fun things specific to the age before the Internet, mobile phones and virtual realities. It was a world fascinated by speed, motorcycles, cars and planes. Transferring some of its heroes to the second decade of the third millennium, ‘Top Gun: Maverick‘ mostly relies on a retro effect despite the new aircraft models. Of course, the most precious retro element of all is Tom Cruise himself, an actor I admire for his past achievements in other genres, and for what he does in action movies (though I am finding the ‘Mission: Impossible’ series much more interesting) . The result, in my opinion, is a huge public success but not an artistic success.
What I liked about this movie: First of all, Tom Cruise, the actor who manages to insuflate some life into action heroes, who looks at 60 like he’s 40 and who makes this sequel look like it’s done 10 years and not 34 years after the original movie. Retro elements (clothing, music, motorcycles and airplanes) that make the conflict between generations acceptable, which is one of the main themes of the film. The fine cinematography in some of the action sequences. The discrete romantic story between the lead hero and the heroine played by Jennifer Connelly, the only credible interpersonal relationship in the film.
What I liked least: The militaristic atmosphere. The scene with muscular soldiers. The schematism of the characters. Predictability of the story. Pretentious dialogues – some serious, some that intent to be funny.
What left me indifferent: the aerial combat scenes and the fact that the actors filmed in real planes and were intensely physically stressed. Pseudo-technical details of the aircraft or of the planning and execution of the military operation. Schematic sub-stories related to values such as friendship or intergenerational relationships. The bla-bla about discipline, indiscipline and initiative.
At the end of the day, ‘Top Gun: Maverick‘ is nothing more than a package for aerial combat scenes and another movie in which Tom Cruise defies the laws of ageing. There are many, many fans of these topics who have turned their enthusiasm into movie tickets and good grades for film. My opinion is that ‘Top Gun: Maverick‘ is just another mediocre action movie. Luckily for the producers, my opinion is in the minority.
Scriu acest articol pe un laptop care are o tastatură bilingvă (engleză și ebraică), folosind aranjamentul QWERTY al literelor latine (de fapt, ale alfabetului englez). Dacă laptopul meu ar fi fost fabricat în spațiul francofon, aș folosi probabil varianta AZERTY, iar în spațiul germanofon varianta QWERTZ. Acestea sunt însă derivate locale ale aceluiași standard. Editorul meu (mă refer desigur la software) folosește combinația Ctrl+X pentru a șterge porțiuni marcate de text, Ctrl+C pentru a le copia și Ctrl+V pentru a le reproduce (‘paste’). Care este originea acestor combinații folosite astăzi pe miliarde de calculatoare, terminale de comunicații, telefoane inteligente și alte aparate care utilizează sau emulează tastaturi? Și de ce tocmai aceste aranjamente, și nu altele, poate mai firești și chiar mai eficiente?
(sursa imaginii – arhiva personală a autorului)
Originile aranjamentului QWERTY sunt încă înconjurate de o anumită doză de mister. Sunt cunoscuți inventatorii, problemele cu care s-au confruntat, dar nu și criteriile exacte care i-au ghidat în alegerea soluției. Principalul inventator de al cărui nume este legată tastatura QWERTY, ca una dintre componentele principale ale primelor modele de mașini de scris comerciale americane, este Christopher Latham Scholes (1819 – 1890). În 1866, era editorul unui ziar în statul american Milwaukee și căuta modalități de a face mai eficient procesul editorial și de producție al ziarului. Partenerii săi erau tipograful Samuel W. Soule și avocatul și inventatorul amator Carlos Glidden. Mașinile mecanice de scris nu erau chiar o noutate. Primul prototip cunoscut este cel al englezului Henry Mill din 1714, și încercările se multiplicaseră, mai ales în Lumea Nouă, unde publicarea ziarelor locale și naționale devenise o industrie în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Problemele care îl preocupau pe Scholes erau practice. Noile mașini trebuiau să-și acopere costurile, să depășească în eficiență scrisul de mână și să evite blocajele, în așa fel încât să devină instrumente aflate la îndemâna tuturor. Primul brevet al celor trei a fost înregistrat în 1868, dar tastatura avea un aranjament alfabetic, iar tastele aveau o formă asemănătoare clapelor de pian. Cel care a contribuit la transformarea tastelor în clape independente a fost un alt inventator, Matthias Schwalback, care a patentat sistemul împreună cu Scholes prin anii 1870-71.
Prima versiune apropiată de QWERTY (de fapt QWE.TY) datează din 1872 și i se datorează lui Scholes și lui James Densmore, un alt inventator, cu un simț de business foarte avansat. Motivele pentru care au ajuns la această soluție nu sunt însă nici până astăzi complet elucidate. Se poate spune că inventatorii mașinii de scris au luat cu ei în morminte secretele deciziilor legate de așezarea literelor pe tastaturi. Nu există nicio probă materială, cererile de brevete nu includ explicații în introduceri, și nu au rămas nici notițe sau mărturii directe. Este un câmp fertil pentru presupuneri și teorii speculative, iar asta este exact ceea ce fac istoricii științei și tehnologiei de un secol și jumătate încoace. Printre ei i-aș menționa pe Charles Weller și a sa ‘The Early History of the Typewriter’, publicată în 1918, și Richard N. Current care, în 1954, a publicat ‘The Typewriter and the Men Who Made it’. Dintre contribuțiile mai recente merită menționată cea din anul 2011, a cercetătorilor de la Universitatea din Kyoto, Japonia. Aceștia din urmă au lansat teoria conform căreia optimizarea ar fi luat în considerare eficiența operatorilor de telegraf, care trebuiau să transcrie mesaje care soseau în cod Morse. Pe cât de interesantă este aceasta teorie, ea nu este confirmată de niciun document istoric. Ceea ce este mai plauzibil este că Scholes și colegii sai au încercat să disperseze combinațiile foarte frecvente de litere în limba engleza pentru a evita blocajul mecanic rezultat din apăsarea simultană a două taste vecine. Ar fi jucat un rol și experiența de tipografi a inventatorilor, care ar fi înlesnit utilizarea de tastaturi similare și pentru culegerea literelor în tipografie, mecanizând unul dintre procesele cele mai laborioase din fluxul operațional al tipografiilor.
Sigur este că în 1874 aranjamentul era aproape stabil, iar licența a fost vândută lui Eliphalet Remington și firmei sale, producătorii celebrelor linii de mașini de scris Remington, care au dominat piața vreme de mai bine de un secol. ‘Standardul Remington Numărul 2’, publicat în 1978, este aproape identic cu aranjamentul de astăzi, cu două excepții: tastele M și ;, respectiv C și X, care au fost inversate mai târziu. Teleprinterele distribuite pe piață după 1928, de compania Teletype Corporation, au preluat aranjamentul mașinilor de scris și, începând cu anii 1950-60, acestea au fost folosite ca dispozitive de introducere de date în calculatoarele numerice. Modelul IBM-610 a fost primul care a modificat o mașină de scris electrică pentru introducerea datelor în calculatoare mainframe care puteau uneori fi localizate la distanță. Teletype Corporation a introdus în anii ‘60 codificarea standard (ASCII) a caracterelor, ceea ce a permis interoperabilitatea cu modele diferite de calculatoare. Folosirea sistemului QWERTY a părut firească și pentru calculatoarele personale, fiind deja considerată standard. Este important de subliniat că era (și este încă) vorba despre un standard de facto, și nu despre unul oficial. Adaptările naționale cu caractere speciale s-au răspândit odată cu dezvoltarea diferitelor piețe de calculatoare și aplicații. Cea mai recentă actualizare a standardului românesc de tastatură (incluzând diacriticele) datează din 2004. Au apărut și tastaturile bilingve, iar aplicațiile software și telefonia mobilă fac din folosirea variantelor lingvistice operații la îndemâna tuturor.
Cu toate că este aproape universal adoptat, aranjamentul QWERTY are criticii săi și chiar și competitori. Una dintre cei mai cunoscute alternative este sistemul Dvorak, inventat și patentat în 1936 de psihologul american August Dvorak (1895-1974), alături de cumnatul său William Dealey. Adepții săi îl consideră o alternativă mai rapidă și mai ergonomică aranjamentului QWERTY. Ei susțin că aranjamentul Dvorak necesită mai puțină mișcare a degetelor și, ca rezultat, reduce erorile, crește viteza de tastare, reduce leziunile de efort repetitive și este pur și simplu mai confortabil decât QWERTY. Tabăra cealaltă însă susține că diferențele, când există, sunt minore și nu justifică costul uriaș al unei schimbări.
Dacă am ajuns deja în lumea calculatoarelor personale, a laptopurilor și a tabletelor, cei care le folosim ca instrumente de lucru sau pentru editarea corespondenței personale, probabil că ștergem și copiem zilnic porțiuni din text folosind tasta Ctrl în ecosistemul Windows și cmd în cel al lui Apple, împreună cu una dintre literele Z, X, C, V. Povestea comenzilor rapide (‘shortcuts’) Ctrl+Z, Ctrl+X, Ctrl+C și Ctrl+V pentru anulare, tăiere, copiere și inserare datează de la începutul anilor 1980. Originea acestor comenzi rapide se află pe computerul Apple Lisa, lansat în 1983. Lisa a fost un precursor al Macintosh-ului și al primului computer Apple care era dotat cu ‘mouse’. Combinațiile inițiale foloseau o tastă specială ‘Apple’ care în timp a fost înlocuită cu ‘cmd’ în ecosistemul MacOS. Tasta Apple+Z a servit inițial atât ca tastă Anulare, cât și ca tastă Reface (Revenire), în loc de comanda de anulare în mai mulți pași pe care o cunoaștem astăzi. Aceste taste sunt la îndemână pe o tastatură QWERTY, deoarece sunt situate în colțul din stânga jos al tastaturii, lângă tastele ‘meta’, cum ar fi Apple (pe Lisa), cmd (pe Mac) și Ctrl (pe Windows). Deci, dacă utilizați mouse-ul unui computer cu mâna dreaptă, puteți declanșa rapid aceste funcții utilizate frecvent cu mâna stângă. Microsoft a cumpărat licența de utilizare a comenzilor rapide pentru Windows, dar a introdus-o abia în Windows 3.1, preferând până atunci folosirea unor combinații inventate de ei (de exemplu Shift-Delete în loc de Ctrl-X), care mai pot fi utilizate și astăzi. Majoritatea utilizatorilor însă au trecut deja la utilizarea combinațiilor universal cunoscute.
Dar ‘Ctrl-Alt-Del’ – celebra combinație de taste care permite repornirea unui calculator care rulează un sistem de operare Windows sau din familia acestuia, atunci când nimic altceva nu mai poate ajuta? Care este istoria sa? Ei bine, ca și în cazul altor precedente celebre, este vorba despre o funcție care nu era destinată utilizatorilor și care ar fi trebuit să rămână ‘secretă’, accesibilă doar pentru tehnicieni și pentru cei care scriu programe și proiectează produse. Pe inventatorul acestei combinații îl cheamă David Bradley, are acum peste 70 de ani și făcea parte din echipa care proiecta primele calculatoare personale (PC) ale lui IBM. Combinația fusese creată la origine deoarece Bradley și ceilalți 11 ingineri care construiau primul IBM-PC aveau nevoie de o modalitate mai rapidă de a reporni calculatorul atunci când codul lor îl bloca din cauza ‘bug’-urilor. Îl deconectaseră și îl reconectaseră de mii de ori – o altă metodă verificată, dar lentă, cunoscută oricărui utilizator de PC până astăzi. Bradley a venit cu o altă soluție: combinația Ctrl+Alt+Del care declanșa un proces de reboot. Tastele fiind depărtate, această gimnastică cu degetele, concepută intenționat pentru a nu șterge niciodată munca utilă printr-o greșeală accidentală, este acum universală. Bradley nu și-a imaginat însă niciodată că ‘scurtătura’ va fi folosită de cineva din afara propriei sale echipe, cu atât mai puțin că va deveni un standard de facto în industrie și un fenomen cultural, o operație de rutină utilizată zilnic de sute de milioane de utilizatori. Aviz programatorilor de azi și de mâine: funcțiile ‘secrete’, ca și orice altă secvență de cod rapid riscă întotdeauna să fie descoperite și utilizate. La bine și la rău.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
A black hat rolls pushed by the wind into a forest in the scene that opens ‘Miller’s Crossing‘, the 1990 film by the Coen brothers (officially only Joel is credited with directing). It is the first of several hats to roll in this film, and each of these frames emphatically marks the end of a scene. It is one of the visual motifs of this stylish film, the third in the Coen brothers‘ filmography and, in my opinion, their first memorable film. All the hallmarks of the ‘Coen brand’ are already present in ‘Miller’s Crossing‘: respect for the cinematic tradition of Hollywood’s predecessors, including references or quotes from classic movies, a well-written story with clever dialogue and consistent characters that allow actors to perform some of the best roles of their careers, creative reconstruction of the historical period in which the story takes place, consistent visual design and an excellent soundtrack. The Coen brothers don’t shy away from making entertaining movies, but the entertainment is always high quality.
It’s a gangster story, but complicated enough to require the viewers’ attention to understand and watch it. The film’s hero, Tom Reagan, is a rather atypical gangster in an American city during the Prohibition. Unlike those around him, he uses his brain more than his pistols or fists, in fact he even gets a significant amount of beatings throughout the film. The city is the scene of wars between two rival gangs, and Tom will in turn be the trusted man of the two clan chiefs. ‘Trust’ is actually a word with somewhat uncertain meanings in a world where betrayal and corruption are the rule, where money and thirst for power dominate everyone’s actions. Like many lone heroes in ‘noir’ movies, Tom Reagan has a code of ethics different than the one of many around him. Added to all this are the complications arising from the fact that Tom has a love affair with the girlfriend of one of the mob chiefs. Survival is only possible by using the resources at his disposal – intelligence and a sense of humor.
One of the special talents of the Coen brothers is to use actors who specialize in supporting roles and to give them generous parts. For some of them, their films have been launching or re-launching career ramps. Gabriel Byrne creates a leading anthological role and with it an iconic figure, who joins the genre roles created by Humphrey Bogart. Marcia Gay Harden is so mysterious, vulnerable and attractive that I wonder why she didn’t have a more spectacular career. (The answer may be that she was not lucky enough to work with directors like the Coen brothers in more movies). Albert Finney and Jon Polito play the roles of the two mobsters, very different from each other, each very good in a very appropriate role. Last but not least, John Turturro, another supporting roles actor, also appears here in a supporting role, but it includes a memorable key scene with Byrne, a scene that those who have seen the film will not easily forget. The visual design, the sets, the music – each of them are treated with professionalism and contribute to the creation of a stylistic imprint that the Coen brothers will perfect in the next films. The two are very attentive to detail, but the reconstruction is not meant to be documentary. It’s America of the Prohibition, but it’s not about a specific city in a certain geographic area and in an exactly defined year. The historical period in which the action takes place is reconstructed through the personal vision of the authors of the film.
The early 1990s were an exceptional period for gangster movies in American cinema. In addition to well-known directors such as Scorsese and De Palma, who continued to make very good films, David Lynch and the Coen brothers appeared with creative and different approaches, and Tarantino was waiting behind the corner. ‘Miller’s Crossing‘ is, in my opinion, the Coen brothers‘ first outstanding film. It came a little too early, but it grew in time and became part of a filmography in which other remarkable films were to appear. All the signs of the Coen brand are already present in this ageless film.
The local cinematheque screened in a preview session one of the Israeli films that has a good chance of becoming the summer hit of 2022. The title is ‘Hummus Full Trailer‘, an action comedy that gathers in its cast some of the most popular Israeli actors and is directed by Asaf Kobrovsky, who is also a co-writer. Kobrovsky is in his first film, but this can hardly be felt. The story combines the genres of action comedies and gangster movies with local comedies in the tradition of ‘bourekas movies’, inspired by Israeli reality. It is a complex reality, but it can also be a good source for comedy. Violent conflicts in today’s Israeli society ultimately have, if we think about it, a healthy dose of nonsense, and one of the best ways to deal with conflict and violence is to laugh about them
The story is well structured and could belong to some of the most successful films of the genre anywhere in the world. In the huge harbor of Haifa, a corrupt official rounds off his income by smuggling in illegal containers. When he is assassinated, three containers are waiting for their recipients. Each of them has a precious, illegal, and explosive – figuratively, if not literally -charge. The recipients are mobsters of various categories and nationalities, among those who violently confront each other in the underground world of Israel: gangsters from the old guard, newcomers from the former USSR, ultra-religious Jews and Arab traffickers. Added to them is a gay couple of … flower merchants. The mix-up of the containers leads to a crazy race on the roads of Israel, which can only end with a bloody shooting duel … like in the movies. On the way, every minute, countless jokes and more or less original comic situations, based on stereotypes related to ethnic and religious groups, but also with a few well-aimed satirical current arrows.
I liked the movie. The script is well written, the comic situations abound and the laughter comes often and spontaneously, without much vulgarity. Many of the characters are well-defined, and even if they represent stereotypes, the talent and experience of the actors bring them to life on screen. Moni Moshonov adds another role to the gallery of mob bosses he played in previous films, perhaps a kind of parody of them. His out of the screen son, Michael Moshonov, is his son in the film, a hi-tech nerd genius who tries without too much enthusiasm and without too much success to break away from the ‘family’ tradition. Menashe Noy and Keren Mor create a delicious and memorable couple of ultra-religious mobsters. Noticeable is also Yaniv Biton in a role of composition of great fun. There are also some misses. The cinematography, otherwise well-designed with clever uses of split screens, has a problem – perhaps technical – seeming to lack contrast in some scenes. The final scene is messy. The lack of experience in the Israeli movies in creating action scenes with many characters in which the ballet of violence is well orchestrated and filmed is obvious. Only very good directors of the genre succeed here, and Asaf Kobrovsky still has work to do in this direction.
It is worth paying attention to the details. There are many and significant. For example, the portrait of Itzhak Rabin on the wall of the harbor office of the mobster who is probably also a union leader. Or the scene in which the hungry Jews fill the Arabic restaurant on the day of the fast of the Jewish holiday of 9 Av. I believe that viewers will respond enthusiastically to this movie by filling theaters this summer, and perhaps by adding the film in the future to the beloved, seen and seen again gallery of Israeli comedies. If a movie like this has any moral conclusion, the one in ‘Humus Full Trailer’ is kind of … immoral. In a violent society where laws are made to be ignored, anyone can become a gangster. Even Holocaust survivors.
The film will hit theaters in Israel starting June 9.
