The 1977 ‘Rabid‘ is the second film of David Cronenberg who was then at the beginning of his career. The Canadian director is one of those who have successfully made the ascent from ‘niche’ horror films to the Hollywood mainstream. As the author or co-writer of many of his films, he was always fascinated by the connection between violence, sexuality and the chronic ills of the world in which he lived and made films. In his movies, we find anxieties projected in extreme situations, some of which, revisited after several decades, give a sense of premonition. The story of ‘The Fly’, for example, one of his most famous films, now returns to the era of genetic manipulation. ‘Rabid‘, lesser known, deserves a re-watching at least because it brings to screen scenes that happened 2-3 years ago, familiar to the viewer today: a mysterious pandemic that spreads rapidly and whose origins are unknown; cities where lockdown policies are applied and a state of siege is instituted; compulsory vaccinations and restrictions imposed on those who resist; normal life and the crumbling social edifice. If David Cronenberg seems prophetic, that might not be intentional. The Canadian director may have only wanted to make a story with vampires and zombies.
The film begins with a terrible motorcycle accident. We will find similar scenes in the director’s later films. The main heroine of the film is named Rose and her life is saved after the accident in a cosmetic surgery clinic located near the accident site. The surgeon who runs the clinic decides to perform a skin graft operation using a technology that has not been tested before. Rose’s life is saved, but the effects on her body and person are disastrous: she will turn into a kind of vampire with an unlimited thirst for blood who infects her victims with a virus similar to rabies. The disease spreads at lightning speed. The victims become a kind of zombies that attack those around them. In a few days the whole of Quebec becomes the arena of a pandemic dystopia and a state of siege is decreed in Montreal. During this time, Rose, escaped from the clinic, tries to deny responsibility in triggering the catastrophe, but her thirst for blood pushes her to constantly look for new victims.
Starting from a classic sci-fi theme – the dangers of uncontrolled application of scientific discoveries -, David Cronenberg develops the story in directions that belong to the genres of films with vampires and zombies, with predatory women or dystopian anticipation. In almost all these genres ‘Rabid‘ was a forerunner in its time and many other creators followed in his footsteps. The combination works quite well. In the 90 minutes of screening, the story is introduced and developed and the main characters have enough time to be known and for the audience to care about their fate. Marilyn Chambers, an adult films actress, was cast in the lead role, and she is very fit and unexpectedly talented as an actress. David Cronenberg doses well the amount of explicit ‘horror’ that he shows on the screen and leaves enough room for the imagination of the viewers. The result is a film that by today’s standards can pass mainstream without a problem. In perspective, viewers’ interest is enhanced by the image of Montreal in the 1970s, the peaceful and familiar city that slides within days into anarchy and violence. This is the scene on which David Cronenberg chooses to give shape and unfold his anxieties, which remain actual even 46 years after the premiere.
Serialul preferat (și recomandat de mine) la acest început de vară este ‘For All Mankind’ – serial creat de Ronald D. Moore (autor al serialelor sci-fi de succes ‘Outlander’ și ‘Battlestar Galactica’), Matt Wolpert și Ben Nedivi și produs pentru Apple TV+, serviciul de streaming cu abonament operat de Apple Inc. Serialul este o combinație de science-fiction și istorie alternativă, care descrie ce s-ar fi întâmplat dacă cursa spațială globală în anii ’60 nu s-ar fi încheiat niciodată și dacă Uniunea Sovietică ar fi reușit prima aselenizare cu echipaj înaintea Statelor Unite. Titlul este inspirat de o placă lăsată pe Lună de echipajul lui Apollo 11, pe care scrie, intre altele „We Came în Peace for All Mankind /Am venit în pace pentru toată omenirea”. Viitorul alternativ al explorării spațiale descris de serial este însă departe de a fi pașnic.
WHAT IF / ‘Ce-ar fi fost dacă …’ este un gen de ficțiune care mă pasionează și despre care am scris în trecut în rubrica CHANGE.WORLD, ultima dată chiar cu două săptămâni în urmă, în recenzia antologiei de ficțiune despre multiversuri / universuri alternative. Și-au încercat condeiul în acest gen (și au rezultat cărți memorabile) scriitori consacrați precum Philip Roth cu ‘The Plot Against America’ (care a inspirat și un serial), Michael Chabbon cu ‘The Yiddish Policeman’s Union’, Philip K. Dick cu ‘The Man în the High Castle’, Colson Whitehead cu ‘The Underground Railroad’ sau Robert Harris cu ‘Fatherland’. Alți scriitori precum americanul Harry Turtledove și britanica Susanna Clarke s-au specializat și au scris numeroase volume în acest gen, plecând pe variante alternative ale istoriei diferitelor perioade. Interesantă este și abordarea istoriei alternative (uneori numită și istorie virtuală) ca metodă de analiză a fenomenelor istorice, a deciziilor conducătorilor și a consecințelor evenimentelor petrecute în trecut de către istorici precum Niall Ferguson, Mark Almond sau Andrew Roberts.
Punctul de plecare al scenariului primei serii se găsește într-un detaliu semnificativ al istoriei. Se știe că sovieticii reușiseră să lanseze primul satelit artificial al Pământului în 1957 și trimiseseră primul om în spațiu (pe Iuri Gagarin) în 1961. De ce au pierdut atunci competiția pentru prima aselenizare? Cele două programe spațiale – american și sovietic – aveau fiecare câte un lider tehnic incontestabil. Americanii îl racolaseră pe Wernher von Braun, expertul german în rachete, cu prețul ‘uitării’ contribuției sale la efortul de război al Germaniei naziste sau la bombardarea Londrei și a altor obiective civile aliate. Șeful programului spațial sovietic era Serghei Koroliov. Format ca proiectant de aeronave, punctele forte ale sale s-au dovedit a fi în integrare, organizare și planificare strategică. În tinerețe fusese victimă a campaniilor lui Stalin, fiind arestat sub acuzația falsă de a fi fost „membru al unei organizații contrarevoluționare antisovietice” (acuzație care mai târziu va fi redusă la „sabotor al tehnologiei militare”) și condamnat în 1938 pentru aproape șase ani, inclusiv la câteva luni într-un lagăr de muncă la Kolîma. După eliberare, a devenit un proiectant de rachete recunoscut și o figură-cheie în dezvoltarea programului sovietic de rachete balistice intercontinentale. Ulterior, a condus programul spațial sovietic și a fost numit membru al Academiei Sovietice de Științe, conducând succesele timpurii ale proiectelor Sputnik și Vostok, inclusiv prima misiune umană pe orbita Pământului a lui Iuri Gagarin, pe 12 aprilie 1961, și prima ‘plimbare spațială’ a lui Alexei Leonov, în 1965. Sănătatea îi fusese însă șubrezită de anii de detenție, și în ultimii ani ai vieții a suferit de multiple boli. A murit pe masa de operație. Identitatea sa reală, păstrată secretă vreme de decenii, a fost dezvăluită doar după moartea sa.
Scenariul WHAT-IF al serialului ‘For All Mankind’ presupune că Serghei Koroliov nu a murit în 1966 și, continuând să conducă programul spațial sovietic, a reușit să trimită primul om pe Luna în primăvara lui 1969. La fel ca în 1957, la fel ca în 1961, publicul american a fost șocat de vestea că sovieticii reușiseră și de această dată să-i depășească pe americani în cursa spațială. Într-o cronologie alternativă care începe în 1969, cosmonautul sovietic Alexei Leonov devine primul om care aselenizează pe Lună. Acest rezultat devastează moralul NASA, dar și catalizează efortul Statelor Unite de a recupera decalajul. Competiția nu este doar una tehnologică și științifică, ci și una politică și militară. Atunci când Uniunea Sovietică accentuează diversitatea prin includerea unei femei în expedițiile ulterioare, Statele Unite sunt forțate să replice antrenând femei și minorități care fuseseră în mare parte excluse din primele decenii de explorare spațială a SUA. Fiecare sezon ulterior al serialului are loc cu 10 ani mai târziu, sezonul doi în anii 1980, sezonul trei în anii 1990, (și așa cum a fost dezvăluit în finalul sezonului trei) sezonul patru în anii 2000.
Primul sezon se petrece într-o perioadă care este destul de bine cunoscută, despre care s-au scris multe cărți și s-au făcut numeroase filme, atât documentare, cât și de ficțiune. O parte dintre eroii primelor episoade sunt personaje reale, implicate în programele spațiale americane, în special în programul Apollo, cum au fost Wernher von Braun însuși, astronauți și ingineri care au participat sau contribuit la succesele americane. Situațiile în care se află aceștia sunt însă diferite, America nefiind lider în această cursă, ci luptând să recupereze decalajul față de sovietici, iar eroilor reali li se alătură o galerie de personaje fictive, care vor deveni dominante în episoadele de la mijlocul și sfârșitul sezonului unu și vor rămâne să continue epopeea în sezoanele următoare. Spectatorii vor face cunoștință cu astronauții care se antrenau și locuiau împreună lângă Houston, cu personalul de la sol care însoțea lansările și supraveghea desfășurarea zborurilor și cu familiile lor: Edward „Ed” Baldwin, unul dintre cei mai buni astronauți ai NASA, personaj bazat pe comandantul lui Apollo 10, Thomas P. Stafford, și soția sa Karen; „Gordo” Stevens, un alt astronaut și cel mai bun prieten al lui Ed, personaj bazat pe pilotul modulului lunar al lui Apollo 10, Eugene Cernan și soția sa Tracy, devenită și ea astronaut; Ellen Wilson, astronaută care mai târziu (în sezonul 3) devine administrator al NASA, senator și președinte al Statelor Unite în urma alegerilor prezidențiale din 1992; Margo Madison, ingineră NASA, discipolă a lui Wernher von Braun, personaj bazat pe figura lui Frances Northcutt, prima femeie inginer care a lucrat în camera de control a misiunilor la NASA. Și multe alte personaje pe care cei ce se vor lăsa captivați de acest serial le vor cunoaște și le vor îndrăgi. Peste elementele de istorie, tehnologie și ficțiune politică, scenariștii au adăugat straturi groase de telenovelă, combinând intrigi amoroase, drame familiale și povești personale impresionante cu elemente de politică, actuale în America deceniilor în care se petrece acțiunea și până astăzi, dar și cu obsesiile scenariștilor nord-americani care par să se simtă obligați să reflecte în scenarii toate aceste probleme: discriminările de gen și inegalitățile rasiale, imigrația ilegală latino-americană, relațiile LGBT.
Două aspecte mi-au plăcut de-a lungul tuturor episoadelor pe care le-am vizionat până acum. Elementul WHAT-IF nu este doar un pretext, ci este urmat cu consecvență de-a lungul tuturor sezoanelor. America și lumea anilor 1969-1973 nu este doar apropiată celei pe care am cunoscut-o direct cei care am prins acea perioadă sau din lecturi, în cazul celor mai tineri, ea reflectă o explorare politică și socială care subliniază cât de diferite sunt traiectoriile pe care le poate lua istoria dacă un eveniment sau altul s-ar fi petrecut în mod diferit. Cum ar fi arătat America și lumea dacă Robert Kennedy ar fi supraviețuit atentatului din 1968 sau dacă Ted Kennedy ar fi câștigat alegerile prezidențiale în 1972? Dacă URSS s-ar fi concentrat pe dezvoltare tehnologică, și nu ar fi invadat Afganistanul în 1979? Dacă John Lennon ar fi supraviețuit și el și ar fi devenit o influentă personalitate în lupta pentru pace, dar în schimb papa Ioan Paul al II-lea ar fi murit în atentatul de la Vatican din 1981? Dacă războiul rece ar fi continuat în spațiu?
Al doilea element extrem de bine prezentat este legat de progresul tehnologic, și ‘For All Mankind’ prezintă o perspectivă istorică foarte interesantă. Primele misiuni Apollo nu aveau încă în dotare calculatoare digitale puternice, iar rigla de calcul era încă folosită pentru a estima traiectoriile. Tehnologiile comunicațiilor de date, audio și video se aflau în primele lor faze de dezvoltare și mesajele interspațiale erau încă tipărite la imprimante uriașe. Pe măsură ce acțiunea avansează în timp, spectatorii pot urmări evoluțiile rachetelor spațiale, ale spațiilor de habitat ale astronauților, ale costumelor spațiale, ale calculatoarelor și comunicațiilor, ale modului de viață și de lucru al exploratorilor cosmosului. A fost investită nu puțină inventivitate, căci unele dintre aspectele descrise în serial nu au fost încă realizate în realitate: nu există încă stații permanente lunare, și – ce bine! – nici arme de foc care să fie folosite pe Lună sau în spațiu. Combinația dintre realitate și imaginație funcționează foarte bine, documentarea este detaliată și rezultatul este impresionant.
Perspectiva despre evoluția cursei în spațiu pe care o oferă serialul ‘For All Mankind’ este destul de pesimistă. Știm din cărțile de istorie că explorarea spațială a fost în primele decenii o fațetă a Războiului Rece și a competiției dintre două supra-puteri și două sisteme politice. ‘Cei buni’ au câștigat în realitate, dar nu și în acest serial, în care competiția continuă multe decenii și în care Luna devine un obiectiv strategic și economic (sunt descoperite apa, care face posibilă viața, și litiu – mineral prețios). Iar astăzi, în realitatea pe care o trăim, cursa spațială este reluată, și mizele sunt din ce în ce mai mari, inclusiv cele militare. S-ar putea ca peste câțiva ani să privim acest serial și să constatăm că realitatea a depășit fantezia. S-a întâmplat de câteva ori în istoria ficțiunilor distopice.
Sunt multe motive pentru care am ales ‘For All Mankind’ ca pe unul dintre serialele care îmi însoțesc începutul acestei veri. Pe mine m-a pasionat partea tehnologică și cea de istorie alternativă. Cred că perspectiva și întrebările puse de scenariu în legătură cu concurența dintre supra-puteri, dar și despre încrederea de sine și destinul special al Statelor Unite sunt interesante și demne de a fi dezbătute. Alți spectatori vor fi interesați și de intrigile gen telenovelă care pe mine mă captivează prea puțin. Pentru studiourile Apple TV+ ‘For All Mankind’ reprezintă un mic pas înainte (ca să folosesc terminologia lui Neil Armstrong) și o contribuție în poziționarea acestor studiouri printre creatorii de conținut streaming de bună calitate.
‘Leapfrogging’ – tradus literal ‘salt de broască’ – este una dintre acele expresii din jargonul tehno-economic englez care are nevoie de mai mult de câteva cuvinte pentru a fi explicată și înțeleasă corect. Ideea principală din spatele conceptului de leapfrogging este că, uneori, în timp ce inovațiile mici și incrementale fac ca o firmă dominantă să rămână în frunte într-un domeniu sau altul, inovațiile radicale vor permite altor firme să depășească firma veche și dominantă. Fenomenul poate apărea în concurența dintre firme, dar și la cea dintre țări, acolo unde o țară în curs de dezvoltare poate sări peste etape ale drumului parcurs de națiunile industrializate, permițându-i să ajungă mai repede din urmă, în special în ceea ce privește creșterea economică, dar și în alte domenii, cum ar fi înarmarea. Săptămâna trecută, acest termen a fost folosit de unii experți în relatările și comentariile legate de anunțurile făcute de Apple la WWDC – Apple Worldwide Developers Conference, în special referindu-se la Apple Vision Pro Headset, produsul cu care Apple speră să depășească radical concurența și să domine piața VR (Realitate Virtuală) și AR (Realitate Extinsă), rebotezată ca MR (Realitate Mixată). Avem de-a face într-adevăr cu un salt care lasă în urma competiția și revoluționează însuși conceptul de platformă de calcul, așa cum promovează Apple și comentează entuziaștii, sau despre o greșeală de calcul și un semn că până și Apple este pe cale să-și piardă puterile magice, cum susțin criticii?
Ce este Apple Vision Pro? Cuvântul ‘headset’ (literal ‘set cu cască’) nu are o traducere precisă în limba română, și nici în engleză el nu definește exact obiectul fizic – combinație de ochelari și căști audio. Este un afișaj personal, montat ca ochelari cu interfață tactilă și cu un sistem de operare care arată ca o combinație de iOS, MacOS și TVOS. Dispozitivul în sine arată ca alte căști, deși partea frontală din sticlă ascunde camere și chiar un afișaj exterior OLED curbat. Setul cu cască este fixat pe capul purtătorului printr-o bandă lată din spate (o curea de deasupra este opțională). Există o baterie externă în spate care se conectează printr-un cablu și se pune în buzunar. Vision Pro are lentile cu trei elemente care permit rezoluții de până la 4K. Pod-urile audio sunt încorporate în bandă pentru a sta peste urechi, iar o suită de senzori Lidar și alți senzori din partea de jos a căștii urmăresc mișcările mâinii și ale corpului.
Tehnic vorbind, Vision Pro este un computer, cu un cip M2, același care se găsește pe computerele Apple mai de ultimă generație. Dar un nou cip R1 procesează toate celelalte intrări ale căștilor de la 12 camere, cinci senzori și șase microfoane și îl trimite la M2 pentru a reduce decalajul și a obține imagini noi pe afișajele sale în 12 milisecunde. Este o rezoluție formidabilă, foarte apropiată de cea pe care și-o propusese standardul 5G fără a reuși vreodată să ajungă la ea, o rezoluție care ar permite ‘Internet tactil’. Vision Pro rulează noul sistem de operare VisionOS, care utilizează structura iOS, un motor 3D și alte trucuri software pentru a face ceea ce Apple numește „primul sistem de operare conceput de la zero pentru calcul spațial”. Camerele interioare urmăresc mișcarea facială, care este proiectată altora atunci când utilizatorul folosește FaceTime și alte aplicații de chat video. Camerele exterioare proiectează în interior realitatea înconjurătoare, care este combinată cu cea virtuală. Comenzile sunt o combinație de comenzi tactile (butoane, gesturi ale mâinilor și degetelor) și comenzi voce.
Ah, da – și nu este ieftin: Apple Vision Pro se va vinde cu amănuntul pentru 3 499 dolari și va începe să fie livrat la începutul anului viitor, deocamdată numai în SUA. Prețul este mai ridicat decât se zvonise și reprezintă o sumă considerabilă într-un moment de incertitudine economică persistentă.
Salt de broască sau salt în prăpastie? Revoluție și prima apariție a platformei personale a deceniilor următoare sau o uriașă greșeală de calcul economic, care demonstrează că Apple după Jobs și-a pierdut intuiția și puterile magice? Să vedem ce scrie unul dintre critici, ziarista Lauren Gode de la publicația WIRED: „Fiecare produs Apple de succes din ultimele două decenii a dispărut în viețile noastre într-un fel – iPhone-ul în buzunarele noastre, iPad-ul în poșete, Apple Watch-ul care trăiește la încheieturile noastre și AirPod-urile odihnindu-se în urechi. Dar Vision Pro este, de asemenea, diferit de aproape orice alt produs Apple modern, într-un mod esențial: nu dispare. În schimb, dispozitivul se instalează pe fața ta, îți ascunde ochii, organe senzoriale care sunt o parte crucială a experienței umane trăite. Același lucru a fost valabil pentru toate căștile de realitate virtuală și ochelarii de realitate augmentată, dar Vision Pro a marcat prima dată când un produs Apple a făcut o astfel de intruziune în viața oamenilor. Există dovezi ample că oamenii nu doresc să petreacă mult timp purtând acest tip de dispozitiv, din motive estetice (pare o mască de snorkel pentru nebuni), din motive practice (greoaie, limitează activitatea) și din motive sociale (dă senzație de izolare, și nu de comunicare).” Adevărul este că apetitul pentru căștile de uz zilnic pur și simplu nu există și asta a afectat deja recepția Vision Pro. Răspunsul public, în mod normal entuziast la un nou anunț de asemenea dimensiuni al lui Apple, a fost temperat cu scepticism de data aceasta, mulți comentatori subliniind că piața VR/AR este deja plină de eșecuri cu nume îndrăznețe. Predecesorii săi includ Quest Pro de la Meta, HoloLens de la Microsoft, Magic Leap 2 și Google Glass – patru căști mega-exagerate, toate prezentate ca o schimbare de paradigmă, toate au eșuat.
Părerea mea este că Apple se află aici într-o cursa contra-cronometru, într-o încercare îndrăzneață de a schimba direcția pieței. Nu este prima dată când o face, a reușit de câteva ori în trecut (dar a și eșuat de câteva ori). Firma are două mari avantaje de partea sa: calitatea excepțională a produselor sale hardware și ecosistemul Apple care permite o integrare relativ simplă a unei game imense de aplicații personale și de business. Firma a făcut mari eforturi în ultimii ani pentru a se decupla de piață și chiar de producția din China, și Visio Pro include în toate punctele sale cheie tehnologie proprie. Este semnificativ și faptul că, în prezentarea produsului la WWDC, Tim Cook nu a folosit nici măcar odată cuvintele AI. În timp ce majoritatea competiției își poziționează produsele – mai mult sau mai puțin justificat – în spațiul AI, Apple mizează pe MR – realitatea mixată, un concept mai apropiat de utilizatori și, poate, mai puțin amenințător. Asta nu înseamnă că inteligența artificiala ar lipsi complet din Visio Pro, dar ea este integrată în mod organic în algoritmii spațiali și în felul în care sunt contopite spațiile vizuale, este o unealtă dintr-o trusă, și nu un scop în sine. Reușita va depinde de evoluția hardware-ului și de preț. Dacă Apple vă reuși să reducă formatul la cel apropiat de niște ochelari – obiect perfect acceptabil și integrat social – și dacă prețul va ajunge la o treime față de cel de astăzi, Apple Visio Pro anunțat săptămână trecuta va fi considerat, poate, drept cap de serie, similar cu prima generație iPhone. Iar dacă nu, își va găsi locul în muzeele tehnice, ca încă un vis frumos, dar eșuat.
Nu vreau să închei înainte de a menționa un alt anunț făcut de Apple în aceeași săptămână, foarte important pentru cei ca mine. Laptopul meu MacBook Air împlinește frumoasa vârstă de opt ani și a cam venit vremea să mă uit la generația viitoare. S-ar putea ca următorul model pe care îl voi folosi să fie un MacBook Air 15, o versiune mai mare a lui MacBook Air 13, care a fost lansat anul trecut. MacBook Air de 15 inchi este alimentat de un cip M2 și are o autonomie de baterie de până la 18 ore. Configurațiile pot veni cu până la 24 GB de memorie și până la 2 TB de stocare, vânzându-se cu amănuntul pentru 1 299 dolari pentru început. Modelul de 15 inchi are 11,5 mm grosime și 1,5 kg greutate și are două porturi Thunderbolt și un conector pentru cablu Magsafe, împreună cu o mufă pentru căști de 3,5 mm. Are o cameră de 1 080p deasupra ecranului într-o crestătură, trei microfoane și șase difuzoare. Singura mea ezitare este legată de dimensiuni. M-am obișnuit cu ecranul cu diagonala 13 inchi (33 cm) și ezit să cresc înapoi. Mai am timp să mă gândesc până când adun banii pentru un nou laptop.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Închiderea librăriilor este unul dintre fenomenele care mă întristează cel mai tare, efect colateral al diversificării canalelor de distribuire și comercializare a textelor scrise și a informației în general în era Internetului. Am scris și am discutat deja de câteva ori în articole ale rubricii CHANGE.WORLD despre aceste aspecte, iar cei care au citit articolele precedente și mă cunosc destul de bine știu că am fost, sunt și probabil că așa voi rămâne: un împătimit al cărților tipărite. În călătoriile mele în diferite locuri din lume, vizitele în librării sunt etape obligatorii. Așa s-a întâmplat și în recenta mea vizită în America de Nord. Nu mică mi-a fost dezamăgirea să descopăr că una dintre ‘stațiile’ mele preferate din jurul New York-ului, librăria ‘Barnes and Noble’ de pe Rouțe 17 din Paramus, New Jersey, se închisese. Citisem că rețeaua americană, probabil cea mai mare distribuitoare de carte din Statele Unite la ora actuală, trece printr-o fază de reorganizare cu o nouă conducere. Printre alte măsuri, se află și ‘consolidarea’, adică reducerea numărului de magazine dintre cele pe care americanii le numesc ‘bricks and mortar’ (‘cărămizi și mortar’).
(sursa imaginii – autorul)
Din fericire, în acest caz s-a dovedit că este vorba despre o alarmă falsă. Filiala din Paramus nu se închisese definitiv. Clădirea în care de mulți ani funcționa librăria era un spațiu închiriat, căruia nu i se mai reînnoise contractul. În locul său, fusese închiriată o clădire nouă, aflată la câțiva kilometri (distanță infimă pentru America) pe aceeași șosea, și mutarea era în curs. Până atunci, clienții erau invitați să viziteze filiala aflată la circa opt kilometri distanta. Am găsit acolo aceeași atmosfera distinsă și destinsă pe care o apreciam întotdeauna la rețeaua aceasta de librarii, cu spatii generoase și cu secții excelent organizate, cu o clientelă tânără (foarte mulți elevi și studenți pregătindu-și examenele). Experiența achiziției de cărți tipărite, mai ales în spații de acest fel, este o plăcere, chiar dacă orientarea este ușor comercială și de câteva ori s-a întâmplat să și lipsească un titlu sau altul dintre cele pe care le căutam (dar orice carte se poate comanda și va veni în cel mult 2-3 zile). Cum mă așteptau încă vreo câteva drumuri cu avionul, am cumpărat, printre altele, și o antologie de povestiri sci-fi, legate de o temă pe care am discutat-o recent în rubrica noastră – Multiversurile.
Pentru cei care au pierdut, poate, explicațiile din articolele precedente, reiau succint definiția multiversurilor. Este vorba despre ipoteza existenței mai multor (poate a unui număr infinit de) universuri paralele celui observabil în care se desfășoară existența noastră. Ar putea exista o infinitate de universuri, fiecare cu propriile sale legi ale fizicii, cu propriile stele și galaxii (dacă stelele și galaxiile pot exista în acele universuri) și poate chiar și cu propriile lor civilizații inteligente. Totalitatea acestor universuri paralele constituie Multiversul. Împreună, se presupune că aceste universuri cuprind tot ceea ce există: întregul spațiu, timp, materie, energie, informații și legile fizice și constantele pe care le descriu. Departe de a fi o noutate, această teorie este cunoscută încă de la filozofii Greciei Antice. Ea a revenit în actualitate odată cu revoluția adusă în fizica secolului XX de mecanica cuantică, posibilitatea existenței mai multor universuri simultane fiind o consecință a acceptării legilor acestei discipline. Ficțiunea de anticipație s-a dezvoltat în paralel cu consolidarea teoriilor științifice, și tematica ‘multiversurilor’ este una dintre cele mai în vogă în literatura sci-fi contemporană.
‘Multiverses. An Anthology of Alternate Realities’ a fost publicată în martie 2023 de Titan Books, o divizie a lui Titan Publishing Group, înființat în 1981. Divizia de cărți are două domenii principale de publicare: film și televiziune și cărți de referință pentru cinema; și romane grafice, benzi desenate și titluri de artă. Antologiile sunt o specialitate a editurii. În afara de cartea de față, mai sunt anunțate antologii dedicate literaturii care se ocupă de ruinele civilizațiilor distruse și dispărute, de frontierele interstelare și de diferitele scenarii ale apocalipselor posibile. Editorul antologiei ‘Multiverses’ este Preston Grassman – editor, scriitor și traducător. Majoritatea povestirilor din volum au fost scrise special pentru această antologie, dar câteva dintre ele sunt preluări. Concepția sa, dezvăluită într-un interviu acordat portalului paulsemel.com, este că antologia acumulează o varietate de genuri, dezvoltate în jurul temei principale: fantome din lumi paralele, realități alternative ale viitorului, povești de groază plasate pe alte planete și multe altele. Cu cât mai variat, cu atât mai bine. „Multiversul” nu ar trebui să fie niciodată constrâns.
Cine sunt autorii incluși în antologie? Este vorba despre 18 scriitori contemporani, majoritatea nume consacrate și bine cunoscute în spațiul sci-fi și fantasy, câțiva dintre ei și dincolo de frontierele genurilor. Alix E. Harrow este laureată a premiului Hugo, Charlie Jane Anders a câștigat premii Nebula, Sturgeon și Lambda Literary, iar Lavie Tidhar și Ian McDonald au în palmares câteva dintre premiile britanice importante în genul fantasy. Toți scriu în limba engleză, cu o singura excepție – Rumi Kaneko, un pseudonim folosit de un cunoscut regizor și scenarist de filme și televiziune japonez. Doar doi dintre autori au la bază o formație științifică formală și solidă: galezul Alastair Raynolds – fost astrofizician – și afro-australiana Eugen Bacon, expertă în informatică. Japoneza Yumi Ogawa scrie în engleză, dar nu vorbește limba, și doar recent a fost tradusă pentru prima dată în japoneza sa materna. Aproape toți au un profil artistic multidisciplinar și sunt activi în lumea literară și artistică de avangardă, combinând scriitura clasică și formele de exprimare multimedia.
Cele 17 proze scurte din antologie împreună cu două tulburătoare poeme despre timp ale lui Clive Barker sunt împărțite în trei secțiuni. În prima, numită ‘Lumi paralele’ sunt descrise arhitecturile posibile ale Multiversului și legătura dintre universurile posibile. În a doua secțiune – ‘Istorii alternative’ – este explorată tema variantelor alternative ale istoriei ca forme posibile ale universurilor paralele. Este spațiul literar în care genul ‘multiversurilor’ se întâlnește cu ficțiunea politică și cu fantezia istorică. Gruparea finală are titlul ‘Realități fracturate’ și în cadrul acesteia găsim câteva proze în care fantezia autorilor se dezlănțuie pentru a imagina și descrie lumi în care legile fizicii și relațiile sociale par a aparține, din perspectivă terestră, fantasticului și imposibilului.
Dacă ar fi să definim o trăsătură comună a universurilor descrise în antologie, aceasta este fără îndoială diversitatea, iar dacă ar fi să căutam frontierele, ele sunt limitate doar de imaginația autorilor. Paradoxal, aceasta coincide cu viziunea oamenilor de știință, care atrag atenția că în universurile paralele s-ar putea să găsim lumi teribil de apropiate alei noastre – până la identificare –, dar și legi extrem de diferite, de la structura atomică a materiei până la existența și formele stelelor și ale constelațiilor. Uneori, universurile paralele colaborează între ele. Infractorii își extind activitatea și traficul de droguri se diversifică cu importuri din lumi diferite, în timp ce Interpolurile trans-universale intră și ele în acțiune. În una dintre cele mai bine scrise povestiri, ‘Nine Hundred Grandmothers’ a lui Paul di Filippo, universurile se multiplică la infinit, cu minore deosebiri între ele, suficiente însă pentru a aduce împreună bunicile din 900 de lumi paralele ale eroului povestirii, în încercarea de a-i corecta căile greșite și a-i salva destinul. Câteodată, lumile se află la distanță unele față de celelalte, legate de poduri și tuneluri, alteori sunt vecine și sunt suficiente pentru legătură uși secrete și misterioase, iar în alte povestiri ele se ciocnesc sau se suprapun. În nuvela lui Alix E. Harrow, universurile sunt biblioteci în care eroul adolescent își poate alege lecturile preferate, fiecare dintre ele schimbându-i cursul vieții. Frumoasa metaforă nu poate să nu ni-l amintească pe Borges, dar nonșalanta și umorul se aproprie mai mult de Douglas Adams. În schița ‘There is A Hole, There is A Star’ a lui Jeffrey Thomas, locul de întâlnire este… o spălătorie, fiecare dintre mașinile de spălat reprezentând o poartă, capătul unui tunel spre un alt univers. ‘The Cartography of Sudden Death’ propune o călătorie în timp, cu salturi cauzate de evenimente violente, care îi aruncă pe eroi dintr-o civilizație în alta, la diferențe temporale aparent aleatorii. În fine, japonezul Rumi Kaneko își desfășoară universurile sale ca variante alternative ale istoriei Japoniei. Celebrele gravuri ale muntelui Fuji, create de artistul Hokusai, sunt purtătoare ale unui mesaj despre derivata istorică în care au fost create.
Formatele literare folosite sau create de autori sunt și ele cât se poate de diverse. ‘The Rainmaker’ a lui Lavie Tidhar este scrisă în stilul romanelor de spionaj ale lui John Le Carré. ‘#Selfcare’ al lui Analee Newitz propune o formulă apropiată de fantastic, cu zâne și alte creaturi de basm care evoluează în spațiul unui… salon de cosmetică, sub privirile angoasate ale unui Edgar Allan Poe. Yukimi Ogawa scrie schița unei fantezii spațiale, în care poveștile cu roboți se combină cu acțiunea în stil ‘manga’ sau ‘anime’. ‘The Set’ a lui Eugen Bacon are ca personaj principal un animator de show-uri de televiziune, transportat dintr-un univers în alt univers, în fiecare dintre ele el trebuind să joace un alt rol într-un alt gen de emisiune – de la știri până la ‘reality shows’ violente. Fiecare episod este descris într-un scenariu de emisiune.
Călătoria este fascinantă prin diversitate și inventivitate. Povestirile au maximum 20 de pagini, și cititorul este în permanență solicitat să-și schimbe perspectiva sau să se imerseze într-o lume nouă. Aspectele tehnologice lipsesc aproape cu desăvârșire. Doar într-una dintre povestiri este menționată fizica cuantică, cea care ar putea justifica științific existența lumilor paralele, dar și acolo este vorba doar despre o amintire îndepărtată, din zorii civilizațiilor. Cititorii care reușesc să intre în acest joc și care acceptă că lumea în care se află ei (și noi) este doar una dintre lumile posibile, infinite în diversitatea de forme și legi, va avea parte de o lectură plina de satisfacții. Sper ca una dintre editurile romanești să fie vrăjită, cum am fost și eu, de această carte, să o traducă și să o publice pentru delectarea cititorilor români.
Cei care își pregătesc deja bagajele pentru vacanțe și care includ în ele și câteva cărți de citit pe plaje la mare sau pe balcoane la munte pot adăuga listei lor de lecturi și ‘Mesagerul secret al lui Churchill’, romanul scriitorului american Alan Hlad apărut în 2022 în colecția ‘Raftul Denisei’ a editurii HUMANITAS-fiction, în traducerea Rodicăi Ștefan. Combinând istoria, romantica și elemente de thriller politic, scris cu îndemnare pentru a fi ‘lejer’ la lectură, romanul vine în întâmpinarea multor gusturi ale cititorilor de proză în genuri diverse. Pentru mine cartea a fost un companion perfect într-o călătorie cu avionul de aproape 12 ore. Am traversat împreună Atlanticul, cam la fel cum o face și povestea din romanul a cărui acțiune se petrece în Anglia și Franța din timpul celui de-al doilea război mondial.
Născut în 1966 în statul Virginia de Vest, Alan Hlad se recomandă pe Web site-ul său ca și pe coperțile multora dintre cărțile sale ca un ‘ autor internațional de succes de romane de ficțiune istorică inspirate de oameni reali și evenimente din Primul Război Mondial și al Doilea Război Mondial’. A ajuns la scris relativ târziu și doar după ce și-a asigurat stabilitatea financiară cu o carieră în industria de asigurări. Primul său roman, ‘Lungul zbor spre casa’, a apărut când avea 53 de ani și a fost un succes instantaneu, fiind tradus și publicat și în România în aceiași colecție la HUMANITAS-fiction. ‘Mesagerul secret al lui Churchill’ este a doua sa carte, apărută în original în 2021. Scrie și publică cam un roman în fiecare an. În 2023 i-a apărut cel de-al patrulea.
Narațiunea din ‘Mesagerul secret al lui Churchill’ se desfășoară pe două fire paralele, dar este evident de la început că ele se vor intersecta și poate se vor contopi mai devreme sau mai târziu. Povestea începe în 1940, anul în care Franța era învinsă și pe jumătate ocupată, Anglia rămăsese aproape singură în războiul cu Germania nazistă, și populația Londrei făcea față unor bombardamente sălbatice. Eroii principali ai cărții sunt doi tineri ale căror destine sunt marcate de război. Rose Teasdale este o tânără londoneză cu o mamă franceză, care lucrează ca dactilografă și traducătoare în bunkerul guvernului britanic al lui Churchill. Fratele său, pilot, este ucis în acțiune, iar atunci când și părinții ei pier într-un bombardament german, motivația ei de a se răzbună pe naziști crește. Când Churchill o recomandă să devină agentă în serviciile secrete și să plece într-o misiune periculoasă în Franța, nu ezită să accepte. Lazare Aron este un tânăr evreu parizian, care se înrolează în Rezistență. Ura să fata de naziști este amplificată atunci când părinții săi sunt arestați în celebra razie de la Vel d’hiver și deportați în Germania. Întâlnirea dintre cei doi eroi și povestea de dragoste care se vă înfiripa și va trebui să înfrunte pericolele războiului sunt inevitabile pentru cei care cunosc dinamica romanelor de acest gen.
Iată câteva scurte exemple din felul în care este descrisă psihologia celor doua personaje. Atunci când părinții ei sunt uciși, Rose primește un mesaj personal de la Churchill. Reacția ei:
‘Ochii i s-au umplut de lacrimi. Scrisoarea era scurtă și nici nu era iscălită, dar cu toate acestea era recunoscătoare primului ministru că își făcuse timp să dicteze un mesaj, bătut probabil la mașină de una dintre cele patru asistente personale, pentru a-și exprima regretul. Și-a șters lacrimile și a pus scrisoarea la loc în plic. Când a deschis sertarul, a privit lung fotografia fratelui său și s-a jurat să se răzbune în vreun fel pe aviația lui Hitler. Își dorea din adâncul ființei ei să poată aduce un omagiu familiei sale și să ajute Marea Britanie să supraviețuiască atacului odios venit din cer.’ (pag. 27)
Pentru Lazare, care fusese scutit de serviciul în armata franceză din cauza unui accident în copilărie în care îi fuseseră strivite două degete, determinarea de a lupta pentru onoarea și libertatea Franței este exprimata în termenii următori:
‘Armata franceză m-a respins. Rezistența m-a primit. Inima îi bătea tare, cu un sentiment de mândrie și legitimare. Cu pistolul în mână, a jurat în sinea sa că avea să facă orice ca să elibereze Franța, chiar cu prețul vieții sale.’ (pag. 49)
Comentariile naratorului au o tentă retorică și sunt în general inutile. Cititorul poate ajunge singur la aceleași concluzii fără să fie nevoie ca orice caracterizare să-i fie servită pe tavă. Prima parte a cărții în special abundă în asemenea exemple. Ele sunt mult atenuate pe parcurs, probabil după ce autorul este sigur că orice cititor știe de ce tabăra aparține fiecare dintre personaje. Pe măsură ce avansăm în narațiune, descrierile devin mai nuanțate și mai interesante psihologic:
‘Tânjea după ziua când el și părinții săi aveau să scape de persecuțiile asupra evreilor. Să fie liberi să stea într-o cafenea. Liberi să se plimbe cu bicicleta. Liberi să aibă un aparat telefonic. Liberi să umble pe străzile Parisului fără teama de a fi arestați sau împușcați. Liberi să poarte haine obișnuite – fară steaua galbenă. Să trăiască într-un oraș care să nu mai fie pângărit cu tot felul de afișe antisemite, unele în care un evreu bătrân, cu barbă și figura schimonosită, ține strâns un glob pământesc, ca și cum vrea să dobândească putere asupra întregii lumi. Dar cel mai mult tânjea după o viață senină, așa cum avuseseră ai lui înainte de ocupația germană. Într-o zi voi întâlni o fată, mă voi îndrăgosti de ea și vom avea copii, așa ca Maman și Papa.’ (pag. 85)
Personajul secundar – dar dominant – al cărții este Winston Churchill. Câteva filme (‘Darkest Hour’, ‘Churchill’) și seriale de televiziune de succes din ultimii ani l-au readus pe primul-ministru al Marii Britanii din timpul războiului pe post de erou și simbol, dezvoltând în același timp laturile omenești ale persoanei și personalității sale. Este o tradiție care își are originea în fascinația britanicilor și a americanilor pentru personalitatea lui Churchill, dar poate și o reacție la dezamăgirea față de generațiile de politicieni care conduc țările lumii în ultimele decenii. Literatura nu a rămas nici ea în urmă din aceasta privință, și personajul lui Churchill din ‘Mesagerul secret’ joacă un rol important – nu doar în deciziile luate ca strateg ci mai ales ca figură de conducător care inspiră și mobilizează.
‘În buncărele Trezoreriei din Westminster, cu un trabuc intre dinți, Winston Churchill stătea singur în Cabinetul de Război. În spatele mesei în forma de potcoava era atârnată pe perete o hartă a lumii. Piunezele colorate înfipte în hartă urmăreau desfășurarea invaziei din Italia a Aliaților. Churchill era convins că, simultan cu ofensiva Armatei Roșii în Europa de Est, Aliații strângeau zonele ocupate de Axă ca într-o uriașă menghină militară. Îi ardea setea de răzbunare. Înfrângerea Fuhrerului este tot mai aproape. Și-a turnat un pahar de scotch, a adăugat apă și l-a agitat, stârnind vapori cu miros de turbă.’ (pag. 257)
Personajul primului ministru îi însoțește prin autoritatea și influenta sa pe eroi și mai ales pe Rose de-a lungul întregii narațiuni. Mi-a plăcut în special secțiunea finală, în care eroina își reîntâlnește mentorul după terminarea războiului. Churchill fusese ‘trimis acasă’ de alegătorii britanici imediat după victorie, și își trăia retragerea cu o demnitate aparentă care ascundea însă dezamăgire și dorința de a continua să fie activ pe scena politică. Avea să revină la Downing Hill 10 peste câțiva ani, de altfel. Întâlnirea de la domeniul său ni-l prezintă însă în întreagă să complexitate.
Alan Hlad știe să construiască o acțiune captivantă, să gradeze tensiunea, să schițeze o galerie de personaje interesante. Pe măsură ce povestea avansează partea istorică ocupa un rol din ce în ce mai important. Documentarea este excelentă și atmosfera veridică. Romanul prezintă o versiune fictivă a uneia dintre operațiunile controversate din timpul războiului, Operațiunea Jericho, în care aviația britanică a bombardat o închisoare în care erau deținuți prizonieri britanici și luptători ai Rezistenței franceze. În general, relațiile complexe și uneori complicate dintre englezi și Rezistență și Forțele Libere franceze, chiar și dintre Churchill și De Gaulle, își au rolul lor în declanșarea și evoluția poveștii. Chiar dacă este vorba despre istorie speculativă, abordarea este interesantă și permisă atâta vreme cât nu contrazice documente și marturii istorice. Petele albe ale istoriei sunt acolo și pentru a fi umplute cu ficțiune.
‘Mesagerul secret al lui Hitler’ este o carte de acțiune istorică și o poveste de dragoste care se desfășoară în contextul unei perioade complicate. Schematismul creionării personajelor și stilul cam hollywoodian în care este descrisă povestea oarecum previzibilă a relației dintre Rose și Lazare pot deranja, dar până la urmă este greu să nu te lași, ca cititor, antrenat în poveste și fascinat de figura unei eroine exemplare. Nu este chiar nivelul literar cu care ne-a obișnuit colecția ‘Raftul Denisei’, dar este o carte pe care nu avem motive să o evitam. Mai ales în lunile vacanței de vară.
‘L’animal‘, made in 1977, is a film shrouded in stardust. The director is Claude Zidi, one of the most famous French authors of popular comedies, who is also the co-author of the screenplay whose dialogues are written by the legendary Michel Audiard. The music is composed by Vladimir Cosma and the cast includes famous actors and a director in cameo roles. The main attraction, however, was the presence in the main roles of Jean-Paul Belmondo and Raquel Welch. This was then, and is still today, the main reason why it is worth watching or re-watching ‘L’animal‘.
We are dealing with a film about people who make films, proof that not only in Hollywood are filmmakers in love and fascinated by their own profession. Mike and Jane are a pair of stunt doubles for Johnny Hallyday and Jane Birkin in a film by Claude Chabrol. They are scheduled to be married at noon, which leaves them enough time for a car stunt at 10AM. The car’s brakes fail and the day ends in the hospital, with the two in casts and bandages. Jane, furious, says NO to the mayor brought to the hospital to officiate the marriage. A few months later, Jane has found a wealthy aristocrat who would like to marry her while Mike has not given up on persuading Jane to marry him, but in the absence of work he is forced to defraud welfare by claiming that has seven children (or maybe nine) and to dress up as a gorilla for supermarket adverts. The two’s chance comes when their services are requested for a film starring Bruno Ferrari, a star who claims to perform his own stunts. In reality, not only does he suffer from vertigo, but he’s also gay. The troubles only start here.
Belmondo‘s admirers cannot miss the opportunity to see their idol again in a sparkling double role, with a fearful and gay actor as one of the appearances. Raquel Welch is brilliantly sexy and very likable. The two carry the film, which otherwise has a rather banal plot, in which the biggest surprise is that there are no surprises. However, there is one more important aspect that cannot be omitted. Unlike the film’s hero, Belmondo actually was performing most of his stunts himself, and he did so in ‘L’animal‘, in which he fulfilled one of his childhood dreams – making a scene where he stands on the wings of an airplane in flight. No insurance company agreed to insure him for this scene. He did it at his own peril, and we have it captured as it happened on film. Another reason not to bypass it.
A review of the translations of the title of the beautiful film by the Chinese director Ruijun Li can already be an indication of how the film was distributed and received in the various cinema markets. Using Google Translate I found out that the exact translation of the Chinese title would be ‘Cloud of Dust’. In the English market and at film festivals it was distributed with the title with biblical resonance ‘Return to Dust‘. The French, however, chose the title ‘Le retour des hirondelles’, while the Italians distributed it as ‘Terra e polvere’. Finally, in Israel, the title chosen for distribution in Hebrew is ‘habait shelanu’ (‘our house’). In China the film enjoyed quite a lot of success until the authorities decided to stop distributing it in theaters and on streaming, probably considering that the image of the Chinese village, the radical transformations that the traditional society goes through and their impact on the common people is too bleak. The film thus joins a long collection of good films, some even masterpieces, which were and are made in countries where strict censorship operates, and which – without directly criticizing the political regime or the authorities – are too uncomfortable in their content to be distributed to their own audiences. We have seen such films in the Soviet Union or communist Czechoslovakia, in Iran and now it is China’s turn. The consolation is that if historical precedent is anything to go by, years from now a film like this will have a chance to be rediscovered and appreciated for its worth, not only artistically but also as a document of the era portrayed on screen.
‘Return to Dust‘ is first and foremost a love story, one of the most unusual, one that perhaps should never have happened. The story takes place in a Chinese village from which those who can leave do it to seek their fortune in the city, and those who remain struggle with the rapacity of the capitalists and the bureaucracy of the authorities. Guying is a woman past her prime, she once suffered an accident that left her crippled and unable to bear children. Youtie is the poorest man in the village, he has only a donkey and his hands to earn a living. The families decide to marry them off – something related to the traditional marriage order in the families. Man and woman find themselves together and begin to discover each other, share their past traumas and sufferings, work to survive and bring joy to each other. Hard work brings them, if not prosperity, at least the ability to withstand the blows of fate and the malice of those around them. Three times the houses in which they dwell, one built with their own hands, will turn to dust. The typology of the ‘stupidly good’ character to which they both belong is developed in the direction of the affection of one towards the other.
Ruijun Li also wrote the screenplay for this film, and the production team was local, recruited from among his villagers and family members, in the very places where the story takes place. Many of the actors are amateurs and play their own lives on screen. Amazing how this locally made film manages to bring up with delicacy and an aesthetic approach that is at the same time realistic and expressive some major themes, significant for the whole of China and even beyond its borders: the hardships faced by the peasant class in a rapidly industrializing society, the contrast between economic capitalism and the traditional way of life, the lack of any social safety net to protect the most disadvantaged, the place of women in the family and society. But it is the personal story that dominates Ruijun Li‘s film. Is love possible in a system where matrimonial relationships are imposed? The film is an elegy for a disappearing world, but – with all the combination of dark themes and all the tragic events that happen on the screen – it is unexpectedly tonic and optimistic, and this is primarily due to the bright, simple and beautiful characters of the two protagonists. I must mention the names of the actors: Renlin Wu and Hai-Qing. Beautifully filmed and well acted, ‘Return to Dust‘ is one of the best Chinese films I’ve seen in years. It’s also very different from all the others, a proof that Chinese cinema can successfully tackle genres other than heroic historical epics or martial arts action films.
‘Secret in Their Eyes‘, the 2015 film by Billy Ray, could represent another episode in the eternal discussion about American remakes of non-American film productions. Ray, who is also an excellent screenwriter, took the general outlines of the conflict of the Argentinian film that had won the Academy Award for Best Foreign Language a few years earlier, removing most of the political component of the original and focusing on the psychological thriller elements. He recruited a stellar cast and the result, in my opinion, does not fall below the level of the Argentinian film, in fact in many ways I found it more effective and just as interesting, tense and surprising in key moments.
The film’s heroes are three law enforcers, two women and one man, caught in two different stages of their lives and careers, 13 years apart. Ray and Jess are police officers in a special unit that monitors suspected terrorist groups. Claire is the prosecutor who is delegated to accompany the police teams and make decisions related to the prosecution or other key aspects of the investigations. She is also a very beautiful woman and Ray will not be slow to take an interest in her. Everyone’s lives are shaken by the discovery of Jess’s teenage daughter’s body near a mosque the group was monitoring. Coincidence or maybe the crime is related to the activity of the law enforcement officers? The main suspect is also a police informant and seems to enjoy protection because he provides valuable information. 13 years later, after Ray has left the police force, he identifies the alleged suspect, reconnects with the two women, and requests that the case be reopened. It won’t be easy.
The two threads of the story advance in parallel, and the viewers, from their point of view, gradually discover the complexity of the situations and of the relationships between the heroes. Everyone has reasons to hide some of the truth from the others and from the rest of the world. Romantic relationships complicate the situation. It’s one of those stories where a tragic event triggers other events and causes traumas long after it’s happened, and where the good intentions and devoted help of friends don’t always yield the expected results. Writer and director Billy Ray manages to involve his viewers in the action, gradually reveals the details of the drama and reserves for the end some surprises that will change the perspectives. The suspense continues until the final scene and even beyond. Julia Roberts and Nicole Kidman create two extremely realistic and believable female characters. Their presence and acting performances only enhance the one of Chiwetel Ejiofor, whose male hero, unlike many other films of the genre, stands out not for his physical abilities but for his emotional intelligence. ‘Secret in Their Eyes‘ is worth watching or re-watching, and those interested in comparisons, if they haven’t seen the Argentinian original, should also look for it.
Tarik Saleh is an Egyptian-born filmmaker living in Sweden. His career is divided between Sweden, Hollywood and productions about Egypt. The latter are made outside the country, including ‘Cairo Conspiracy‘ in which the story takes place in a Cairo whose role is played by Istanbul. The reason is obviously his critical attitude towards the political regime and in this case the religious institutions of his country of origin. His most recent film (2022) was distributed internationally with the title ‘Cairo Conspiracy‘, after the premiere at the Cannes Film Festival (where he won the award for best screenplay) had the title ‘Boy from Heaven‘ which is also the translation of the original title in Arabic. The film gives us an incisive insight into a world that most of us know little or nothing about – the world of Islamic religious educational institutions. He does it using the political thriller genre in a closed social and physical space dominated by religion – not very different from what Umberto Eco did in ‘The Name of the Rose’ – the book and the excellent film based on the book.
Adam, the hero of the film, is a teenager from a fishermen village, who receives a scholarship to the most famous university in the world of Sunni Islam – Al-Azhar University in Cairo. In the institution established at the end of the first millennium, 2-3 centuries before the first European universities, only religion is taught. Discipline is strict, students pray, listen to sermons, read the Koran and its permitted interpretations, and the most interesting moments are the reading contests from the holy books. Any rigid system ignites its own rebellions – small or large – and Adam will quickly learn, with the help of a colleague he befriends, how to get out of the university at night through a gate in the walls or how to enjoy activities of relaxation at the edge or beyond the limits of the permissibility of that world such as smoking or dancing. He will also discover that life in the university, far from being idyllic, is marked by conflicts between the various religious currents, by the confrontation with the political power and its infiltrated agents. The university’s imam dies suddenly, triggering a process of choosing a new imam that is in many ways similar to that of choosing a new pope. The political power is interested in imposing a favorable candidate, because “in Egypt there shall not be two pharaohs”, while militant Islamist circles also want to control the prestigious university. Young Adam will go through an accelerated process of coming to age and will become involved in the political-religious intrigues at the cost of losing his innocence and at the risk of jeopardizing his dream career (as a religious scholar and preacher) and even his life.
The film asks difficult questions related to the role of religion in a modern state, the balance of power and the links between political power and educational and religious institutions, individual influence in a crowded society dominated by conflicting dogmas. Not all questions are answered and not all aspects of a complex political situation are brought to light to the same extent. And yet, the film has the merit of introducing viewers to a world that most have had no access to and bravely bringing up the issues of a corrupt and violent society. ‘Cairo Conspiracy‘ will also satisfy fans of political thrillers. The action is well laid out, with many twists and turns and characters whose destinies seem to be constantly in jeopardy. The lead actor is Tawfeek Barhom, a formidable actor I don’t know much about. In the role of the police inspector and manipulator of informants is distributed another excellent actor, somewhat better known – Fares Fares. The cast in general is excellently constructed and each of the characters has color and consistency. ‘Cairo Conspiracy‘ is a film that cannot but arouse contradictions and debates. That’s what movies like this are made for.
Jacques Le Goff (1924 – 2014) a fost unul dintre cei mai renumiți istorici francezi și un autor prolific, specializat în Evul Mediu, în special în secolele 12 și 13. Specialitatea sa era antropologia istorică a Europei de Vest în perioada medievală. Era binecunoscut pentru că a contestat chiar conceptul de „Ev Mediu” și cronologia acestuia, evidențiind realizările acestei perioade și diversitatea ei, în special prin atragerea atenției asupra Renașterii secolului 12. Continuă să fie foarte popular în Franța și, la aproape un deceniu de la plecarea sa, cărțile lui sunt re-editate, uneori în tiraje de masă în format ‘poche’ (‘de buzunar’). Am fost foarte surprins (în bine) și bucuros să-l văd tradus în limba română (impecabil – traducerea aparține lui Nicole Ghimpețeanu) și publicat în 2021 de Editura ART într-o colecție cu un nume cu rezonanță editorială istorică – ‘meridiane’.
Cărțile bune de istorie au darul de a rămâne actuale chiar după trecerea a decenii sau uneori secole de la scriere și publicare. ‘Intelectualii în Evul Mediu’ aduce cititorilor români un eseu publicat inițial de Le Goff în 1957 și republicat în 1984 la Editions du Seuil. Cartea se ocupă de secolele preferate ale istoricului (12 și 13), examinând apariția intelectualului ca vocație și ca profesie și a instituțiilor de învățământ în care acesta își exercita funcțiile – universitățile. Conceptele acestea și descendentele lor sunt în centrul dezbaterilor contemporane, ele determinând direcțiile principale ale gândirii și educației la nivele naționale și internaționale. Cunoașterea acestora permite și înțelegerea mai completă a surselor și evaluarea direcțiilor de evoluție și dezvoltare, din istorie și până astăzi, cu privire spre viitor. Jacques Le Goff dovedea în cărțile sale un orizont larg și interdisciplinar, o metodă flexibilă, lipsa de teama de a ieși din sau chiar contesta unele canoane prestabilite și un talent al expunerii care atrage cititori din rândurile experților dar și ale publicului mai larg. Însuși conceptul de Ev Mediu este pus în discuție, și mai ales separația acceptată de mulți istorici în Vest dintre o perioada ‘întunecată’ până prin secolul 14 și Renaștere. Le Goff pare mai degrabă adeptul abordării holistice a întregii perioade de dominație a feudalismului, cam cum învățam noi în școli prin anii 60. Prima Renaștere, pentru el, este cea care s-a petrecut în Evul Mediu în secolul 12, deloc întunecat cultural.
Cine este intelectualul?
‘Termenul îi indică pe cei a căror meserie este de a gândi și de a preda altora gândirea lor.’ (pag.18)
Definiția lui Le Goff este simplă și clară. Ea diferă de cea pe care o găsim în multe alte cărți sau dicționare, care adaugă de multe ori ‘gândirea critică’ și ‘cercetarea’ și în unele cazuri formularea de soluții pentru problemele societății. Adăugând diferenței specifice din definiție cerința de a ‘preda altora’ rezultatele procesului de gândire, Le Goff include un element important care conține și ‘formularea de soluții’ dar și exercițiul de continuitate prin educație a conținutului și a metodelor. Gândirea fără comunicare este un exercițiu complet inutil.
Cele trei capitole substanțiale ale cărții se ocupă de secolele 12 și respectiv 13 și de fenomenele care în secolele următoare aveau să transforme intelectualul în umanistul ridicat pe soclu de Renașterea consolidată. Folosesc acest termen (care nu îi aparține lui Le Goff) deoarece istoricul francez era de părere că prima Renaștere se petrecuse în secolul 12, iar principalul canal de transmisie al cunoașterii păstrate în bibliotecile care au supraviețuit mileniului a fost aportul greco-arab. Pionierii acestei Renașteri au fost traducătorii, în special în cadrul mănăstirilor, nu de puține ori femei (călugărițe). Sursele au fost aproape în exclusivitate arabe. Cunoașterea limbii elene se pierduse în Occidentul de la începutul mileniului al doilea. În multe cazuri au fost folosiți și colaboratori din lumea islamică.
‘Copil al timpului, adevărul a fost și copilul spațiului geografic. Orașele au fost plăcile turnante ale circulației oamenilor încărcați de idei și mărfuri, au fost locurile de schimb, piețele și răscrucile comerțului intelectual. În acest al XII-lea veac în care Occidentul nu avea încă de exportat decât materiile sale prime – chiar dacă se ivea un avânt al textilelor -, produsele rare, obiectele de preț au venit din Orient, din Bizanț, Damasc, Bagdad, Cordoba. Odată cu mirodeniile și cu mătasea, manuscrisele au adus Occidentului creștin cultura greco-arabă.
Limba arabă a fost, într-adevăr, un intermediar la început. Operele lui Aristotel, Euclid, Ptolemeu, Hipocrat, Galenus îi însoțiseră în Orient pe creștinii eretici – minofiziți și nestorieni – și pe evreii persecutați de Bizanț, fiind lăsate apoi moștenire bibliotecilor și școlilor musulmane, care le primiră cu generozitate. Acum, aceste opere, pe un drum de întoarcere, acostează pe țărmul creștinătății occidentale … Două au fost principalele zone de contact care au întâmpinat manuscrisele răsăritene: Italia și, cu deosebire, Spania. Aici, nici vremelnicele așezări musulmane din Sicilia și Calibria, nici valurile acelei Reconquista creștine n-au împiedicat vreodată schimburile pașnice.’ (pag.28-29)
Prin intermediul acestei categorii de cercetători intelectuali specializați care erau traducătorii, Occidentul recuperează scrierile antichității și le transformă în bazele piramidei cunoașterii care avea să fie edificată în secolul acesta și în cele care aveau să urmeze:
‘Ei vin să umple golurile rămase de pe urma moștenirii latine în cultura apuseană: filozofia și cu precădere științele. Matematicile cu Euclid, astronomia cu Ptolemeu, medicina cu Hipocrat și Galenus, fizica, logica și etica cu Aristotel – iată imensul aport al acestor lucrători. Poate chiar mai mult decât materia, ei introduc metoda. Curiozitatea, raționamentul și întreaga Logica Nova a lui Aristotel … Acesta este impactul, stimulantul, lecția pe care elenismul antic le transmite Occidentului la capătul unui lung periplu prin Orient și Africa.’ (pag.31)
Dacă Jacques Le Goff a avut un secol preferat, este evident că acesta a fost secolul 12. Atunci se delimitează gândirea și transmiterea ei ca activitate de sine stătătoare, atunci iau naștere în orașe și corporațiile (ghildele) care aveau să poziționeze această activitate ca activitate economică. Artele moștenite din antichitate evoluează spre ceea ce astăzi numim științele aplicative, fiecare cu specialiștii și meșterii săi. Apar și primele mari dispute filosofice și teologice, cum ar fi raportul dintre rațiune și credință. Folosirea logicii nu era deloc o evidență așa cum apare ea astăzi, cel puțin în comunitatea științifică. Le Goff este fascinat de fenomenul goliarzilor, un curent de intelectuali vagabonzi la periferia sistemului clerical dominant, și mai ales de personalitatea lui Pierre Abélard, rămas în istorie nu doar prin scrierile sale ci și prin viața aventuroasă și legendara poveste de dragoste pentru Héloïse, care a generat o faimoasă corespondență amoros-filosofica. Astăzi, trupurile lor se odihnesc în vecie, unul lângă celalalt la cimitirul Pere Lachaise.
‘În ultimele luni ale vieții sale, la Cluny, într-o mare seninătate, Abélard a întreprins a scrie acel ‘Dialog între un filozof (păgân), un evreu și un creștin. A vrut să arate că nici păcatul originar, nici întruparea n-au adus o ruptură absolută în istoria umanității. A căutat să valorifice tot ce era comun celor trei religii care reprezentau pentru el suma gândirii umane. A vizat regăsirea unor legi firești care, dincolo de religii, ar fi permis recunoașterea fiecărui om ca fiu al lui Dumnezeu. Față în față cu cei care manifestau un spirit separatist tranșant, umanismul său plin de toleranță a căutat ceea ce unește oamenii, amintindu-și că “multe sunt casele în locuința Tatălui”.‘ (pag.59-60)
Dacă uneltele principale ale intelectualului sunt cărțile, instituțiile în care se va exprima în mod organizat forța gândirii și prin care vor fi transmise din generație în generație comorile intelectuale ale cunoașterii sunt universitățile medievale. Secolul 13 este cel în care unele dintre școlile monastice existente deja în secolele precedente capătă autonomia și își formează structurile organizaționale, ierarhiile interne, și programele care le vor defini autoritatea. Tot atunci se stabilesc și relațiile – care vor evolua în timp – cu puterea clericală (dominantă și favorabilă apariției universităților în prima perioadă) și cu cea politică. Atunci iau naștere Universitățile de prestigiu în centre precum Paris, Bologna, Oxford și Cambridge. O mare parte din capitolul care acoperă secolul 13 le este dedicat și informațiile sunt fascinante și pentru profesioniștii sau amatorii istoriei, și pentru cei care vor recunoaște în formele de atunci structuri și caracteristici perpetuate până azi.
‘Evul Mediu n-a cunoscut o reală deosebire între diversele niveluri de învățământ; universitățile medievale n-au fost exclusiv locașuri de învățământ superior, căci ceea ce este azi învățământ primar și învățământ secundar se preda atunci în universități sau era controlat de ele. … în mare, învățământul de bază, predat în universități – cel al artelor – dura 6 ani și se distribuia între 14 și 20 de ani. … El cuprindea două etape: bacalaureatul, după aproximativ doi ani, și doctoratul, la finalul studiilor. Cât privește medicina și dreptul. ele erau predate fară îndoială după aceea, și anume intre 20 și 25 de ani. Primele statute ale Facultății de Medicină din Paris prescriu 6 ani de studiu pentru obținerea licenței sau doctoratului în medicină, odată obținută diploma de măiestrie în arte. Teologia era un studiu îndelungat. Statutele lui Robert de Courson prevăd 8 ani de studii și vârsta de minimum 35 de ani pentru obținerea doctoratului.’ (pag 84-85)
Se schimbă și statutul economic al profesorilor din universități. Dacă până prin secolul 12 ei erau în majoritatea cazurilor susținuți de taxe și cadouri plătite de studenți, din secolul 13 încolo ei se reorganizează în caste cu pretenții nobiliare. Aici regăsim originile îmbrăcăminții ceremoniale, păstrate și transmise prin tradiție, în multe universități ale lumii:
‘Ca să se constituie într-o aristocrație, universitarii recurg la unul dintre mijloacele obișnuite ale grupurilor sociale și indivizilor pentru a pătrunde în nobilime: ei adoptă un mod de viață nobil.
Din îmbrăcămintea și atributele funcției lor își fac simboluri de noblețe. Catedra – peste care din ce în ce mai des se înalță un baldachin – îi izolează, îi exaltă, îi preamărește. Inelul de aur și toca, ca și beretul care li se conferă în ziua acelui conventus publicus sau în ziua de inceptio sunt din ce în ce mai puțin însemnele funcției, dar, în schimb, din ce în ce mai mult emblemele prestigiului lor.’ (pag.130)
O altă exemplificare anecdotică este cuvântul ‘magistru’, care avea să se răspândească în secolele următoare ca o dovada a acestei evoluții a statutului social al intelectualilor universitari:
‘Până și titlul de magister suferă o evoluție semnificativă. La început, în secolul al XII-lea, magistrul era maistrul, șeful de atelier. Profesorul de scoală era un magistru, asemenea altor meseriași, iar titlul sau indica funcția să pe șantierul scolii. Curând va deveni un titlu de glorie. Încă de atunci un Adam du Petit-Pont o ceartă pe una dintre verișoarele sale care de departe, din coltul ei de țară din Anglia, îi scria la Paris, fară să i se adreseze cum i se cuvinea, dându-i titlul mult invidiat. Iar din secolul al XIII-lea, exista un text care declara: “Magiștrii nu predau învățământul lor ca să fie folositori, ci ca să fie numiți Rabbi”, cu alte cuvinte seniori, după sensul evanghelic. În veacul al XIV-lea, titlul de magister devine echivalentul titlului de dominus, adică senior.’ (pag. 131)
Schimbarea de statut social duce și la o schimbare a relațiilor economice ale universităților. Aspirând la titluri de noblețe, profesorii și decanii vor trebui să se încadreze în regulile clasei nobilimii, în absența unor funcții militare. Ei și instituțiile lor vor deveni din ce în ce mai dependenți de puterile politice ale vremii sau vor căuta sponsorizarea din partea altor nobili avuți. Intelectualitatea universitară își pierde statutul de castă și vor trece câteva secole până când își vor redobândi statutul de salariați și cu aceasta independența economică. În a doua parte a secolului 13 încep să apară universitățile naționale, dependente de puterile politice și asociate ideologic, dar și lingvistic, cu formațiunile politice ale vremii: universitățile de la Praga, Pecs, Leipzig și din Spania sunt exemple ale acestei a doua generații istorice a universităților europene. Chiar și universitățile consacrate își pierd caracterul internațional. Acesta este momentul istoric în care limba latină este relegată la statutul de ‘limbă moartă’.
Este evident că intelectualul Evului Mediu pregătește terenul pentru apariția umanistului Renașterii consolidate, care preia de la acesta multe dintre caracteristicile socio-economice, dar și din metodele scolastice dezvoltate în primele secole de existență a universităților. În concepția lui Jacques Le Goff există însă și deosebiri clare. Unele dintre evoluțiile descrise de istoric nu prezintă semne de progres:
‘În acest context, intelectualul Evului Mediu va dispărea. Un personaj nou va ocupa prim-planul scenei culturale: umanistul. Dar abia la finele Evului Mediu, el va da o lovitura de moarte predecesorului său. În realitate, intelectualul medieval nu a fost propriu-zis asasinat, întrucât el însuși a consimțit la moartea și metamorfozarea lui. În fapt, prin renegările lor, marea majoritate a universitarilor pregătesc în cursul secolelor al XIV-lea și al XV-lea dispariția intelectualului medieval.’ (pag. 126)
‘Nimic mai izbitor decât contrastul dintre imaginile care îl reprezintă la lucru, pe de o parte pe intelectualul Evului Mediu, iar pe de altă parte pe umanist.
Primul este profesor, reprezentat în timp ce predă, înconjurat de elevi, asediat de băncile în care se înghesuie auditoriul. Al doilea este un savant solitar, surprins în cabinetul său de lucru, liniștit, confortabil așezat în mijlocul încăperii spațioase cu mobilă costisitoare, unde gândurile sale se mișcă liber.’ (pag. 165)
Stilul lui Jacques Le Goff este un exemplu de combinație între rigoarea științifică și arta expunerii care atrage și păstrează cititorii din toate categoriile. Cu foarte rare excepții, autorul nu își încarcă textul cu trimiteri la note de subsol sau bibliografice. Celor care doresc să aprofundeze studiul le este dedicat un ‘Eseu bibliografic’ care listează în 30 de pagini sute de titluri grupate tematic. Sursele considerate de autor ca fiind cele mai importante sunt marcate cu asterisc. Textul este excelent organizat logic, iar trecerile de la un subiect la altul sunt ușurate de paragrafele finale, care deschid de fapt tema următoare. Lectura devine astfel similară urmăririi unui curs universitar fascinant, sau – de ce nu? – a unui serial în care finalul de episod trezește curiozitatea pentru ceea ce va urma. ‘Intelectualii în Evul Mediu’ este o carte pasionantă, una dintre acele cărți pe care le pot da oricând ca exemplu în răspunsul la întrebarea ‘De ce vă place istoria?’.
