‘La fille coupée en deux‘ (the title is faithfully translated into English as ‘A Girl Cut in Two‘) is the penultimate feature film by Claude Chabrol. Before seeing the film I was wondering why the French director chose this sensational title. I knew it couldn’t be a coincidence, and suspected it was an ironic allusion to the ‘slasher’ movies titles that had become popular in the late 1950s. I’m probably not wrong, but the title says a lot more. It actually summarizes the psychological situation of the main heroine, and at the end there is even a girl who seems to be cut in two (literally). Chabrol was in 2007, when ‘La fille coupée en deux‘ was made, one of the few survivors of the New Wave film directors. Among the secrets of the trade invented or promoted by them was the judicious and never random choice of movie titles.
The story is inspired by a real case that took place at the beginning of the 20th century in New York, but the action and characters are transported a hundred years later, to the Lyon of the years in which the film was made. The social milieu is Chabrol‘s favorite and the target of his criticism – that of the wealthy class combined with corrupt politicians and house lawyers. The exception is the beautiful and blonde Gabrielle, a weather forecaster at a local television station, a girl smart enough and attractive enough to be offered a quick career advancement. She comes from a modest family, the mother is ‘just’ the owner of a small bookstore, the place where the fateful meeting between Gabrielle, the writer Charles Saint-Denis (20-30 years older than her) and the rich and strange Paul Gaudens, the heir to an empire in the chemical industry, takes place. The two men are attracted to Gabrielle, they both declare their love for her, which immediately puts them at odds, or maybe it’s a continuation of an older enmity. The girl prefers the older man, which arouses the sick jealousy of the young rival. She’s fascinated by the writer’s personality, or maybe it’s the attraction to older men. He, however, accustomed to being surrounded and adored by beautiful women, although he declares his love for her, is not willing to leave his wife, and in addition involves the young woman in his decadent lifestyle. Desperate Gabrielle makes increasingly bad decisions that lead to tragedy.
For Ludivine Sagnier, the actress who plays the lead role, I think that Gabrielle from ‘La fille coupée en deux‘ is the role that marked the transition into acting maturity. She interprets it with sensitivity and inner turmoil, with drama and with dignity. The roles of the two toxic men who vie for the young woman’s attention and destroy her life, two rivals very different in age and character, but similar in their selfishness and perversity, are also played admirably by François Berléand and Benoît Magimel. The entire cast is superb and each of the supporting roles are also carefully and truthfully constructed. As it often happens in Claude Chabrol‘s films, the most extreme situations and the darkest motivations of the characters’ behavior are not presented explicitly but are left off-screen or are told indirectly. It’s one of the important lessons Chabrol learned from his idol, the master of suspense, Alfred Hitchcock. Only towards the end, when the metaphor from the title also materializes, do we begin to understand that we have actually witnessed – behind the sparkling scenes within the French bourgeois milieu – some kind of a horror film. Claude Chabrol pays homage to Hitchcock, but reminds us that he was also a contemporary of David Lynch.
I’m not one of those people who feel the need to apologize for watching ‘Barbie‘. In my opinion there are no bad movie genres, there are only good movies and bad movies. And the cinema is also popular entertainment, and buying a big bowl of popcorn and sitting in the air-conditioned theater to watch a musical comedy that features some of the most talented actors of the moment can’t be the worst thing on a hot summer day. ‘Barbie‘, Greta Gerwig‘s film did not make me regret the decision to watch it for at least three quarters of its duration.
Barbie lives in an ideal world called Barbieland. Actually, I should use the plural, but I don’t really know how, because it’s not just about the blonde doll we all know, but about all the incarnations she has received over the decades – blondes and brunettes, with white, yellow, black or other skin colors, thinner or bigger. The multiple Barbies have the most diverse professions, from doctor to Nobel laureate writer, from astronaut to president of the United States. Ultimately, the Barbie universe was imagined to give courage and self-confidence to little girls and instill in them the idea that anything is possible. There are also boys, they are generally called Ken, but their purpose is to be the Barbies’ (asexual) partners when those are willing to pay attention to them. The introduction to the film is excellent, with a quote from Kubrick’s ‘A Space Odyssey’ and voiceovers narrated by Helen Mirren. When stereotypical blonde Barbie starts getting into trouble, the source is in the real world. Barbie must face reality and the conflict between universes is inevitable. The real world is not like the ideal world and the mixture of them will cause a revolution in Barbieland that will not necessarily be in the right direction. The awakening to reality or, if you will, the humanization of Barbie comes at a price.
‘Barbie‘ – the movie works well most of the time, especially when the focus is on the comedic and musical side and the message is integrated into the entertainment. The production is excellent. The sets, the costumes, the cinematography will surely receive Academy Awards nominations, and in some categories ‘Barbie‘ may be the winner. The soundtrack reminds at some points fragments from the history of the pop and ballad genres of the 70s and 80s. Margot Robbie and Ryan Gosling are excellent in the lead roles and I wouldn’t be surprised if Barbie dolls borrow their faces (if they haven’t already). The messages are well-punched and come across the screen quite well – genuine and fake feminism and the way Barbie products reflect society’s conception of the place, role and appearance of women, the more or less camouflaged misogyny of contemporary society, corporations with their seemingly socially aligned messages camouflaging capitalist greed. All of this is well dosed and combined with what happens on screen until the final part of the film, when either the writers took themselves a little too seriously, or they did not have enough inspiration and instead of continuing to infuse the dissolved messages into entertainment they resorted to rhetoric and created an ending that I found forced and didactic. ‘Barbie‘ was worth seeing for the fun part, for the colours, music and humour. When playing with dolls it is good not to be overly serious.
Prolificul autor care este Raul Ancel recidivează. Raul a apărut în viețile și inimile cititorilor în primul an al pandemiei, care i-a creat timpul și poate i-a eliberat energiile pentru a pagina și tipări scrieri risipite până atunci în spațiul internetic sau poate, unele, păstrate în sertare ascunse. După nu mai puțin de șase volume publicate inițial în 2020 (am scris despre o parte dintre ele) au urmat încă câteva. Debutantul aflat la o vârstă când alti scriitori se gândesc la edițiile de ‘Opere complete’ și-a cucerit un public fidel printr-o scriere directă și sinceră, care combină amintirile copilăriei și tinereții cu note personale despre o biografie remarcabilă, proza cu jurnalul presărat cu inserții lirice, ficțiunea cu opiniile exprimate în stil asertiv, opinii cu care poți fi de acord sau nu, dar greu le poți ignora. A urmat o pauză, sau poate doar o coborâre a ritmului publicărilor, pentru că acum să apară ‘Simțiri’ – o carte diferită din multe puncte de vedere, care continuă însă unele dintre temele principale cale cărților sale precedente. Prima ediție, în tiraj limitat, a apărut la Editura PIM din Iași.
Are Raul Ancel chiar ambiția de a-și face cu aceasta carte un debut în poezie? Titlul complet al volumului este ‘Simțiri-când-rimate-când-ba’, și el indică o oarecare rezervă a autorului în a se poziționa ca poet. Voi îndrăzni a afirma că Raul Ancel nu numai că demonstrează în aceasta carte că este poet, dar că elemente ale filonului poetic existau și în multe dintre cărțile sale precedente. Unele includ chiar poezii, în altele stilul conține inserații în care metafora nu înlocuiește, ci mai degrabă îmbogățește exprimarea în proză, fie că este vorba despre ficțiune, fie despre memorialistică.
Amintirea orașului natal, Fălti cel cu dimensiuni mitice, pare a-l însoți permanent pe autor într-un trecut continuu. Îl regăsește atunci când se întoarce, după mulți ani în urbea natală. Îl simte când străbate străzile localității israeliene Zichron, atunci când realitatea prezentului se contopește cu amintirea Străzii Mari din orașul copilăriei. Zichron este de altfel un simbol dublu, fiind unul dintre orașele întemeiate la sfârșitul secolului 19 de coloniști evrei din România, iar numele sau înseamnă chiar Amintire.
Iubirea și Timpul sunt temele principale, recurente, ale textelor din acest nou volum al lui Raul Ancel. Să vedem deci, cum le desfășoară și le combină autorul. ‘Copacul’ este un poem despre gravitatea existenței, construit în jurul unei metafore vegetale care la prima lectură pare a fi cunoscută, dar care capătă dimensiuni noi în interpretarea lui Raul Ancel.
‘Îmi simt frunzele ce gravitatea opresc,
Împingându-mă spre punctul în care plutesc! Îmi simt rădăcinile adânc băgate-n pământ
Ce mă trag înapoi spre locul din care-am ieșit,
Pământ de timp bătucit.
Îmi îmbrac pe cap Veșmânt de copac El mă apără de soare și ploi De mine, de voi… Eu devin rădăcinile lui… Când simt sfârșitul ce-i greu să-l opresc Cu dragoste încep să-l hrănesc Cu apa din vine… Eu depind de el El depinde de mine…‘ (pag.15)
În poeme erotice precum ‘Întâlnirea’ sau ‘Big Deal’, realul și imaginarul, prezentul și gândurile nematerializate sunt desfășurate cititorului în perspective paralele. În altă parte, în ‘Vis de dimineață’, imaginarul este amplificat de comunicarea prin aplicațiile de socializare internetica. Tangoul pare a fi dansul preferat și o metaforă a jocurilor amoroase, precum în poemul cu titlul chiar ‘Tango’, în care dansul este strămutat în marea deșertului de nisip. Mi-a plăcut în mod special grupajul ‘Anotimpuri’, care surprinde cele patru anotimpuri ale dragostei și ale împlinirii feminine. Spre deosebire de Vivaldi, Raul Ancel își începe însă ciclul cu ‘Vara’ și îl încheie cu ‘Primăvara’. Este o alegere inspirată, care amplifică ideea reinoirii, dar și permite contrapunctul cu vârsta ‘ruginitelor motoare’ și cu inevitabila perspectivă masculină. Tehnica rimei imediate, împrumutată din poezia populară sau, dacă vreți, din textele romanțelor și ale manelelor, se potrivește foarte bine, precum în poemul ‘Fară cap’:
‘O cât aș vrea Cu bagaju-mi de frisoane Să mă plimb pe strada ta Făr-de fasoane! Să-mi las gândurile deoparte Și gâtuit de emoții să-ți văd Îngerescul chip De-un artist desăvârșit desenat pe nisip.
Să-mi las judecata deoparte
Până la judecata de apoi Și să te caut în acea joi
Ziua ta lascivă
Când te petreci Ca o divă, Alunecând pe canapele reci În vise sculptate Cu flori de gheață-ncrustate… ‘ (pag.26-27)
Obsesia timpului și bătălia pentru ne-uitare sunt ilustrate într-un poem cu titlul ‘Meditație despre timp’, dedicat Zilei Holocaustului:
‘Eu, ei bine eu, trăiesc într-un loc, care încearcă câteodată să perceapă timpul. De câteva ori pe an timpul e oprit în loc. Sunt momentele când ești chemat să-ți unești spiritul cu al altora… respect pentru alții care au trecut în afara timpului. Respect colectiv spun unii… toți cei vii pentru toți cei de dincolo… Pentru toți cei uciși mișelește… uciși fără logică… acte barbare… acte inumane… crime cu acte în regulă… Știu sunt numai câteva minute. Stau drept nemișcat… cu timpul lor, cu fiecare nano secundă de-a lor înfiptă în inima mea… Secunde prețioase, pentru că mă poartă undeva în afara timpului în afara corpului meu înconjurându-mă într-un sentiment atimpal care mă ridică peste străzi, case, nori… și mă lasă adâncit în ceva nedeslușit în neființă… acolo de unde pot vedea timpul… da, da timpul… din afara corpurilor…
Sunt 3 dimensiuni ce definesc ființa în spațiu și una care definește neființa… timpul neiertător… timpul ce uită totul… iartă totul!… iartă totul?…‘ (pag. 31-32)
Atunci când prezentul devine prea apăsător și când viitorul este incert, nostalgia devine un refugiu precum în ‘Din colivie’. În schimb, ‘Acum’ este un indemn la trăirea clipei, cu doua versuri care pot fi un sumar al unei filosofii de viață:
‘Acum e timpul să spui cât iubești! Acum e timpul să iubești cât spui!‘ (pag. 54)
Scurgerea Timpului este simțită dureros, ca pe un pericol, tocmai în momentele de succes, atunci când ne aflăm pe culmi:
‘ Ajuns pe vârf Stai nemișcat Oh doamne, câtă tensiune Nu te uita în jos, închide ochii…
Ți-ai realizat visele Ți-ai împlinit dorințele. Desfă-ți larg mâinile Învârte-te o clipă, două Nu te teme Chiar dacă amețești, n-ai unde să cazi
Ești cufundat în propria-ți euforie. Asta e împlinirea… Te simți cineva, pe-o culme a lumii… splendid mai e vârful!… Uită-te în spate, doar în spate
În față, ei da în față, Acolo e coborâșul, pârtie necunoscută
Nu uita, de sus nu se poate decât coborî
Iar jos e doar regretul, deziluzia Rămâi pe coastă cât poți de mult Cântă în șoaptă, cântă împlinirii‘ (pag. 130-131)
Cele două teme, Timpul și Iubirea, se întâlnesc în poemul ‘Acea/Acel’ care ar putea fi transcrierea poetică a unei povești de iubire, biografia unei relații. ‘Întâlniri’ este textul cel mai lung, aparținând mai mult prozei, din nou două biografii paralele, ale unui bărbat și a unei femei care trăiesc o viață împreună, dar care nu întotdeauna se întâlnesc pe planul sentimentelor. Alte poeme, mai personale, testează efectele timpului asupra relațiilor de iubire, că în ‘Mâzgăleli pe trotuar’.
Este oare iarna anotimpul preferat al autorului? Sau poate este vorba despre o repetabilă metaforă a vârstei și a timpului scurs iremediabil?
‘ Un clip video, făcut de o mână tremurândă ce se simte parte din emoția veșniciei, îți dovedește autenticitatea… ce vezi n-are nimic mistic… e tihnă… e bohă… e Fălti… e iarnă… e alb.
Atunci e timpul să te retragi lângă sobă… unde cenușa ce acoperă câteva lemne arse se pierde-n zăpada ei… Cenușa înecată-n fum te ajută să visezi, la real și ireal… la viața de odată… la acasă… ‘ (pag. 86)
Nu lipsesc din carte nici referințele culturale. O vizită la Figueres, locul nașterii și al morții lui Salvador Dali și orașul asupra căruia maestrul catalan și-a lăsat în eternitate amprenta sa suprarealistă îi prilejuiește un text în care se oglindește ‘apropierea infinitului’. Cu T.S. Eliot (‘cel mai mare’) autorul îndrăznește un dialog despre Velasquez, despre prietenie, despre destin. ‘Avdat în drumul spre Eilat’ prilejuiește o vizită în cetatea nabatenilor cei înghițiți de istorie și îi dă ocazia pentru încă o evocare a peisajului iubit al deșertului.
Diferit în ton de majoritatea celorlalte texte, ‘Ron și Sara – Sderot’ se ocupa de realitatea imediată israeliană printr-o relatare aproape reportericească a unui eveniment tragic dar din păcate posibil în cotidian în zona de conflict păstrat fară soluție în care trăim, în care prețul personal este plătit de toți cei de aici, generație după generație.
Câteva poeme aleg detalii din natură și le amplifică la nivel de metafora. De pilda, în texte ca ‘În Herăstrău’ sau ‘Ciotul’ în care din nou se face simțită durerea trecerii timpului dar și împăcarea:
‘ Două păsărele mici Își caută loc de discuție… Cu bătăi scurte din aripi Ciripind vesele, chicotesc Mi s-au așezat pe genunchi… Și-au înfipt ghearele mici roșii În pielea, în scoarța mea scorojită…
Sunt parte din ele… Râd, se distrează, Se uită una în ochii celeilalte Cătă tandrețe…
Mă bucură mult Când cineva are nevoie de mine…
Poate pădurea, din când în când…
Poate păsărelele… oricum, Am o viață de ciot! ‘ (pag. 124)
‘Pe scurtătură’, perechea de poeme care închide volumul (sau partea din volum care îi aparține autorului) revine la tema Timpului, propunând întâlniri posibile doar în imaginație și poezie cu două alter-ego-uri trecute și viitoare. Timpul la Raul Ancel nu neapărat tămăduiește – el pur și simplu este și trebuie să învățam să trăim cu scurgerile și cu salturile sale.
Încă o idee originală de promovare este includerea unei postfețe semnate de Mioara Gafencu, în fapt o recenzie detaliată a cărții. A se citi după cel puțin o primă parcurgere independentă a textului autorului.
Ilustrațiile presărate în text îi aparțin autorului, combinând fotografii originale, colaje și reproduceri ale picturilor celebre ale unor artiști precum Chagall și Van Gogh. Se poate spune, deci, că Raul Ancel își asumă întregul conținut și prezentarea cărții. Rezultatul este o carte care continuă multe dintre temele precedente ale autorului israelian care a ales limba materna română ca material și mediu de expresie și care le dezvoltă în același stil cald, sincer și expresiv. Nivelul scrierii se îmbunătățește de la volum la volum, iar adăugarea modului de exprimare poetic (‘în rime’, pentru a folosi termenul preferat de autor) reprezintă nu doar o explorare stilistică ci și o dovadă de maturizare și de justificată încredere în sine.
‘Human Desire‘, made in 1954, is one of the few screen adaptations of Émile Zola’s novel ‘La Bête humaine’ and one of about 15 films made by Fritz Lang between 1950 and 1950, in the final, American phase of his career as a director. The other famous adaptation is the 1938 one by Jean Renoir, starring Jean Gabin. Interestingly, both versions are quite distant from Émile Zola’s novel. Fritz Lang and screenwriter Alfred Hayes chose to Americanize the story and film it in the ‘film noir’ style. And yet, paradoxically, Émile Zola’s book is much richer in extreme scenes, twists and turns and suspense than the two classic movies made after it. French cinema in 1938 and American cinema in 1954 could not afford to bring to the screens what Zola had written and published in 1890? Perhaps the time has come for a new screen adaptation? In an ideal world, this would have been material for Stanley Kubrick, but that collaboration is no longer possible. Until then, however, this Lang film from 1954 also offers enough reasons to be watched or re-watched.
The main departure from the book story and characters is how the character named in the original novel Jacques Lantier is seen. Only the profession – locomotive engineer – is the same as in the book. In ‘Human Desire‘ his name is Jeff Warren and he’s back from the army (Japan or maybe even the Korean War), apparently without too much trauma, happy to pick up with his life where he left off three years before. His co-worker on the locomotive has a daughter and she could be (and wishes to be) a good match for him. In the same depot of a large railway company also works Carl Buckley, a problematic and drunken employee, who is also violent in his marriage with his much younger wife Vicki. Jeff falls under Vicki’s net, and they begin a hopeless relationship, complicated by the fact that the Buckley’s are involved in a murder that happened on the train. The manipulative Vicki will try to get Jeff to kill Carl in order to get rid of him and run away together. The dilemma is now the ex-soldier’s.
The title change is both significant and appropriate to the way this script rewrites the plot of Zola’s novel. Jeff is not a ‘human beast’ but a normative man, perhaps even a little too nice to the point of being boring, whose main motivation to hook up with Vicki is related to carnal desire for the young and beautiful woman. Glenn Ford is perfect in the role as Fritz Lang saw it, but Émile Zola wouldn’t have recognized him. Vicki, on the other hand, finds an excellent performer in Gloria Grahame, an attractive and expressive actress that I confess I did not know, with an air of perverse innocence. Broderick Crawford is also very suitable in the role of the deceived and criminal husband, a role that adds to the rich gallery of ‘bad guys’ in Fritz Lang‘s films. The cinematography is impeccable, with numerous scenes shot from and on trains (director of photography Burnett Guffey) and dramatic music (created by Daniele Amfitheatrof) enhancing the visuals. From a technical point of view, Fritz Lang had reached full maturity and was mastering all the secrets of the trade. His ‘film noir’ version of Zola’s novel is interesting and can still be watched today, almost seven decades after the film was made. Even the film’s lows deserve discussion.
‘Mustața lui Dali și alte culori’ nu este o simplă carte ilustrată, așa cum ar putea părea la prima vedere. Este o colecție de poeme, eseuri și vise care au ca punct de plecare 16 tablouri. Este o lucrare de simbioză creată de doi artiști – un pictor și un scriitor – într-o contopire a artelor lor. Personajele principale ale cărții sunt Artistul și Scriitorul. Artistul este Felix Aftene, născut în 1972, artist vizual, pictor și ilustrator, creator cu un stil care se recunoaște imediat, în care oniricul amplifică trăirile personale construind o lume în care este absorbit privitorul. Scriitorul este Lucian Dan Teodorovici – prozator, scenarist, dramaturg, editor, director de teatru și animator cultural. În carierele lor de până acum, Artistul a ilustrat cărți iar Scriitorul și-a văzut ilustrate textele, dar aici, în această carte foarte specială apărută la Editura Polirom în 2020, ambiția lor a fost să conceapă și să pună în mâinile și sufletele cititorilor altceva.
Volumul este intitulat ‘pictoroman’. Poate că trebuia inventat un cuvânt nou pentru a descrie cartea, căci nu este vorba nici despre un text cu ilustrații și nici despre un volum aparținând genurilor benzilor desenate sau manga. La început au fost picturile lui Felix Aftene, 16 la număr, reunite de altfel într-o expoziție deschisă în 2020 în Iasii celor doi. În fiecare dintre ele apare ca personaj principal Artistul, este vorba deci despre un fel de auto-portrete, dar ele sunt imaginare și onirice, căci în majoritatea lor eroul este surprins cu ochii închiși, imersat în lumea imaginației și a viselor sale. Pornind de la fiecare din cele 16 tablouri, Scriitorul se scaldă în cuvinte, fabulează, extrapolează, extinde universul fiecăreia dintre lucrări. Textul dă viață Artistului, care se află în permanent dialog cu lumea din jurul său, o lume cu totul specială compusă din culori și forme, cu personaje fantastice împrumutate din literatură (Micul Print, Alice, Pinocchio) sau imaginate (o canară vorbitoare, un corb ateist, un fluture care își împrumută ochii pentru a oferi Artistului o altă perspectivă). Universul Artistului este unul elastic și multi-dimensional, uneori perspectiva este cea a efemeridelor sau a furnicilor, alteori dialogurile iau dimensiuni cosmogonice. Punctul de plecare, nucleul Big-Bang-ului care a creat acest univers este imaginația.
‘Să știi că, în creierul artistului, neuronii nu au formă de neuroni, desi toată lumea își închipuie că neuronii trebuie să aibă neapărat formă de neuroni. Nu, în creierul artistului, neuronii nu arată precum un șarpe-cu-clopoței explodat la ambele capete, după o masă prea copioasă, așa cum arată neuronii oamenilor obișnuiți. În creierul artistului, ei au, în mod ciudat, forma unui semn de întrebare. Sau, dacă iți place mai mult așa, forma unui căluț-de-mare, dar numai forma căluților-de-mare din Insulele Canare, căci ceilalți căluți-de-mare nu sunt nici atât de frumoși, nici atât de deștepți precum căluții-de-mare din Insulele Canare. … Dar să revenim, și-a mângâiat didactic ciocul, cu aripa dreaptă, canara. Să revenim. În creierul artistului sunt exact nouăzeci și nouă de miliarde, opt sute șaizeci și cinci de milioane, șapte sute șaizeci și opt de mii și zero zero șapte neuroni care arată că niste căluți-de-mare din Insulele Canare sau ca niste semne de întrebare. Iar aceste semne de întrebare se ciocnesc de multe ori unele de altele. Când două semne de întrebare se ciocnesc, se creează sinapse în formă de balon. Dar nu orice formă de balon. Ci în forma balonului roșu creat de Banksy, adică, vezi bine, în formă de inimă. Iar ceea ce vă face pe voi, artiștii, și mai ciudați e faptul că prin sinapsele acestea nu curg informații, ca la noi, toți ceilalți, ci curg culori. De asta auziți, gustați, simțiți, mirosiți culori, nu doar vedeți culori. Ba chiar și gândiți culori, căci cum altfel? Valuri uriașe de culori, atât de multe culori, încât, fie și doar cu cele care se scurg într-o singura zi prin sinapsele voastre, s-ar putea picta întreaga lume, planeta Venus, asteroidul B-612, cel care nu a fost zărit decât o singură data, cu telescopul, în 1909, de un astronom turc, și încă ar mai rămâne un rest, cât să acopere peretele estic al mănăstirii Voroneț, dacă ar fi nevoie.’ (pag. 34-35)
Textele create de Scriitor sunt spumoase și spirituale, onirice și ludice. În timp ce Artistul manipulează formele și culorile, Scriitorul se joacă permenent cu cititorul folosind jongleria cuvintelor. Abundă referințele literare și artistice, dar ele sunt înșirate cu lejeritate și nu cu pretențiozitate, fiecare dintre capitole putând fi considerat ca o fabulă care nu se încheie neapărat cu o pildă moralistă, ci mai degrabă include o colecție exuberantă de fraze care exprimă imaginația care pare fără limite a creatorului, combinând materialele din fondul cultural comun cu cele inventate ad-hoc.
‘Asezându-se pe creștetul artistului, corbul a spuns, bineînțeles, “Nevermore”, căci întreaga lume știe prea bine asta: începând cu luna ianuarie a anului 1845, când domnul Edgar Allan Poe s-a decis să publice un poem, toți corbii, din absolut toate povestirile, spun “Nevermore” în loc de “Bună ziua” sau în loc de “La revedere”. Corbul cu care ne-am pricopsit noi (și, mai ales cu care s-a pricopsit artistul) a spus însă “Nevermore” pe ton de “Bună ziua”, ceea ce se constituia într-o dovadă de asemenea irefutabilă a faptului că nu era doar un corb ateu, nu era doar un corb care ținea în cioc o perlă, nu era doar un corb căruia nu-i placea deloc cifra 3, ci era totodată și un corb politicos. “Nevermore și tie”, i-a răspuns, la fel de politicos, artistul. A urmat un schimb de alte câteva “Nevermore”-uri pline de sens, dar n-o să insistăm asupra lor, căci părțile introductive sunt întotdeauna teribil de plicticoase, iar un argument în acest sens este chiar partea introductivă a acestei cărți …’ (pag. 42-43)
Ce este ‘realitatea reala’ și ce este ‘adevărul adevărat’ se întreabă într-un loc Scriitorul? Edificiul de imagini și cuvinte pe care îl creează pictoromanul devine atât de învăluitor încât atunci când într-unul dintre capitolele finale, Artistul este aruncat într-un tărâm în care canarele nu vorbesc și corbii nu salută cu “Nevermore”, el pune aceasta stranie trăire pe seama consumului unei ciuperci cu efecte psihotice. Sunt chemate sau trezite în lumea fanteziei toate simțurile: cel olfactiv și cel tactil, auzul muzical și gustul fructelor interzise. Geografia diverselor capitole include repere cunoscute reale – Bucovina mănăstirilor, lacul Garda, o plajă din Insulele Solomon -, dar și unele imaginate deja de scriitori – planeta unde ajunge Micul Prinț -, sau de pictorii surprinși în atelierele lor atunci când vopselele tablourilor celebre abia se uscau:
‘Imediat, firește, imaginile din jur s-au schimbat. Totul a început să se topească de parcă Soarele s-a apropiat de Pământ cu vreo cincizeci de milioane de kilometri, iar artistul la rându-i s-a simțit brusc moleșit și a început să se scurgă spre sol precum un ceas lichid. Din fericire, scurgerea lui a fost oprită de creanga unui copac aflat pe țărmul unei mari, așa încât a rămas atârnând acolo minute bune, abia respirând. Lumea întreagă devenise cuptor, timpul căzuse de pe șinele pe care mergea dintotdeauna cu aceeași viteză, reducându-se acum la o seama de cifre pleoștite, de parcă Faust însuși îi povestise-n șoaptă să rămână-n loc, iar el se conformase, transformandu-se într-o picătură molatică și neschimbătoare, o picătură cu nimic mai mare decât o clipă veșnică. Și-abia când culorile intense ale acestui timp topit au început să se usuce, așa cum mai înainte se uscaseră pe strigătul de pe pod, artistul atârnat în copac sub forma de ceas a putut privi dincolo de pictură, în atelierul din care oprirea eternă a timpului își începuse existența.’ (pag. 130)
Și Cunoașterea? Ea este limitata doar de limitele imaginației oamenilor. Și în special cele ale artiștilor, poeților așa cum exprimă vorbele unui fachir, alt personaj fantastic întâlnit de Artist în peregrinările sale onirice:
‘Ce formă are Pământul? Oh, câte forme nu are. Știi, în urma cu mii de ani, Pământul avea forma de clopot și stătea pe spinarea a patru elefanți. Iar ei, săracii, se țineau în echilibru pe spinarea unei broaște-țestoase. Așa ne zice poetul Valmiki – și cine poate cunoaște forma Pământului mai bine decât un poet? Apoi a fost și plat Pământul, Biblia ne trimite în cele patru colțuri ale lui – și cine ar putea pune sub semnul întrebării Biblia? Și-apoi a devenit sferic, turtit la poli și bombat la ecuator, căci așa ne-a învățat știința – și cine poate contrazice știința fară să fie considerat nebun? Vezi, Pământul are forma gândurilor oamenilor, nicidecum alta. În ceea ce mă privește, Pământul este – și aici a arătat spre obiectul rotitor de deasupra palmei lui drepte – nici mai mult, nici mai puțin decât cubic. Căci cubul e pentru mine forma perfectă, iar Pământul meu nu are cum să fie altfel decât perfect. Și e gol pe dinăuntru, golit de materie, astfel încât să-l poți umple cu toate poveștile tale, așa cum umpli o cutie prețioasă cu diamante, cu rubine și safire, cu smaralde și perle, cu beriluri și topaze … Mda, Pământul are forma gândurilor noastre, a repetat el ideea expusă anterior, de asta data pe un ton mai profund, și mai înțelept, ceea ce l-a liniștit de tot pe artist.’ (pag. 144-145)
Gama metaforelor create și dezvăluite în fiecare dintre capitolele cărții pare nesfârșită – de la lumea privita ca un cub Rubik cu infinit de multe combinații și perspective până la arhitecturile fantastice construite de furnici pe epiderma Artistului. Ceea ce au creat Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici între paginile acestei cărți frumoase poate fi citit și ca un ‘road trip’ într-un univers imaginar și oniric, ivit prin colaborarea celor doi artiști – unul folosind ca material culorile, celălalt cuvintele. Vă invit să participați la această călătorie. Este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit în ultima vreme.
‘Une affaire de femmes‘ (the English distribution title was ‘Story of Women‘), Claude Chabrol‘s 1988 film gives Isabelle Huppert the opportunity to create one of the most memorable roles of a formidable career. Chabrol, the director about whom Huppert would posthumously say that he filmed her like a father, sets his drama in the period of World War II and the occupation, bringing to screen the biography of the last woman to be sentenced to death and executed in the history of France. The charge was the practice of illegal abortions, and the exemplary punishment was a consequence of the moral and national decay of the Vichy collaborationist regime. The pro-life vs. pro-choice are still current in many countries of the world today (not in France), but that is not the main theme of the film. In fact, Chabrol avoids any moral judgment on one side or the other of this dispute. His target is – as in many of his other films – the French bourgeoisie during the war, in one of the most abysmal periods of its history, a period marked by collaboration, corruption, immorality and hypocrisy.
The story takes place in the months and the first years after the defeat of France, the occupation of part of the country’s territory and the installation in Vichy of a collaborationist government under the leadership of Marshal Petain. Marie is one of many young women left behind alone with two children to care for after her husband leaves for war. She is a simple woman living in a provincial town whose dreams of becoming a singer or even of leading a normal life have been dashed by the war. Somewhat by chance, while helping a neighbor friend, she discovers her ability to perform abortions. The return of her husband does not improve the family situation, on the contrary. Paul, traumatized by the war, becomes an extra burden, and any spark of love that may have existed between the two is now extinguished. Marie decides to turn her talent for helping other women into a source of income. There is no shortage of opportunities. Many women left alone are forced to look for support among occupiers or collaborators, and the children resulting from these relationships are unwanted burdens and risk compromising the mothers morally and socially. Marie’s business prospers, the woman begins enjoy her better life, she also takes a lover, while asking herself few questions about what she is doing. However, the jealous husband does not accept the situation.
Isabelle Huppert is perfect in such roles, where facts are ambiguous and feelings repressed. Neither the screenwriters nor the director insist on making any moral judgment about the woman’s actions. When she is caught, tried and condemned by a system that wants to make her a punishable example of immorality, the filmmakers’ compassion seems to shift more towards the children left behind and destined to remain motherless. Huppert‘s Marie combines innocence with carelessness, love for children with a desire to live her life at all costs. It’s a complex and interesting character, one of the best roles of his career. François Cluzet is her acting partner as the husband whose deeds as a sort of catalyst for the woman’s downfall. As for Chabrol, during this period he had filtered and decanted all the lessons of New Wave cinema and had reached a remarkable efficiency and acuity of his means of expression – both in writing the story (inspired by a book by Francis Szpiner – jurist and politician, nowadays mayor of a Parisian arrondissement) but also in working with the camera. With restraint and without pathos, ‘Une affaire de femmes‘ is one of the harshest cinematic indictments of French collaborationism and a statement of compassion for its victims.
Nu prea mai este la modă expedierea de cărți poștale ilustrate din vacanțe. Ele au fost înlocuite cu postările – zilnice, pentru cine are timp și energie – pe rețelele sociale. Însemnările de vacanță sunt distribuite tot prin intermediul Internetului. Mă voi încadra și eu în ritmurile vremurilor și voi relata câteva impresii despre vacanța mea recentă în Olanda. Desigur, voi aborda aspecte legate de profilul rubricii CHANGE.WORLD și interesele cititorilor săi.
Tradițional, Olanda este cunoscută ca țara lalelelor, a canalelor și morilor de vânt, a maeștrilor pictori ai Renașterii și a aspectelor liberale ale Amsterdamului, unul dintre orașele turistice cele mai vizitate din lume și unul dintre nodurile de comunicație și transporturi cele mai solicitate. Fiecare dintre aceste aspecte are tradiții ale căror rădăcini așteaptă să fie descoperite și cunoscute de turiștii care doresc să treacă de nivelul superficial al primelor și rapidelor contacte și toate aceste domenii trec în ultimele decenii prin schimbări semnificative ca rezultat al efectelor revoluției internetice. Vacanța noastră a fost prilejuită de o reuniune aniversară care a adus împreună trei generații ale familiei, cu copii de vârste între 2 și 70 de ani. Am avut deci ocazia de a vizita muzee și de a parcurge trasee turistice bătute, dar și prilejul, în cele 12 zile de excursie, de a discuta cu localnici, de a-mi îmbogăți cunoștințele prin lecturi la sursă sau de a respira și trăi pur și simplu atmosfera țării.
Cum a reușit această națiune mică, aflată la răscrucea unor mari imperii care au ales de multe ori teritoriul său drept câmp de luptă pentru conflicte care aveau foarte puțină legătură cu cei care trăiau aici, să devină unul dintre centrele strălucitoare ale cunoașterii și artelor în a doua jumătate a celui de-al doilea mileniu, și o putere politică și militară care a construit un imperiu colonial care s-a întins, la un moment dat, peste părți importante ale globului pământesc? Natura ostilă este unul dintre secrete, ea punându-i la încercare pe locuitorii Țărilor de Jos încă din primul mileniu. De peste 1 000 de ani, olandezii au săpat canale pentru transport, irigare și drenaj. În plus, canalele exterioare din jurul orașelor au servit drept apărare împotriva amenințărilor din exterior. Canalele de astăzi sunt încă vitale pentru toate tipurile de întreținere și transport local. O majoritate din suprafața tarii se află sub nivelul oceanului planetar, iar creșterea nivelului acestuia, datorată schimbărilor climatice, mărește pericolul natural și creează noi solicitări. Exact în săptămânile în care ne-am aflat acolo olandezii comemorau 70 de ani de la ultimul mare eveniment natural traumatic – inundarea unei părți însemnate a teritoriului țării, ca urmare a unor condiții meteorologice extreme care au dus la creșterea cu câțiva metri a nivelului apelor în strâmtoarea dintre Europa și insulele britanice. De atunci digurile au fost consolidate și înălțate și a fost creată o autoritate națională care se ocupă de administrarea rețelei de canale, diguri și ecluze, coordonează lucrările de întreținere, urmărește fenomenele meteorologice și acționează în situații de urgență. Totul se întâmplă, desigur, cu ajutorul automatizării și comunicațiilor digitale. Pentru turiști, croazierele pe canale sunt un prilej de relaxare și de cunoaștere a țării dintr-un unghi mai puțin obișnuit. M-am dedat cu plăcere acestei activități turistice, atât în Amsterdam, cât și în interiorul tarii, cu ajutorul bunului meu prieten Bert Wijnen, coleg și partener de lucru în domeniul Internetului, pe care l-am revăzut la el acasă după câțiva ani buni de comunicări exclusiv digitale.
De ce Olanda are atât de multe mori de vânt? În fapt, istoriile morilor de vânt și canalelor sunt interconectate. Morile de vânt olandeze au fost construite inițial pentru a pompa apa din pământ, deoarece Țările de Jos sunt atât de plate și în mare parte sub nivelul mării. Cu pământul mereu inundat, agricultura era aproape imposibilă, de unde nevoia de a redirecționa apa prin intermediul morilor de vânt. Spre mijlocul mileniului trecut, olandezii au descoperit că forța mecanică îmblânzită și redirecționată în mecanisme poate fi utilizată și în alte scopuri industriale – în special în prelucrarea lemnului. Fiind deja un popor maritim, olandezii au putut construi corăbii mai multe și mai durabile în șantierele lor navale decât alte națiuni ale epocii. Cu două sau trei secole înainte de inventarea mașinii cu aburi, olandezii s-au bucurat de un avantaj de productivitate industrială, care le-a permis să devină comercianți la scară planetară. Intervine aici, cum rar se întâmplă în istorie, o influență pozitivă a religiei. Organizarea socială a fost puternic influențată de Reformă. Olanda a fost fondată în nordul provinciilor flamande, adoptând odată cu religia protestantă și etica acesteia, plasând munca productivă ca valoare morală și egalitatea membrilor comunității ca principiu de organizare socială. Replicarea americană a durat aproape doua secole, comunitățile de coloniști fondate în America de Nord (printre ele Noul Amsterdam din secolul al XVII-lea a devenit mai târziu New York), preluând multe dintre principiile republicii olandeze. Religiile neprotestante, inclusiv catolicismul și iudaismul, au fost tolerate și nu reprimate, ceea ce a făcut ca Olanda să fie și un loc de refugiu pentru exilații lumii în perioada Inchiziției, și să se îmbogățească spiritual și din contribuțiile acestora. Cât despre morile de vânt, ele continuă să puncteze peisajele în multe locuri din Olanda, dar lor li s-au alăturat astăzi turbinele eoliene. În 2022, aproximativ 40% din energia electrică consumată în Țările de Jos provenea din surse regenerabile. Producția de energie electrică din surse regenerabile a crescut cu 20% față de anul precedent. Producția din surse fosile a scăzut cu 11%. Cea mai mare parte a creșterii producției de energie regenerabilă a provenit din energie solară. În fiecare a doua casă din Olanda surplusul de energie realizat local prin captatoare solare este trimis înapoi în rețea și stocat energetic, iar costul devine credit pentru utilizatori.
Olanda de astăzi este o țară modernă, avangardistă din anumite puncte de vedere, dar care își respectă și chiar își idealizează tradițiile. Este probabil una dintre cele mai digitalizate societăți și economii din lume. În Comunitatea Europeană, Olanda se află pe primul loc în ceea ce privește procentajul de cămine conectate la Internet (98%, deci practic toate, majoritatea conexiuni fiind broadband, cu cabluri sau fibre optice). Și din punctul de vedere al vitezei și calității conexiunilor, Olanda se află pe un loc de frunte, după unele clasamente pe locul 2 după Islanda. Aceasta îi permite să digitalizeze toate serviciile guvernamentale și majoritatea serviciilor comerciale. Până și ghidurile turistice sunt depășite de viteza evoluțiilor din aceste domenii. Ediția Martie 2023 a ghidului Lonely Planet pentru Amsterdam pe care am cumpărat-o în pregătirea călătoriei își sfătuiește cititorii să se înarmeze cu o cantitate de cash pentru a preveni situațiile în care plățile nu pot fi efectuate cu card. În realitate, nu numai că nu am întâlnit nici măcar un singur astfel de loc în 12 zile, dar în multe dintre magazine, restaurante, mijloace de transport, etc. sunt afișate la intrare avertismente ‘cash only’. Olanda dorește să fie în avangarda evoluției spre o economie care să elimine plățile cash. Olanda este și un centru important al industriei digitale – cu firme locale precum ASML Holdings și centre de proiectare ale giganților globali – și al administrării Internetului, la Amsterdam fiind sediul lui RIPE, o organizație independentă, non-profit, care sprijină infrastructura Internetului prin coordonarea tehnică în Europa. Activitatea să cea mai importantă este cea de Registru Regional de Internet (RIR), care furnizează resurse de internet globale și servicii conexe (adrese IPv4 / IPv6 și numere AȘ) membrilor din regiunea europeană de servicii.
Amsterdam este un oraș extrem de aglomerat. Circulația ar fi infernală și nivelul de poluare insuportabil dacă nu ar exista bicicletele. Numărul de biciclete înregistrate îl depășește pe cel al locuitorilor. În 2022, în Amsterdam existau 780 559 de locuitori și 881 000 de biciclete. Turiștii, până se obișnuiesc, pot fi derutați, căci pistele de biciclete sunt de multe ori mai late decât trotuarele, iar bicicletele par a avea prioritate absolută, și în detrimentul automobilelor, tramvaielor, autobuzelor, dar și al pietonilor. Efectul este însă foarte vizibil. Cu toată aglomerația, Amsterdam nu este cea mai mare parte a timpului un oraș zgomotos, și chiar dacă este uneori, zgomotul nu se datorează mijloacelor de transport. Dar, mai ales, Amsterdam nu este un oraș poluat, nu numai pentru că numărul de automobile personale este relativ redus, dar și datorită faptului că o mare parte dintre automobile sunt electrice sau hibride. Să nu uitam că, până în 2035, Europa vă face tranziția completă, renunțând la comercializarea automobilelor cu motoare cu combustie.
Pasiunea pentru muzeele științifice și tehnice am dobândit-o în copilărie, din vizitele la Muzeul Tehnic din Parcul Carol din București, înființat în 1909 de inginerul Dimitrie Leonida. Tatăl meu era unul dintre consilierii muzeului și organiza acolo lecții și conferințe. Muzeul bucureștean fusese la origine inspirat de formidabilul Muzeu Tehnic din München, pe care-l consider până astăzi cel mai impresionant dintre cele pe care le-am vizitat – și am vizitat multe în toată lumea, împreună cu copiii și acum cu nepoții. Pot spune că Muzeul Științei NEMO din Amsterdam este unul dintre concurenții săi cei mai puternici. NEMO este The Network of European Museum Organisations – Rețeaua Organizațiilor Muzeale Europene, fondată în 1992 ca o rețea independentă de organizații muzeale naționale care reprezintă comunitatea muzeală a statelor membre ale Consiliului Europei. Împreună, membrii NEMO reprezintă peste 30 000 de muzee din 40 de țări din Europa. Clădirea muzeului din Amsterdam are o formă uimitoare, o uriașă corabie de culoare verde-cupru care se ridică deasupra zonelor docurilor din estul Amsterdamului. Arhitectul Renzo Piano a avut o viziune clară pentru designul clădirii pe cinci nivele, cu propria sa piață la 22 de metri deasupra nivelului apei. Aici, toți vizitatorii – de la tineri la bătrâni – se conving de cât de fascinante sunt știința și tehnologia. Pe cele cinci etaje pline de expoziții, experimente, demonstrații și ateliere, vizitatorii descoperă cât de speciale sunt lucrurile de zi cu zi și află despre principiile de bază ale științei și tehnologiei, despre fenomene precum electricitatea, lumina, sunetul și gravitația. Ei învață interacționând, experimentând și folosindu-și toate simțurile. Vizitatorii sunt invitați să descopere și să exploreze cine sunt ei și lumea din jurul lor, iar programele de cercetare concepute în colaborare cu școlile extind gama de activități ale vizitatorilor. Totul este interactiv și extrem de sigur.
Închei cu o notă despre experiența aeroportului. Schiphol a fost unul dintre aeroporturile care a avut probleme majore în 2022. Industria de transporturi aeriene, în general, a fost lovită de pandemie, fiind obligata să-și reducă cifrele de afaceri în 2020 și 2021 uneori până la 10-20% din nivelele din anii precedenți și concediind mulți dintre lucrătorii din aeroporturi și chiar și din echipajele de zbor. În 2022, când lumea a început din nou să circule, nu mai exista suficient personal în toate compartimentele serviciilor aeriene, de la piloți și stewardese până la oamenii de securitate și hamalii de pe aeroporturi. S-au adăugat la acestea efectele războiului din Ucraina și, mai ales, creșterea preturilor combustibililor. Schiphol a înregistrat recorduri negative și la întârzieri și zboruri anulate, și la bagaje pierdute. M-am temut de experiența de la sosirea și la plecarea din Olanda, dar temerile mele s-au dovedit a fi neîntemeiate. Deși eram deja la începutul sezonului turistic de vară, aeroportul funcționa perfect, cozile erau suportabile, și sistemul informațional era actualizat și accesibil pasagerilor. Și da, au ajuns cu bine și bagajele. În plus, aeroportul Schiphol este un imens centru comercial, cu multe magazine interesante – inclusiv librării! – și cu destule restaurante și cafenele, astfel încât în niciuna dintre ele să nu fie remarcată o aglomerație excesivă. În plus, pe culoarul dintre parcare și terminalul principal, pasagerii pot admira una dintre creațiile monumentale ale maestrului american Dale Chihuly (născut la Tacoma, în statul Washington), probabil cel mai important sculptor în sticlă contemporan și dintotdeauna. Olandezii știu că un aeroport bine organizat, comod și prietenos cu pasagerii reprezintă prima și, mai ales, ultima impresie a unei vizite într-o țară.
Tot ziens, Nederland! La revedere, Olanda!
(sursa foto: din arhiva personală a autorului)
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘The City‘ (the Hebrew title better translates into ‘This City’) has a good chance of being one of the hits of the summer film season in Israel. The film is written and directed by debutant filmmaker Amit Ulman, and was made on a modest budget provided by funds that encourage young cinema and supplemented by donations raised from the public via the Internet. The starting point is a rap musical show that gained niche popularity at a small avant-garde theater in Jerusalem. However, nothing lets you guess the emotions of the debutante. ‘The City‘ is an interesting, original, beautifully shot, well acted and expressively sung film that captivates its viewers from the first scene and keeps them attentive and connected to what is happening on the screen until the last scene inserted at the end of the credits roll. It is an original and different film from anything made in Israel before, a film that opens up Israeli cinema to a non-conventional musical and cinematic genre and to its young audience.
‘This city’ can be present-day Tel Aviv, or an American metropolis from 1940s gangster movies, or a combination of the two. The plot is inspired by the novels of Raymond Chandler. Joe, a private detective, is hired by a beautiful and mysterious cabaret singer named Sarah to find her missing sister. The investigation turns after a few hours into a murder investigation after the sister’s body is discovered in the north of the city. Are the city’s chief cop (incorruptible or corrupt?) and Menashe – the boss of the mob – also interested in the investigation, or perhaps more interested in keeping the truth out of the light? Joe, in love with Sarah, continues the investigation despite warnings, threats and the murder of his assistant. But Sarah also disappears and no one seems to have heard from her. Was the woman just a figment of his imagination? Accused of murder, how will he manage to get out of the mess?
The film is surprisingly well executed and the unusual mix of genres works well. The cinematography signed by Misha Pletinsky creates an atmosphere that rivals Frank Miller, Robert Rodriguez and Quentin Tarantino’s ‘Sin City’. The script is surprisingly coherent and makes sense in the logic of films of the genre. Amit Ulman who also plays and sings the title role is excellent and among his partners excels Alon Neuman, an extremely talented and popular stage actor who has had fewer opportunities to play consistent roles on screen, and who here proves that he deserves more leading roles. Moria Akons as Sarah embodies a femme fatale descended from similar characters in classic noir films. Hip-hop music is not my favorite genre, but it fits perfectly with the Jacques Demy type of singing film. Some famous names in the Israeli rap scene appear on the credits, and their performances prove once again that there are no good and bad music genres, only good music and bad music. The music in ‘The City‘ is good. From an interview with the director, I learned that an English version of the film is being prepared, targeting the international market. I think it’s an excellent idea, and I hope the translators find equivalents at least as sparkling to the many puns and linguistic jokes in the Hebrew version. ‘The City / HaYir HaZot‘ deserves international distribution and success in tune with the originality and talent invested in this film.
Families are the main theme of most of the films of the Japanese master director Kore-eda Hirokazu, but these are no ordinary families. Traditional families do not work well in his films, and are never happy, as Tolstoy had observed. Conversely, groups of people brought together by fate can act as families and develop relationships of mutual empathy and tenderness even in the absence of blood kinship. The family in his films is not the more or less accidental kinship due to blood relations, but the mutual love and care of those who compose it. This also happens in ‘Broker‘, the second film that Kore-eda Hirokazu makes consecutively outside of Japan. After a European experience with ‘La vérité’, the Japanese director chose to set the action of his film released in 2022 in South Korea. If we were to describe the subject of the film in a few words, we would have to say that it is a dramatic comedy with elements of a thriller that has as topic the trafficking of abandoned children and their reselling to wealthy families that for one reason or another cannot have children. The apparently sordid theme, however, develops as a film full of empathy, in which it exposes a human universe filled with tenderness. The reason is, of course, the approach that fans of Kore-eda Hirokazu (including myself) are already familiar with. The Japanese writer and director does not judge his characters, although some of them commit moral errors, misdemeanors and even crimes that make them outlaws. He tries to discover everyone’s motives and extract from each character that part of good that will help her or him survive life’s blows.
The film begins with the scene of the abandonment of a baby in a special niche of a church building intended for such actions (apparently quite common in Korea). The child ends up in the hands of a couple of men who we could call ‘child traffickers’, but their role is more complex. They – the intermediaries or ‘brokers’ – are looking for wealthy adoptive couples who cannot have children of their own and who can provide a warm home and a secure future for the babies. The remorseful young mother returns to make sure her son is in good hands and joins the two men. A little boy of about five, also adopted, runs away from the orphanage and joins them as well. The four, with the baby in their arms, begin a road trip throughout Korea in search of suitable adoptive parents. On their trail are two policewomen who aim to catch the criminals in the act and a gang of mobsters associated with the father of the child who has been murdered. Can this super-complicated situation have a non-tragic outcome?
Kore-eda Hirokazu is one of the few screenwriters and directors today who manages to get in trouble his characters in such a way that it is difficult to see how they will get out of the situations in which they find themselves, and who manages to get them out of there not by unexpected events, coincidences or other script miracles (although these are not completely lacking) but through the inner strength of his characters. There are no 100% bad people, the Japanese master seems to say. It is worth listening to each of its heroes, it is worth discovering their motivations and inner resources, and then we will better understand their deeds. The way he directs his actors is full of empathy and attention to details. Each of the acting performances in ‘Broker‘ is memorable, but still the three lead roles stand out. The two brokers, played by Song Kang-ho and Gang Dong-won, convince us that the job they practice is not simple trafficking for mercantile purposes that uses the weakness of young women forced to abandon unwanted children, but a calling with much more altruistic motivations. After years of activity and dozens of intermediaries, they lead modest lives, one has a laundry and clothes repair shop, the other works as a volunteer in the church. The young mother is played by Ji-eun Lee – a well-known Korean pop singer, as I read, and an actress of great talent and expressiveness added to the delicate beauty. The character of the mother who experiences the tragedy of abandoning her child and is perhaps guilty of other crimes as well, convinces that what she is doing is a sacrifice, in the style of the mother characters in classical Italian neorealist films. However, the register of the story is not gloomy despite the extreme situations experienced by the characters. ‘Broker‘ is also a social comedy, with characters that viewers can identify with, funny at every step and especially a film with a human core without falling into melodrama. Recommended viewing.
Watching ‘Asteroid City‘ I realize I’m starting to have a problem with Wes Anderson‘s movies. Each of them is an aesthetic delight and a demonstration of cinematic stylistic virtuosity. They are full of humor and almost every sequence includes reverences to artists of the past and references from the history of film and other arts. On the other hand, the detachment between style and emotion is so programmatic in Anderson‘s latest works that I don’t really know how to watch his films. If I take them as an aesthetic or cultural experience, I can’t help but leave the viewing happy. Trying to follow the plot or resonate with the characters, however, fails me. I don’t even know if the story in ‘Asteroid City‘ has any importance, or if the wrapping in which it is presented to the viewers is what matters. The latter is probably the most accurate, but here many of the references – to the theater or films of the ’50s in America – are lost on the foreign viewer and – I suspect – on a large part of the American audiences as well.
What would ‘Asteroid City‘ be about? Is it the story of a playwright writing a play in the 1950s of victorious post-war America but which were also the years of atomic experiments and of political hysteria and witch-hunts? Or of the actors who stage this show according to an acting method that seems to completely detach the text from the emotions? Or maybe it’s the story itself, of a newly widowed father meeting a starlet actress, science-loving kids, the government lurking to steal their inventions, and aliens coming to inventory a boulder that fell from the sky millennia ago after? In the end, however, all this seems to matter less, because what I remember 2-3 days after watching it is mostly a Wes Anderson visual experience, with sophisticated sets in idyllic advertising colors, with many details full of fantasy and humor, with an approach that seems so light and superficial that I can’t help but suspect that maybe I should take it seriously, but I don’t know how.
As usual in Anderson‘s films, the list of stars who appear on the screen could be impressive for ten different films, including both some of the actors who permanently accompany his films and some new but famous names. They all seem happy to be puppets in the American director’s vast fantasy theater. The favorite theme lately seems to be American history seen from an aesthetic and very personal perspective. As a spectator I was also happy but also a little confused. The danger of mannerism hangs in the air.
