Catherine Deneuve and director André Téchiné belong to the same generation and have made many films together. If my count is correct, ‘L’adieu à la nuit‘, which hit theaters in 2019, was the 8th film they collaborated on. Many of Téchiné‘s films are with and about young people, and in a way ‘L’adieu à la nuit‘ also falls into this category. It is about young people, but in a serious context, already addressed by several other films – that of Islamic radicalization. It is a difficult theme and ‘L’adieu à la nuit‘ fails to go deep in its exploration, or perhaps it was not even the authors’ intention to do so. The main quality of the film is that it anables the meeting between Deneuve, in extraordinary physical and artistic form, and some of the talented actors of a generation half a century younger in age.
The heroine of the film, Muriel, leads a life that can be considered ordinary and better than that. She owns a horse farm and an orchard in the area where the Pyrenées meet the Mediterranean Sea. Most of the action takes place during the first five days of spring, and the landscape of blossoming trees, animals and the farm are constant reminders of the good life, French style. Alex, Muriel’s nephew, returns to say goodbye before going abroad for a while. The boy no longer behaves exactly as she knew him. Muriel learns that he has converted to Islam, perhaps under the influence of Lila, a young Muslim woman who lives nearby, who otherwise appears to be a nice girl and a dedicated nurse in a nursing home. Muriel hardly accepts the situation, but she accepts it. Alex’s change, however, turns out to be much more drastic. The young couple is under the influence of a radical Islamic group and had decided to go to Syria together. What can the grandmother do to save the grandson? What does ‘save him’ actually mean? One way or another, family life is destroyed and reconciliation impossible, at least in the short term.
André Téchiné and his scriptwriters did not know or did not want to explore the reasons for the radicalization of the two young people. The insistence on presenting the idyllic life the young people renounce to proves that the point of view is Muriel’s. The heroine decides to fight a force she doesn’t understand and knows that the effect of her decisions cannot but have an impact on her grandson’s life. Catherine Deneuve is formidable (again) in this role, the only thing we can fault her for is that she looks so good that she looks more like Alex’s older sister than his grandmother. Two extremely talented actors play the roles of the two young people who fall under the influence of militant Islam: Kacey Mottet Klein and Oulaya Amamra (who was also formidable in ‘Divines’). The decision not to insist on the political aspects in favor of those related to the psychology of the characters and the relationships between them turns what could have been a political film into a family drama. But even that is no small thing, considering the quality of the production and acting performances.
Expresia ‘vârsta este o stare de spirit’ a fost inventată pentru oameni ca Riri Sylvia Manor. Îmi vor fi iertate, sper, referirile cronologice, dar toate informațiile sunt publice și pot fi citite pe pagina a doua a volumului ‘Viața mea cu Goya’ apărut în 2022 la Editura Humanitas. De pe coperta cărții ne privește o fată frumoasă și elegantă care este autoarea cărții la vârsta de 18 ani. Silueta și ochii ei crează un context romantic în care poate fi încadrat întregul text. Riri Sylvia Manor a publicat acest roman, debutul ei în acest gen literar, la 87 de ani. Ceea ce a realizat în acest răstimp poate fi un subiect de monografie sau de scenariu de film: a studiat medicina în timpul ‘obsedantului deceniu’ al anilor ’50 și a emigrat în Israel (sau ‘a făcut alia’ cum se spune pe aici); s-a măritat și a divorțat; s-a specializat într-un domeniu de vârf al oftalmologiei și a devenit o expertă recunoscută, dintre cei mai buni specialiști în Israel și în lume; a revenit în România după 1990 și a condus și participat la numeroase activități semnificative în lumea medicală; a scris poezie în ebraică, pentru ca la un moment dat să revină la limba română; a construit punți intre scriitorii români și cei israelieni de limba română și ebraică; a publicat o carte de memorii bine primita de critică și de cititori. Și acum, la 87 de ani, a debutat în proză. Nu oricum, ci cu un roman de dragoste.
‘Viața mea cu Goya’ are doua personaje principale: autoarea și Francisco Goya. Și pentru mine Goya este un idol. L-am cunoscut în adolescență din romanul lui Leon Feuchtwanger și din eseul lui André Malraux. Când mi s-au deschis porțile lumii am călătorit la Prado și la Lille (unde se organizase poate cea mai mare retrospectivă Goya expusă vreodată) pentru a-i cunoaște opera și a mă absorbi în ea. Am citit și eu mult despre el, dar, desigur, nu pe măsura imensei documentări pe care a făcut-o de-a lungul întregii vieți Riri Sylvia Manor. Căci la ea este vorba despre mult mai mult decât despre un interes intelectual sau un subiect științific de studiu (desi de aici a plecat legătura):
‘… Francisco îmi placea nu numai ca un pacient interesant sau ca părinte al picturii moderne, iar eu, care toată viața căutasem explicații logice la orice, mă simțeam depășită de această situație. Adevărul este că Goya mă intriga, îmi venea să dau buzna peste ani și să-l pot privi în ochi, doream să-l înțeleg, începuse de-a dreptul să mă obsedeze. Citeam carte după carte, vizitam expoziții și locuri în Spania, încercam să merg pe urmele lui, să mi-l aproprii, îl admiram, îl iubeam, devenise o prezență, iar uneori cei cu adevărat prezenți păleau … După câțiva ani, atunci când am introdus în casă primul calculator și prima imprimantă, am început să scriu despre Goya. Printam în neștire, ore întregi, iar la sfârșitul zilei ștergeam tot ceea ce descrisesem. Mă duelam cu frazele, dar Goya nu se preda cu ușurință.’ (pag. 26)
‘ … Goya nu seamănă cu alții, mă surprinde de fiecare dată din nou, el e un om simplu și atât de complicat, încât nu-l cunosc destul. Întotdeauna la dânsul e prezent în același timp și El acesta și El un altul, produce spaimă, produce râs, și strigă prin desenele sale cât de frumos și cât de urât poate să fie omul, iar aceasta, tocmai pentru că este om, și nu pentru că este spaniol sau francez sau de altă nație – ne învață Goya. … dacă ar fi fost viu nu am nici o umbră de îndoială că între mine și el s-ar fi înfiripat o legătură romantică, numai că trebuia parcurs încă o bucată de drum că să se consolideze, aș spune, legătura dintre noi.’ (pag. 183-184)
Într-un episod relatat în carte, la unul dintre cursurile ținute de Goya studenților săi de la Academia Regală de Arte Frumoase “San Fernando” artistul le explică învățăceilor esența artei în următoarele cuvinte:
‘… pictura celui care imită pe altul, care va dori să semene cu altul va fi mai puțin bună, căci însuși el, pictorul, nu va semăna cu cine este el de fapt. Să copiezi e cel mai ușor lucru din lume … Să inventezi, acolo stă miezul meseriei noastre.’ (pag. 87)
Lecția este valabilă și în alte arte, inclusiv literatura. A asimilat-o bine și Riri Sylvia Manor, îmi pare. ‘Viața mea cu Goya’ este intitulat ‘Roman’ însă este departe de a fi un roman convențional. Ca structură narativă ar fi o combinație între memorialistică și ficțiune. Debutează oniric, cu un vis care poate că a fost visat sau poate că nu, în care ea, femeia cu cunoștinte de medic, este chemată la căpătăiul pacientului Francisco Goya. Visul este încadrat apoi într-o relatare memorialistică legata de biografia autoarei. Goya i-a fost într-adevăr pacient. Desigur, nu putea fi vorba despre o vindecare, căci diagnosticul exact al bolii care l-a lovit pe pictor la mijlocul vieții a fost pus de experta în neurooftalmologie cu aproape două secole prea târziu. De aici s-a dezvoltat însă interesul pentru omul Goya. Medicul își privește pacientul și-l tratează indiferent de profesia acestuia. Femeia devine fascinată de persoana acestuia, de trăirile și iubirile sale. Fascinația se transformă în dragoste și devine un panaceu sufletesc și intelectual într-o viață petrecuta și ea în mare măsură în singurătate, ca urmare a divorțului. Este posibilă o asemenea legătură atunci când diferența de vârstă este de 189 de ani și unul dintre parteneri a murit cu mai bine de un secol înainte de nașterea celuilalt? Vor judeca cititorii.
Scriitoarea ne relatează călătoriile sale în Spania pe urmele reperelor biografice ale vieții lui Goya. Întâlnește oameni care au auzit sau nu de pictor, pentru care acesta reprezintă un reper important sau doar un nume învățat cândva în scoală. Ceea ce o interesează în permanenta este persoana și trăirile sale. Suntem avertizați în postfață că greșim dacă am înțeles cine este Goya din această carte. Respect avertismentul, dar cred că partea de ficțiune documentară, care însoțește câteva etape importante ale vieții artistului și comentează unele dintre lucrările sale celebre adaugă înțelegerii fiecăruia dintre cititori.
Iată de exemplu câteva rânduri despre stilul epicurian de viață al lui Goya în perioada tinereții:
‘ … trebuia să reușească mai mult ca oricine altcineva, să fie totdeauna cel mai bun pictor al Spaniei, numai de această reușită atârna felul de viață plăcut și lipsit de griji materiale în care trăia. De fapt, lucrul la care ținea cel mai mult era să rămână în centrul petrecerilor care se țineau lanț la Madrid și în centrul vieții societății înalte. Să pună bani deoparte în mod chibzuit. Sfătuit de Martin.’ (pag. 57)
Riri Sylvia Manor preia în aceasta parte a narațiunii sale una dintre ipotezele (neconfirmată și neagreata de toți istoricii și biografii) despre Goya care îi atribuie o legătură homosexuală cu prietenul său Martin Zapater. Ceea ce este de netăgăduit este atracția pe care pictorul a exercitat-o în rândul femeilor și șirul lung de legături cu femei mai mult sau mai puțin frumoase și celebre cu care destinul i s-a intersectat în timpul vieții. Dintre toate legăturile descrise în carte una – imaginară probabil – este cea care m-a fascinat în mod special. Este vorba despre întâlnirea cu Sancha, femeia simplă care-l îngrijește pe Goya în timpul bolii sale și pe care orbirea temporară de care suferea îl împiedică să-i cunoască vreodată adevărată înfățișare fizică. Ea poartă însă în ea trauma unui eveniment cumplit din trecut pe care-l împărtășește cu Goya și care va deveni sursă de inspirație pentru unele dintre Capricii. În schimb, pictorul și bărbatul o va trezi la viață și o va învăța ce înseamnă iubirea. Vindecarea este reciprocă, chiar dacă nu completă:
‘De fapt continua să aibă dureri de cap și îl mai vizitau vedenii, bufnite și monștri. Încetul cu încetul se înzdrăvenea, însă niciodată nu a mai putut auzi vreun sunet, de parca vrăjitoarele stătuseră la tocmeală: Îi dam înapoi vederea, dar îi luam auzul! Să redevină pictor! “Ca să poți să pictezi nu ai nevoie să-i asculți pe alții, ci numai pe tine însuti! își repeta poate Goya. Atunci când pierzi lumea sunetelor, vederea devine mai semnificativă – își spunea. Poate ochii devin mai înzestrați decât înainte tocmai datorită sunetelor care se ascund, sunete-stafie doar bănuite că ar exista. Să văd și ce nu aud. Poate că sunetele reapar capturate în vedere și adaugă vederii noi adâncimi?” (pag. 73)
Dintre episoadele celebre ale biografiei lui Goya nu putea lipsi legătura du Cayetana, Ducesa de Alba, cea mai frumoasă femeie din Spania vremii. Noaptea de iubire dintre bărbatul matur, artist cu origine modestă și superba și bogata aristocrată este descrisa discret și elocvent în două paragrafe succesive.
‘Și Alba nu a mai fost ducesă în acea noapte. Dimineața Goya se uita la ea. O noapte de dragoste înfrumusețează orice femeie, Cayetana devebise și mai frumoasă decât era. Nu putea crede că e lângă ea, avusese de atâtea ori vedenii în timpul bolii. Deschise ochii, ea era acolo.
Și Goya nu a mai fost un plebeu, un bărbat de aproape 50 de ani, nu a mai fost surd și nu se născuse în Fuendetodos – se născuse atunci, în acea clipă. Experiența vieții trecute era o stafie ce dispăruse în aerul dimineții. Lumea devenise o alta lume. Cel puțin pentru o scurtă vreme.’ (pag. 115-116)
Seria Capriciilor pare a fi opera principală care o fascinează pe autoare și căreia îi dedica mai multe pagini inspirate.
‘Da, începuse să lucreze, și cu fiecare gravură din Capricii trimitea câte o săgeată în inima acelei Spanii care se zbătea să-și păstreze înapoierea și legile învechite. Prin fața ochilor îi treceau necontenit prejudecățile, imposturile, ipocriziile, căsătoriile impuse de părinți, lăcomia și lipsa de pietate a călugărilor, prezența în umbră a unei lumi populate cu vrăjitoare și diavoli, atâtea și atâtea subiecte actuale. Lucra febril la gravura în acvaforte, se temea de biserică, de nobili, de toți împotriva cărora și-a îndreptat săgeată sarcasmului său, se temea și lucra totuși, lucra și se temea, lucra fară întrerupere și scria câte un titlu în partea de jos. Un titlu scurt. Era mult mai greu să găsești titluri scurte decât lungi, și încă titluri scurte care să spună mult, să dezvăluie tot ce nu trebuia trecut sub tăcere. O Spanie cu care Goya nu se putea împăca.’ (pag. 124-125)
Nu este vorba despre o biografie detaliată, și alegerea episoadelor relatate este legată mai mult de relația dintre autoare și subiectul fascinației sale. De la o pagina la alta observăm un salt în timp de la 1802 la 1820, care înseamnă că este omisă o perioadă cheie în istoria Spaniei și a creației lui Goya – cea a războaielor și ocupației napoleoniene care au generat ‘El tres de mayo de 1808 en Madrid’ și mai ales ‘Los desastres de la guerra’. Asupra acestei din urma serii autoarea va reveni spre final, dar sentimentul discontinuității rămâne. Paginile care încheie partea de ficțiune istorică ni-l reprezintă pe pictorul care a sintetizat în Spania iluminismul și începutul romantismului ca pe un artist care a învățat lecțiile istoriei din zbuciumatul fine de secol 18 și început de secol 19, dar lecțiile înseși lipsesc.
‘În lupta cu timpul rămas dorea doar un singur lucru: să deseneze la nesfârșit , să învingă virginitatea albă a pereților casei Quinta del Sordo, dându-le o semnificație și puterea de a vorbi cu limba lor deosebita. Și pereții să poarte strigatul pe care el, Goya, nu îl putea auzi. Picta ca un nebun, picta fără să mănânce, fără să-și dea un răgaz. Picta de data aceasta numai pentru el, și nu pentru alții. Era un om liber în acea casă. Fară nici o precauțiune. Un infirm surd – eliberat de regi, regine, curteni, preoții Inchiziției – dădea drumul disperării și imaginației cum ai da drumul unor cai sălbatici s-o ia razna peste câmpuri. Îi mai vezi? Nu-i mai vezi? Unde vrei să ajungă, unde pot ajunge? Unde rațiunea nu va adormi și unde rațiunea poate naște monștri chiar când e trează?’ (pag. 149)
Partea biografică și istorică se încheie, dar narațiunea va mai rezerva câteva surprize cititorilor, care vor avea ocazia de a revedea viața pictorului din perspectiva femeii care în secolul 20 și 21 este fascinată până la înamorezare de personalitatea acestuia. Atunci când am închis ultima pagină a cărții am avut senzația că am parcurs un traseu dublu în compania celor două personaje, în care l-am cunoscut și pe bărbatul și artistul Francisco Goya și am cunoscut-o și pe povestitoarea care își dezvăluie sentimentele celor din jur și cititorilor cărții. ‘Viața mea cu Goya’ este o reverență făcută marelui artist prin dezvăluirea trăirilor și a iubirilor sale și este o frumoasă poveste de dragoste peste secole. Lectură recomandată.
Film director John Madden has made some of my favorite films in the romantic genre, but for the past few years he seems more interested in thrillers in their various forms. The turning point seems to have been ‘Miss Sloane‘, a film made in 2016, whose premiere had the misfortune of being scheduled in the weeks after the American presidential elections in November of that year. What happened then you probably remember. The side effect on the launching of this film was that for some of the viewers, fed up or angry or both, there was no joy in watching a drama that unfolded in the corridors of the Capitol. The lead character of the film – a professional lobbyist, ready to do anything and everything to influence political decisions and votes in the American Congress, an ambitious woman for whom career is everything – suddenly seemed old-fashioned, belonging to another era . Revisited now, four years plus three later, the film has enough qualities to be worth a watch. If, however, it continues to have a slightly old-fashioned or perhaps historical atmosphere, dealing with the problems of a past decade, this is not necessarily the problem of the film but of the world around us.
The film’s heroine, Liz Sloane, is a star in the world of lobbyists. The firms she works for have as their clients interest groups that want to promote certain laws in the US Congress or – on the contrary – prevent their approval. They design public campaigns, lobby or pressure senators and members of the House of Representatives to get them to vote in the desired direction. Everything takes place within a legal framework established by laws and parliamentary regulations that are not always very clear. Attempts to bribe or use illegal means to obtain information can easily land lobbyists in jail. Miss Sloane is extremely efficient and has many successes on her CV. The price paid is intense and permanent work (perhaps 22 hours out of 24), the complete renunciation to a family or a private life, and countless enemies accumulated throughout the career. It would seem that nothing can stop her or make her fail. She pursues success at all costs and does not accept defeat. She even seems capable of publicly exposing information from her subordinates’ personal lives. How far she can go and what price is she ready to pay? Even that of her freedom and her own career?
Liz Stoane is the type of person who is difficult, if not impossible for those around her to decipher. Writer Jonathan Perera and director John Madden were inspired not to try to explain her, even though scenes in the film accompany her in her most intimate places and moments. Jessica Chastain is perfect in this role, one of the best in a career with many very good roles. She appears as an iron lady, incorruptible and unwavering from her main goal – to win. We know neither her feelings (if she has any) nor her political beliefs (if she has any). The filmmakers are even neutral on the issue of gun control, with the script providing arguments on both sides of the argument. Precisely because the character’s mask seems impenetrable, the surprise near the end has more impact. A few supporting roles caught my attention: Gugu Mbatha-Raw plays with sensitivity and vulnerability the role of the young colleague whose past secret is shattered by Miss Sloane; Mark Strong (known from many dramatic roles) and John Lithgow (known from many comic roles) appear in the roles of the heroine’s boss and the senator who tries to destroy her career, respectively. The film is well made, has good pace and dialogues, and manages to grab and hold the viewers’ attention. The box office failure of ‘Miss Sloane‘ was undeserved and the film will recover in the future.
It’s only the middle of summer and we are almost half a year before the Academy nominations, but I think we already have one of the serious contenders for collecting many of the 2024 awards in Christopher Nolan‘s ‘Oppenheimer‘. It’s the kind of movies adored by American audiences and critics alike, the story of a great American adventure and the biography of a personality who made history. The biographical docu-drama brings to the screen the life story of the scientist who led the Manhattan Project and raises questions relevant then and relevant today about the responsibilities of scientists and the risks of research and technological achievements put at the service of militaries and governments. The cast features an impressive gallery of Hollywood stars, and the special effects sprinkled throughout the film give it an extra dimension of appeal (and a Nolan touch). There are also plenty of political drama aspects, but ultimately the main qualities of this film, the ones that will remain after the initial excitement wears off, are related to the extremely truthful and well-documented portraits of the personalities who contributed to the success of the Manhattan Project.
The story in ‘Oppenheimer‘ is structured in three temporal planes that unfold in parallel with dizzying speed. The biographical plot begins in the 1920s, Oppenheimer’s years of study in Europe, and ends in the months after the end of World War II and the nuclear bombings of Hiroshima and Nagasaki. The staged 1954 investigation into a secret committee aimed at denying the scientist, who had become uncomfortable by his pacifist political views, an extension of security clearance to allow him access to and collaboration with US nuclear programs constitutes the second level. Finally, the 1958 public hearings for the Senate confirmation of the politician Lewis Strauss – initially a supporter, later a personal enemy of Oppenheimer and the main person responsible for his downfall – represent the third plan. The second and third levels provide the flashbacks that recreate the first. Throughout the development of the biography are interspersed short and spectacular images that visually project Oppenheimer’s thoughts: the mysteries related to the structure of the universe on a sub-atomic scale and on a cosmic scale in the first part of the film and the nightmares of destruction during the dawn of the atomic age. The result is a three-hour film in which the sequences often follow one another with the rapidity of video editing, while in other cases, long, documentary-like scenes record the endless debates in secret or public commissions. Color and black and white alternate to give the feeling of authenticity. ‘Oppenheimer‘ seems like an encyclopedia of editing styles, but all adapted to the purpose. Spectacular, even impressive at times, but not easy to watch.
Do we understand Robert Oppenheimer, those around him and the era they lived in better after watching this film? Probably yes, in some ways, but not completely though. The book that inspired the film, ‘American Prometheus’, one of the many biographies and science books written about the scientist, has over 700 pages. Some aspects of the scientist’s enrollment in the program, personal life and collaboration with his contemporaries are well rendered, others are treated superficially or completely ignored, such as those related to Oppenheimer’s Jewish identity or his decisions to abandon fundamental scientific research in favor of the managerial practicalities of the military program (for this reason Oppenheimer never received a Nobel Prize). Cillian Murphy got into the character’s mind and soul perfectly. The gallery of actors around him played their roles with precision: Robert Downey Jr. in the complex role of Lewis Strauss; Matt Damon as an excellent General Groves, Oppenheimer’s military partner; Benny Safdie – very accurate and expressive as Edward Teller, Oppenheimer’s rival (except for the biographical detail that Teller limped because of an accident in his youth, a detail omitted in the film); Gary Oldman with one single but memorable scene as President Harry Truman. The scenes that take place at Los Alamos during the work on the project and especially in the days and hours leading up to the first atomic explosion are formidable. The dilemmas of Oppenheimer and of his colleagues regarding nuclear weapons and the race between superpowers that has led to the balance of nuclear terror and the possibility of the destruction of all life on the planet are well brought to the screen. My feeling was that some of the aspects of American domestic politics are presented in too much detail and get lost, especially given the length and pace of the narrative. I have read some reviews where it is mentioned that details missed initially can be noticed or understood better on a second viewing. That would be true with many movies, but most moviegoers can’t afford or don’t want to watch a three-hour movie twice (or more!) times. I think that in this case two hours more filtered to the essentials would have been a more suitable format. ‘Oppenheimer‘ is a remarkable film in many ways, but in this case I don’t believe that size added quality or depth.
Există avantaje, dar și riscuri, în a declanșa întâlnirea cu o scriitoare consacrată, care și-a creat în timp o imagine proprie și și-a găsit sau creat publicul său, prin lectura cărții sale celei mai recente. Acest lucru mi se întâmplă cu romanul ‘Cineva în orașul ăsta te iubește’, apărut în 2023 la Editura TREI, care îmi prilejuiește prima întâlnire cu scrierile Corinei Ozon, autoare originară din Timișoara, care are la activ deja vreo zece volume, toate publicate în ultimul deceniu, toate – se pare – citite, vândute, comentate de un public larg de cititori dintre care unii au devenit fani declarați. Împrejurările acestei lecturi contra-cronologice poate că vor deveni mai clare în continuarea acestei veri. Din comentariile citite în diverse medii virtuale înțeleg că acest roman este oarecum special și reprezintă o schimbare de direcție și de tonalitate. Asta este cu atât mai interesant însă, deoarece demonstrează că avem de-a face cu o scriitoare care stăpânește și folosește cu iscusință sculele meseriei, dar are și flexibilitatea și curiozitatea necesară explorării unor direcții noi.
Titlul romanului ‘Cineva în orașul ăsta te iubește’ provine de la un graffiti de pe zidurile Marelui Oraș în care se petrece acțiunea cărții. Mai târziu vom afla că astfel de exemple de artă urbană și creatorii lor, artiștii-manifest, vor juca un rol cheie în povestea detectivă pe care o vom parcurge. În acest caz este vorba despre un mesaj dublu, care are un rol în poveste, dar care reprezintă și un simbol al unei stări de spirit împărtășite de multe dintre personajele cărții. Aproape fiecare dintre ele poartă în suflet o poveste de dragoste sau măcar amintirea unei astfel de legături trecute, și acestea fac parte din motivația acțiunilor sale. Eroii principali, doi detectivi numiți Gloria și David, care lucrează pentru un misterios Birou pentru Cazuri Speciale (BCS), se afla la vârstele maturității. Gloria și-a dedicat decenii din viață creșterii fiicei sale Luana în calitate de mamă singură. David și-a pierdut soția răpusă de o boală grea și îndelungată. Apropierea, poate previzibilă, este treptată. Marele Oraș ar putea fi orice oraș mare din lume sau chiar un București al viitorului:
‘Avea o zi liberă de la școală și în drum spre birou a trecut prin cartierul ei favorit din Orașul vechi, cu străduțe care aveau un parfum din alte vremuri. Administrația Marelui Oraș reușise să restaureze zona și să redea clădirilor fațadele originale de-acum cel puțin trei–patru secole. Restaurarea se realizase cu ajutorul inteligenței artificiale, în baza fotografiilor și a tuturor consemnărilor istorice, sociologice, monografice și literare, și durase câțiva ani. Fusese un proiect grandios și se încheiase cu succes, zona devenind o insulă de recreere și de atracție pentru cei care vizitau orașul. Dintre toate străzile pe care se înșirau restaurante cu meniuri din toată lumea, magazine retro, audioteci și teatre, Gloria avea un loc unde-i plăcea să meargă atunci când avea timp. Era chiar un loc al timpului, de care dăduse întâmplător când se plimba într-o zi prin zonă, înainte de restaurare. De fiecare dată când ajungea acolo, i se părea că se deschide un portal către o altă lume, o lume a poveștilor uitate și conservate în obiecte care duceau timpul mai departe. S-a abătut puțin de la drumul spre BCS și a ajuns pe strada Lavandei, inclusiv numele îi dădea un aer anume. Privea vitrina în care mereu era alt model de ceas vechi. ‘ (pag. 36)
Gloria, fostă ziarista de investigație, în prezent profesoară, se află într-o etapă a vieții în care este mulțumită de stabilitatea atinsă prin realizările fiicei sale, dar nu exclude întâlnirea cu dragostea în viitor. Va fi David, colegul de lucru și prietenul apropiat și fidel, cel care îi va schimba destinul?
‘Acum i se părea că trăiește cea mai bună perioadă a vieții, când fata era mare, iar ea se simțea mai bine ca în tinerețe. Era mai femeie, cu formele rotunjite, chiar și sânii îi crescuseră, iar părul blond-închis și-l tunsese până la umeri. Nu se machia decât foarte discret. Nu ieșea din casă până nu se ruja, asta era sfânt. Nu simțea nevoia unui bărbat, era într-o perioadă de liniște și îi era bine așa. Câteodată se simțea singură, ar fi vrut să aibă cu cine să discute, să se sfătuiască, erau subiecte cu care nu o putea împovăra pe Luana. Câteodată tânjea după o îmbrățișare de bărbat, să fie protejată, să aibă cu cine să bea cafeaua de dimineață. Uneori se gândea ce va face după ce va pleca Luana la casa ei, cum va decurge viața, dar alunga acest tablou. Dorea să se bucure de prezent, așa cum era el, învăluit încă de trecut, afectat de acesta, cu extensiile pe care le trăia și din care câștiga o pâine, era o pâine nevăzută, cea văzută era din serviciul de profesoară. Nu era împlinită, îi plăcea să scrie, încerca să colaboreze cu niște reviste, dar nu-și făcuse destul curaj. Viața ei era așa cum era, și-o asuma. ‘ (pag.31-32)
Din perspectiva literaturii polițiste, Gloria aparține categoriei de eroine (sau eroi) care sunt dotați cu calități speciale care le permit să perceapă trăirile extreme ale oamenilor pe care îi întâlnesc, să retrăiască episoade traumatice ale trecutului și uneori să prezică pericolele viitorului. În terminologia eroilor aceste calități sunt numite ‘vibrații’:
‘Simțise vibrațiile la fiecare caz la care lucrase, simțea și când interlocutorii mint, iar ea trebuia să scrie ce spuneau ei. Simțea durerile oamenilor, alea nespuse, și sufletul i se sfâșia. Nu putea spune nimănui, iar după ce a plecat din presă, vibrațiile s-au reactivat când urmărea știrile. ‘ – (pag. 25)
Am remarcat folosirea de nume proprii cu sonoritate internațională, detaliu care în dinamica lecturii, împreună cu folosirea termenului de Mare Oraș, face ca acțiunea să poată fi plasată în cea mai mare parte a timpului pe orice meridian al planetei. Doar spre final apar câteva nume românești (și care aparțin răufăcătorilor!). O schimbare de stil pare a fi avut loc chiar în timpul scrierii cărții. Romanul are 26 de capitole, din care primul ocupă cam o treime din text, restul fiind împărțit intre celelalte 25 de articole, într-un ritm rapid, potrivit unui film de acțiune. Ceea ce începe ca o intriga detectivă combinată cu povestea romantică a idilei care evoluează intre cei doi anchetatori devine un roman de acțiune combinat cu anticipație distopică. Ne aflam într-un viitor apropiat, la câteva decenii de prezent, în care Inteligența Artificială domină multe dintre domeniile vieții, iar roboții preiau o parte din sarcinile legate de munca fizică. Evoluția societății este controlată sau acaparată însă de grupuri mafiote, care combină crimele cibernetice cu infracțiunile de tip vechi. În descrierea acestui viitor apropiat, Cristina Ozon folosește cu precizie termeni legați de inteligența artificială (care apare inclusiv pe post de psihanalist!), calculatoare cuantice, cyborgi, neurolinkuri implantate, profesori virtuali, predare hibridă, etc. Este o lume a tinerilor, și cam pe la 50 de ani viețile profesionale ale majorității cetățenilor sunt ‘neutralizate’. În acea societate vestigiile trecutului fuseseră deja în parte șterse de un program de distrugere al ‘conservelor cu amintiri’:
‘Marea integrare începuse de câteva decenii, echipele de salvatori curățau permanent rămășițele societății barbare, era o lume septică și se îndrepta spre una fără niciun fel de factor poluant. Drumul până acolo era lung, însă era o certitudine că se deschisese pe un sens unic, în ciuda unor oponenți care își simțeau autoritatea în pericol. ‘ (pag. 170)
Corina Ozon pare a dori să ne transmită prin intermediul poveștii întrebările și neliniștile sale legate de evoluția Inteligenței Artificiale sau a atmosferei de necomunicare spre care evoluează societatea noastră contemporană, care atinge în viitorul descris în carte niveluri noi:
‘Gloria avea o stare de neliniște de câteva zile, se simțea în nesiguranță chiar și acasă. Pe stradă, oamenii mergeau lent, cu ochii în telefoane și tablete. Cei care cir- culau cu trotimobilul aveau căști la urechi, ascultau, în drum spre serviciu, cărți, cursuri, muzică, radio. Treceau pe lângă ea de parcă erau în transă, uneori i se părea că toți o privesc ciudat când citea o carte în metrou. Nimeni nu vorbea cu nimeni, nimeni nu privea pe nimeni, era o înstrăinare care se accentua cu fiecare zi. Gloria simțea tot mai acut dorul după vorbele care se formau între trecători, fie o întrebare, fie un compliment. Acum ar fi părut hărțuire în ochii reci ai sistemelor de supraveghere stradale. Poate era cazul să mai facă un drum până la ceasornicăria din Orașul vechi, deși ultima dată o găsise închisă.’ (pag. 124)
‘Oamenii parcă nu se mai bucurau atât de venirea acelor zile, care te trimiteau înapoi în copilărie, la bucate gustoase, la cadouri și beculețe, la lipsa de griji. Oamenii se înstrăinaseră, mergeau cu capetele aplecate în ecrane luminoase, impasibili la zgomotele din jur, își trimiteau urări prin mesaje scrise, scurte, cu abrevieri, nici nu se mai sunau. Felicitări virtuale, copiate și rostogolite către mai mulți destinatari, fără emoția cuvintelor scoase din inimă. Colindele nu mai răsunau, rar se auzea câte o melodie ce te trimitea la o ilustrată cu zăpadă lucioasă de pe vremea părinților.’ (pag.128)
Nu voi dezvălui detalii legate de intriga polițistă, lăsând viitorilor cititori plăcerea descoperirii. Anchetele debutează cu câteva cazuri de decese și accidente suspecte sau dispariții cu amploare destul de mare și cu caracteristici destul de ciudate pentru a cădea sub competența Biroului pentru Cazuri Speciale. Treptat se acumulează indiciile că mai multe cazuri au legătură între ele, și că este vorba despre lupta pentru controlul tehnologiei care ghidează voința oamenilor. Este implicat și misteriosul număr Pi, fascinația din antichitate a matematicienilor, care devine – alternativ – o cheie magică și unificatoare a diferitelor sisteme și fenomene din natură și intelectuale, sau un periculos virus potențial, infiltrat cam peste tot în algoritmii matematici ai omniprezentelor mașini gânditoare. Își fac apariția o galerie de personaje secundare colorate și interesante, de la programatori de sisteme cibernetice la bătrâni ceasornicari, de la capii lumii interlope la profesoare plicitisite de viață care trebuie să concureze pe posturi cu algoritmii suplinitori. Este o lume amenințată cu pierderea memoriei istorice, pe cale să fie ștearsă din istorie de mașini, a cărei unica speranță este o alianță între matematicieni geniali și artiști rebeli.
Cristina Ozon știe să construiască o narațiune. Personajele sale principale sunt bine conturate și în scurtă vreme, noi, cititorii, suntem captivați de ele, rezonăm cu sentimentele și cu temerile lor, ne pasă de destinele lor. Combinația dintre romanul sentimental, intriga detectivă, povestea de acțiune și anticipația distopică funcționează destul de bine. Cititorii fiecăruia dintre aceste genuri literare au șanse să termine mulțumiți lectura acestei cărți, foarte potrivită de altfel și sezonului de vară. O analiză tehnologică ar ridica semne de întrebare legate de unele detalii științifice, dar extrapolările și scurtările de drumuri sunt în limitele acceptabile ale romanelor tehno-thriller bune. Finalul cărții este destul de deschis pentru a lăsa loc cel puțin unui al doilea volum sau poate unui al doilea volum dintr-un ciclu. Dacă va apare, îl voi căuta și îl voi citi cu plăcere. În același timp, voi continua explorarea universului literar creat de Corina Ozon cu lecturi din cărțile sale precedente. Mă bucur de descoperirea și întâlnirea cu această scriitoare.
La început au fost filmele. Sau poate nu chiar la început, ci în paralel. Primele filme despre infracțiuni cibernetice au fost lansate pe ecrane cam în aceeași perioadă în care răufăcătorii descopereau potențialul uriaș al calculatoarelor și al legăturilor dintre acestea ca unelte pentru crime de tot felul. ‘Tron’, lansat în 1982 și avându-l în rolul principal pe Jeff Bridges, este povestea unui hacker de computere care este răpit, transportat în lumea digitală și forțat să participe la jocuri de gladiatori, unde singura lui șansă de scăpare este cu ajutorul unui program de securitate eroic. În ‘WarGames’ din 1983, protagonistul interpretat de Matthew Broderick este un elev de liceu, geniu în calculatoare, care ‘se strecoară’ în calculatorul unei companii de jocuri electronice, descoperind cu această ocazie că programul nu este un joc, ci o platformă de activare a rachetelor nucleare. În continuarea poveștii, sistemul informatic devine inteligent cu scopul de a câștiga războiul. Filmul prevedea nu doar crimele cibernetice, dar și Inteligența Artificială și pericolele sale. Literatura abordase tematica mult mai devreme. Povestirile cu roboți ale lui Isaac Asimov abundă în crime cibernetice.
Nu ar trebui să fim foarte surprinși, deoarece cărțile și filmele cu astronauți au precedat primele zboruri spațiale. Istoria crimelor cibernetice începe, după unele surse, cu mult înaintea erei calculatoarelor și a rețelelor de date, în 1834, când răufăcători au accesat ilegal sistemul de telegrafie francez, furând informații financiare confidențiale. Istoria modernă a criminalității cibernetice a debutat în 1962 când Allen Scherr a lansat un atac cibernetic împotriva rețelelor de calculatoare MIT, furând parole din baza lor de date prin intermediul unor carduri perforate. Primul virus informatic a fost creat în scopuri de cercetare de Bob Thomas de la BBN technologies. Denumit Virus Creeper, programul cu auto-replicare a fost detectat pe ARPANET în 1971 și a reprezentat un avertisment despre potențialul viitorilor viruși de a provoca daune semnificative sistemelor informatice. În 1981, Ian Murphy a devenit prima persoană care a fost condamnată pentru comiterea unei infracțiuni cibernetice, după ce a pătruns în sistemele interne ale calculatoarelor de la AT&T și le-a schimbat ceasurile, provocând pagube semnificative. Primul atac cibernetic major pe Internet a avut loc în 1988, fiind atribuit lui Robert Morris, student la Universitatea Cornell. „Viermele Morris” a lovit rețeaua într-o vreme când Internetul era în primul rând domeniul cercetătorilor științifici și al universităților. A infectat sistemele informatice de la Universitățile Stanford, Princeton, Johns Hopkins, Berkeley și de la NASA și Lawrence Livermore Labs, printre alte instituții.
Era internetică a globalizat transferul de informații, dar și crimele cibernetice. Este extrem de ușor astăzi să activezi un program din locul A pe un server aflat în locul B, folosind date stocate în locul C, cu efecte în locul D. A, B, C și D se pot afla oriunde, în țări diferite și, mai ales, sub jurisdicții diferite. Problema este că nu există o definiție internațională acceptată a crimelor cibernetice. Unul dintre exemplele cele mai evidente este cel legat de conținutul politic al mesajelor transportate pe rețea. Criticile la adresa guvernelor și conducătorilor sunt protejate prin lege în țările democratice (Primul Amendament al Constituției Americane, de exemplu, care garantează libertatea cuvântului), dar sunt considerate infracțiuni în multe alte sisteme politice totalitare. Definirea crimelor cibernetice este unul dintre domeniile în care este evidentă rămânerea în urmă a jurisdicțiilor naționale și internaționale în raport cu avansurile tehnologice. Combaterea crimelor și aplicarea unitară și eficientă a măsurilor de securitate cibernetică au nevoie de o legislație internațională. Dar este acesta un scop realizabil? Sau dezirabil?
Definiția din dicționar este simplă și foarte cuprinzătoare. Prea cuprinzătoare. Wikipedia definește astfel: ‘Crima cibernetică este un tip de infracțiune care implică un computer sau o rețea de calculatoare’. Și într-adevăr, în Statele Unite, criminalitatea cibernetică poate însemna practic orice act ilegal care implică un computer. Iar computer astăzi este nu doar laptopul de pe masa de lucru, ci și telefonul din buzunar sau calculatorul specializat care se ocupă de climatizarea casei cu senzorii săi sau cel de pe automobilul personal. Definițiile vagi și variate ale „infracțiunilor cibernetice” sau ale termenilor înrudiți din legislația federală și statală din SUA pun de mult probleme avocaților libertăților civile, care văd persoane acuzate de infracțiuni suplimentare pur și simplu pentru că a fost implicat Internetul. Și fără definiții universale clare ale criminalității cibernetice, problema este, în fapt, una globală. Calculatorul poate fi unealta sau poate fi ținta atacului. La fel și rețelele de calculatoare – interne și locale, sau globale, precum Internetul. Criminalitatea cibernetică poate dăuna securității sau finanțelor persoanelor, instituțiilor, guvernelor. Crimele informatice cuprind o gamă largă de activități, inclusiv fraudă informatică, infracțiuni financiare, escrocherii, trafic de sex cibernetic și fraudă publicitară, sabotarea activităților economice, financiare sau a transporturilor. Pagubele sunt imense. Un raport din 2014 sponsorizat de McAfee – o companie americană globală de software pentru securitatea computerelor cu sediul în San Jose, California – a estimat că criminalitatea cibernetică a dus la 445 de miliarde de dolari daune anuale asupra economiei globale. În 2018, un studiu realizat de Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale (CSIS), în parteneriat cu McAfee, a concluzionat că aproape 1% din produsul intern brut (PIB) global, aproape de 600 de miliarde de dolari, se pierde din cauza criminalității cibernetice în fiecare an. Raportul Global Risk Forum 2020 al Forumului Economic Mondial a confirmat că grupurile organizate de criminalitate informatică își unesc forțele pentru a comite activități criminale online, estimând în același timp probabilitatea detectării și urmăririi lor sub 1% în SUA. Există, de asemenea, multe preocupări legate de confidențialitate în legătură cu criminalitatea cibernetică atunci când informațiile confidențiale sunt interceptate sau dezvăluite, în mod legal sau nu. Dezvoltarea accelerată a Inteligenței Artificiale din ultimii ani complică și amplifică dimensiunile problemelor.
Faptul că Organizația Națiunilor Unite are în lucru un tratat internațional de securitate cibernetică ar trebui să fie o veste bună. Negocierile sunt însă complicate, rezultatul încă incert și implicațiile pentru viitor nu sunt clare. Lista crimelor care ar fi acoperite de acest tratat este atât de extinsă, încât amenință activitățile jurnaliștilor, investigatorilor, cercetătorilor de securitate și drepturile omului, în general. La origine, primele propuneri au venit dintr-un loc puțin probabil: Rusia. În 2019, 88 de țări membre ONU au votat în favoarea unei rezoluții propuse de Moscova pentru a crea un grup de lucru – așa-numitul Comitet Interguvernamental Ad Hoc – care are ca scop elaborarea unui tratat privind criminalitatea cibernetică. Co-sponsorizată de China, Myanmar, Cambodgia, Iran, Siria, Belarus, Nicaragua și Venezuela, rezoluția a definit în linii mari criminalitatea cibernetică drept „utilizarea tehnologiilor informației și comunicațiilor în scopuri criminale”. Nicio țară cu regim democrat nu a participat la elaborarea acestei propuneri. Cu peste trei ani și patru runde complete de negocieri mai târziu, avertismentele criticilor s-au concretizat. Articolul 19 include 34 de tipuri de infracțiuni în propunerea pentru noul tratat al ONU privind criminalitatea cibernetică, care ar intra în categoria mai mare a „crimelor cibernetice”. Este cu zece mai mult decât orice alt acord al ONU legat de criminalitatea cibernetică, inclusiv Convenția de la Budapesta din 2001, care extinde cooperarea internațională între agențiile de aplicare a legii care investighează și urmăresc anumite infracțiuni, cum ar fi piratarea într-o rețea de computere, și care este standardul internațional actual.
Unele dintre cele mai problematice elemente de pe lista proiectului de tratat se referă la infracțiuni legate de conținut, aprecia Paulina Gutiérrez, ofițer juridic superior, legat de Articolul 19. Acestea includ activități care ar putea fi ilegale în multe țări – distribuirea de materiale de abuz sexual asupra copiilor sau incitarea la acte de terorism, de exemplu, dar nu necesită un computer conectat la internet pentru a le efectua. Ea cuprinde, de asemenea, „crime” de care pot abuza regimurile autoritare. Infracțiunile legate de terorism folosesc noțiuni care nu au definiții convenite la nivel internațional (‘teroriștii unora sunt luptătorii pentru libertate ai altora’). Proiectul propus de Rusia include ca „infracțiune” schimbul de materiale online care este „motivat de ură politică, ideologică, socială, rasială, etnică sau religioasă”. Toate acestea ar putea fi folosite de un regim totalitar pentru a înăbuși protestele și pentru a întemnița jurnaliștii sau activiștii, potrivit organizației Electronic Frontier Foundation (EFF) – principala organizație nonprofit care apără confidențialitatea digitală, libertatea de exprimare și inovația. Printre scopurile acesteia se află căutarea modalităților de a trage la răspundere companiile care construiesc instrumente pentru represiunea guvernamentală. De la sisteme de supraveghere masivă la programe malware sponsorizate de stat, guvernele din întreaga lume folosesc din ce în ce mai mult tehnologia pentru a localiza sau urmări și se implică în abuzuri ale drepturilor omului împotriva comunităților defavorizate, jurnaliștilor și activiștilor. Sunt și acestea infracțiuni cibernetice? Negocierile tratatului sunt în desfășurare, Comitetul interguvernamental ad-hoc este programat să se întâlnească pentru a șasea rundă la sfârșitul verii. Textul final al tratatului este de așteptat să fie finalizat până în februarie 2024 – un interval de timp scurt, despre care doamna Gutiérrez spune că ar putea produce probleme pentru un acord internațional de asemenea complexitate, amploare și consecințe. Vom urmări, vom relata, vom discuta.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘La fille coupée en deux‘ (the title is faithfully translated into English as ‘A Girl Cut in Two‘) is the penultimate feature film by Claude Chabrol. Before seeing the film I was wondering why the French director chose this sensational title. I knew it couldn’t be a coincidence, and suspected it was an ironic allusion to the ‘slasher’ movies titles that had become popular in the late 1950s. I’m probably not wrong, but the title says a lot more. It actually summarizes the psychological situation of the main heroine, and at the end there is even a girl who seems to be cut in two (literally). Chabrol was in 2007, when ‘La fille coupée en deux‘ was made, one of the few survivors of the New Wave film directors. Among the secrets of the trade invented or promoted by them was the judicious and never random choice of movie titles.
The story is inspired by a real case that took place at the beginning of the 20th century in New York, but the action and characters are transported a hundred years later, to the Lyon of the years in which the film was made. The social milieu is Chabrol‘s favorite and the target of his criticism – that of the wealthy class combined with corrupt politicians and house lawyers. The exception is the beautiful and blonde Gabrielle, a weather forecaster at a local television station, a girl smart enough and attractive enough to be offered a quick career advancement. She comes from a modest family, the mother is ‘just’ the owner of a small bookstore, the place where the fateful meeting between Gabrielle, the writer Charles Saint-Denis (20-30 years older than her) and the rich and strange Paul Gaudens, the heir to an empire in the chemical industry, takes place. The two men are attracted to Gabrielle, they both declare their love for her, which immediately puts them at odds, or maybe it’s a continuation of an older enmity. The girl prefers the older man, which arouses the sick jealousy of the young rival. She’s fascinated by the writer’s personality, or maybe it’s the attraction to older men. He, however, accustomed to being surrounded and adored by beautiful women, although he declares his love for her, is not willing to leave his wife, and in addition involves the young woman in his decadent lifestyle. Desperate Gabrielle makes increasingly bad decisions that lead to tragedy.
For Ludivine Sagnier, the actress who plays the lead role, I think that Gabrielle from ‘La fille coupée en deux‘ is the role that marked the transition into acting maturity. She interprets it with sensitivity and inner turmoil, with drama and with dignity. The roles of the two toxic men who vie for the young woman’s attention and destroy her life, two rivals very different in age and character, but similar in their selfishness and perversity, are also played admirably by François Berléand and Benoît Magimel. The entire cast is superb and each of the supporting roles are also carefully and truthfully constructed. As it often happens in Claude Chabrol‘s films, the most extreme situations and the darkest motivations of the characters’ behavior are not presented explicitly but are left off-screen or are told indirectly. It’s one of the important lessons Chabrol learned from his idol, the master of suspense, Alfred Hitchcock. Only towards the end, when the metaphor from the title also materializes, do we begin to understand that we have actually witnessed – behind the sparkling scenes within the French bourgeois milieu – some kind of a horror film. Claude Chabrol pays homage to Hitchcock, but reminds us that he was also a contemporary of David Lynch.
I’m not one of those people who feel the need to apologize for watching ‘Barbie‘. In my opinion there are no bad movie genres, there are only good movies and bad movies. And the cinema is also popular entertainment, and buying a big bowl of popcorn and sitting in the air-conditioned theater to watch a musical comedy that features some of the most talented actors of the moment can’t be the worst thing on a hot summer day. ‘Barbie‘, Greta Gerwig‘s film did not make me regret the decision to watch it for at least three quarters of its duration.
Barbie lives in an ideal world called Barbieland. Actually, I should use the plural, but I don’t really know how, because it’s not just about the blonde doll we all know, but about all the incarnations she has received over the decades – blondes and brunettes, with white, yellow, black or other skin colors, thinner or bigger. The multiple Barbies have the most diverse professions, from doctor to Nobel laureate writer, from astronaut to president of the United States. Ultimately, the Barbie universe was imagined to give courage and self-confidence to little girls and instill in them the idea that anything is possible. There are also boys, they are generally called Ken, but their purpose is to be the Barbies’ (asexual) partners when those are willing to pay attention to them. The introduction to the film is excellent, with a quote from Kubrick’s ‘A Space Odyssey’ and voiceovers narrated by Helen Mirren. When stereotypical blonde Barbie starts getting into trouble, the source is in the real world. Barbie must face reality and the conflict between universes is inevitable. The real world is not like the ideal world and the mixture of them will cause a revolution in Barbieland that will not necessarily be in the right direction. The awakening to reality or, if you will, the humanization of Barbie comes at a price.
‘Barbie‘ – the movie works well most of the time, especially when the focus is on the comedic and musical side and the message is integrated into the entertainment. The production is excellent. The sets, the costumes, the cinematography will surely receive Academy Awards nominations, and in some categories ‘Barbie‘ may be the winner. The soundtrack reminds at some points fragments from the history of the pop and ballad genres of the 70s and 80s. Margot Robbie and Ryan Gosling are excellent in the lead roles and I wouldn’t be surprised if Barbie dolls borrow their faces (if they haven’t already). The messages are well-punched and come across the screen quite well – genuine and fake feminism and the way Barbie products reflect society’s conception of the place, role and appearance of women, the more or less camouflaged misogyny of contemporary society, corporations with their seemingly socially aligned messages camouflaging capitalist greed. All of this is well dosed and combined with what happens on screen until the final part of the film, when either the writers took themselves a little too seriously, or they did not have enough inspiration and instead of continuing to infuse the dissolved messages into entertainment they resorted to rhetoric and created an ending that I found forced and didactic. ‘Barbie‘ was worth seeing for the fun part, for the colours, music and humour. When playing with dolls it is good not to be overly serious.
Prolificul autor care este Raul Ancel recidivează. Raul a apărut în viețile și inimile cititorilor în primul an al pandemiei, care i-a creat timpul și poate i-a eliberat energiile pentru a pagina și tipări scrieri risipite până atunci în spațiul internetic sau poate, unele, păstrate în sertare ascunse. După nu mai puțin de șase volume publicate inițial în 2020 (am scris despre o parte dintre ele) au urmat încă câteva. Debutantul aflat la o vârstă când alti scriitori se gândesc la edițiile de ‘Opere complete’ și-a cucerit un public fidel printr-o scriere directă și sinceră, care combină amintirile copilăriei și tinereții cu note personale despre o biografie remarcabilă, proza cu jurnalul presărat cu inserții lirice, ficțiunea cu opiniile exprimate în stil asertiv, opinii cu care poți fi de acord sau nu, dar greu le poți ignora. A urmat o pauză, sau poate doar o coborâre a ritmului publicărilor, pentru că acum să apară ‘Simțiri’ – o carte diferită din multe puncte de vedere, care continuă însă unele dintre temele principale cale cărților sale precedente. Prima ediție, în tiraj limitat, a apărut la Editura PIM din Iași.
Are Raul Ancel chiar ambiția de a-și face cu aceasta carte un debut în poezie? Titlul complet al volumului este ‘Simțiri-când-rimate-când-ba’, și el indică o oarecare rezervă a autorului în a se poziționa ca poet. Voi îndrăzni a afirma că Raul Ancel nu numai că demonstrează în aceasta carte că este poet, dar că elemente ale filonului poetic existau și în multe dintre cărțile sale precedente. Unele includ chiar poezii, în altele stilul conține inserații în care metafora nu înlocuiește, ci mai degrabă îmbogățește exprimarea în proză, fie că este vorba despre ficțiune, fie despre memorialistică.
Amintirea orașului natal, Fălti cel cu dimensiuni mitice, pare a-l însoți permanent pe autor într-un trecut continuu. Îl regăsește atunci când se întoarce, după mulți ani în urbea natală. Îl simte când străbate străzile localității israeliene Zichron, atunci când realitatea prezentului se contopește cu amintirea Străzii Mari din orașul copilăriei. Zichron este de altfel un simbol dublu, fiind unul dintre orașele întemeiate la sfârșitul secolului 19 de coloniști evrei din România, iar numele sau înseamnă chiar Amintire.
Iubirea și Timpul sunt temele principale, recurente, ale textelor din acest nou volum al lui Raul Ancel. Să vedem deci, cum le desfășoară și le combină autorul. ‘Copacul’ este un poem despre gravitatea existenței, construit în jurul unei metafore vegetale care la prima lectură pare a fi cunoscută, dar care capătă dimensiuni noi în interpretarea lui Raul Ancel.
‘Îmi simt frunzele ce gravitatea opresc,
Împingându-mă spre punctul în care plutesc! Îmi simt rădăcinile adânc băgate-n pământ
Ce mă trag înapoi spre locul din care-am ieșit,
Pământ de timp bătucit.
Îmi îmbrac pe cap Veșmânt de copac El mă apără de soare și ploi De mine, de voi… Eu devin rădăcinile lui… Când simt sfârșitul ce-i greu să-l opresc Cu dragoste încep să-l hrănesc Cu apa din vine… Eu depind de el El depinde de mine…‘ (pag.15)
În poeme erotice precum ‘Întâlnirea’ sau ‘Big Deal’, realul și imaginarul, prezentul și gândurile nematerializate sunt desfășurate cititorului în perspective paralele. În altă parte, în ‘Vis de dimineață’, imaginarul este amplificat de comunicarea prin aplicațiile de socializare internetica. Tangoul pare a fi dansul preferat și o metaforă a jocurilor amoroase, precum în poemul cu titlul chiar ‘Tango’, în care dansul este strămutat în marea deșertului de nisip. Mi-a plăcut în mod special grupajul ‘Anotimpuri’, care surprinde cele patru anotimpuri ale dragostei și ale împlinirii feminine. Spre deosebire de Vivaldi, Raul Ancel își începe însă ciclul cu ‘Vara’ și îl încheie cu ‘Primăvara’. Este o alegere inspirată, care amplifică ideea reinoirii, dar și permite contrapunctul cu vârsta ‘ruginitelor motoare’ și cu inevitabila perspectivă masculină. Tehnica rimei imediate, împrumutată din poezia populară sau, dacă vreți, din textele romanțelor și ale manelelor, se potrivește foarte bine, precum în poemul ‘Fară cap’:
‘O cât aș vrea Cu bagaju-mi de frisoane Să mă plimb pe strada ta Făr-de fasoane! Să-mi las gândurile deoparte Și gâtuit de emoții să-ți văd Îngerescul chip De-un artist desăvârșit desenat pe nisip.
Să-mi las judecata deoparte
Până la judecata de apoi Și să te caut în acea joi
Ziua ta lascivă
Când te petreci Ca o divă, Alunecând pe canapele reci În vise sculptate Cu flori de gheață-ncrustate… ‘ (pag.26-27)
Obsesia timpului și bătălia pentru ne-uitare sunt ilustrate într-un poem cu titlul ‘Meditație despre timp’, dedicat Zilei Holocaustului:
‘Eu, ei bine eu, trăiesc într-un loc, care încearcă câteodată să perceapă timpul. De câteva ori pe an timpul e oprit în loc. Sunt momentele când ești chemat să-ți unești spiritul cu al altora… respect pentru alții care au trecut în afara timpului. Respect colectiv spun unii… toți cei vii pentru toți cei de dincolo… Pentru toți cei uciși mișelește… uciși fără logică… acte barbare… acte inumane… crime cu acte în regulă… Știu sunt numai câteva minute. Stau drept nemișcat… cu timpul lor, cu fiecare nano secundă de-a lor înfiptă în inima mea… Secunde prețioase, pentru că mă poartă undeva în afara timpului în afara corpului meu înconjurându-mă într-un sentiment atimpal care mă ridică peste străzi, case, nori… și mă lasă adâncit în ceva nedeslușit în neființă… acolo de unde pot vedea timpul… da, da timpul… din afara corpurilor…
Sunt 3 dimensiuni ce definesc ființa în spațiu și una care definește neființa… timpul neiertător… timpul ce uită totul… iartă totul!… iartă totul?…‘ (pag. 31-32)
Atunci când prezentul devine prea apăsător și când viitorul este incert, nostalgia devine un refugiu precum în ‘Din colivie’. În schimb, ‘Acum’ este un indemn la trăirea clipei, cu doua versuri care pot fi un sumar al unei filosofii de viață:
‘Acum e timpul să spui cât iubești! Acum e timpul să iubești cât spui!‘ (pag. 54)
Scurgerea Timpului este simțită dureros, ca pe un pericol, tocmai în momentele de succes, atunci când ne aflăm pe culmi:
‘ Ajuns pe vârf Stai nemișcat Oh doamne, câtă tensiune Nu te uita în jos, închide ochii…
Ți-ai realizat visele Ți-ai împlinit dorințele. Desfă-ți larg mâinile Învârte-te o clipă, două Nu te teme Chiar dacă amețești, n-ai unde să cazi
Ești cufundat în propria-ți euforie. Asta e împlinirea… Te simți cineva, pe-o culme a lumii… splendid mai e vârful!… Uită-te în spate, doar în spate
În față, ei da în față, Acolo e coborâșul, pârtie necunoscută
Nu uita, de sus nu se poate decât coborî
Iar jos e doar regretul, deziluzia Rămâi pe coastă cât poți de mult Cântă în șoaptă, cântă împlinirii‘ (pag. 130-131)
Cele două teme, Timpul și Iubirea, se întâlnesc în poemul ‘Acea/Acel’ care ar putea fi transcrierea poetică a unei povești de iubire, biografia unei relații. ‘Întâlniri’ este textul cel mai lung, aparținând mai mult prozei, din nou două biografii paralele, ale unui bărbat și a unei femei care trăiesc o viață împreună, dar care nu întotdeauna se întâlnesc pe planul sentimentelor. Alte poeme, mai personale, testează efectele timpului asupra relațiilor de iubire, că în ‘Mâzgăleli pe trotuar’.
Este oare iarna anotimpul preferat al autorului? Sau poate este vorba despre o repetabilă metaforă a vârstei și a timpului scurs iremediabil?
‘ Un clip video, făcut de o mână tremurândă ce se simte parte din emoția veșniciei, îți dovedește autenticitatea… ce vezi n-are nimic mistic… e tihnă… e bohă… e Fălti… e iarnă… e alb.
Atunci e timpul să te retragi lângă sobă… unde cenușa ce acoperă câteva lemne arse se pierde-n zăpada ei… Cenușa înecată-n fum te ajută să visezi, la real și ireal… la viața de odată… la acasă… ‘ (pag. 86)
Nu lipsesc din carte nici referințele culturale. O vizită la Figueres, locul nașterii și al morții lui Salvador Dali și orașul asupra căruia maestrul catalan și-a lăsat în eternitate amprenta sa suprarealistă îi prilejuiește un text în care se oglindește ‘apropierea infinitului’. Cu T.S. Eliot (‘cel mai mare’) autorul îndrăznește un dialog despre Velasquez, despre prietenie, despre destin. ‘Avdat în drumul spre Eilat’ prilejuiește o vizită în cetatea nabatenilor cei înghițiți de istorie și îi dă ocazia pentru încă o evocare a peisajului iubit al deșertului.
Diferit în ton de majoritatea celorlalte texte, ‘Ron și Sara – Sderot’ se ocupa de realitatea imediată israeliană printr-o relatare aproape reportericească a unui eveniment tragic dar din păcate posibil în cotidian în zona de conflict păstrat fară soluție în care trăim, în care prețul personal este plătit de toți cei de aici, generație după generație.
Câteva poeme aleg detalii din natură și le amplifică la nivel de metafora. De pilda, în texte ca ‘În Herăstrău’ sau ‘Ciotul’ în care din nou se face simțită durerea trecerii timpului dar și împăcarea:
‘ Două păsărele mici Își caută loc de discuție… Cu bătăi scurte din aripi Ciripind vesele, chicotesc Mi s-au așezat pe genunchi… Și-au înfipt ghearele mici roșii În pielea, în scoarța mea scorojită…
Sunt parte din ele… Râd, se distrează, Se uită una în ochii celeilalte Cătă tandrețe…
Mă bucură mult Când cineva are nevoie de mine…
Poate pădurea, din când în când…
Poate păsărelele… oricum, Am o viață de ciot! ‘ (pag. 124)
‘Pe scurtătură’, perechea de poeme care închide volumul (sau partea din volum care îi aparține autorului) revine la tema Timpului, propunând întâlniri posibile doar în imaginație și poezie cu două alter-ego-uri trecute și viitoare. Timpul la Raul Ancel nu neapărat tămăduiește – el pur și simplu este și trebuie să învățam să trăim cu scurgerile și cu salturile sale.
Încă o idee originală de promovare este includerea unei postfețe semnate de Mioara Gafencu, în fapt o recenzie detaliată a cărții. A se citi după cel puțin o primă parcurgere independentă a textului autorului.
Ilustrațiile presărate în text îi aparțin autorului, combinând fotografii originale, colaje și reproduceri ale picturilor celebre ale unor artiști precum Chagall și Van Gogh. Se poate spune, deci, că Raul Ancel își asumă întregul conținut și prezentarea cărții. Rezultatul este o carte care continuă multe dintre temele precedente ale autorului israelian care a ales limba materna română ca material și mediu de expresie și care le dezvoltă în același stil cald, sincer și expresiv. Nivelul scrierii se îmbunătățește de la volum la volum, iar adăugarea modului de exprimare poetic (‘în rime’, pentru a folosi termenul preferat de autor) reprezintă nu doar o explorare stilistică ci și o dovadă de maturizare și de justificată încredere în sine.
‘Human Desire‘, made in 1954, is one of the few screen adaptations of Émile Zola’s novel ‘La Bête humaine’ and one of about 15 films made by Fritz Lang between 1950 and 1950, in the final, American phase of his career as a director. The other famous adaptation is the 1938 one by Jean Renoir, starring Jean Gabin. Interestingly, both versions are quite distant from Émile Zola’s novel. Fritz Lang and screenwriter Alfred Hayes chose to Americanize the story and film it in the ‘film noir’ style. And yet, paradoxically, Émile Zola’s book is much richer in extreme scenes, twists and turns and suspense than the two classic movies made after it. French cinema in 1938 and American cinema in 1954 could not afford to bring to the screens what Zola had written and published in 1890? Perhaps the time has come for a new screen adaptation? In an ideal world, this would have been material for Stanley Kubrick, but that collaboration is no longer possible. Until then, however, this Lang film from 1954 also offers enough reasons to be watched or re-watched.
The main departure from the book story and characters is how the character named in the original novel Jacques Lantier is seen. Only the profession – locomotive engineer – is the same as in the book. In ‘Human Desire‘ his name is Jeff Warren and he’s back from the army (Japan or maybe even the Korean War), apparently without too much trauma, happy to pick up with his life where he left off three years before. His co-worker on the locomotive has a daughter and she could be (and wishes to be) a good match for him. In the same depot of a large railway company also works Carl Buckley, a problematic and drunken employee, who is also violent in his marriage with his much younger wife Vicki. Jeff falls under Vicki’s net, and they begin a hopeless relationship, complicated by the fact that the Buckley’s are involved in a murder that happened on the train. The manipulative Vicki will try to get Jeff to kill Carl in order to get rid of him and run away together. The dilemma is now the ex-soldier’s.
The title change is both significant and appropriate to the way this script rewrites the plot of Zola’s novel. Jeff is not a ‘human beast’ but a normative man, perhaps even a little too nice to the point of being boring, whose main motivation to hook up with Vicki is related to carnal desire for the young and beautiful woman. Glenn Ford is perfect in the role as Fritz Lang saw it, but Émile Zola wouldn’t have recognized him. Vicki, on the other hand, finds an excellent performer in Gloria Grahame, an attractive and expressive actress that I confess I did not know, with an air of perverse innocence. Broderick Crawford is also very suitable in the role of the deceived and criminal husband, a role that adds to the rich gallery of ‘bad guys’ in Fritz Lang‘s films. The cinematography is impeccable, with numerous scenes shot from and on trains (director of photography Burnett Guffey) and dramatic music (created by Daniele Amfitheatrof) enhancing the visuals. From a technical point of view, Fritz Lang had reached full maturity and was mastering all the secrets of the trade. His ‘film noir’ version of Zola’s novel is interesting and can still be watched today, almost seven decades after the film was made. Even the film’s lows deserve discussion.
