Astăzi vă invit la cinema. Să vizionăm împreună și să discutăm despre un un film care a fost filmat acum 100 de ani și a cărui premieră a avut loc acum 98 de ani. Este vorba despre ‘Parisul doarme’ sau ‘Paris qui dort’ – țitlul versiunii originale – sau ‘At 3:25’, titlul versiunii engleze, și imediat veți afla de ce o menționez pe aceasta din urmă. Un film ‘nevorbitor’ de la începuturile istoriei cinematografiei în rubrica CHANGE.WORLD? Da, deoarece este vorba despre unul dintre filmele importante ale istoriei cinematografiei de anticipație și de divertisment, un film care include multe elemente și idei în premieră, pe care le vom regăsi în creații faimoase ale secolului care a urmat.
(sursa imaginii: https://www.imdb.com/title/tt0015214/mediaviewer/rm1833325568/)
Regizorul filmului nu este altul decât faimosul cineast René Clair, care avea mai târziu să realizeze ‘Frumusețea Diavolului’ și ‘Serbările galante’. Avea 25 de ani atunci când a fost filmat ‘Paris qui dort’ și acesta era al doilea film al său lansat pe ecrane. Primul fusese un scurt-metraj dadaist și ideile avangardei sunt încă foarte vizibile și în această producție. Astăzi nu mai putem vedea filmul așa cum a fost proiectat la premieră, deoarece nu există o copie a versiunii originale a filmului. Au fost făcute mai multe restaurări care încearcă să se apropie de lucrarea originală. În 1999, Cinemateca Franceză a restaurat filmul folosind material aparținând lui Pathé Télévision și adăugând câțiva metri dintr-o copie de nitrat de la British Film Institute. Totuși, editarea acestei versiuni nu a corespuns cu editarea inițială a filmului, deși durata acestuia este similară (66 minute). În 2018, fundația Jérôme Seydoux-Pathé a realizat o nouă restaurare în 4K de 59 de minute, din copia în limba engleză a filmului. Acesta din urmă, prezentat la Londra cu câteva zile înainte de lansarea oficială a filmului în Franța, era diferit de versiunea franceză. Aceasta este copia pe care am văzut-o recent, distribuită la postul european cultural de televiziune ARTE.
(sursa imaginii: https://hermesensemble.be/en/productions/paris-qui-dort/)
Acțiunea: Albert, paznicul de noapte din vârful Turnului Eiffel, își dă seama când se trezește într-o dimineață că Parisul este încremenit: toți locuitorii par adormiți sau paralizați în poziția în care se aflau la ora trei și un sfert în noapte. Rătăcind pe străzi, întâlnește alte cinci personaje care se aflau după un zbor de noapte cu avionul. Probabil că aceia care se găseau mai sus de o anumită înălțime nu fuseseră afectați de misteriosul fenomen. Cei șase, printre care se afla o singură femeie, dar și un polițist și un escroc, încep să se bucure de situația care le permite să meargă la petreceri în cabarete din Montmartre sau să fure orice le place, inclusiv pe Mona Lisa, din Louvre. În scurt timp însă, se plictisesc și apoi se ceartă. După patru zile, aud o voce la radio care cere ajutor. Mergând la adresa indicată de voce, o găsesc acolo pe nepoata unui om de știință nebun, care a paralizat lumea cu ajutorul unei raze misterioase. Ei îl obligă pe savant să-și reia calculele pentru a reda viața parizienilor și, probabil, lumii întregi. Viața își reia cursul, după încă vreo câteva peripeții, între care înfiriparea unei idile amoroase între paznicul Turnului Eiffel și nepoata savantului.
(sursa imaginii: http://shangols.canalblog.com/archives/2009/11/23/15899214.html)
Progresele științifice și efectele lor asupra societății și a vieții de zi cu zi însoțiseră arta filmului încă de la începuturi. Sub influența lui Jules Verne, Georges Méliès își trimisese eroii în explorarea Lunii (în 1902) sau a polilor Terrei (în 1910). Thomas Edison și compania sa au realizat filme unde eroii s-au aventurat până spre Marte (1910) și, de asemenea, au realizat primele filme în care apare figura ‘savantului nebun’, filme avându-i că eroi pe Frankenstein (tot în 1910) și Dr. Jekyll și Mr. Hyde (1914). Capodopera genului sci-fi din perioada mută este însă, desigur, distopia ‘Metropolis’ a lui Fritz Lang, considerat unul dintre cele mai bune filme science-fiction până în prezent și, de asemenea, un exemplu reprezentativ al expresionismului german. El va apărea pe ecrane în 1927, la doi ani după premiera peliculei ‘Paris qui dort’. Epoca filmului sonor se deschide cu cel care este poate cel mai recunoscut nume din horror-ul modern, Doctorul Frankenstein – om de știință nebun prin excelență. Filmul ‘Frankenstein’ din 1931, regizat de James Whale, se bazează pe romanul lui Mary Shelley, care deschisese epoca genului în literatură, și îl are în rolul principal pe Boris Karloff. Bardin, savantul nebun din filmul lui René Clair, interpretat de Charles Martinelli, este un precursor al doctorului Frankenstein, deși acțiunile sale nu par a fi o expresie a Răului absolut, ci mai degrabă o urmare a inconștienței savantului vrăjit de frumusețea propriei sale invenții.
(sursa imaginii: https://www.imdb.com/title/tt0015214/mediaviewer/rm3011427585/)
Pentru a-și derula narațiunea și a-și exprima ideile, René Clair introduce câteva tehnici cinematografice revoluționare. Filmul se deschide cu câteva imagini magnifice ale unui Paris în care nimic nu se mișcă, în care viața este încremenită și străzile sunt pustii, sub soarele de miez de zi, așa cum fuseseră în adâncul nopții, când fusese acționată raza. Turnul Eiffel se afla în al treilea deceniu de existență al său și era încă un simbol al avansului și excelenței tehnologice, iar filmările de la vârful său preced cu aproape un secol imaginile video transmise astăzi de pe drone. Relația dintre timp și mișcare este tradusă în imagini folosind tehnica de stop-cadru. René Clair expune, practic, un procedeu de montaj, ca într-un atelier cinematografic deschis. Filmul acesta se încadrează excelent în curentele acelei părți a avangardei din primele decenii ale secolului XX, care era fascinată de progresul tehnologic, încorporând în mod ludic elemente de anticipație sau extrapolări ale efectelor descoperirilor științifice cele mai recente. În primii ani de după sfârșitul Primului Război Mondial, tonalitatea era încă, în cea mai mare parte a cazurilor, optimistă. Spre sfârșitul deceniului al treilea atitudinile încep să se schimbe. Vânturile extremismelor politice clatină edificiile futuriste și spulberă manifestele constructiviste. Utopia se transforma în Distopie. Savanții nebuni își pierd – chiar și în filme – bonomia.
(sursa imaginii: http://www.acinemahistory.com/2016/10/paris-qui-dort-1925-paris-asleep.html)
Revăzut din perspectiva celor aproape o sută de ani care au trecut, ‘Parisul doarme’ este nu numai o bornă istorică a dezvoltării unui gen cinematografic, ci și un punct de plecare al unei cariere cinematografice remarcabile. René Clair avea să devină cu multe decenii mai târziu unul dintre pilonii cinematografiei lui tăticu’ (‘le cinéma de papa’) împotriva căreia se vor revolta exponenții Noului Val. Cu toate acestea, ei au păstrat întotdeauna față de Clair o atitudine de respect profesional, și asta se datorează poate și acestui film, precum și altora din aceeași perioadă, care le demonstrau tinerilor revoltați că unii dintre elefanții de azi fuseseră vizionarii de ieri.
‘Parisul doarme’ este unul dintre acele filme ale perioadei dinaintea sonorului care merită o vizionare sau o revizionare.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
