‘A ray of light in hard times’ – this is how one of the main heroines characterizes the events described in ‘Rosenstrasse‘, the 2003 film directed by Margarethe von Trotta. The episode took place in February-March 1943 and was one of the few, if not the only, public protest in Nazi Germany against the deportation and extermination of the Jews. The demonstrations took place on Berlin’s Roses Street (hence the name of the film) where hundreds of Jews who were to be deported to concentration and extermination camps were held in a former Jewish welfare center. They were organized by the non-Jewish wives of the arrested men, mixed couples having a special status in the context of the racial laws (the Nurenberg laws). This unique public display of solidarity with the Jewish population (albeit motivated by family ties) led to the release of about 1,800 Jews, most of whom survived the war. In German history, the episode is considered as proof that ‘it could have been otherwise’ and presented as one of the few moments of anti-Nazi civil resistance.
The screenplay (co-written by Margarethe von Trotta and Pamela Katz) is conceived as a journey into family history and rediscovery of identity that is undertaken more than 50 years after the war by Hannah Weinstein, a young Jewish New Yorker. Her mother, about whose biography the daughter knows very little, except that she came to the United States as a child after the war, seems to go through a crisis of identity radicalization, deciding to mourn her deceased husband according to the laws of Jewish orthodoxy and opposing vehemently Hannah’s marriage to a young non-Jew. With the help of a cousin who came to her father’s funeral, Hannah begins to retrace her mother’s biography and discovers that the 8-year-old Jewish girl had been rescued and sheltered during the last years of the war by Lena Fischer, a woman descended from the German aristocracy, who in turn was married to a Jew. Lena still lives in Berlin, and Hannah will travel to meet her. From here, the story of the events in Rosenstrasse is reconstructed through flash-backs that visually translate the accounts of the woman who, almost 60 years ago, had participated in the protests to save her husband, had met and taken under her protection the Jewish girl, remained alone in the world after her mother’s deportation.
Margarethe von Trotta is a multi-talented filmmaker – actress, screenwriter, director – who spent the first years of her career in the milieus of the French New Wave and then the German New Cinema, to establish herself in the following decades with films and roles in which she analyzes (especially) German history and brings into debate important figures and moments, some not without controversy. ‘Rosenstrasse‘ is an important film in its very subject matter, but it is an uneven film in its achievement. The most powerful part seemed to me to be the individual stories that reconstruct destinies – many tragic – broken by war and the horrors of the Holocaust. It is the secondary characters, some of whom only appear in a scene or two, that have the best chance of remaining in the viewers’ memory. The contemporary plot and especially the episodes set in America don’t hold up as solidly and are based too much on stereotypes. As in all of the director’s films, the prominent characters are women and the actresses are given the opportunity for solid roles. Maria Schrader (herself a remarkable director and actress) is excellent as the woman on a quest for the truth about her family history and her own identity. Katja Riemann and Doris Schade interpret the role of Lena at both ages with aplomb and dignity. I was less impressed by Jutta Lampe as the mother. The way her role is written does not clarify either her supposed identity crisis or the radical change that occurs towards the end. The episode of the flirtation with Goebbels, which would have led to the release of the prisoners, has been widely criticized, especially in Germany, because it appears to downplay the impact of the women’s protests. I think these criticisms are justified, although it seems that, historically, it was indeed Goebbels who ordered the release of the prisoners. Franz Rath‘s cinematography differentiates the leaps into the past by shooting in gray and metallic shades, almost black and white. ‘Rosenstrasse‘ remains an interesting and important film both for its subject matter and for the discussions it has generated and will continue to generate.
În continuarea explorării universului literar creat de Corina Ozon – unul dintre proiectele mele de blogger de carte din această vară – am citit cu plăcere și interes volumul ‘Povești scrise în palmă’ apărut în 2022 în colecția Violet a Editurii National. Titlul cărții deja sugerează ceva despre formatul textelor care alcătuiesc acest volum de vreo 130 de pagini: este vorba despre miniaturi – mini-nuvele de câteva pagini fiecare intercalate cu texte și mai scurte care ar putea fi definite ca poeme în proză (sau poate, unele, visuri în proză). Și totuși, la finalul lecturii, senzația nu este cea de a fi parcurs o carte ușurică decât poate dacă este măsurată în grame. Bogăția și intensitatea trăirilor declanșate de lectură sunt remarcabile.
‘Prologul’ deschide cartea cu o juxtapunere a unor amintiri despre o altă vârstă, care pare o altă lume. Lumea inocenței viselor și a jocurilor, opusă unui prezent perceput ca digitalizat în formă și uscat în conținut. Nostalgia domină:
‘ N-am mai văzut de mult copii alergând după fluturi pentru insectar şi culegând plante pentru ierbar.
N-am mai văzut copii căţăraţi în duzi şi murdari de la dude.
N-am mai văzut de mult fluturi.
Like pentru un peisaj frumos, invite la un joc şi share la gânduri. ‘ (pag. 8)
Urmează doua povestiri excepționale, care pentru mine au ridicat stacheta așteptărilor foarte sus. ‘Trei întâmplări șamanice’ și ‘Dulapul din perete’ propun situații care se afla în zona de întălnire a realității cu fantasticul, a banalului de zi cu zi cu coșmarurile. Atmosfera mi-a amintit de povestirile fantastice ale lui Edgar Alan Poe, cu elemente de gotic romantic presărate în colțuri ale decorului cotidian contemporan sau din trecutul nu prea îndepărtat. Fantasticul nu este neapărat ostil, uneori chiar pare prietenos. Un Poe scăldat în lumină și nu în umbre și tenebre. Este prima data când apare și decorul căminului studențesc cu reverberații dintr-o studenție plina de lipsuri materiale în care pot înflori iubirile intense sau peste care se poate așterne bezna coșmarurilor. Mai târziu, în textul cu titlul ‘Cine nu a iubit’ căminul va fi menționat astfel:
‘În căminul în care stăteam, erau şobolani mari. Îi vedeam cum mişunau prin gunoaiele din curtea interioară, iar la lumina lunii păreau nişte pisici grase. Pe holuri era întuneric și mergeam la baie cu frica să nu ne iasă vreunul în cale. Lăsam uşa deschisă la cameră şi o colegă stătea „de şase“. Aceeaşi colegă care, într-o seară, a căzut brusc pe pat cu ochii peste cap şi limba afară. Criză de epilepsie. … Nefericit e cel care nu a iubit sărac fiind și flămând, care nu s-a răzvrătit și nu a înfruntat lumea, care nu s-a luptat pentru iubirea sa. Acela va avea inima păzită mereu și nu va lăsa să intre în ea iubirea. Dar, și când va fi să vină, se va declanșa o tornadă care va rupe lacătele, oricât de multe ar fi, iar spaima va fi mare.‘ (pag. 97-98)
În câteva dintre povestirile care urmează eroinele (toate sunt scrise din perspectivă feminină) se raportează la evenimentele din trecut și se confruntă cu prezentul în contextul unor întâmplări care nu întotdeauna se petrec după o logică deterministă. Corina Ozon are buna intuiție de a nu furniza explicații. Eroinele sale par a eșua întotdeauna când încearcă să-și explice științific întâmplări ambigue și par a progresa în înțelegere atunci când recurg la trusa de scule a magicianului. La fel ca în viață, nu totul trebuie să fie explicat și nu totul poate fi explicat.
Câteva dintre texte sunt povești de iubire. Mai întotdeauna ele se termină rău, chiar dacă pleacă de la sentimente autentice. Sinceritatea iubirilor tinereții este astfel sugerată în proza care dă titlul volumului:
‘ Era o iarnă cu ger şi ne îngheţaseră mâinile în buzunare. Număram banii în staţia de autobuz, să vedem dacă ne pu- team cumpăra ţigări. Am intrat la împinge-tava, în centru, la Universitate. Atunci, printre oameni ponosiţi, care mâncau lacom în picioare, am plâns şi am jurat că nu voi mai călca pe acolo niciodată. Ai plâns şi tu de lacrimile mele şi mi-ai încălzit mâinile îngheţate în palmele tale. Şi, Doamne, cât de mult ne iubeam…
Seara ne plăcea să ne plimbăm prin Cotroceni, să privim ferestrele luminate din case şi din restaurante. Eram atât de ocupaţi să ne iubim, încât nu aveam timp să fim invidioşi pe cei de dincolo de ferestre. Cea mai bună băutură cu care ne răsfăţam era un rom cubanez. Cu care azi nici măcar n-aş murdări paharul. Şi, Doamne, cât de mult ne iubeam…
Era iubirea care îţi umplea toate cotloanele inimii, îţi intra în toate straturile pielii, te învăluia, o făceai mantie şi o purtai mereu cu tine. Nu ştia ce sunt răutatea şi egoismul. Împărţea tot, până la ultima celulă. Iar aceea reînvia mereu. ‘ (pag.33)
O foarte subtilă construcție narativă este folosita în ‘Indefinitus’, în care avem de-a face cu un zoom între micro (existență) și macro (societate), în timp ce ‘Schimbarea’ propune o intrigantă joacă cu planurile temporale. Un ton și o problematică mai grave sunt prezente în ‘Lovitura’, povestire în care o legătură conjugală saturată alunecă din rutină în violență:
‘Imediat ce rosti asta, își dădu seama ce greșeală făcuse. Din multe puncte de vedere. Știrbirea autorității în fața băiatului, momentul prost ales pe fondul iritației tatălui, care consumase alcool. Lipsa de credibilitate a implicării ei. Știa. Îi veneau toate acestea în minte de parcă le-ar fi citit dintr-un manual. Dar deja rostise cuvintele. Văzu cutia de bere trântită pe masă, băiatul care se pregătea să muște din sendviș și care rămăsese cu gură deschisă, apoi pumnul soțului ei îndreptându-se spre ea. Pe ochi i se așternu o pânză neagră și se trezi amețită pe gresia bucătăriei. Băiatul se aplecă deasupra ei și o ajută să se ridice. Ea se așeză încet pe scaun. Încă buimacă. El plecase din bucătărie; pe masă rămăsese cutia de bere într-o baltă de spumă. O urmă a furiei lui vulcanice. Se uită la ceas. Peste o oră începea emisiunea. Trebuia să fie acolo cu cel puțin o jumătate de oră înainte.‘ (pag. 86-87)
Poveștile din volum sunt rareori fericite. Personajele povestirilor Corinei Ozon se confruntă cu neadevărurile, infidelitățile, violența partenerilor. Cele mai multe relații eșuează, dar nu toate. ‘Ea îl iubește, el o iubește, ei o iubesc’ oferă un fel de anchetă sentimentală, o reconstituire a legăturii din fragmente. Iată o frumoasă glossă pe marginea conceptului de ‘dor’:
‘Îmi fusese tot timpul dor de el, dar nu-i spusesem asta. Ştiam că voia să rămână lucid, dar ştiam că şi lui îi fusese dor de mine. O simţisem din îmbrăţişarea lui, când ne revăzuserăm. Atunci am înțeles că oamenii nu au neapărat nevoie de cuvinte ca să se iubească, ci au nevoie să fie aproape şi să producă vibraţii. Dorul nu e doar absenţa celui iubit, ci și a stării de a fi iubit. Ne e dor să fim iubiţi. ‘ (pag. 90)
Atunci când este menționată, căsătoria pare un simbol al eșecului sau uzării relațiilor ca, de exemplu în ‘Mesajul de Crăciun’ în timp ce iubirea adevărată este de multe ori asociată cu crizele, cu suferința:
‘ Nefericit e cel care nu a iubit sărac fiind și flămând, care nu s-a răzvrătit și nu a înfruntat lumea, care nu s-a luptat pentru iubirea sa. Acela va avea inima păzită me- reu și nu va lăsa să intre în ea iubirea. Dar, și când va fi să vină, se va declanșa o tornadă care va rupe lacătele, oricât de multe ar fi, iar spaima va fi mare. ‘ (pag. 98)
Excepția ar fi povestea/poem din final cu titlul ‘lângă mine’. Ea conclude volumul cu un text despre stabilitate și stabilizarea vieții în cuplu.
‘Epilogul’ pecetluiește lectura și ne oferă o punere în perspectivă. Umbrele și misterele trebuie lăsate la locul lor și trăite fără teama. Iubirea tămăduiește și dă sens ansamblului de întâmplări, personaje și sentimente care este viața:
‘ Nu ne naştem învăţaţi să iubim. O luăm mereu de la început, uitând de fiecare dată unde am greşit ultima oară şi purtând de fiecare dată un ciob al sufletului frânt. Uneori, iubirea e narcisistă, îi place să se oglindească şi să-şi spună că ea e mai frumoasă decât iubirile de dinainte.
Iubirea se învaţă şi te învaţă cum e să fii om. Cu ea poţi atinge stelele şi curcubeul, poţi să mergi până la soare şi înapoi. ‘ (pag. 114)
‘Povești scrise în palma’ este o carte care lasă o impresie adâncă tocmai prin lipsa de ostentație, prin sinceritatea și demnitatea cu care personajele – femei la diferite vârste ale trăirilor – se confruntă cu problemele și cu sentimentele. Romanticul se întâlnește cu fantasticul, și finețea scrierii subliniază caracterele. Este evident că scriitoarea își iubește personajele. Unele dintre ele sunt, poate, sub o formă sau alta, re-întruchipări, alter ego. Altele sunt extrase din cazuri reale sau sunt creații ale imaginației autoarei. Toate solicită empatie și acest sentiment se transmite dincolo de relația eroine literare – scriitoare, către cititori. O carte intensă, presărată cu iubire și fantastic și plină de trăire.
25 years have passed since the release of ‘Fin août, début septembre‘. Watching it a generation later was a very interesting experience for me. In 1998, Olivier Assayas had just enjoyed success with ‘Irma Vep’, until today considered one of his best films. He was then and is still today one of the best directors in France, in Europe and in the whole world. Mathieu Amalric is one of my favorite actors and he has never let me down. Two very good reasons, then, to see the film, and I didn’t regret it at all. In a way it could be a time capsule that takes us back 25 years. However, the years have not left a very visible mark, if we ignore the absence of the mobile phones. From a cinematographic point of view, ‘Fin août, début septembre‘ could still pass as an experimental film today, and I’m sure that film directors from one place or another are doing or planning similar experiments right now. Wheels are constantly being reinvented.
The main characters are mature people who, however, lived up to that moment in a kind of extension of their adolescences. Gabriel is a writer and editor in his 30s. He has just broken up with his ex-girlfriend and has started a relationship with Anne, a slightly younger and somewhat sassy girl. His friend, Adrien, is a writer of great talent, but whom the publishers are kind of boycotting. He is sick but tries to brave the illness and gets involved in a relationship with a very young girl. Much of the film is made up of dialogues between these friends and their girlfriends, and their respective boyfriends and girlfriends. Lots of dialogue, as in any film about French intellectual circles. The dramatic events will show up eventually, but what matters and what reveals the essence of the characters are precisely the dialogues.
Shot nervously with a very mobile 16mm camera, with spontaneous, perhaps improvised dialogues, the film leaves a strong sense of authenticity. Acting is outstanding. Mathieu Amalric is in top form and dominates the screen in a complex role, one of his best. His ailing friend, Adrien, is played with restraint and dignity by François Cluzet. The role of Anne is very well played by Virginie Ledoyen, an extremely talented actress. I don’t know exactly why, her career has not lived up to the promises, but it’s certainly not because of this role. Olivier Assayas makes a risky bet by putting the story (which still has plenty of interesting elements) on the back burner and devoting most of the screen time to life itself. He won, I think, the bet. I confess that I didn’t initially connect with what was happening on the screen either, and was intimidated by the avalanche of chatter. But my patience was rewarded, the characters became familiar and I started to care about them. Towards the end, the drama and emotion also appeared. ‘Fin août, début septembre‘ is a snapshot in the lives of the characters and a moment of quality in late 20th century French cinema.
Spre sfârșitul anului, când se vor face bilanțurile și se vor întocmi topurile, vor apărea și listele cuvintelor celor mai populare și ale celor inventate în 2023. În aceste liste va figura, sunt gata să pariez pe un pahar din băutura preferată (a mea este whisky single malt), și ‘Barbenheimer’. Născut din concatenarea titlurilor celor două filme de succes care au avut premiera americană în aceeași zi – 21 iulie –, ‘Barbenheimer’ reprezintă un fenomen cinematografic, cultural, social. ‘Barbie’ este o fantezie comică, regizată de Greta Gerwig, având-o ca eroină pe păpușa Barbie, în timp ce ‘Oppenheimer’ este o biografie cu elemente de thriller politic, regizată de Christopher Nolan, despre fizicianul J. Robert Oppenheimer, directorul științific al Proiectului Manhattan, în cadrul căruia au fost construite primele arme nucleare în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Lansarea simultană a filmelor ar părea un caz clasic de contraprogramare – o strategie de marketing în care un film diferit ca gen și atmosferă este lansat în aceeași zi cu un film major (în acest caz, ‘Barbie’ de la Warner Bros în competiție cu ‘Oppenheimer’ de la Universal). S-a întâmplat însă ceva, poate, neașteptat. Pe măsură ce data lansării lor se apropia, în loc ca Barbenheimer să creeze o rivalitate, au apărut multe sugestii de vizionare ca un film dublu și echipele de distribuire ale ambelor filme au răspuns, încurajând publicul să vizioneze filmele în aceeași zi. Campaniei i s-au alăturat celebrități precum actorul Tom Cruise. Nu am putut rezista și am făcut și eu același lucru – am văzut ambele filme, deși nu chiar în aceeași zi. Impresii și comentarii în cele ce urmează.
‘Barbie’ este scris de Greta Gerwig împreună cu partenerul ei, Noah Baumbach. Produs în cadrul francizei Mattel, este primul film cu actori care o are ca eroină pe Barbie, după numeroase filme animate computerizate, distribuite pe video și televiziune streaming. Barbie trăiește într-o lume ideală numită Barbieland. De fapt, ar trebui să folosesc pluralul, dar nu prea știu cum, căci este vorba nu doar despre păpușa blondă pe care o cunoaștem cu toții, ci despre toate întruchipările pe care aceasta le-a primit de-a lungul deceniilor – blonde și brunete, cu piele albă, galbenă, neagră sau de alte culori, mai slabe sau mai corpolente. Multiplele Barbie au profesiile cele mai diverse, de la medic la scriitoare laureată de Nobel, de la astronaută la președintă a Statelor Unite. În definitiv, universul Barbie a fost imaginat pentru a da curaj și încredere de sine fetițelor și a le insufla ideea că totul este posibil. Mai există și băieți, pe ei îi cheamă în general Ken, dar rostul lor este de a fi parteneri (asexuați) ai diferitelor Barbie, când acestea binevoiesc să le dea atenție. Introducerea filmului este excelentă, cu un citat din ‘Odiseea Spațială’ a lui Kubrick și cu text din off citit de Helen Mirren. Când Barbie cea blondă și stereotipă începe să aibă necazuri, sursa acestora este în lumea reală. Barbie va pleca să înfrunte realitatea și conflictul dintre universuri este inevitabil. Lumea reală nu seamănă cu cea ideală și amestecul dintre ele va cauza o revoluție în Barbieland care nu va fi neapărat în direcția cea bună. Trezirea la realitate sau, dacă vreți, umanizarea lui Barbie va avea un preț. ‘Barbie’-filmul funcționează bine în cea mai mare parte a timpului, mai ales când accentul este pus pe latura comică și muzicală. Mesajele sunt bine punctate și trec destul de bine ecranul – feminismul autentic și cel fals și felul în care produsele Barbie reflectă concepția societății despre locul, rolul și înfățișarea femeilor, misoginia mai mult sau mai puțin camuflată a societății contemporane, corporațiile cu mesajele lor aparent aliniate social, care ascund lăcomia capitalistă. Toate acestea sunt bine dozate și combinate cu ceea ce se întâmplă pe ecran până spre partea finală a filmului, când fie că scenariștii s-au luat puțin prea în serios, fie că nu au avut destulă inspirație și, în loc să continue să infuzeze mesajele dizolvate în divertisment, au recurs la retorică și au creat un final care mi s-a părut forțat și didactic. ‘Barbie’ merită să fie văzut pentru partea de ‘fun’, pentru culori, muzică și umor. Când ne jucăm cu păpușile, este bine să nu fim excesiv de serioși.
În ‘Oppenheimer’ al lui Christopher Nolan avem deja unul dintre candidații serioși la colectarea de Premii Oscar în ediția 2024. Este genul de filme care plac publicului american și criticilor totodată, povestea unei mari aventuri americane și biografia unei personalități care a făcut istorie. Docu-drama biografică aduce pe ecran povestea vieții savantului care a condus Proiectul Manhattan și stârnește întrebări actuale atunci, dar și astăzi despre responsabilitățile oamenilor de știință și despre riscurile cercetărilor și realizărilor tehnologice puse în slujba armatelor și a guvernelor. În distribuție apare o galerie impresionantă de vedete ale Hollywoodului, iar efectele speciale cu care este presărat filmul îi conferă o dimensiune suplimentară de atractivitate (plus amprenta Nolan). Există și destule aspecte de dramă politică, dar până la urmă calitățile principale ale acestui film, cele care vor rămâne după ce trece entuziasmul inițial, sunt legate de portretele extrem de veridice și bine documentate ale personalităților care au contribuit la succesul Proiectului Manhattan. Acțiunea din ‘Oppenheimer’ este structurată în trei planuri temporale care se derulează în paralel cu o viteză amețitoare. Planul biografic începe în anii 20, anii de studiu ai lui Oppenheimer în Europa, și se termină în lunile de după sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial și bombardamentele nucleare de la Hiroshima și Nagasaki. Ancheta înscenată din 1954, desfășurată într-un comitet secret, care a avut scopul de a-i refuza savantului (devenit incomod în urma opiniilor sale politice pacifiste) prelungirea nivelului de securitate care să-i permită accesul și colaborarea la programele nucleare americane, constituie al doilea nivel. În fine, audierile publice din 1958, la confirmarea în Senat a politicianului Lewis Strauss – inițial susținător, mai târziu inamic personal al lui Oppenheimer și principalul responsabil al căderii sale – reprezintă al treilea plan. Al doilea și al treilea nivel furnizează flash-back-urile care îl reconstituie pe primul. Pe tot parcursul dezvoltării biografiei sunt intercalate imagini scurte și spectaculoase care proiectează vizual gândurile lui Oppenheimer: misterele legate de structura universului la scară sub-atomică și la scară cosmică în prima parte a filmului și coșmarurile distrugerilor din perioada zorilor epocii atomice. Rezultatul este un film de trei ore în care secvențele se succed de multe ori cu rapiditatea montajului din clipurile video, în timp ce în alte cazuri, scene lungi și cu tentă de documentar înregistrează dezbaterile interminabile din comisiile secrete sau din cele publice. Colorul și alb-negru alternează pentru a da senzația de autenticitate. ‘Oppenheimer’ pare o enciclopedie de stiluri de montaj, toate însă adaptate scopului. Spectaculos, impresionant chiar în unele momente, dar nu ușor de urmărit.
Îi înțelegem mai bine pe Robert Oppenheimer, pe cei din jurul său și epoca în care au trăit după vizionarea acestui film? Probabil că da, din anumite puncte de vedere, dar nu complet totuși. Cartea care a inspirat filmul, ‘American Prometheus’, scrisa de Kai Bird și Martin J. Sherwin, de altfel una dintre multele biografii și cărți de știință scrise despre savant, are peste 700 de pagini. Unele aspecte legate de înrolarea savantului în program, viața personală și colaborarea cu colegii săi de generație sunt bine redate, altele sunt tratate superficial sau ignorate complet, cum ar fi cele legate de identitatea evreiască a lui Oppenheimer sau de deciziile sale de a abandona cercetarea științifică fundamentală pentru aspectele practice ale programului militar (din acest motiv Oppenheimer nu a primit niciun Premiu Nobel). Oppenheimer este un caz celebru de conștiință, un savant care, după ce a contribuit la deschiderea cutiei Pandorei nucleare, a înțeles mai devreme decât alții consecințele și pericolele unei lumi care trăiește de atunci sub amenințarea ‘echilibrului’ nuclear. Evenimentele ultimilor ani, inclusiv revenirea ‘șantajului atomic’ în contextul invaziei rusești în Ucraina, au demonstrat că nu este vorba doar despre evenimente istorice. Secvența finală reprezintă un avertisment care nu va fi uitat ușor de cei care au văzut filmul.
Care a fost rezultatul la casele de bilete? Ambele filme au avut vânzări peste așteptări și și-au depășit în trei zile de proiecții, cheltuielile de producție. ‘Barbie’ și ‘Oppenheimer’ au ocupat primele două locuri în topurile weekendului 21-23 iulie cu încasări totale de 310,8 milioane de dolari, comparativ cu 245 de milioane de dolari (145 de milioane ‘Barbie’, 100 de milioane ‘Oppenheimer’) cheltuieli de producție. Fenomenul Barbenheimer a fost creditat cu creșterea interesului pentru ambele filme, în total 79% din biletele vândute în weekend (52% pentru Bărbie și 27% pentru Oppenheimer) fiind pentru cele două filme. Nu au întârziat să apară nici comparațiile comerciale și cronicile paralele. În săptămânalul ‘The Economist’ s-a observat că „cele două filme încapsulează unele dintre capriciile industriei cinematografice moderne”, ‘Barbie’ fiind un film bazat pe o franciză comercială care a reușit să încaseze de două ori mai mult (în weekendul de lansare) decât ‘Oppenheimer’, un film independent. Articolul subliniază, de asemenea, că, odată cu apariția anxietății nucleare crescute ca urmare a invaziei ruse a Ucrainei și a evoluțiilor din jurul arsenalelor nucleare din China și Coreea de Nord, publicul este mai puțin dispus să vadă un film de docu-dramă realist precum ‘Oppenheimer’ și mai degrabă preferă o comedie escapistă, cum ar fi ‘Barbie’. Alte articole subliniază similitudinile dintre filme, inclusiv faptul că Nolan și Gerwig sunt amândoi regizori de prim rang, nominalizați la Oscar și că ambii au avut la dispoziție distribuții pline de vedete. Scriind pentru publicația internetică ‘The Escapist’, criticul Darren Mooney a găsit, de asemenea, asemănări între cele două filme, menționând că ambele „se referă la relația care există între imaginație și realitate, precum și despre ceea ce se întâmplă atunci când ideile încep să se manifeste în lumea corporală. În ambele cazuri, rezultatele sunt fundamental terifiante, deși filmele ajung la concluzii categoric diferite.” Sonia Rao de la ‘The Washington Post’ observa că cele două filme împărtășesc o noțiune comună – „coruptibilitatea bărbaților” –, în timp ce Tyler Austin Harper de la același ziar scria că ambele filme explorează noțiunea teoretică a Antropocenului, epoca geologică definită de impactul umanității: „În ciuda diferențelor lor aparente, atât ‘Barbie’, cât și ‘Oppenheimer’ spun povestea ideilor de bază ale secolului XX: accelerarea militarismului și a consumului nelimitat”. În fine, publicația ‘WIRED’ – revistă americană lunară, publicată în ediții tipărite și online, care se concentrează asupra modului în care tehnologiile emergente afectează cultura, economia și politica – consideră că ‘Barbenheimer’ ar putea salva – temporar – industria cinematografică, înainte de implozia cauzată de conflictul de muncă de la Hollywood început în luna mai de scenariștii îngrijorați de impactul Inteligenței Artificiale asupra meseriei lor și continuat în iulie de peste 65 000 de actori, care au oprit producțiile, în timp ce luptă pentru salarii mai mari pe fondul inflației și al unei industrii de divertisment în evoluție rapidă. Săptămânalul TIME, pe de altă parte, consideră că ‘Barbenheimer nu va rezolva multiplele probleme ale Hollywood-ului’.
Unul dintre cele mai optimiste comentarii îi aparține legendarului regizor Francis Ford Coppola, autorul filmului ‘Nașul’ – considerat cel mai bun film din istoria cinematografiei. ‘Faptul că oamenii umplu săli mari să le vadă și că nu sunt nici sequel, nici prequel, nu au nici un număr atașat, adică sunt adevărate creații, originale și unice, este o victorie pentru cinema’. Nu pot decât să fie de acord cu el. ‘Barbie’ și ‘Oppenheimer’ reprezintă ca genuri cinematografice doua fațete opuse ale industriei – divertismentul aparent escapist și filmul cu ambiții de dramă istorică și politică. Ambele abordează, fiecare în felul său, aspecte relevante ale lumii contemporane. Fiecare dintre ele oferă complexitate, adâncime, părți frumoase și interesante, interpretări actoricești remarcabile, efecte speciale cu semnificație. Nu sunt filme perfecte, fiecare are și defectele sale, dar sunt filme interesante și captivante, și publicul răspunde umplând sălile de cinema pentru a le vedea – separat sau împreună. Industria cinematografică trăiește și este relevantă, și eu cred că fabricile de vise vor depăși greutățile și vor continua să producă și coșmaruri, și vise frumoase.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Summer. I was looking for an action comedy with an interesting cast that manages to capture and hold my attention for the whole duration of the movie, amuse and relax me. I chose ‘Gringo‘, the 2018 film by Nash Edgerton, a director about whom I confess I didn’t know much. But I knew enough about David Oyelowo, Amanda Seyfried, Thandiwe Newton and especially Charlize Theron to make me watch it. I’m not sorry at all.
Harold Soyinka is the unhappiest guy on Earth. He works for a pharmaceutical company that has a revolutionary product – medical cannabis in pill form. The company is about to merge with another company. For this purpose, it abandons the export to Mexico, where the ‘customers’ were the drug cartels. His position becomes redundant. The bosses of the company lie to him, and his wife cheats on him. Desperate, he decides to stage a kidnapping to collect the insurance money, but the company had also canceled the insurance. Harold suddenly finds himself alone in Mexico, hunted by local mobsters and his company bosses. Could the situation become worse? Those who will see the film will find that it could.
‘Gringo‘ is well written, the story makes sense, the characters are convincing, the dialogues are funny and sprinkled with good quality dark humor. The actors play in a relaxed manner and it is visible that they are having fun too. The genre of films dealing with organized crime and various types of trafficking on the US-Mexico border has produced many interesting films, most of them violent and dramatic. ‘Gringo‘ approaches this material in a lighter manner, but I think it’s worth watching, especially for those looking for quality entertainment on a hot summer’s day.
We always expect surprises and extremes from the Korean director Park Chan-wook. ‘Decision to Leave‘ (Korean title is ‘Heojil kyolshim‘) seems to deviate from this rule. There is no complete lack of shocking shots, but we are far from the eroticism or violence of his previous films. This 2022 production is a combination of police investigation, psychological thriller and above all a toxic and obsessive love story. It’s a coming-of-age film that confirms that Park Chan-wook is one of the most exciting Korean directors of the moment.
Hae-joon is a police officer specializing in complicated crime cases. In the first part of the film we find him in Busan where interesting cases abound, some of them unexplained. Hae-joon is an insomniac and his marriage is faltering. His wife works far away and the couple only see each other on weekends. The investigation into the mountaintop death of an immigration official who was an experienced mountaineer brings him into contact with Seo-rae, the victim’s much younger wife, a beautiful woman of Chinese descent, who becomes the prime suspect. Hae-joon follows the woman and becomes interested in her for reasons beyond the professional reasons. The death is classified as suicide, but neither the case nor the relationship between the two ends there. 13 months later, the two meet again in Ipo, a much quieter town by the sea. Hae-joon tries to fix his own marriage while Seo-rae is remarried to a financial analyst who has quite a few enemies. His death becomes the first murder in Ipo after a long time. Hae-joon investigates again, Seo-rae is again a suspect. However, the cases are much more complex than the policeman suspects and his feelings towards the young woman do not help him at all in the investigations.
Park Chan-wook has stated in interviews that one of the film’s inspirations was Scandinavian detective novels. Indeed, the visual experience constructed by the director and his cinematographer Kim Ji-yong reflects this. Many scenes take place at night or in dimly lit interiors, and when the scenes take place during the day, the colors are metallic and the sky is almost always overcast. Nature blends unsettlingly and ultimately overwhelmingly into the story. In the narration, Park Chan-wook uses a very interesting method, alternating the thoughts of detective Hae-joon, the main character, in the real images. The sense that the story is being told from the man’s point of view is very well suggested, just visually, without using voice-overs like other directors would have done. The two actors who play the main roles – Park Hae-il and Tang Wei – each play their roles very well, but the chemistry between the two did not seem to work very well. Maybe it’s my problem too because I’m not very familiar with Asian communication codes and facial expressions. I was able to connect with each of them individually, but I didn’t feel the passion between them that should fuel what’s happening on screen. The film is impressive as it is, but I wish Park Chan-wook was more daring like he was in some of his previous films.
The 1962 missile crisis, triggered by the Soviet Union’s installation of nuclear-armed missiles in Cuba, has already spawned a few bookshelves and a few dozen movies for the big and small screens. It should be noted that despite the amount of written information available, many aspects of the crisis have remained secret to this day. This is also the case with the events and characters of the film ‘The Courier‘, released in 2020, directed by Dominic Cooke. We will not know soon, and may never know, whether Colonel Oleg Penkovsky was really the highest-ranking official in the Soviet hierarchy who agreed to pass information to the United States during the Cold War, and not a possible double agent who faked defection to transmit false information. Nor will we know whether the British businessman Greville Wynne, Penkovsky’s liaison with Western agencies, was really just a courier, or had already been enlisted in the British intelligence services for many years. The film script, signed by Tom O’Connor, starts from the known facts and adopts a plausible hypothesis, but not the only possible one.
When Penkovsky offers his services to American intelligence, the CIA asks the help of the British MI-6 service to find a courier who will not arouse the suspicions of Soviet counterintelligence. Wynne is chosen somewhat at random and agrees to play this dangerous role because it is suggested that his actions may save the world from nuclear catastrophe. He’s a very implausible spy – a bit drunk, a bit unfaithful in marriage – and that’s exactly why the scheme works well for a while. A friendship grows between Wynne and Penkovsky, also a little plausible in the years of the Cold War. We also know their families and we know that they will suffer terribly if they are caught. When this happens, the two disappear into the cellars of the KGB. Penkovsky’s fate is sealed, and Wynne can only get away easier if he convinces his torturous interrogators that he had no idea about the nature of the information he was smuggling out of the Soviet Union. And yet, the sacrifice made by the two will not have been in vain. Using the information transmitted by Penkovsky, the Americans manage to prevent aggressive actions by the Russians and finally obtain the withdrawal of the missiles from Cuba.
Although Dominic Cooke is a director with little experience in feature films, ‘The Courier‘ is professionally made, the narrative is cursive and the atmosphere is very well rendered, both in the sequences depicting the Soviet Union and those taking place in England. If we were not informed, we could think that it is a film made in that period. Benedict Cumberbatch is terrific as always. The actor melts into the character, becomes the character. Along with Merab Ninidze, they form a couple of people who meet, get to know each other, become friends and risk everything for a cause that is more important even than their lives. The thriller part, also well done, only takes up about a quarter of the film’s duration, and fans of the genre may be a little disappointed. The other viewers will be left with a human story about two people who, during the conflict, tried to change something, and probably succeeded, but at a huge personal cost. ‘The Courier‘ had the misfortune of being launched in the year of the pandemic and because of this it did not enjoy the public success it deserved. I hope it recovers in time and takes its rightful place among the good films of 2020.
‘Murmur’ – apărut în colecția ‘821.135.1 – Scriitori români contemporani’ a Editurii Humanitas este al patrulea roman al prozatorului (pentru adulți și pentru copii), traducătorului și editorului Mircea Pricăjan. Scrisă intre 2016 și 2020, este o carte care impresionează prin maturitate și originalitate, printr-o stăpânire a uneltelor meseriei care-i permit autorului să scrie o proză modernă și în același timp accesibilă, prin combinația dintre sinceritatea mărturisirii și capacitatea de a acoperi istoric o perioadă complexă. Nu pot spune că aș fi citit-o dintr-o răsuflare, căci este și o carte care își implică activ cititorii, dar pot mărturisi că am respirat adânc de multe ori în timpul lecturii.
Dacă ‘Murmur’ ar fi fost scrisă în tiparele narațiunii clasice, în care ceasornicul narațiunii urmează scurgerea cronologică a timpului, ea ar fi putut fi o saga de familie acoperind patru generații și o perioadă istorica începând cu sfârșitul celui de-al doilea război mondial până în 2018 sau 2019. Așa cum a conceput-o Mircea Pricăjan, narațiunea alternează între diferite momente ale acestei perioade și este prezentată din puncte de vedere diferite. Cartea are doar 230 de pagini, dar la sfârșitul lecturii senzația este cea a citirii unui roman cronică de familie de două sau trei ori mai gros, și asta nu din cauza unui stil greoi (dimpotrivă!) ci datorită complexității personajelor și a situațiilor. Câteva dintre capitole sunt povestite la persoana întâi de unul dintre personajele principale, Matei, ale cărui date biografice par a coincide cu cele ale scriitorului (născut în 1980). În majoritatea celorlalte capitole, însă, este utilizată persoana a treia. Celălalt personaj principal este Bunicul sau Moșulică, o figură cu dimensiuni mitice și idilice în același timp, care se vă dezvălui de-a lungul cărții ca având o istorie personală mult mai complexă decât pare la prima vedere.
‘Bunicu’ pleca des în pădure. De acolo venea cu urzici pentru tocănițe, cu măceșe pentru dulceață, cu ciuperci de toate felurile (avea o carte hărtănită pe care o consulta la fața locului și niciodată nu aducea vreun soi otrăvitor), din pădure aducea nuielele de alun pe care le folosea în grădină ca araci pentru fasole și tot din pădure venea întotdeauna cu două buchețele de flori plăpânde, de se minunau Bunica și nepoțica deopotrivă că reușea să ajungă cu ele întregi, încă semețe.’ (pag.12)
Într-unul dintre primele capitole ale cărții, Matei își amintește de una dintre excursiile în pădure, împreună cu Bunicul și cu sora lui, cu doi ani mai mare. După ce ucide un șarpe care ar fi putut periclita viața copiilor, Bunicul le povestește la un popas un episod din istoria sa personala, petrecut cu peste 40 de ani în urma. Tânăr de la țară, înrolat în jandarmerie în primii ani ai comunismului, participase la căutarea și arestarea într-un sat de munte a unui ‘dușman al poporului’, folosind câteva dintre metodele violente de anchetă și urmărire, caracteristice primului deceniu de represiune comunistă. Spre deosebire de colegul cu care lucra, nu simțea vreo ‘ură de clasă’ față de prizonierul capturat, îndeplinea doar ordine și simțea că ceva nu este în regulă cu ceea ce făcea. Sentimentul onoarei îl determină ceva mai tărziu să renunțe la cariera militara și să reînceapă viața de la început, alături de tânăra să soție.
Construcția narativa este interesanta și solicita atenția cititorilor. Bunicul Viorel și nepotul Matei sunt cei doi poli ai poveștii. Între cei doi este un spatiu de o generație, dar personajul tatălui, Vlad, joacă un rol secundar în roman. Cititorii vor reconstitui treptat povestea vieții bunicului din amintirile nepotului, declanșate și ele de evenimente care se petrec în prezentul românesc al celui de-al doilea deceniu al noului mileniu. Mecanismele memoriei funcționează pe canale multiple. Uneori este vorba despre amintirile copilului. Acestea pot include și relatările bunicului. Alte ori avem de-a face cu o expunere aparent neutră (capitolul care descrie ultima zi de lucru a bunicului Viorel) care este și ea însă reconstituită din mărturii. În fine, de câteva ori intervin și visele. Scriitorul pare a ne spune că orice narațiune este în fond subiectivă sau construită din povești care au fiecare o doză de perspectivă personala.
‘I s-a părut incredibil felul lejer în care ei primiseră povestea lui – aproape ca și când exact asta era, doar o poveste. Dar oare nu e așa? s-a întrebat. Oare cât din ce le-am spus, câte detalii, câte cuvinte, câte sentimente sunt chiar așa cum au fost? Îndoiala asta ucigător de crudă o avea de mulți ani și, de fiecare data când îl învenina, făcea orice că să scape de ea. Cum să privești spre viitor, atâta cât e el, dacă ochiul se închide tot mai tare spre trecut? Ce te faci când tot ce-ți rămâne în amintire e o simplă poveste, o născocire în care sâmburele de adevăr aproape că nu se mai vede?’ (pag. 21)
Bunicul și Bunica (Moșulică și Babo) se vor stabili într-un mic orășel ardelenesc unde vor găsi de lucru în industria metalurgică. Își vor construi cu mâinile lor o casă, vor întemeia în jur o gospodărie, vor deveni într-un fel cetățeni modești și normativi ai României comuniste. Vor supraviețui, așa cum au făcut-o marea majoritate a românilor în anii dictaturii, fără revolte, fără bucurii. Iată-l pe bărbatul care trecuse prin deceniile lungi ale comunismului, în ziua pensionării:
‘Douăzeci și cinci de ani, Moșulică venise acolo zi cu zi, nu ceruse și nu i se dăduse niciodată liber, venise când era sănătos, dar venise și bolnav. Turnătoria fusese locul lui de muncă, desi înainte să fie asta fusese o pedeapsă. Pentru fapte mai mărunte decât a sa, unii pățiseră mai rău. Moșulică avea să afle abia peste zece ani că pe atunci pedeapsa însemnase muncă silnică, însemnase deportare și însemnase închisoare. Unii nu se mai întorseseră niciodată acasă, alții fuseseră “reeducați” până își pierduseră mințile și, chiar întorși printre ai lor, nimeni nu-i mai recunoștea și nici ei, cu creierii praf, nu mai recunoșteau pe nimeni. Moșulică nu știa atunci cât de ușor scăpase. Se bucura însă că avusese tăria să nu se împotrivească, să nu se zbată, ci să accepte viața așa cum o avea. Căci în sinea lui, în serile în care privea cerul și fuma singur, o voce îi șoptea insistent la ureche: “Tu ești unul dintre cei norocoși. Un înger sau poate doar norocul a făcut să nu zaci acum sub un maldăr de pământ, și toate acestea care te înconjoară, casa, curtea, gradina, familia ta, să nu fi existat niciodată.”‘ (pag.197)
Bunicul Viorel este unul dintre puținele personaje din literatura română contemporană care exemplifică milioanele de ‘oameni ai muncii’ care reprezentau masa de manevră a partidului comunist în timpul dictaturii. Munca lor a contribuit esențial la realizările – câte au fost și inutile multe care au fost – acelei perioade. Erau teoretic și demagogic numiți ‘clasa conducătoare în societate’, dar în fapt sufereau toate lipsurile și restricțiile, materiale și de libertate impuse de dictatură. Prea puțin s-a scris despre acești oameni până acum, și ‘Murmur’ este prima carte citită de mine în ultimii ani în care apare un personaj de acest fel.
Se transmite resemnarea din generație în generație? Până la a încerca să răspund la această întrebare, voi menționa că romanul lui Mircea Pricajan este și o frumoasa carte despre creșterea și maturizarea unui copil născut în ultimul deceniu al comunismului. Avem de-a face cu câteva episoade impresionante, unele duioase, altele crude, care merită să fie savurate, fiecare în parte, la lectură: inițierea reciproca prin joaca ‘de-a doctorii’ a băiatului cu o fetiță din vecini; ‘furtul’ ingenios al râvnitelor pistoale din depozitul de jucării al grădiniței; vara petrecută cu iepurașul Țupi care sfârșește în tragedie pentru animăluț dar și pentru copil; partida de pescuit și lupta pierduta cu somnul uriaș, episod cu rezonanțe din ‘Moby Dick’; și da, descoperirea cărților și lecturile copilăriei și ale adolescenței. Pierderea inocenței se petrece treptat, odată cu descoperirea împotrivirii la impunerea unei ordini nefirești. Într-o altă secvență memorabilă, la serbarea de absolvire a grădiniței, copilul Matei găsește în el resursele de a nu colabora cu festivismul impus de vizita unor activiști de la Centru:
‘Ochii bulbucați ai politrucilor îi simțea în mod aparte, și trufia lor, care îl enervase din prima clipă, îi ardea acum pielea feței. Oamenii aceia aveau impresia că li se cuvenea totul, veniseră acolo ca la un banchet al săracilor pentru a se înfrupta din cele mai alese bucate. Văzuse cum se uitaseră la colegii lui, cum primiseră poeziile, cântecele, scenetele pregătite cu atâta chin ca pe niște ofrande. Știa că așteptau acum același lucru din partea sa. N-o să le fac pe plac, și-a spus Matei, deodată convins că asta era alegerea corecta. N-o să scot o vorbă pentru ei. ‘Matei cel harnic’ este poezia mea, numai a mea!’ (pag.106-107)
Ce se întâmplă cu generația nepoților, care este și cea a autorului cărții? Cum se vor confrunta cu schimbările, cu eșecurile, cu dezamăgirile? Matei devine ziarist, pleacă la București (singur, fără soția și băiatul care rămăseseră în Ardeal), încearcă să-și construiască o cariera exercitându-și în mod onest meseria, se implica în protestele #Resist. Dezamăgirea pare a copleși speranțele, și comparația cu cele petrecute în generația bunicilor i se impune:
‘În România, totul a fost întotdeauna o mare bătaie de cap, însă acum s-a trecut limita. Mă gândesc că așa au spus și cei din generația bunicilor noștri, care au văzut cu ochii lor cum lumea în care se născuseră, cu bune, cu rele, o lume cât de cât europeană era demontată cu consecvență de comuniști. Sau așa se vede de la distanța noastră de acum … Mă îngrozește și nu-mi dă pace gândul că răul și distrugerea se instalează treptat, pic cu pic, cu multe complicități, în timp, astfel încât cu greu pot fi ele recunoscute drept ceea ce sunt la momentul instaurării lor.’ (pag. 64)
Momentul critic ajunge la apogeu atunci când colegul și prietenul său, ziarist de investigație, este asasinat. Daca episodul s-ar fi petrecut într-un film american, eroul, îndârjit, ar fi continuat lupta până la victoria finală și l-ar fi răzbunat și pe prietenul ucis. Nu suntem însă în filme americane ci în realitatea contemporana românească, victoria finală este departe și nu este prea clar cum ar arăta ea, și soluția aleasă de Matei este foarte diferită:
‘Mâine plec acasă. N-am să mai fac jurnalism niciodată. Nici n-aș avea cum … Nu acolo, nu eu, acum sau mai târziu. Nu stiu ce altceva voi face. Îmi vine să fug și mai departe, odată ajuns acasă. Să îi iau pe Fanny și pe Tavi și să continuăm fuga împreună. Să ne mutăm undeva la țară, de ce nu? Poate să ridicam o casă cu mâinile noastre. Să facem singuri totul, chiar și cărămizile. O casă simplă cu o curte mică și o grădină cât doar pentru noi. Și poate chiar aș face-o, la altceva nu mă pot gândi acum, dacă n-ar însemna să cer prea mult în primul rând de la Tavi. El are alte nevoi acum, la șaptesprezece ani. Nu vreau să i le iau din fata. Din viață. Încă puțin, doi ani și vă apuca singur pe drumul lui. Poate chiar în altă țară, cum spune că-și dorește.’ (pag. 189)
Se pune întrebarea dacă este vorba despre o înfrângere. Nu neapărat o înfrângere personală, ci una a unei generații, a încă unei generații. Resemnarea pare a se transmite ereditar. Ce poate rezerva viitorul? La fel ca și Bunicul Viorel, Matei va supraviețui, va rezista în felul sau, va căuta și poate vă găsi o altă cale de a se realiza personal. Celula familiala se vă înlănțui cu cele precedente, viața copilului va fi ferită de tragedia dispariției unui părinte, și poate că el, strănepotul, a patra generație, își va căuta și găsi calea pe alte meleaguri. Acesta este însă, deja, poate, subiectul unui alt roman.
Mircea Pricăjan scrie o proză frumoasă și interesantă, care-și implică cititorii și îi alătură eroilor sai în frământările și căutările lor. Personajele din ‘Murmur’ îi însoțesc pe cititori și după sfârșitul lecturii. Episoadele care descriu copilăria și maturizarea lui Matei se înscriu într-o tradiție de abordare a vârstelor creșterii care are ilustre precedente în literatura română, de la Creangă la Ionel Teodoreanu. Romanul acesta este unul dintre cele mai captivante pe care le-am citit în ultima vreme, în sensul că m-a absorbit în lumea sa. Este o carte despre copilărie și maturizare, despre memorie și mecanismele sale, o carte cu povești, visuri, speranțe și resemnări. Lectură recomandată!
Before all, I chose to watch ‘Quai d’Orsay‘ (distributed with the English title ‘The French Minister’) because it is the last film made by Bertrand Tavernier, a director I really appreciate. The presence of Jane Birkin in the cast was an additional reason. (She has a supporting role, with only one scene, but what a scene and what a character!) The surprise was that the film is very different from most of Tavernier‘s other films. At the age of 72, he approached the comedy genre for the first time as a director, with a political satire inspired by a comics book created by a former official of the French diplomatic bureaucracy from the team of the former French foreign minister. Even if the final result is only a partial success, it proves that Tavernier did not consider his career over and continued to search, to invent and – why not? – to have fun.
Arthur, an ambitious young man with rather left-wing political views, is hired (to his own surprise) on the team of France’s right-wing foreign minister. His role is to deal with ‘words’, i.e. to draft the minister’s speeches and press releases. A charismatic and demagogic personality, the minister has surrounded himself with an eclectic team of assistants, with ‘experts’ on geographical areas and political conflicts, somewhat kept in check by his chief of staff, Claude. This is a experienced and sly guy, who tries to limit damage, resolve conflicts and bring order to the work of the ministry and the minister with the help of a strong network of relationships with international coverage. The most important moment of the team activity is the minister’s speech at the UN, which Arthur drafts and rewrites dozens of times, depending on the events that follow each other with dizzying speed.
Most of the film and most of the comic moments are related to the confrontation of the young ‘words expert’ with the bureaucratic machines and the eccentric figures in the ministry team. The characters have the consistency of comic book heroes, the source of inspiration of the script, but the critical approach and political satire are visible. The stakes weren’t too high, as the events that inspired the film were over a decade and two presidential terms in the past. The lead role is played by Raphaël Personnaz, a handsome and talented actor, while the minister is played by Thierry Lhermitte, a formidable theater and film actor. The key role of chief of staff was entrusted to Niels Arestrup. The whole team is playing with pleasure and having a good time and this tonic atmosphere is transmitted to the viewer as well. The ending disappointed me a little, or in any case raised questions for me. The film ends with excerpts from the speech given in 2003 by the then French foreign minister Dominique de Villepin, expressing the position of rejection of the invasion of Iraq adopted by France at the time. A ‘historic’ disc, but why here? Did Tavernier decide to end ‘Quai d’Orsay‘ with a ‘serious’ episode? To delete unfortunately the character of the minister in the film, who otherwise appears a bit demagogic and incompetent? Or maybe it’s still a fine irony, a way of saying that the most crucial events can originate from a chaotic decision-making system? Each viewer who sees the film can decide one way or another.
De curând s-au împlinit 115 ani de la un eveniment astronomic și geofizic spectaculos și distrugător, a cărui natură exactă nu a fost complet elucidată până astăzi. Devreme, în dimineața zilei de 30 iunie 1908, o explozie masivă a aplatizat păduri întregi într-o regiune îndepărtată a Siberiei de Est, de-a lungul râului Tunguska. Nu există fotografii ale evenimentului însuși, dar abundă relatările, observații făcute la diferite distanțe, fotografii ale efectelor. Vibrațiile seismice au fost înregistrate de instrumente sensibile până la 1 000 km distanță. La 500 km, observatorii au relatat despre „zgomote asurzitoare” și un nor de foc la orizont. La aproximativ 170 km de explozie, un obiect a fost văzut pe cerul fără nori, în timpul zilei, ca o minge de foc strălucitoare, asemănătoare Soarelui și s-au auzit tunete. La distanțe în jur de 60 km, oamenii au fost aruncați la pământ și chiar și-au pierdut cunoștința; geamurile caselor au fost sparte și în interioare vesela a căzut de pe rafturi. Probabil că cei mai apropiați observatori au fost niște păstori de reni, adormiți în corturile lor, în mai multe tabere situate la aproximativ 30 km de la fața locului. Au fost aruncați în aer și și-au pierdut cunoștința; un bărbat a fost aruncat într-un copac și mai târziu a murit. „Totul în jur era învăluit de fum și ceață de la copacii căzuți în flăcări.” În mod curios, explozia nu a lăsat niciun crater, creând un mister care i-a nedumerit pe oamenii de știință de atunci. Ce ar fi putut provoca o explozie atât de uriașă fără a lăsa urme materiale directe? Astăzi, așa cum vom vedea în continuare, există o explicație considerată cea mai plauzibilă, dar și câteva teorii mai excentrice. De ce sunt ele actuale? Motivul principal este că se pare că o catastrofă de proporții planetare a fost foarte aproape. Asemenea evenimente se pot întâmpla oricând în viitor și ele pot pune în pericol chiar și viața pe Pământ.
Evenimente de acest fel au avut deja loc în istoria planetei. În urmă cu șaizeci și cinci de milioane de ani, un asteroid cu un diametru de 10 kilometri a lovit Pământul și a declanșat extincția în masă de la sfârșitul Cretacicului. Roci de 2 kilometri, despre care se crede că sunt capabile să provoace extincții la scară mai mică, lovesc planeta o dată sau de două ori la fiecare milion de ani. Mitologiile lumii antice, inclusiv Biblia, abundă în descrieri ale unor asemenea evenimente. Unul dintre ele este cel care a distrus Tal el-Hamam, un oraș din epoca mijlocie a bronzului din Valea Iordanului, la nord-est de Marea Moartă. S-a petrecut acum aproximativ 3 600 de ani, în jurul anului 1650 î.e.n. Studiile arheologice efectuate în ultimele decenii, descrise într-un articol publicat în septembrie 2021, în revista Nature, arată că explozia a depășit-o în dimensiuni pe cea din 1908, de pe Tunguska. Au fost descoperite un strat de distrugere cu o grosime de un metru și jumătate, bogat în carbon și cenușă la nivelul întregului oraș, conținând concentrații maxime de cuarț, ceramică topită și cărămizi, carbon asemănător diamantului, funingine, bile bogate în fier, siliciu și ipsos topit – dovezi care indică temperaturi care depășiseră 2 000°C. Pe fondul devastării orașului, explozia a demolat o parte din complexul palatului cu 4 până la 5 etaje și masivul meterez de cărămidă de 4 m grosime, provocând în același timp dezarticulare extremă și fragmentare scheletică a oamenilor care se aflau în zonă. Un aflux de sare legat de explozie a produs o hipersalinitate care a inhibat agricultura și a provocat abandonarea intre 300 și 600 de ani a aproximativ 120 de așezări regionale pe o rază de mai mare de 25 km. Evenimentul a inspirat probabil distrugerile descrise în Cartea Genezei.
Rusia primelor decenii ale secolului XX, zguduită de revoluții și războaie, nu a acordat prea multă atenție evenimentului. Abia în 1927, reputatul geolog Leonid Kulik (1883 – 1942) a organizat și condus prima expediție de cercetare sovietică pentru a investiga evenimentul Tunguska, a făcut o călătorie de recunoaștere în regiune și a intervievat martorii locali. Au urmat încă două expediții în anii următori, care au cercetat regiunea în care copacii fuseseră tăiați și s-au convins că toți erau întorși cu rădăcinile spre centru. Cu toate acestea, nu a găsit niciun fragment de meteorit în urma impactului. Dacă nu există urme de meteorit, atunci ce a provocat explozia? Relatările senzaționale a eforturilor lui Kulik au făcut că evenimentul Tunguska să capete notorietate internațională. Oamenii de știință au evocat posibilitatea ca o coliziune cu o cometă sau un fenomen legat de antimaterie să fie cauza. Imaginația a început să lucreze și a urmat curând ficțiunea. Deja, în 1925, un tânăr scriitor pe nume Manuil Semenov publicase o nuvelă cu titlul „Prizonierii pământului” în Tânărul leninist, ziarul Comsomolului. În nuvela lui Semenov erau descrise aventurile unui grup de cercetători care au ajuns la locul exploziei de la Tunguska și au descoperit acolo… un complot anti-sovietic pus la cale de o bandă de răufăcători. Explozia se datora unei nave spațiale marțiene care funcționa cu un tip de combustibil necunoscut pământenilor. Povestea lui Semenov a transformat incertitudinile despre Tunguska în teren fertil pentru teoretizări fantastice. După cel de Al Doilea Război Mondial, la sfârșitul anului 1945, un alt scriitor sovietic, pe nume Alexandr Kazanțev, a publicat „Explozia”, o nuvelă care propunea că evenimentul Tunguska a fost produs de o „navă spațială interplanetară, care funcționa cu energie atomică”. Erau zorii erei atomice, la câteva luni după Hiroshima și Nagasaki, și cele scrise de Kazanțev au atras curând atenția publicului de ambele părți ale Cortinei de Fier. La doar câteva luni după publicarea „Exploziei”, în ianuarie 1946, New York Times a descris fantezia lui Kazanțev ca pe o ipoteză autentică cu privire la cauza exploziei. Se pare că însuși Kazanțev începuse să-și creadă propriile roade ale imaginației. S-a apucat să scrie articole „non-ficțiune” care explicau cum o navă extraterestră cu propulsie nucleară care se prăbușise a fost cea mai viabilă explicație pentru evenimentul Tunguska. Ficțiunea devenise muniție în propaganda Războiului Rece.
Actualmente, cea mai verosimilă ipoteză științifică a exploziei este o explozie meteorică în aer a unui asteroid, la o altitudine de 6–10 km deasupra suprafeței Pământului. Meteoriții intră în atmosfera Pământului din spațiul cosmic în fiecare zi, călătorind cu o viteză de cel puțin 11 km/s. Căldura generată de comprimarea aerului din fața corpului în timp ce acesta străbate atmosfera este imensă și majoritatea meteoriților ard sau explodează înainte de a ajunge la sol. În 1975, Ari Ben-Menahem, seismolog la Institutul de Știință Weizmann din Rehovot, Israel, a analizat undele seismice declanșate de evenimentul Tunguska și a estimat că energia eliberată de explozie era între 10 și 15 megatone că magnitudine, echivalentul a 1 000 de bombe atomice ca aceea de la Hiroshima. Energia aceasta ar fi aproximativ egală cu cea a testului nuclear ce mai puternic (Castle Bravo) al Statelor Unite, din 1954 (care a măsurat 15,2 Mt), și o treime din cea a testului cel mai puternic (Tsar Bomba) al Uniunii Sovietice, în 1961. O altă estimare, mai nouă, din 2019, sugerează că puterea explozivă a evenimentului Tunguska ar fi putut fi de aproximativ 20–30 de megatone. Dezintegrarea unui obiect cosmic în atmosferă, între 5 și 10 kilometri deasupra suprafeței, ar explica majoritatea trăsăturilor observate de investigatori la sol. Lipsa unui crater de impact a sugerat, de asemenea, că obiectul nu ar fi putut fi un meteorit de fier robust, ci un obiect mai fragil, cum ar fi un asteroid pietros relativ rar sau o cometă mică. Oamenii de știință ruși au favorizat această din urmă ipoteză, deoarece o cometă este compusă din particule de praf și gheață, care nu ar reuși să producă un crater de impact. O altă explicație pentru distrugerea din regiunea Tunguska ar fi arderea rapidă a gazului metan eliberat din pământul mlăștinos în aer.
Să trecem pe scurt în revistă, cu rezervele necesare, câteva dintre teoriile alternative. În 1930, meteorologul și matematicianul britanic Francis Whipple (1876-1943) a sugerat că corpul Tunguska era o cometă mică. O cometă este compusă din praf și substanțe volatile, cum ar fi gheața de apă și gazele înghețate, și ar fi putut fi complet vaporizată de impactul cu atmosfera Pământului, fără a lăsa urme evidente. Ipoteza cometei era susținută de cerurile strălucitoare observate în Eurasia timp de câteva seri după impact, care sunt posibil explicate de praful și gheața care fuseseră dispersate din coada cometei în atmosfera superioară. Ipoteza cometei a câștigat o acceptare generală în rândul anchetatorilor sovietici ai evenimentului Tunguska, în anii 1960. În 1978, astronomul slovac Ľubor Kresák a sugerat că era vorba despre un fragment al cometei Encke. Aceasta este o cometă periodică cu o perioadă extrem de scurtă, puțin peste trei ani, care rămâne în întregime pe orbita lui Jupiter. De asemenea, ea este cauza fenomenului Beta Taurids, o ploaie anuală de meteori, cu o activitate maximă în jurul zilelor de 28-29 iunie. Evenimentul de la Tunguska a coincis cu activitatea de vârf a acelui „duș cosmic”. În 2020, un grup de oameni de știință ruși a folosit o serie de modele computerizate pentru a calcula trecerea asteroizilor cu diametre de 200, 100 și 50 de metri în unghiuri oblice în atmosfera Pământului. Ei au folosit o serie de ipoteze despre compoziția obiectului (fier, piatră sau gheață). Modelul care se potrivea cel mai bine cu evenimentul observat a fost un asteroid de fier cu diametrul de până la 200 de metri, care călătorește cu 11,2 km pe secundă, care a aruncat o privire în atmosfera Pământului și a revenit pe orbită solară. Astrofizicianul german Wolfgang Kundt (n. 1931) a propus că evenimentul Tunguska a fost cauzat de eliberarea și explozia ulterioară a 10 milioane de tone de gaz natural din interiorul scoarței terestre, deci nu are deloc natură cosmică. Acestea se adaugă, desigur, teoriilor mai timpurii care implicau extratereștri sau fenomene legate de antimaterie.
Cât de curente sunt astfel de evenimente? Începând cu a doua jumătate a secolului XX, monitorizarea atentă a atmosferei Pământului prin infrasunete și observație prin satelit a arătat că exploziile de aer ale asteroizilor cu energii comparabile cu cele ale armelor nucleare au loc în mod obișnuit, deși evenimentele de dimensiunea celui de lângă Tunguska, de ordinul a 5-15 megatone, sunt mult mai rare. Geologul american Eugene Merle Shoemaker (1928 – 1997) a estimat că evenimente cu energie de 20 de kilotone au loc anual, în timp ce evenimente de dimensiunea celui din Tunguska au loc aproximativ o dată la 300 de ani. Estimări mai recente plasează evenimente de dimensiunea celui de lângă Tunguska la aproximativ o dată la o mie de ani, cu explozii în aer de 5 kilotone în medie aproximativ o dată pe an. Cât de real și de imediat este pericolul? Un articol publicat în revista Space.com, în luna mai a acestui an, ne liniștește parțial. Astronomii au finalizat o examinare cuprinzătoare a asteroizilor mari care se apropie de planeta noastră, determinând că, probabil, Pământul nu va fi lovit de un astfel de obiect timp de cel puțin 1 000 de ani. Cu toate acestea, este prea devreme încă să răsuflam a ușurare: catalogul nou finalizat analizează obiectele din apropierea Pământului (near-Earth objects – NEO) cu o lățime de cel puțin 1 kilometru și, prin urmare, nu exclude impacturile unor asteroizi mai mici, totuși potențial periculoși. Simulările matematice arată că inclusiv un asteroid de aproximativ 300 de metri în diametru ar putea provoca devastări la scară continentală, cu până la 2 000 de megatone de energie eliberată în timpul impactului. Aceasta este de 133 000 de ori energia estimată eliberată de bomba care a devastat Hiroshima. Impactul unui asteroid cu diametrul de doar 600 m s-ar apropia de amploarea unei catastrofe globale, eliberând până la 20 000 de megatone de energie – ceea ce înseamnă că o dublare a diametrului asteroidului se traduce printr-o creștere de aproximativ zece ori a energiei de impact. Este clar că omenirea are datoria de a investi în observare, detectare timpurie și prevenire a întâlnirilor dezastruoase dintre planeta noastră și alte corpuri cerești. Care sunt măsurile posibile de prevenire? Acesta este subiectul unui articol viitor.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
