The 1962 missile crisis, triggered by the Soviet Union’s installation of nuclear-armed missiles in Cuba, has already spawned a few bookshelves and a few dozen movies for the big and small screens. It should be noted that despite the amount of written information available, many aspects of the crisis have remained secret to this day. This is also the case with the events and characters of the film ‘The Courier‘, released in 2020, directed by Dominic Cooke. We will not know soon, and may never know, whether Colonel Oleg Penkovsky was really the highest-ranking official in the Soviet hierarchy who agreed to pass information to the United States during the Cold War, and not a possible double agent who faked defection to transmit false information. Nor will we know whether the British businessman Greville Wynne, Penkovsky’s liaison with Western agencies, was really just a courier, or had already been enlisted in the British intelligence services for many years. The film script, signed by Tom O’Connor, starts from the known facts and adopts a plausible hypothesis, but not the only possible one.
When Penkovsky offers his services to American intelligence, the CIA asks the help of the British MI-6 service to find a courier who will not arouse the suspicions of Soviet counterintelligence. Wynne is chosen somewhat at random and agrees to play this dangerous role because it is suggested that his actions may save the world from nuclear catastrophe. He’s a very implausible spy – a bit drunk, a bit unfaithful in marriage – and that’s exactly why the scheme works well for a while. A friendship grows between Wynne and Penkovsky, also a little plausible in the years of the Cold War. We also know their families and we know that they will suffer terribly if they are caught. When this happens, the two disappear into the cellars of the KGB. Penkovsky’s fate is sealed, and Wynne can only get away easier if he convinces his torturous interrogators that he had no idea about the nature of the information he was smuggling out of the Soviet Union. And yet, the sacrifice made by the two will not have been in vain. Using the information transmitted by Penkovsky, the Americans manage to prevent aggressive actions by the Russians and finally obtain the withdrawal of the missiles from Cuba.
Although Dominic Cooke is a director with little experience in feature films, ‘The Courier‘ is professionally made, the narrative is cursive and the atmosphere is very well rendered, both in the sequences depicting the Soviet Union and those taking place in England. If we were not informed, we could think that it is a film made in that period. Benedict Cumberbatch is terrific as always. The actor melts into the character, becomes the character. Along with Merab Ninidze, they form a couple of people who meet, get to know each other, become friends and risk everything for a cause that is more important even than their lives. The thriller part, also well done, only takes up about a quarter of the film’s duration, and fans of the genre may be a little disappointed. The other viewers will be left with a human story about two people who, during the conflict, tried to change something, and probably succeeded, but at a huge personal cost. ‘The Courier‘ had the misfortune of being launched in the year of the pandemic and because of this it did not enjoy the public success it deserved. I hope it recovers in time and takes its rightful place among the good films of 2020.
‘Murmur’ – apărut în colecția ‘821.135.1 – Scriitori români contemporani’ a Editurii Humanitas este al patrulea roman al prozatorului (pentru adulți și pentru copii), traducătorului și editorului Mircea Pricăjan. Scrisă intre 2016 și 2020, este o carte care impresionează prin maturitate și originalitate, printr-o stăpânire a uneltelor meseriei care-i permit autorului să scrie o proză modernă și în același timp accesibilă, prin combinația dintre sinceritatea mărturisirii și capacitatea de a acoperi istoric o perioadă complexă. Nu pot spune că aș fi citit-o dintr-o răsuflare, căci este și o carte care își implică activ cititorii, dar pot mărturisi că am respirat adânc de multe ori în timpul lecturii.
Dacă ‘Murmur’ ar fi fost scrisă în tiparele narațiunii clasice, în care ceasornicul narațiunii urmează scurgerea cronologică a timpului, ea ar fi putut fi o saga de familie acoperind patru generații și o perioadă istorica începând cu sfârșitul celui de-al doilea război mondial până în 2018 sau 2019. Așa cum a conceput-o Mircea Pricăjan, narațiunea alternează între diferite momente ale acestei perioade și este prezentată din puncte de vedere diferite. Cartea are doar 230 de pagini, dar la sfârșitul lecturii senzația este cea a citirii unui roman cronică de familie de două sau trei ori mai gros, și asta nu din cauza unui stil greoi (dimpotrivă!) ci datorită complexității personajelor și a situațiilor. Câteva dintre capitole sunt povestite la persoana întâi de unul dintre personajele principale, Matei, ale cărui date biografice par a coincide cu cele ale scriitorului (născut în 1980). În majoritatea celorlalte capitole, însă, este utilizată persoana a treia. Celălalt personaj principal este Bunicul sau Moșulică, o figură cu dimensiuni mitice și idilice în același timp, care se vă dezvălui de-a lungul cărții ca având o istorie personală mult mai complexă decât pare la prima vedere.
‘Bunicu’ pleca des în pădure. De acolo venea cu urzici pentru tocănițe, cu măceșe pentru dulceață, cu ciuperci de toate felurile (avea o carte hărtănită pe care o consulta la fața locului și niciodată nu aducea vreun soi otrăvitor), din pădure aducea nuielele de alun pe care le folosea în grădină ca araci pentru fasole și tot din pădure venea întotdeauna cu două buchețele de flori plăpânde, de se minunau Bunica și nepoțica deopotrivă că reușea să ajungă cu ele întregi, încă semețe.’ (pag.12)
Într-unul dintre primele capitole ale cărții, Matei își amintește de una dintre excursiile în pădure, împreună cu Bunicul și cu sora lui, cu doi ani mai mare. După ce ucide un șarpe care ar fi putut periclita viața copiilor, Bunicul le povestește la un popas un episod din istoria sa personala, petrecut cu peste 40 de ani în urma. Tânăr de la țară, înrolat în jandarmerie în primii ani ai comunismului, participase la căutarea și arestarea într-un sat de munte a unui ‘dușman al poporului’, folosind câteva dintre metodele violente de anchetă și urmărire, caracteristice primului deceniu de represiune comunistă. Spre deosebire de colegul cu care lucra, nu simțea vreo ‘ură de clasă’ față de prizonierul capturat, îndeplinea doar ordine și simțea că ceva nu este în regulă cu ceea ce făcea. Sentimentul onoarei îl determină ceva mai tărziu să renunțe la cariera militara și să reînceapă viața de la început, alături de tânăra să soție.
Construcția narativa este interesanta și solicita atenția cititorilor. Bunicul Viorel și nepotul Matei sunt cei doi poli ai poveștii. Între cei doi este un spatiu de o generație, dar personajul tatălui, Vlad, joacă un rol secundar în roman. Cititorii vor reconstitui treptat povestea vieții bunicului din amintirile nepotului, declanșate și ele de evenimente care se petrec în prezentul românesc al celui de-al doilea deceniu al noului mileniu. Mecanismele memoriei funcționează pe canale multiple. Uneori este vorba despre amintirile copilului. Acestea pot include și relatările bunicului. Alte ori avem de-a face cu o expunere aparent neutră (capitolul care descrie ultima zi de lucru a bunicului Viorel) care este și ea însă reconstituită din mărturii. În fine, de câteva ori intervin și visele. Scriitorul pare a ne spune că orice narațiune este în fond subiectivă sau construită din povești care au fiecare o doză de perspectivă personala.
‘I s-a părut incredibil felul lejer în care ei primiseră povestea lui – aproape ca și când exact asta era, doar o poveste. Dar oare nu e așa? s-a întrebat. Oare cât din ce le-am spus, câte detalii, câte cuvinte, câte sentimente sunt chiar așa cum au fost? Îndoiala asta ucigător de crudă o avea de mulți ani și, de fiecare data când îl învenina, făcea orice că să scape de ea. Cum să privești spre viitor, atâta cât e el, dacă ochiul se închide tot mai tare spre trecut? Ce te faci când tot ce-ți rămâne în amintire e o simplă poveste, o născocire în care sâmburele de adevăr aproape că nu se mai vede?’ (pag. 21)
Bunicul și Bunica (Moșulică și Babo) se vor stabili într-un mic orășel ardelenesc unde vor găsi de lucru în industria metalurgică. Își vor construi cu mâinile lor o casă, vor întemeia în jur o gospodărie, vor deveni într-un fel cetățeni modești și normativi ai României comuniste. Vor supraviețui, așa cum au făcut-o marea majoritate a românilor în anii dictaturii, fără revolte, fără bucurii. Iată-l pe bărbatul care trecuse prin deceniile lungi ale comunismului, în ziua pensionării:
‘Douăzeci și cinci de ani, Moșulică venise acolo zi cu zi, nu ceruse și nu i se dăduse niciodată liber, venise când era sănătos, dar venise și bolnav. Turnătoria fusese locul lui de muncă, desi înainte să fie asta fusese o pedeapsă. Pentru fapte mai mărunte decât a sa, unii pățiseră mai rău. Moșulică avea să afle abia peste zece ani că pe atunci pedeapsa însemnase muncă silnică, însemnase deportare și însemnase închisoare. Unii nu se mai întorseseră niciodată acasă, alții fuseseră “reeducați” până își pierduseră mințile și, chiar întorși printre ai lor, nimeni nu-i mai recunoștea și nici ei, cu creierii praf, nu mai recunoșteau pe nimeni. Moșulică nu știa atunci cât de ușor scăpase. Se bucura însă că avusese tăria să nu se împotrivească, să nu se zbată, ci să accepte viața așa cum o avea. Căci în sinea lui, în serile în care privea cerul și fuma singur, o voce îi șoptea insistent la ureche: “Tu ești unul dintre cei norocoși. Un înger sau poate doar norocul a făcut să nu zaci acum sub un maldăr de pământ, și toate acestea care te înconjoară, casa, curtea, gradina, familia ta, să nu fi existat niciodată.”‘ (pag.197)
Bunicul Viorel este unul dintre puținele personaje din literatura română contemporană care exemplifică milioanele de ‘oameni ai muncii’ care reprezentau masa de manevră a partidului comunist în timpul dictaturii. Munca lor a contribuit esențial la realizările – câte au fost și inutile multe care au fost – acelei perioade. Erau teoretic și demagogic numiți ‘clasa conducătoare în societate’, dar în fapt sufereau toate lipsurile și restricțiile, materiale și de libertate impuse de dictatură. Prea puțin s-a scris despre acești oameni până acum, și ‘Murmur’ este prima carte citită de mine în ultimii ani în care apare un personaj de acest fel.
Se transmite resemnarea din generație în generație? Până la a încerca să răspund la această întrebare, voi menționa că romanul lui Mircea Pricajan este și o frumoasa carte despre creșterea și maturizarea unui copil născut în ultimul deceniu al comunismului. Avem de-a face cu câteva episoade impresionante, unele duioase, altele crude, care merită să fie savurate, fiecare în parte, la lectură: inițierea reciproca prin joaca ‘de-a doctorii’ a băiatului cu o fetiță din vecini; ‘furtul’ ingenios al râvnitelor pistoale din depozitul de jucării al grădiniței; vara petrecută cu iepurașul Țupi care sfârșește în tragedie pentru animăluț dar și pentru copil; partida de pescuit și lupta pierduta cu somnul uriaș, episod cu rezonanțe din ‘Moby Dick’; și da, descoperirea cărților și lecturile copilăriei și ale adolescenței. Pierderea inocenței se petrece treptat, odată cu descoperirea împotrivirii la impunerea unei ordini nefirești. Într-o altă secvență memorabilă, la serbarea de absolvire a grădiniței, copilul Matei găsește în el resursele de a nu colabora cu festivismul impus de vizita unor activiști de la Centru:
‘Ochii bulbucați ai politrucilor îi simțea în mod aparte, și trufia lor, care îl enervase din prima clipă, îi ardea acum pielea feței. Oamenii aceia aveau impresia că li se cuvenea totul, veniseră acolo ca la un banchet al săracilor pentru a se înfrupta din cele mai alese bucate. Văzuse cum se uitaseră la colegii lui, cum primiseră poeziile, cântecele, scenetele pregătite cu atâta chin ca pe niște ofrande. Știa că așteptau acum același lucru din partea sa. N-o să le fac pe plac, și-a spus Matei, deodată convins că asta era alegerea corecta. N-o să scot o vorbă pentru ei. ‘Matei cel harnic’ este poezia mea, numai a mea!’ (pag.106-107)
Ce se întâmplă cu generația nepoților, care este și cea a autorului cărții? Cum se vor confrunta cu schimbările, cu eșecurile, cu dezamăgirile? Matei devine ziarist, pleacă la București (singur, fără soția și băiatul care rămăseseră în Ardeal), încearcă să-și construiască o cariera exercitându-și în mod onest meseria, se implica în protestele #Resist. Dezamăgirea pare a copleși speranțele, și comparația cu cele petrecute în generația bunicilor i se impune:
‘În România, totul a fost întotdeauna o mare bătaie de cap, însă acum s-a trecut limita. Mă gândesc că așa au spus și cei din generația bunicilor noștri, care au văzut cu ochii lor cum lumea în care se născuseră, cu bune, cu rele, o lume cât de cât europeană era demontată cu consecvență de comuniști. Sau așa se vede de la distanța noastră de acum … Mă îngrozește și nu-mi dă pace gândul că răul și distrugerea se instalează treptat, pic cu pic, cu multe complicități, în timp, astfel încât cu greu pot fi ele recunoscute drept ceea ce sunt la momentul instaurării lor.’ (pag. 64)
Momentul critic ajunge la apogeu atunci când colegul și prietenul său, ziarist de investigație, este asasinat. Daca episodul s-ar fi petrecut într-un film american, eroul, îndârjit, ar fi continuat lupta până la victoria finală și l-ar fi răzbunat și pe prietenul ucis. Nu suntem însă în filme americane ci în realitatea contemporana românească, victoria finală este departe și nu este prea clar cum ar arăta ea, și soluția aleasă de Matei este foarte diferită:
‘Mâine plec acasă. N-am să mai fac jurnalism niciodată. Nici n-aș avea cum … Nu acolo, nu eu, acum sau mai târziu. Nu stiu ce altceva voi face. Îmi vine să fug și mai departe, odată ajuns acasă. Să îi iau pe Fanny și pe Tavi și să continuăm fuga împreună. Să ne mutăm undeva la țară, de ce nu? Poate să ridicam o casă cu mâinile noastre. Să facem singuri totul, chiar și cărămizile. O casă simplă cu o curte mică și o grădină cât doar pentru noi. Și poate chiar aș face-o, la altceva nu mă pot gândi acum, dacă n-ar însemna să cer prea mult în primul rând de la Tavi. El are alte nevoi acum, la șaptesprezece ani. Nu vreau să i le iau din fata. Din viață. Încă puțin, doi ani și vă apuca singur pe drumul lui. Poate chiar în altă țară, cum spune că-și dorește.’ (pag. 189)
Se pune întrebarea dacă este vorba despre o înfrângere. Nu neapărat o înfrângere personală, ci una a unei generații, a încă unei generații. Resemnarea pare a se transmite ereditar. Ce poate rezerva viitorul? La fel ca și Bunicul Viorel, Matei va supraviețui, va rezista în felul sau, va căuta și poate vă găsi o altă cale de a se realiza personal. Celula familiala se vă înlănțui cu cele precedente, viața copilului va fi ferită de tragedia dispariției unui părinte, și poate că el, strănepotul, a patra generație, își va căuta și găsi calea pe alte meleaguri. Acesta este însă, deja, poate, subiectul unui alt roman.
Mircea Pricăjan scrie o proză frumoasă și interesantă, care-și implică cititorii și îi alătură eroilor sai în frământările și căutările lor. Personajele din ‘Murmur’ îi însoțesc pe cititori și după sfârșitul lecturii. Episoadele care descriu copilăria și maturizarea lui Matei se înscriu într-o tradiție de abordare a vârstelor creșterii care are ilustre precedente în literatura română, de la Creangă la Ionel Teodoreanu. Romanul acesta este unul dintre cele mai captivante pe care le-am citit în ultima vreme, în sensul că m-a absorbit în lumea sa. Este o carte despre copilărie și maturizare, despre memorie și mecanismele sale, o carte cu povești, visuri, speranțe și resemnări. Lectură recomandată!
Before all, I chose to watch ‘Quai d’Orsay‘ (distributed with the English title ‘The French Minister’) because it is the last film made by Bertrand Tavernier, a director I really appreciate. The presence of Jane Birkin in the cast was an additional reason. (She has a supporting role, with only one scene, but what a scene and what a character!) The surprise was that the film is very different from most of Tavernier‘s other films. At the age of 72, he approached the comedy genre for the first time as a director, with a political satire inspired by a comics book created by a former official of the French diplomatic bureaucracy from the team of the former French foreign minister. Even if the final result is only a partial success, it proves that Tavernier did not consider his career over and continued to search, to invent and – why not? – to have fun.
Arthur, an ambitious young man with rather left-wing political views, is hired (to his own surprise) on the team of France’s right-wing foreign minister. His role is to deal with ‘words’, i.e. to draft the minister’s speeches and press releases. A charismatic and demagogic personality, the minister has surrounded himself with an eclectic team of assistants, with ‘experts’ on geographical areas and political conflicts, somewhat kept in check by his chief of staff, Claude. This is a experienced and sly guy, who tries to limit damage, resolve conflicts and bring order to the work of the ministry and the minister with the help of a strong network of relationships with international coverage. The most important moment of the team activity is the minister’s speech at the UN, which Arthur drafts and rewrites dozens of times, depending on the events that follow each other with dizzying speed.
Most of the film and most of the comic moments are related to the confrontation of the young ‘words expert’ with the bureaucratic machines and the eccentric figures in the ministry team. The characters have the consistency of comic book heroes, the source of inspiration of the script, but the critical approach and political satire are visible. The stakes weren’t too high, as the events that inspired the film were over a decade and two presidential terms in the past. The lead role is played by Raphaël Personnaz, a handsome and talented actor, while the minister is played by Thierry Lhermitte, a formidable theater and film actor. The key role of chief of staff was entrusted to Niels Arestrup. The whole team is playing with pleasure and having a good time and this tonic atmosphere is transmitted to the viewer as well. The ending disappointed me a little, or in any case raised questions for me. The film ends with excerpts from the speech given in 2003 by the then French foreign minister Dominique de Villepin, expressing the position of rejection of the invasion of Iraq adopted by France at the time. A ‘historic’ disc, but why here? Did Tavernier decide to end ‘Quai d’Orsay‘ with a ‘serious’ episode? To delete unfortunately the character of the minister in the film, who otherwise appears a bit demagogic and incompetent? Or maybe it’s still a fine irony, a way of saying that the most crucial events can originate from a chaotic decision-making system? Each viewer who sees the film can decide one way or another.
De curând s-au împlinit 115 ani de la un eveniment astronomic și geofizic spectaculos și distrugător, a cărui natură exactă nu a fost complet elucidată până astăzi. Devreme, în dimineața zilei de 30 iunie 1908, o explozie masivă a aplatizat păduri întregi într-o regiune îndepărtată a Siberiei de Est, de-a lungul râului Tunguska. Nu există fotografii ale evenimentului însuși, dar abundă relatările, observații făcute la diferite distanțe, fotografii ale efectelor. Vibrațiile seismice au fost înregistrate de instrumente sensibile până la 1 000 km distanță. La 500 km, observatorii au relatat despre „zgomote asurzitoare” și un nor de foc la orizont. La aproximativ 170 km de explozie, un obiect a fost văzut pe cerul fără nori, în timpul zilei, ca o minge de foc strălucitoare, asemănătoare Soarelui și s-au auzit tunete. La distanțe în jur de 60 km, oamenii au fost aruncați la pământ și chiar și-au pierdut cunoștința; geamurile caselor au fost sparte și în interioare vesela a căzut de pe rafturi. Probabil că cei mai apropiați observatori au fost niște păstori de reni, adormiți în corturile lor, în mai multe tabere situate la aproximativ 30 km de la fața locului. Au fost aruncați în aer și și-au pierdut cunoștința; un bărbat a fost aruncat într-un copac și mai târziu a murit. „Totul în jur era învăluit de fum și ceață de la copacii căzuți în flăcări.” În mod curios, explozia nu a lăsat niciun crater, creând un mister care i-a nedumerit pe oamenii de știință de atunci. Ce ar fi putut provoca o explozie atât de uriașă fără a lăsa urme materiale directe? Astăzi, așa cum vom vedea în continuare, există o explicație considerată cea mai plauzibilă, dar și câteva teorii mai excentrice. De ce sunt ele actuale? Motivul principal este că se pare că o catastrofă de proporții planetare a fost foarte aproape. Asemenea evenimente se pot întâmpla oricând în viitor și ele pot pune în pericol chiar și viața pe Pământ.
Evenimente de acest fel au avut deja loc în istoria planetei. În urmă cu șaizeci și cinci de milioane de ani, un asteroid cu un diametru de 10 kilometri a lovit Pământul și a declanșat extincția în masă de la sfârșitul Cretacicului. Roci de 2 kilometri, despre care se crede că sunt capabile să provoace extincții la scară mai mică, lovesc planeta o dată sau de două ori la fiecare milion de ani. Mitologiile lumii antice, inclusiv Biblia, abundă în descrieri ale unor asemenea evenimente. Unul dintre ele este cel care a distrus Tal el-Hamam, un oraș din epoca mijlocie a bronzului din Valea Iordanului, la nord-est de Marea Moartă. S-a petrecut acum aproximativ 3 600 de ani, în jurul anului 1650 î.e.n. Studiile arheologice efectuate în ultimele decenii, descrise într-un articol publicat în septembrie 2021, în revista Nature, arată că explozia a depășit-o în dimensiuni pe cea din 1908, de pe Tunguska. Au fost descoperite un strat de distrugere cu o grosime de un metru și jumătate, bogat în carbon și cenușă la nivelul întregului oraș, conținând concentrații maxime de cuarț, ceramică topită și cărămizi, carbon asemănător diamantului, funingine, bile bogate în fier, siliciu și ipsos topit – dovezi care indică temperaturi care depășiseră 2 000°C. Pe fondul devastării orașului, explozia a demolat o parte din complexul palatului cu 4 până la 5 etaje și masivul meterez de cărămidă de 4 m grosime, provocând în același timp dezarticulare extremă și fragmentare scheletică a oamenilor care se aflau în zonă. Un aflux de sare legat de explozie a produs o hipersalinitate care a inhibat agricultura și a provocat abandonarea intre 300 și 600 de ani a aproximativ 120 de așezări regionale pe o rază de mai mare de 25 km. Evenimentul a inspirat probabil distrugerile descrise în Cartea Genezei.
Rusia primelor decenii ale secolului XX, zguduită de revoluții și războaie, nu a acordat prea multă atenție evenimentului. Abia în 1927, reputatul geolog Leonid Kulik (1883 – 1942) a organizat și condus prima expediție de cercetare sovietică pentru a investiga evenimentul Tunguska, a făcut o călătorie de recunoaștere în regiune și a intervievat martorii locali. Au urmat încă două expediții în anii următori, care au cercetat regiunea în care copacii fuseseră tăiați și s-au convins că toți erau întorși cu rădăcinile spre centru. Cu toate acestea, nu a găsit niciun fragment de meteorit în urma impactului. Dacă nu există urme de meteorit, atunci ce a provocat explozia? Relatările senzaționale a eforturilor lui Kulik au făcut că evenimentul Tunguska să capete notorietate internațională. Oamenii de știință au evocat posibilitatea ca o coliziune cu o cometă sau un fenomen legat de antimaterie să fie cauza. Imaginația a început să lucreze și a urmat curând ficțiunea. Deja, în 1925, un tânăr scriitor pe nume Manuil Semenov publicase o nuvelă cu titlul „Prizonierii pământului” în Tânărul leninist, ziarul Comsomolului. În nuvela lui Semenov erau descrise aventurile unui grup de cercetători care au ajuns la locul exploziei de la Tunguska și au descoperit acolo… un complot anti-sovietic pus la cale de o bandă de răufăcători. Explozia se datora unei nave spațiale marțiene care funcționa cu un tip de combustibil necunoscut pământenilor. Povestea lui Semenov a transformat incertitudinile despre Tunguska în teren fertil pentru teoretizări fantastice. După cel de Al Doilea Război Mondial, la sfârșitul anului 1945, un alt scriitor sovietic, pe nume Alexandr Kazanțev, a publicat „Explozia”, o nuvelă care propunea că evenimentul Tunguska a fost produs de o „navă spațială interplanetară, care funcționa cu energie atomică”. Erau zorii erei atomice, la câteva luni după Hiroshima și Nagasaki, și cele scrise de Kazanțev au atras curând atenția publicului de ambele părți ale Cortinei de Fier. La doar câteva luni după publicarea „Exploziei”, în ianuarie 1946, New York Times a descris fantezia lui Kazanțev ca pe o ipoteză autentică cu privire la cauza exploziei. Se pare că însuși Kazanțev începuse să-și creadă propriile roade ale imaginației. S-a apucat să scrie articole „non-ficțiune” care explicau cum o navă extraterestră cu propulsie nucleară care se prăbușise a fost cea mai viabilă explicație pentru evenimentul Tunguska. Ficțiunea devenise muniție în propaganda Războiului Rece.
Actualmente, cea mai verosimilă ipoteză științifică a exploziei este o explozie meteorică în aer a unui asteroid, la o altitudine de 6–10 km deasupra suprafeței Pământului. Meteoriții intră în atmosfera Pământului din spațiul cosmic în fiecare zi, călătorind cu o viteză de cel puțin 11 km/s. Căldura generată de comprimarea aerului din fața corpului în timp ce acesta străbate atmosfera este imensă și majoritatea meteoriților ard sau explodează înainte de a ajunge la sol. În 1975, Ari Ben-Menahem, seismolog la Institutul de Știință Weizmann din Rehovot, Israel, a analizat undele seismice declanșate de evenimentul Tunguska și a estimat că energia eliberată de explozie era între 10 și 15 megatone că magnitudine, echivalentul a 1 000 de bombe atomice ca aceea de la Hiroshima. Energia aceasta ar fi aproximativ egală cu cea a testului nuclear ce mai puternic (Castle Bravo) al Statelor Unite, din 1954 (care a măsurat 15,2 Mt), și o treime din cea a testului cel mai puternic (Tsar Bomba) al Uniunii Sovietice, în 1961. O altă estimare, mai nouă, din 2019, sugerează că puterea explozivă a evenimentului Tunguska ar fi putut fi de aproximativ 20–30 de megatone. Dezintegrarea unui obiect cosmic în atmosferă, între 5 și 10 kilometri deasupra suprafeței, ar explica majoritatea trăsăturilor observate de investigatori la sol. Lipsa unui crater de impact a sugerat, de asemenea, că obiectul nu ar fi putut fi un meteorit de fier robust, ci un obiect mai fragil, cum ar fi un asteroid pietros relativ rar sau o cometă mică. Oamenii de știință ruși au favorizat această din urmă ipoteză, deoarece o cometă este compusă din particule de praf și gheață, care nu ar reuși să producă un crater de impact. O altă explicație pentru distrugerea din regiunea Tunguska ar fi arderea rapidă a gazului metan eliberat din pământul mlăștinos în aer.
Să trecem pe scurt în revistă, cu rezervele necesare, câteva dintre teoriile alternative. În 1930, meteorologul și matematicianul britanic Francis Whipple (1876-1943) a sugerat că corpul Tunguska era o cometă mică. O cometă este compusă din praf și substanțe volatile, cum ar fi gheața de apă și gazele înghețate, și ar fi putut fi complet vaporizată de impactul cu atmosfera Pământului, fără a lăsa urme evidente. Ipoteza cometei era susținută de cerurile strălucitoare observate în Eurasia timp de câteva seri după impact, care sunt posibil explicate de praful și gheața care fuseseră dispersate din coada cometei în atmosfera superioară. Ipoteza cometei a câștigat o acceptare generală în rândul anchetatorilor sovietici ai evenimentului Tunguska, în anii 1960. În 1978, astronomul slovac Ľubor Kresák a sugerat că era vorba despre un fragment al cometei Encke. Aceasta este o cometă periodică cu o perioadă extrem de scurtă, puțin peste trei ani, care rămâne în întregime pe orbita lui Jupiter. De asemenea, ea este cauza fenomenului Beta Taurids, o ploaie anuală de meteori, cu o activitate maximă în jurul zilelor de 28-29 iunie. Evenimentul de la Tunguska a coincis cu activitatea de vârf a acelui „duș cosmic”. În 2020, un grup de oameni de știință ruși a folosit o serie de modele computerizate pentru a calcula trecerea asteroizilor cu diametre de 200, 100 și 50 de metri în unghiuri oblice în atmosfera Pământului. Ei au folosit o serie de ipoteze despre compoziția obiectului (fier, piatră sau gheață). Modelul care se potrivea cel mai bine cu evenimentul observat a fost un asteroid de fier cu diametrul de până la 200 de metri, care călătorește cu 11,2 km pe secundă, care a aruncat o privire în atmosfera Pământului și a revenit pe orbită solară. Astrofizicianul german Wolfgang Kundt (n. 1931) a propus că evenimentul Tunguska a fost cauzat de eliberarea și explozia ulterioară a 10 milioane de tone de gaz natural din interiorul scoarței terestre, deci nu are deloc natură cosmică. Acestea se adaugă, desigur, teoriilor mai timpurii care implicau extratereștri sau fenomene legate de antimaterie.
Cât de curente sunt astfel de evenimente? Începând cu a doua jumătate a secolului XX, monitorizarea atentă a atmosferei Pământului prin infrasunete și observație prin satelit a arătat că exploziile de aer ale asteroizilor cu energii comparabile cu cele ale armelor nucleare au loc în mod obișnuit, deși evenimentele de dimensiunea celui de lângă Tunguska, de ordinul a 5-15 megatone, sunt mult mai rare. Geologul american Eugene Merle Shoemaker (1928 – 1997) a estimat că evenimente cu energie de 20 de kilotone au loc anual, în timp ce evenimente de dimensiunea celui din Tunguska au loc aproximativ o dată la 300 de ani. Estimări mai recente plasează evenimente de dimensiunea celui de lângă Tunguska la aproximativ o dată la o mie de ani, cu explozii în aer de 5 kilotone în medie aproximativ o dată pe an. Cât de real și de imediat este pericolul? Un articol publicat în revista Space.com, în luna mai a acestui an, ne liniștește parțial. Astronomii au finalizat o examinare cuprinzătoare a asteroizilor mari care se apropie de planeta noastră, determinând că, probabil, Pământul nu va fi lovit de un astfel de obiect timp de cel puțin 1 000 de ani. Cu toate acestea, este prea devreme încă să răsuflam a ușurare: catalogul nou finalizat analizează obiectele din apropierea Pământului (near-Earth objects – NEO) cu o lățime de cel puțin 1 kilometru și, prin urmare, nu exclude impacturile unor asteroizi mai mici, totuși potențial periculoși. Simulările matematice arată că inclusiv un asteroid de aproximativ 300 de metri în diametru ar putea provoca devastări la scară continentală, cu până la 2 000 de megatone de energie eliberată în timpul impactului. Aceasta este de 133 000 de ori energia estimată eliberată de bomba care a devastat Hiroshima. Impactul unui asteroid cu diametrul de doar 600 m s-ar apropia de amploarea unei catastrofe globale, eliberând până la 20 000 de megatone de energie – ceea ce înseamnă că o dublare a diametrului asteroidului se traduce printr-o creștere de aproximativ zece ori a energiei de impact. Este clar că omenirea are datoria de a investi în observare, detectare timpurie și prevenire a întâlnirilor dezastruoase dintre planeta noastră și alte corpuri cerești. Care sunt măsurile posibile de prevenire? Acesta este subiectul unui articol viitor.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Catherine Deneuve and director André Téchiné belong to the same generation and have made many films together. If my count is correct, ‘L’adieu à la nuit‘, which hit theaters in 2019, was the 8th film they collaborated on. Many of Téchiné‘s films are with and about young people, and in a way ‘L’adieu à la nuit‘ also falls into this category. It is about young people, but in a serious context, already addressed by several other films – that of Islamic radicalization. It is a difficult theme and ‘L’adieu à la nuit‘ fails to go deep in its exploration, or perhaps it was not even the authors’ intention to do so. The main quality of the film is that it anables the meeting between Deneuve, in extraordinary physical and artistic form, and some of the talented actors of a generation half a century younger in age.
The heroine of the film, Muriel, leads a life that can be considered ordinary and better than that. She owns a horse farm and an orchard in the area where the Pyrenées meet the Mediterranean Sea. Most of the action takes place during the first five days of spring, and the landscape of blossoming trees, animals and the farm are constant reminders of the good life, French style. Alex, Muriel’s nephew, returns to say goodbye before going abroad for a while. The boy no longer behaves exactly as she knew him. Muriel learns that he has converted to Islam, perhaps under the influence of Lila, a young Muslim woman who lives nearby, who otherwise appears to be a nice girl and a dedicated nurse in a nursing home. Muriel hardly accepts the situation, but she accepts it. Alex’s change, however, turns out to be much more drastic. The young couple is under the influence of a radical Islamic group and had decided to go to Syria together. What can the grandmother do to save the grandson? What does ‘save him’ actually mean? One way or another, family life is destroyed and reconciliation impossible, at least in the short term.
André Téchiné and his scriptwriters did not know or did not want to explore the reasons for the radicalization of the two young people. The insistence on presenting the idyllic life the young people renounce to proves that the point of view is Muriel’s. The heroine decides to fight a force she doesn’t understand and knows that the effect of her decisions cannot but have an impact on her grandson’s life. Catherine Deneuve is formidable (again) in this role, the only thing we can fault her for is that she looks so good that she looks more like Alex’s older sister than his grandmother. Two extremely talented actors play the roles of the two young people who fall under the influence of militant Islam: Kacey Mottet Klein and Oulaya Amamra (who was also formidable in ‘Divines’). The decision not to insist on the political aspects in favor of those related to the psychology of the characters and the relationships between them turns what could have been a political film into a family drama. But even that is no small thing, considering the quality of the production and acting performances.
Expresia ‘vârsta este o stare de spirit’ a fost inventată pentru oameni ca Riri Sylvia Manor. Îmi vor fi iertate, sper, referirile cronologice, dar toate informațiile sunt publice și pot fi citite pe pagina a doua a volumului ‘Viața mea cu Goya’ apărut în 2022 la Editura Humanitas. De pe coperta cărții ne privește o fată frumoasă și elegantă care este autoarea cărții la vârsta de 18 ani. Silueta și ochii ei crează un context romantic în care poate fi încadrat întregul text. Riri Sylvia Manor a publicat acest roman, debutul ei în acest gen literar, la 87 de ani. Ceea ce a realizat în acest răstimp poate fi un subiect de monografie sau de scenariu de film: a studiat medicina în timpul ‘obsedantului deceniu’ al anilor ’50 și a emigrat în Israel (sau ‘a făcut alia’ cum se spune pe aici); s-a măritat și a divorțat; s-a specializat într-un domeniu de vârf al oftalmologiei și a devenit o expertă recunoscută, dintre cei mai buni specialiști în Israel și în lume; a revenit în România după 1990 și a condus și participat la numeroase activități semnificative în lumea medicală; a scris poezie în ebraică, pentru ca la un moment dat să revină la limba română; a construit punți intre scriitorii români și cei israelieni de limba română și ebraică; a publicat o carte de memorii bine primita de critică și de cititori. Și acum, la 87 de ani, a debutat în proză. Nu oricum, ci cu un roman de dragoste.
‘Viața mea cu Goya’ are doua personaje principale: autoarea și Francisco Goya. Și pentru mine Goya este un idol. L-am cunoscut în adolescență din romanul lui Leon Feuchtwanger și din eseul lui André Malraux. Când mi s-au deschis porțile lumii am călătorit la Prado și la Lille (unde se organizase poate cea mai mare retrospectivă Goya expusă vreodată) pentru a-i cunoaște opera și a mă absorbi în ea. Am citit și eu mult despre el, dar, desigur, nu pe măsura imensei documentări pe care a făcut-o de-a lungul întregii vieți Riri Sylvia Manor. Căci la ea este vorba despre mult mai mult decât despre un interes intelectual sau un subiect științific de studiu (desi de aici a plecat legătura):
‘… Francisco îmi placea nu numai ca un pacient interesant sau ca părinte al picturii moderne, iar eu, care toată viața căutasem explicații logice la orice, mă simțeam depășită de această situație. Adevărul este că Goya mă intriga, îmi venea să dau buzna peste ani și să-l pot privi în ochi, doream să-l înțeleg, începuse de-a dreptul să mă obsedeze. Citeam carte după carte, vizitam expoziții și locuri în Spania, încercam să merg pe urmele lui, să mi-l aproprii, îl admiram, îl iubeam, devenise o prezență, iar uneori cei cu adevărat prezenți păleau … După câțiva ani, atunci când am introdus în casă primul calculator și prima imprimantă, am început să scriu despre Goya. Printam în neștire, ore întregi, iar la sfârșitul zilei ștergeam tot ceea ce descrisesem. Mă duelam cu frazele, dar Goya nu se preda cu ușurință.’ (pag. 26)
‘ … Goya nu seamănă cu alții, mă surprinde de fiecare dată din nou, el e un om simplu și atât de complicat, încât nu-l cunosc destul. Întotdeauna la dânsul e prezent în același timp și El acesta și El un altul, produce spaimă, produce râs, și strigă prin desenele sale cât de frumos și cât de urât poate să fie omul, iar aceasta, tocmai pentru că este om, și nu pentru că este spaniol sau francez sau de altă nație – ne învață Goya. … dacă ar fi fost viu nu am nici o umbră de îndoială că între mine și el s-ar fi înfiripat o legătură romantică, numai că trebuia parcurs încă o bucată de drum că să se consolideze, aș spune, legătura dintre noi.’ (pag. 183-184)
Într-un episod relatat în carte, la unul dintre cursurile ținute de Goya studenților săi de la Academia Regală de Arte Frumoase “San Fernando” artistul le explică învățăceilor esența artei în următoarele cuvinte:
‘… pictura celui care imită pe altul, care va dori să semene cu altul va fi mai puțin bună, căci însuși el, pictorul, nu va semăna cu cine este el de fapt. Să copiezi e cel mai ușor lucru din lume … Să inventezi, acolo stă miezul meseriei noastre.’ (pag. 87)
Lecția este valabilă și în alte arte, inclusiv literatura. A asimilat-o bine și Riri Sylvia Manor, îmi pare. ‘Viața mea cu Goya’ este intitulat ‘Roman’ însă este departe de a fi un roman convențional. Ca structură narativă ar fi o combinație între memorialistică și ficțiune. Debutează oniric, cu un vis care poate că a fost visat sau poate că nu, în care ea, femeia cu cunoștinte de medic, este chemată la căpătăiul pacientului Francisco Goya. Visul este încadrat apoi într-o relatare memorialistică legata de biografia autoarei. Goya i-a fost într-adevăr pacient. Desigur, nu putea fi vorba despre o vindecare, căci diagnosticul exact al bolii care l-a lovit pe pictor la mijlocul vieții a fost pus de experta în neurooftalmologie cu aproape două secole prea târziu. De aici s-a dezvoltat însă interesul pentru omul Goya. Medicul își privește pacientul și-l tratează indiferent de profesia acestuia. Femeia devine fascinată de persoana acestuia, de trăirile și iubirile sale. Fascinația se transformă în dragoste și devine un panaceu sufletesc și intelectual într-o viață petrecuta și ea în mare măsură în singurătate, ca urmare a divorțului. Este posibilă o asemenea legătură atunci când diferența de vârstă este de 189 de ani și unul dintre parteneri a murit cu mai bine de un secol înainte de nașterea celuilalt? Vor judeca cititorii.
Scriitoarea ne relatează călătoriile sale în Spania pe urmele reperelor biografice ale vieții lui Goya. Întâlnește oameni care au auzit sau nu de pictor, pentru care acesta reprezintă un reper important sau doar un nume învățat cândva în scoală. Ceea ce o interesează în permanenta este persoana și trăirile sale. Suntem avertizați în postfață că greșim dacă am înțeles cine este Goya din această carte. Respect avertismentul, dar cred că partea de ficțiune documentară, care însoțește câteva etape importante ale vieții artistului și comentează unele dintre lucrările sale celebre adaugă înțelegerii fiecăruia dintre cititori.
Iată de exemplu câteva rânduri despre stilul epicurian de viață al lui Goya în perioada tinereții:
‘ … trebuia să reușească mai mult ca oricine altcineva, să fie totdeauna cel mai bun pictor al Spaniei, numai de această reușită atârna felul de viață plăcut și lipsit de griji materiale în care trăia. De fapt, lucrul la care ținea cel mai mult era să rămână în centrul petrecerilor care se țineau lanț la Madrid și în centrul vieții societății înalte. Să pună bani deoparte în mod chibzuit. Sfătuit de Martin.’ (pag. 57)
Riri Sylvia Manor preia în aceasta parte a narațiunii sale una dintre ipotezele (neconfirmată și neagreata de toți istoricii și biografii) despre Goya care îi atribuie o legătură homosexuală cu prietenul său Martin Zapater. Ceea ce este de netăgăduit este atracția pe care pictorul a exercitat-o în rândul femeilor și șirul lung de legături cu femei mai mult sau mai puțin frumoase și celebre cu care destinul i s-a intersectat în timpul vieții. Dintre toate legăturile descrise în carte una – imaginară probabil – este cea care m-a fascinat în mod special. Este vorba despre întâlnirea cu Sancha, femeia simplă care-l îngrijește pe Goya în timpul bolii sale și pe care orbirea temporară de care suferea îl împiedică să-i cunoască vreodată adevărată înfățișare fizică. Ea poartă însă în ea trauma unui eveniment cumplit din trecut pe care-l împărtășește cu Goya și care va deveni sursă de inspirație pentru unele dintre Capricii. În schimb, pictorul și bărbatul o va trezi la viață și o va învăța ce înseamnă iubirea. Vindecarea este reciprocă, chiar dacă nu completă:
‘De fapt continua să aibă dureri de cap și îl mai vizitau vedenii, bufnite și monștri. Încetul cu încetul se înzdrăvenea, însă niciodată nu a mai putut auzi vreun sunet, de parca vrăjitoarele stătuseră la tocmeală: Îi dam înapoi vederea, dar îi luam auzul! Să redevină pictor! “Ca să poți să pictezi nu ai nevoie să-i asculți pe alții, ci numai pe tine însuti! își repeta poate Goya. Atunci când pierzi lumea sunetelor, vederea devine mai semnificativă – își spunea. Poate ochii devin mai înzestrați decât înainte tocmai datorită sunetelor care se ascund, sunete-stafie doar bănuite că ar exista. Să văd și ce nu aud. Poate că sunetele reapar capturate în vedere și adaugă vederii noi adâncimi?” (pag. 73)
Dintre episoadele celebre ale biografiei lui Goya nu putea lipsi legătura du Cayetana, Ducesa de Alba, cea mai frumoasă femeie din Spania vremii. Noaptea de iubire dintre bărbatul matur, artist cu origine modestă și superba și bogata aristocrată este descrisa discret și elocvent în două paragrafe succesive.
‘Și Alba nu a mai fost ducesă în acea noapte. Dimineața Goya se uita la ea. O noapte de dragoste înfrumusețează orice femeie, Cayetana devebise și mai frumoasă decât era. Nu putea crede că e lângă ea, avusese de atâtea ori vedenii în timpul bolii. Deschise ochii, ea era acolo.
Și Goya nu a mai fost un plebeu, un bărbat de aproape 50 de ani, nu a mai fost surd și nu se născuse în Fuendetodos – se născuse atunci, în acea clipă. Experiența vieții trecute era o stafie ce dispăruse în aerul dimineții. Lumea devenise o alta lume. Cel puțin pentru o scurtă vreme.’ (pag. 115-116)
Seria Capriciilor pare a fi opera principală care o fascinează pe autoare și căreia îi dedica mai multe pagini inspirate.
‘Da, începuse să lucreze, și cu fiecare gravură din Capricii trimitea câte o săgeată în inima acelei Spanii care se zbătea să-și păstreze înapoierea și legile învechite. Prin fața ochilor îi treceau necontenit prejudecățile, imposturile, ipocriziile, căsătoriile impuse de părinți, lăcomia și lipsa de pietate a călugărilor, prezența în umbră a unei lumi populate cu vrăjitoare și diavoli, atâtea și atâtea subiecte actuale. Lucra febril la gravura în acvaforte, se temea de biserică, de nobili, de toți împotriva cărora și-a îndreptat săgeată sarcasmului său, se temea și lucra totuși, lucra și se temea, lucra fară întrerupere și scria câte un titlu în partea de jos. Un titlu scurt. Era mult mai greu să găsești titluri scurte decât lungi, și încă titluri scurte care să spună mult, să dezvăluie tot ce nu trebuia trecut sub tăcere. O Spanie cu care Goya nu se putea împăca.’ (pag. 124-125)
Nu este vorba despre o biografie detaliată, și alegerea episoadelor relatate este legată mai mult de relația dintre autoare și subiectul fascinației sale. De la o pagina la alta observăm un salt în timp de la 1802 la 1820, care înseamnă că este omisă o perioadă cheie în istoria Spaniei și a creației lui Goya – cea a războaielor și ocupației napoleoniene care au generat ‘El tres de mayo de 1808 en Madrid’ și mai ales ‘Los desastres de la guerra’. Asupra acestei din urma serii autoarea va reveni spre final, dar sentimentul discontinuității rămâne. Paginile care încheie partea de ficțiune istorică ni-l reprezintă pe pictorul care a sintetizat în Spania iluminismul și începutul romantismului ca pe un artist care a învățat lecțiile istoriei din zbuciumatul fine de secol 18 și început de secol 19, dar lecțiile înseși lipsesc.
‘În lupta cu timpul rămas dorea doar un singur lucru: să deseneze la nesfârșit , să învingă virginitatea albă a pereților casei Quinta del Sordo, dându-le o semnificație și puterea de a vorbi cu limba lor deosebita. Și pereții să poarte strigatul pe care el, Goya, nu îl putea auzi. Picta ca un nebun, picta fără să mănânce, fără să-și dea un răgaz. Picta de data aceasta numai pentru el, și nu pentru alții. Era un om liber în acea casă. Fară nici o precauțiune. Un infirm surd – eliberat de regi, regine, curteni, preoții Inchiziției – dădea drumul disperării și imaginației cum ai da drumul unor cai sălbatici s-o ia razna peste câmpuri. Îi mai vezi? Nu-i mai vezi? Unde vrei să ajungă, unde pot ajunge? Unde rațiunea nu va adormi și unde rațiunea poate naște monștri chiar când e trează?’ (pag. 149)
Partea biografică și istorică se încheie, dar narațiunea va mai rezerva câteva surprize cititorilor, care vor avea ocazia de a revedea viața pictorului din perspectiva femeii care în secolul 20 și 21 este fascinată până la înamorezare de personalitatea acestuia. Atunci când am închis ultima pagină a cărții am avut senzația că am parcurs un traseu dublu în compania celor două personaje, în care l-am cunoscut și pe bărbatul și artistul Francisco Goya și am cunoscut-o și pe povestitoarea care își dezvăluie sentimentele celor din jur și cititorilor cărții. ‘Viața mea cu Goya’ este o reverență făcută marelui artist prin dezvăluirea trăirilor și a iubirilor sale și este o frumoasă poveste de dragoste peste secole. Lectură recomandată.
Film director John Madden has made some of my favorite films in the romantic genre, but for the past few years he seems more interested in thrillers in their various forms. The turning point seems to have been ‘Miss Sloane‘, a film made in 2016, whose premiere had the misfortune of being scheduled in the weeks after the American presidential elections in November of that year. What happened then you probably remember. The side effect on the launching of this film was that for some of the viewers, fed up or angry or both, there was no joy in watching a drama that unfolded in the corridors of the Capitol. The lead character of the film – a professional lobbyist, ready to do anything and everything to influence political decisions and votes in the American Congress, an ambitious woman for whom career is everything – suddenly seemed old-fashioned, belonging to another era . Revisited now, four years plus three later, the film has enough qualities to be worth a watch. If, however, it continues to have a slightly old-fashioned or perhaps historical atmosphere, dealing with the problems of a past decade, this is not necessarily the problem of the film but of the world around us.
The film’s heroine, Liz Sloane, is a star in the world of lobbyists. The firms she works for have as their clients interest groups that want to promote certain laws in the US Congress or – on the contrary – prevent their approval. They design public campaigns, lobby or pressure senators and members of the House of Representatives to get them to vote in the desired direction. Everything takes place within a legal framework established by laws and parliamentary regulations that are not always very clear. Attempts to bribe or use illegal means to obtain information can easily land lobbyists in jail. Miss Sloane is extremely efficient and has many successes on her CV. The price paid is intense and permanent work (perhaps 22 hours out of 24), the complete renunciation to a family or a private life, and countless enemies accumulated throughout the career. It would seem that nothing can stop her or make her fail. She pursues success at all costs and does not accept defeat. She even seems capable of publicly exposing information from her subordinates’ personal lives. How far she can go and what price is she ready to pay? Even that of her freedom and her own career?
Liz Stoane is the type of person who is difficult, if not impossible for those around her to decipher. Writer Jonathan Perera and director John Madden were inspired not to try to explain her, even though scenes in the film accompany her in her most intimate places and moments. Jessica Chastain is perfect in this role, one of the best in a career with many very good roles. She appears as an iron lady, incorruptible and unwavering from her main goal – to win. We know neither her feelings (if she has any) nor her political beliefs (if she has any). The filmmakers are even neutral on the issue of gun control, with the script providing arguments on both sides of the argument. Precisely because the character’s mask seems impenetrable, the surprise near the end has more impact. A few supporting roles caught my attention: Gugu Mbatha-Raw plays with sensitivity and vulnerability the role of the young colleague whose past secret is shattered by Miss Sloane; Mark Strong (known from many dramatic roles) and John Lithgow (known from many comic roles) appear in the roles of the heroine’s boss and the senator who tries to destroy her career, respectively. The film is well made, has good pace and dialogues, and manages to grab and hold the viewers’ attention. The box office failure of ‘Miss Sloane‘ was undeserved and the film will recover in the future.
It’s only the middle of summer and we are almost half a year before the Academy nominations, but I think we already have one of the serious contenders for collecting many of the 2024 awards in Christopher Nolan‘s ‘Oppenheimer‘. It’s the kind of movies adored by American audiences and critics alike, the story of a great American adventure and the biography of a personality who made history. The biographical docu-drama brings to the screen the life story of the scientist who led the Manhattan Project and raises questions relevant then and relevant today about the responsibilities of scientists and the risks of research and technological achievements put at the service of militaries and governments. The cast features an impressive gallery of Hollywood stars, and the special effects sprinkled throughout the film give it an extra dimension of appeal (and a Nolan touch). There are also plenty of political drama aspects, but ultimately the main qualities of this film, the ones that will remain after the initial excitement wears off, are related to the extremely truthful and well-documented portraits of the personalities who contributed to the success of the Manhattan Project.
The story in ‘Oppenheimer‘ is structured in three temporal planes that unfold in parallel with dizzying speed. The biographical plot begins in the 1920s, Oppenheimer’s years of study in Europe, and ends in the months after the end of World War II and the nuclear bombings of Hiroshima and Nagasaki. The staged 1954 investigation into a secret committee aimed at denying the scientist, who had become uncomfortable by his pacifist political views, an extension of security clearance to allow him access to and collaboration with US nuclear programs constitutes the second level. Finally, the 1958 public hearings for the Senate confirmation of the politician Lewis Strauss – initially a supporter, later a personal enemy of Oppenheimer and the main person responsible for his downfall – represent the third plan. The second and third levels provide the flashbacks that recreate the first. Throughout the development of the biography are interspersed short and spectacular images that visually project Oppenheimer’s thoughts: the mysteries related to the structure of the universe on a sub-atomic scale and on a cosmic scale in the first part of the film and the nightmares of destruction during the dawn of the atomic age. The result is a three-hour film in which the sequences often follow one another with the rapidity of video editing, while in other cases, long, documentary-like scenes record the endless debates in secret or public commissions. Color and black and white alternate to give the feeling of authenticity. ‘Oppenheimer‘ seems like an encyclopedia of editing styles, but all adapted to the purpose. Spectacular, even impressive at times, but not easy to watch.
Do we understand Robert Oppenheimer, those around him and the era they lived in better after watching this film? Probably yes, in some ways, but not completely though. The book that inspired the film, ‘American Prometheus’, one of the many biographies and science books written about the scientist, has over 700 pages. Some aspects of the scientist’s enrollment in the program, personal life and collaboration with his contemporaries are well rendered, others are treated superficially or completely ignored, such as those related to Oppenheimer’s Jewish identity or his decisions to abandon fundamental scientific research in favor of the managerial practicalities of the military program (for this reason Oppenheimer never received a Nobel Prize). Cillian Murphy got into the character’s mind and soul perfectly. The gallery of actors around him played their roles with precision: Robert Downey Jr. in the complex role of Lewis Strauss; Matt Damon as an excellent General Groves, Oppenheimer’s military partner; Benny Safdie – very accurate and expressive as Edward Teller, Oppenheimer’s rival (except for the biographical detail that Teller limped because of an accident in his youth, a detail omitted in the film); Gary Oldman with one single but memorable scene as President Harry Truman. The scenes that take place at Los Alamos during the work on the project and especially in the days and hours leading up to the first atomic explosion are formidable. The dilemmas of Oppenheimer and of his colleagues regarding nuclear weapons and the race between superpowers that has led to the balance of nuclear terror and the possibility of the destruction of all life on the planet are well brought to the screen. My feeling was that some of the aspects of American domestic politics are presented in too much detail and get lost, especially given the length and pace of the narrative. I have read some reviews where it is mentioned that details missed initially can be noticed or understood better on a second viewing. That would be true with many movies, but most moviegoers can’t afford or don’t want to watch a three-hour movie twice (or more!) times. I think that in this case two hours more filtered to the essentials would have been a more suitable format. ‘Oppenheimer‘ is a remarkable film in many ways, but in this case I don’t believe that size added quality or depth.
Există avantaje, dar și riscuri, în a declanșa întâlnirea cu o scriitoare consacrată, care și-a creat în timp o imagine proprie și și-a găsit sau creat publicul său, prin lectura cărții sale celei mai recente. Acest lucru mi se întâmplă cu romanul ‘Cineva în orașul ăsta te iubește’, apărut în 2023 la Editura TREI, care îmi prilejuiește prima întâlnire cu scrierile Corinei Ozon, autoare originară din Timișoara, care are la activ deja vreo zece volume, toate publicate în ultimul deceniu, toate – se pare – citite, vândute, comentate de un public larg de cititori dintre care unii au devenit fani declarați. Împrejurările acestei lecturi contra-cronologice poate că vor deveni mai clare în continuarea acestei veri. Din comentariile citite în diverse medii virtuale înțeleg că acest roman este oarecum special și reprezintă o schimbare de direcție și de tonalitate. Asta este cu atât mai interesant însă, deoarece demonstrează că avem de-a face cu o scriitoare care stăpânește și folosește cu iscusință sculele meseriei, dar are și flexibilitatea și curiozitatea necesară explorării unor direcții noi.
Titlul romanului ‘Cineva în orașul ăsta te iubește’ provine de la un graffiti de pe zidurile Marelui Oraș în care se petrece acțiunea cărții. Mai târziu vom afla că astfel de exemple de artă urbană și creatorii lor, artiștii-manifest, vor juca un rol cheie în povestea detectivă pe care o vom parcurge. În acest caz este vorba despre un mesaj dublu, care are un rol în poveste, dar care reprezintă și un simbol al unei stări de spirit împărtășite de multe dintre personajele cărții. Aproape fiecare dintre ele poartă în suflet o poveste de dragoste sau măcar amintirea unei astfel de legături trecute, și acestea fac parte din motivația acțiunilor sale. Eroii principali, doi detectivi numiți Gloria și David, care lucrează pentru un misterios Birou pentru Cazuri Speciale (BCS), se afla la vârstele maturității. Gloria și-a dedicat decenii din viață creșterii fiicei sale Luana în calitate de mamă singură. David și-a pierdut soția răpusă de o boală grea și îndelungată. Apropierea, poate previzibilă, este treptată. Marele Oraș ar putea fi orice oraș mare din lume sau chiar un București al viitorului:
‘Avea o zi liberă de la școală și în drum spre birou a trecut prin cartierul ei favorit din Orașul vechi, cu străduțe care aveau un parfum din alte vremuri. Administrația Marelui Oraș reușise să restaureze zona și să redea clădirilor fațadele originale de-acum cel puțin trei–patru secole. Restaurarea se realizase cu ajutorul inteligenței artificiale, în baza fotografiilor și a tuturor consemnărilor istorice, sociologice, monografice și literare, și durase câțiva ani. Fusese un proiect grandios și se încheiase cu succes, zona devenind o insulă de recreere și de atracție pentru cei care vizitau orașul. Dintre toate străzile pe care se înșirau restaurante cu meniuri din toată lumea, magazine retro, audioteci și teatre, Gloria avea un loc unde-i plăcea să meargă atunci când avea timp. Era chiar un loc al timpului, de care dăduse întâmplător când se plimba într-o zi prin zonă, înainte de restaurare. De fiecare dată când ajungea acolo, i se părea că se deschide un portal către o altă lume, o lume a poveștilor uitate și conservate în obiecte care duceau timpul mai departe. S-a abătut puțin de la drumul spre BCS și a ajuns pe strada Lavandei, inclusiv numele îi dădea un aer anume. Privea vitrina în care mereu era alt model de ceas vechi. ‘ (pag. 36)
Gloria, fostă ziarista de investigație, în prezent profesoară, se află într-o etapă a vieții în care este mulțumită de stabilitatea atinsă prin realizările fiicei sale, dar nu exclude întâlnirea cu dragostea în viitor. Va fi David, colegul de lucru și prietenul apropiat și fidel, cel care îi va schimba destinul?
‘Acum i se părea că trăiește cea mai bună perioadă a vieții, când fata era mare, iar ea se simțea mai bine ca în tinerețe. Era mai femeie, cu formele rotunjite, chiar și sânii îi crescuseră, iar părul blond-închis și-l tunsese până la umeri. Nu se machia decât foarte discret. Nu ieșea din casă până nu se ruja, asta era sfânt. Nu simțea nevoia unui bărbat, era într-o perioadă de liniște și îi era bine așa. Câteodată se simțea singură, ar fi vrut să aibă cu cine să discute, să se sfătuiască, erau subiecte cu care nu o putea împovăra pe Luana. Câteodată tânjea după o îmbrățișare de bărbat, să fie protejată, să aibă cu cine să bea cafeaua de dimineață. Uneori se gândea ce va face după ce va pleca Luana la casa ei, cum va decurge viața, dar alunga acest tablou. Dorea să se bucure de prezent, așa cum era el, învăluit încă de trecut, afectat de acesta, cu extensiile pe care le trăia și din care câștiga o pâine, era o pâine nevăzută, cea văzută era din serviciul de profesoară. Nu era împlinită, îi plăcea să scrie, încerca să colaboreze cu niște reviste, dar nu-și făcuse destul curaj. Viața ei era așa cum era, și-o asuma. ‘ (pag.31-32)
Din perspectiva literaturii polițiste, Gloria aparține categoriei de eroine (sau eroi) care sunt dotați cu calități speciale care le permit să perceapă trăirile extreme ale oamenilor pe care îi întâlnesc, să retrăiască episoade traumatice ale trecutului și uneori să prezică pericolele viitorului. În terminologia eroilor aceste calități sunt numite ‘vibrații’:
‘Simțise vibrațiile la fiecare caz la care lucrase, simțea și când interlocutorii mint, iar ea trebuia să scrie ce spuneau ei. Simțea durerile oamenilor, alea nespuse, și sufletul i se sfâșia. Nu putea spune nimănui, iar după ce a plecat din presă, vibrațiile s-au reactivat când urmărea știrile. ‘ – (pag. 25)
Am remarcat folosirea de nume proprii cu sonoritate internațională, detaliu care în dinamica lecturii, împreună cu folosirea termenului de Mare Oraș, face ca acțiunea să poată fi plasată în cea mai mare parte a timpului pe orice meridian al planetei. Doar spre final apar câteva nume românești (și care aparțin răufăcătorilor!). O schimbare de stil pare a fi avut loc chiar în timpul scrierii cărții. Romanul are 26 de capitole, din care primul ocupă cam o treime din text, restul fiind împărțit intre celelalte 25 de articole, într-un ritm rapid, potrivit unui film de acțiune. Ceea ce începe ca o intriga detectivă combinată cu povestea romantică a idilei care evoluează intre cei doi anchetatori devine un roman de acțiune combinat cu anticipație distopică. Ne aflam într-un viitor apropiat, la câteva decenii de prezent, în care Inteligența Artificială domină multe dintre domeniile vieții, iar roboții preiau o parte din sarcinile legate de munca fizică. Evoluția societății este controlată sau acaparată însă de grupuri mafiote, care combină crimele cibernetice cu infracțiunile de tip vechi. În descrierea acestui viitor apropiat, Cristina Ozon folosește cu precizie termeni legați de inteligența artificială (care apare inclusiv pe post de psihanalist!), calculatoare cuantice, cyborgi, neurolinkuri implantate, profesori virtuali, predare hibridă, etc. Este o lume a tinerilor, și cam pe la 50 de ani viețile profesionale ale majorității cetățenilor sunt ‘neutralizate’. În acea societate vestigiile trecutului fuseseră deja în parte șterse de un program de distrugere al ‘conservelor cu amintiri’:
‘Marea integrare începuse de câteva decenii, echipele de salvatori curățau permanent rămășițele societății barbare, era o lume septică și se îndrepta spre una fără niciun fel de factor poluant. Drumul până acolo era lung, însă era o certitudine că se deschisese pe un sens unic, în ciuda unor oponenți care își simțeau autoritatea în pericol. ‘ (pag. 170)
Corina Ozon pare a dori să ne transmită prin intermediul poveștii întrebările și neliniștile sale legate de evoluția Inteligenței Artificiale sau a atmosferei de necomunicare spre care evoluează societatea noastră contemporană, care atinge în viitorul descris în carte niveluri noi:
‘Gloria avea o stare de neliniște de câteva zile, se simțea în nesiguranță chiar și acasă. Pe stradă, oamenii mergeau lent, cu ochii în telefoane și tablete. Cei care cir- culau cu trotimobilul aveau căști la urechi, ascultau, în drum spre serviciu, cărți, cursuri, muzică, radio. Treceau pe lângă ea de parcă erau în transă, uneori i se părea că toți o privesc ciudat când citea o carte în metrou. Nimeni nu vorbea cu nimeni, nimeni nu privea pe nimeni, era o înstrăinare care se accentua cu fiecare zi. Gloria simțea tot mai acut dorul după vorbele care se formau între trecători, fie o întrebare, fie un compliment. Acum ar fi părut hărțuire în ochii reci ai sistemelor de supraveghere stradale. Poate era cazul să mai facă un drum până la ceasornicăria din Orașul vechi, deși ultima dată o găsise închisă.’ (pag. 124)
‘Oamenii parcă nu se mai bucurau atât de venirea acelor zile, care te trimiteau înapoi în copilărie, la bucate gustoase, la cadouri și beculețe, la lipsa de griji. Oamenii se înstrăinaseră, mergeau cu capetele aplecate în ecrane luminoase, impasibili la zgomotele din jur, își trimiteau urări prin mesaje scrise, scurte, cu abrevieri, nici nu se mai sunau. Felicitări virtuale, copiate și rostogolite către mai mulți destinatari, fără emoția cuvintelor scoase din inimă. Colindele nu mai răsunau, rar se auzea câte o melodie ce te trimitea la o ilustrată cu zăpadă lucioasă de pe vremea părinților.’ (pag.128)
Nu voi dezvălui detalii legate de intriga polițistă, lăsând viitorilor cititori plăcerea descoperirii. Anchetele debutează cu câteva cazuri de decese și accidente suspecte sau dispariții cu amploare destul de mare și cu caracteristici destul de ciudate pentru a cădea sub competența Biroului pentru Cazuri Speciale. Treptat se acumulează indiciile că mai multe cazuri au legătură între ele, și că este vorba despre lupta pentru controlul tehnologiei care ghidează voința oamenilor. Este implicat și misteriosul număr Pi, fascinația din antichitate a matematicienilor, care devine – alternativ – o cheie magică și unificatoare a diferitelor sisteme și fenomene din natură și intelectuale, sau un periculos virus potențial, infiltrat cam peste tot în algoritmii matematici ai omniprezentelor mașini gânditoare. Își fac apariția o galerie de personaje secundare colorate și interesante, de la programatori de sisteme cibernetice la bătrâni ceasornicari, de la capii lumii interlope la profesoare plicitisite de viață care trebuie să concureze pe posturi cu algoritmii suplinitori. Este o lume amenințată cu pierderea memoriei istorice, pe cale să fie ștearsă din istorie de mașini, a cărei unica speranță este o alianță între matematicieni geniali și artiști rebeli.
Cristina Ozon știe să construiască o narațiune. Personajele sale principale sunt bine conturate și în scurtă vreme, noi, cititorii, suntem captivați de ele, rezonăm cu sentimentele și cu temerile lor, ne pasă de destinele lor. Combinația dintre romanul sentimental, intriga detectivă, povestea de acțiune și anticipația distopică funcționează destul de bine. Cititorii fiecăruia dintre aceste genuri literare au șanse să termine mulțumiți lectura acestei cărți, foarte potrivită de altfel și sezonului de vară. O analiză tehnologică ar ridica semne de întrebare legate de unele detalii științifice, dar extrapolările și scurtările de drumuri sunt în limitele acceptabile ale romanelor tehno-thriller bune. Finalul cărții este destul de deschis pentru a lăsa loc cel puțin unui al doilea volum sau poate unui al doilea volum dintr-un ciclu. Dacă va apare, îl voi căuta și îl voi citi cu plăcere. În același timp, voi continua explorarea universului literar creat de Corina Ozon cu lecturi din cărțile sale precedente. Mă bucur de descoperirea și întâlnirea cu această scriitoare.
La început au fost filmele. Sau poate nu chiar la început, ci în paralel. Primele filme despre infracțiuni cibernetice au fost lansate pe ecrane cam în aceeași perioadă în care răufăcătorii descopereau potențialul uriaș al calculatoarelor și al legăturilor dintre acestea ca unelte pentru crime de tot felul. ‘Tron’, lansat în 1982 și avându-l în rolul principal pe Jeff Bridges, este povestea unui hacker de computere care este răpit, transportat în lumea digitală și forțat să participe la jocuri de gladiatori, unde singura lui șansă de scăpare este cu ajutorul unui program de securitate eroic. În ‘WarGames’ din 1983, protagonistul interpretat de Matthew Broderick este un elev de liceu, geniu în calculatoare, care ‘se strecoară’ în calculatorul unei companii de jocuri electronice, descoperind cu această ocazie că programul nu este un joc, ci o platformă de activare a rachetelor nucleare. În continuarea poveștii, sistemul informatic devine inteligent cu scopul de a câștiga războiul. Filmul prevedea nu doar crimele cibernetice, dar și Inteligența Artificială și pericolele sale. Literatura abordase tematica mult mai devreme. Povestirile cu roboți ale lui Isaac Asimov abundă în crime cibernetice.
Nu ar trebui să fim foarte surprinși, deoarece cărțile și filmele cu astronauți au precedat primele zboruri spațiale. Istoria crimelor cibernetice începe, după unele surse, cu mult înaintea erei calculatoarelor și a rețelelor de date, în 1834, când răufăcători au accesat ilegal sistemul de telegrafie francez, furând informații financiare confidențiale. Istoria modernă a criminalității cibernetice a debutat în 1962 când Allen Scherr a lansat un atac cibernetic împotriva rețelelor de calculatoare MIT, furând parole din baza lor de date prin intermediul unor carduri perforate. Primul virus informatic a fost creat în scopuri de cercetare de Bob Thomas de la BBN technologies. Denumit Virus Creeper, programul cu auto-replicare a fost detectat pe ARPANET în 1971 și a reprezentat un avertisment despre potențialul viitorilor viruși de a provoca daune semnificative sistemelor informatice. În 1981, Ian Murphy a devenit prima persoană care a fost condamnată pentru comiterea unei infracțiuni cibernetice, după ce a pătruns în sistemele interne ale calculatoarelor de la AT&T și le-a schimbat ceasurile, provocând pagube semnificative. Primul atac cibernetic major pe Internet a avut loc în 1988, fiind atribuit lui Robert Morris, student la Universitatea Cornell. „Viermele Morris” a lovit rețeaua într-o vreme când Internetul era în primul rând domeniul cercetătorilor științifici și al universităților. A infectat sistemele informatice de la Universitățile Stanford, Princeton, Johns Hopkins, Berkeley și de la NASA și Lawrence Livermore Labs, printre alte instituții.
Era internetică a globalizat transferul de informații, dar și crimele cibernetice. Este extrem de ușor astăzi să activezi un program din locul A pe un server aflat în locul B, folosind date stocate în locul C, cu efecte în locul D. A, B, C și D se pot afla oriunde, în țări diferite și, mai ales, sub jurisdicții diferite. Problema este că nu există o definiție internațională acceptată a crimelor cibernetice. Unul dintre exemplele cele mai evidente este cel legat de conținutul politic al mesajelor transportate pe rețea. Criticile la adresa guvernelor și conducătorilor sunt protejate prin lege în țările democratice (Primul Amendament al Constituției Americane, de exemplu, care garantează libertatea cuvântului), dar sunt considerate infracțiuni în multe alte sisteme politice totalitare. Definirea crimelor cibernetice este unul dintre domeniile în care este evidentă rămânerea în urmă a jurisdicțiilor naționale și internaționale în raport cu avansurile tehnologice. Combaterea crimelor și aplicarea unitară și eficientă a măsurilor de securitate cibernetică au nevoie de o legislație internațională. Dar este acesta un scop realizabil? Sau dezirabil?
Definiția din dicționar este simplă și foarte cuprinzătoare. Prea cuprinzătoare. Wikipedia definește astfel: ‘Crima cibernetică este un tip de infracțiune care implică un computer sau o rețea de calculatoare’. Și într-adevăr, în Statele Unite, criminalitatea cibernetică poate însemna practic orice act ilegal care implică un computer. Iar computer astăzi este nu doar laptopul de pe masa de lucru, ci și telefonul din buzunar sau calculatorul specializat care se ocupă de climatizarea casei cu senzorii săi sau cel de pe automobilul personal. Definițiile vagi și variate ale „infracțiunilor cibernetice” sau ale termenilor înrudiți din legislația federală și statală din SUA pun de mult probleme avocaților libertăților civile, care văd persoane acuzate de infracțiuni suplimentare pur și simplu pentru că a fost implicat Internetul. Și fără definiții universale clare ale criminalității cibernetice, problema este, în fapt, una globală. Calculatorul poate fi unealta sau poate fi ținta atacului. La fel și rețelele de calculatoare – interne și locale, sau globale, precum Internetul. Criminalitatea cibernetică poate dăuna securității sau finanțelor persoanelor, instituțiilor, guvernelor. Crimele informatice cuprind o gamă largă de activități, inclusiv fraudă informatică, infracțiuni financiare, escrocherii, trafic de sex cibernetic și fraudă publicitară, sabotarea activităților economice, financiare sau a transporturilor. Pagubele sunt imense. Un raport din 2014 sponsorizat de McAfee – o companie americană globală de software pentru securitatea computerelor cu sediul în San Jose, California – a estimat că criminalitatea cibernetică a dus la 445 de miliarde de dolari daune anuale asupra economiei globale. În 2018, un studiu realizat de Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale (CSIS), în parteneriat cu McAfee, a concluzionat că aproape 1% din produsul intern brut (PIB) global, aproape de 600 de miliarde de dolari, se pierde din cauza criminalității cibernetice în fiecare an. Raportul Global Risk Forum 2020 al Forumului Economic Mondial a confirmat că grupurile organizate de criminalitate informatică își unesc forțele pentru a comite activități criminale online, estimând în același timp probabilitatea detectării și urmăririi lor sub 1% în SUA. Există, de asemenea, multe preocupări legate de confidențialitate în legătură cu criminalitatea cibernetică atunci când informațiile confidențiale sunt interceptate sau dezvăluite, în mod legal sau nu. Dezvoltarea accelerată a Inteligenței Artificiale din ultimii ani complică și amplifică dimensiunile problemelor.
Faptul că Organizația Națiunilor Unite are în lucru un tratat internațional de securitate cibernetică ar trebui să fie o veste bună. Negocierile sunt însă complicate, rezultatul încă incert și implicațiile pentru viitor nu sunt clare. Lista crimelor care ar fi acoperite de acest tratat este atât de extinsă, încât amenință activitățile jurnaliștilor, investigatorilor, cercetătorilor de securitate și drepturile omului, în general. La origine, primele propuneri au venit dintr-un loc puțin probabil: Rusia. În 2019, 88 de țări membre ONU au votat în favoarea unei rezoluții propuse de Moscova pentru a crea un grup de lucru – așa-numitul Comitet Interguvernamental Ad Hoc – care are ca scop elaborarea unui tratat privind criminalitatea cibernetică. Co-sponsorizată de China, Myanmar, Cambodgia, Iran, Siria, Belarus, Nicaragua și Venezuela, rezoluția a definit în linii mari criminalitatea cibernetică drept „utilizarea tehnologiilor informației și comunicațiilor în scopuri criminale”. Nicio țară cu regim democrat nu a participat la elaborarea acestei propuneri. Cu peste trei ani și patru runde complete de negocieri mai târziu, avertismentele criticilor s-au concretizat. Articolul 19 include 34 de tipuri de infracțiuni în propunerea pentru noul tratat al ONU privind criminalitatea cibernetică, care ar intra în categoria mai mare a „crimelor cibernetice”. Este cu zece mai mult decât orice alt acord al ONU legat de criminalitatea cibernetică, inclusiv Convenția de la Budapesta din 2001, care extinde cooperarea internațională între agențiile de aplicare a legii care investighează și urmăresc anumite infracțiuni, cum ar fi piratarea într-o rețea de computere, și care este standardul internațional actual.
Unele dintre cele mai problematice elemente de pe lista proiectului de tratat se referă la infracțiuni legate de conținut, aprecia Paulina Gutiérrez, ofițer juridic superior, legat de Articolul 19. Acestea includ activități care ar putea fi ilegale în multe țări – distribuirea de materiale de abuz sexual asupra copiilor sau incitarea la acte de terorism, de exemplu, dar nu necesită un computer conectat la internet pentru a le efectua. Ea cuprinde, de asemenea, „crime” de care pot abuza regimurile autoritare. Infracțiunile legate de terorism folosesc noțiuni care nu au definiții convenite la nivel internațional (‘teroriștii unora sunt luptătorii pentru libertate ai altora’). Proiectul propus de Rusia include ca „infracțiune” schimbul de materiale online care este „motivat de ură politică, ideologică, socială, rasială, etnică sau religioasă”. Toate acestea ar putea fi folosite de un regim totalitar pentru a înăbuși protestele și pentru a întemnița jurnaliștii sau activiștii, potrivit organizației Electronic Frontier Foundation (EFF) – principala organizație nonprofit care apără confidențialitatea digitală, libertatea de exprimare și inovația. Printre scopurile acesteia se află căutarea modalităților de a trage la răspundere companiile care construiesc instrumente pentru represiunea guvernamentală. De la sisteme de supraveghere masivă la programe malware sponsorizate de stat, guvernele din întreaga lume folosesc din ce în ce mai mult tehnologia pentru a localiza sau urmări și se implică în abuzuri ale drepturilor omului împotriva comunităților defavorizate, jurnaliștilor și activiștilor. Sunt și acestea infracțiuni cibernetice? Negocierile tratatului sunt în desfășurare, Comitetul interguvernamental ad-hoc este programat să se întâlnească pentru a șasea rundă la sfârșitul verii. Textul final al tratatului este de așteptat să fie finalizat până în februarie 2024 – un interval de timp scurt, despre care doamna Gutiérrez spune că ar putea produce probleme pentru un acord internațional de asemenea complexitate, amploare și consecințe. Vom urmări, vom relata, vom discuta.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
