The global catastrophe that was the COVID-19 pandemic influenced the path to viewers of hundreds or thousands of cinematographic productions. One of them was ‘Greenland‘, the 2020 film by American director Ric Roman Waugh, known mostly for action thrillers. ‘Greenland‘ belongs to the ‘disaster movies’ genre, but in reality it is also an action thriller triggered by a global disaster of a completely different nature than the pandemic. It is about that event – catastrophic, but with a low probability – which is the impact of an asteroid or comet or fragments thereof with our planet. We find out every few months that we will escape or that we have just escaped such an impact. We also know that something like this has happened in Earth’s history and that it will happen in the future. Prevention is virtually impossible and survival unlikely. Heroes try. This is where disaster movies of this kind begin.
The talking heads of the world’s televisions are unanimous in reassuring the inhabitants of the planet about the effects of the impact of the fragments of comet Clarke (after Arthur C. Clarke). The specialists are wrong, or perhaps they are lying, for the American government is setting in motion a secret plan in which a group of select and selected (based on useful professions) will be transported to Greenland and housed there until the plague passes. Disaster hits and the plan is put on motion. Why Greenland? Maybe because it’s colder there or because it sounds more exotic (not to say ‘cool’). Skyscraper engineer John Garrity is among those selected, but he and his family will not make it onto the planes flying to the new Promised Land. His marriage is falling apart, his only son is diabetic – all the odds are against. Will he be able to save them? What will he or won’t he do about it?
The plot is composed of a combination of stereotypes that we have seen in dozens of other similar films. And yet, ‘Greenland‘ manages not to be laughable for a few reasons. First of all, the threat is both real and realistically presented. Without excesses of CGI, using mainly the screens of televisions and mobile phones, the screenwriters manage to present the images of the calm before the storm and that of the breakdown of solidarity and social conventions and the transformation of people into beasts fighting for survival. Gerard Butler is well suited for roles of this sort and the rest of the cast supports him reasonably well. Otherwise, I couldn’t emotionally connect with either the hero or his family in peril. What’s for sure, I’ll be paying more attention to the news announcing possible impacts of our planet with other celestial bodies. The ending seems to pave the way for a sequel or perhaps a series of films belonging to the post-apocalyptic genre. I don’t think I will look for them, but if the opportunity arises I will watch them.
Director James Gray has a diverse filmography, in which films from very different genres are represented. I confess that I have not been excited by any of his films so far. Among his previous films, the ones that I found the most interesting and that give the feeling of emotional involvement are those dedicated to episodes of immigration and the integration of immigrants into the American society (‘Little Odessa’, ‘The Immigrant’). His recent production, ‘Armaggedon Time‘ continues this theme and is the film I liked the most in this series. I think the film was aimed at the Academy Awards, but it had the misfortune of Steven Spielberg releasing ‘The Fabelmans’ in the same season, which put it in the shadow both from the point of view of the viewers and from that of the critics. Rightfully so to a great extent, but there are also a few aspects where Gray‘s film succeeds as well or even surpasses its illustrious competitor.
‘Armageddon Time‘ is a coming-of-age story of a Jewish teenager in the New York borough of Queens. The year is 1980, the year of Ronald Reagan’s election as president of the United States, a period considered ‘apocalyptic’ by some American liberals, similar to how the Trump presidency is viewed more recently. The parallel is heightened by the fact that the elite school to which the hero will be transferred is the very school attended by the future president, and his father and sister (the judge) appear as episodic characters. The hero, Paul Graff, is different. He has artistic ambitions, but they are discouraged and even repressed by his parents, second-generation immigrants, who want to assimilate perfectly and advance socially. Only his grandfather, a survivor of the Holocaust, encourages him and provides him with moral guidelines. His only friend is an African-American boy, whose ambitions to become an engineer at NASA are even more challenged by the reality of racial and economic discrimination. When the two rebellious teenagers’ different ways of behaving put them in trouble, their friendship is put to the test.
The comparison between ‘Armaggedon Time‘ and ‘The Fabelmans’ is inevitable for those who have seen both films. The two films are autobiographical and the heroes represent the screenwriters in the most difficult periods of their coming to age. Both address the theme of Jewish identity in American society without going too deep. In both films, the figures of parents and especially mothers play an essential role. Anne Hathaway achieves in ‘Armaggedon Time‘ a memorable role, not inferior to that of Michelle Williams in Spielberg’s film. Seeing Anthony Hopkins is always a delight. Banks Repeta in the lead role also resists the comparisons brilliantly. ‘Armaggedon Time‘ fails only in the overly simplistic rhetoric of the message. Where ‘The Fablemans’ limits itself to telling the story (well) and letting the audience draw their own conclusions, James Gray‘s script seems to want to dictate what the audience should feel. It is precisely because of this that the character of the hero’s friend (well played by Jaylin Webb) fails in schematism. The ending of the film seems abrupt. We’d like to know what happened to the heroes in later years, but for that we’ll have to use our imaginations.
‘Irina-Margareta Nistor, Zâmbet de cinema’, cartea apărută la sfârșitul anului 2022 la Editura ‘Paralela 45’ este ceea ce se numește o biografie autorizată și oficială. Autoarea cărții, Annie Muscă, născută în 1970, se prezintă pe rețeaua socială profesională LinkedIn ca ‘biografă’ și afirmația ei este susținută de un număr de cărți publicate din 2010 încoace, fiecare dintre ele dedicată unei personalități a artelor, filmului, televiziunii românești. Singura excepție care iese din domeniul artelor este biografia primului (și până acum singurului) cosmonaut român, Dumitru Prunariu, publicată în 2012. Cu Irina-Margareta Nistor, situația este puțin specială. În primul rând, din lectura cărții rezulta că cele două femei sunt vechi colaboratoare și bune prietene. Irina-Margareta Nistor a primit-o la ea acasă pe Annie Muscă, i-a încredințat albumele de familie, a discutat cu ea pentru carte sau cu alte ocazii – cu alte cuvinte și-a deschis viața pentru biografă, dar s-a și asigurat că are în ea și o prietenă și o persoană în care poate avea încredere. Cartea pare scrisa ‘în colaborare’ și secțiunea de fotografii chiar este comentată la persoana intâi de către Irina. În ce privință această relație dintre biografă și subiectul ei a influențat cartea, și daca influența este pozitivă sau nu, veți putea judeca la lectură. Cert este că dat fiind că Irina Nistor este o persoană și personalitate extrem de activa, putem privi ‘Zâmbet de cinema’ ca pe un proiect și el activ, ‘work-in-progress’ cum ar spune prietenii anglofoni. În mod sigur, ‘va urma’, și sperăm pentru mulți ani înainte.
Eu trăiesc departe de România de aproape 40 de ani, așa încât nici vocea și nici persoana Irinei-Margareta Nistor nu reprezintă la fel de mult pentru mine ca pentru mulți dintre prietenii mei care au trăit totalitatea anilor ’80 și începutul anilor ’90 în țară. Nu am prins fenomenul aparatelor video și al casetelor piratate cu filme copiate și traduse voice-over, cele mai multe dintre ele de Irina-Margareta Nistor. Posibil și foarte probabil chiar, i-am auzit vocea la începutul anilor ’80, când cinemateca din București funcționa la Cinematograful Union, dar nu mai pot fi sigur dacă ceea ce mi-a rămas în amintire este vocea ei sau a uneia dintre predecesoarele ei.
‘Locuind în casă, Irina nu prea știa ce se întâmplă “prin blocuri”. Târziu a aflat că prietenii se adunau în grupuri, mâncau semințe și urmăreau filmele traduse de ea. Unii chiar deveniseră mici afaceriști. Rupeau bilete și multiplicau casete. Existau și oameni disperați după film, care-și vânduseră case și apartamente, ca să-și cumpere un video, sau oameni care reușiseră să-și înființeze un soi de companie profitabilă la începutul anilor ’90, când existența în casă a unui video player sau mai ales a unui video recorder, era un semn al bunăstării, că doar un exemplar costa cât o mașină. Cu toții voiam să evadam într-o perioada când programul tv se redusese la două ore pe zi.’ (pag.123)
‘În 1995, când a fost la un forum de cinema și televiziune, organizat de UNESCO la Strasbourg, cu toți traducătorii de film, Irina aflase că în fostele tari comuniste existaseră persoane care făcuseră același lucru și mai aflase, spre surprinderea ei, că fusese singura persoană feminină din acel cerc. Atunci l-a cunoscut pe omologul ei dintr-una din țările baltice care tradusese “cu un cârlig pe nas”, de teama să nu fie cunoscut.’ (pag. 125)
Povestea este demnă de un film. Irina devenise salariata unui inginer pe nume Zamfir care organiza și dirija comerțul de casete video. Primea 200 de lei pentru fiecare film tradus și – cu o pasiune și cu o putere de muncă formidabilă – traducea uneori câteva filme pe zi. Mica industrie clandestină a casetelor video și circulația lor făceau parte din aceiași categorie precum comerțul cu muzică sau traficul de cărți străine, toate copiate. Securitatea a știut, desigur, despre existența acestor fenomene și le-a tolerat probabil ca pe un fel de supape în condițiile lipsei de acces la cultura lumii și a precarității mijloacelor de divertisment care caracterizau România anilor ’80.
‘La debutul “afacerii”, o incertitudine plana de ambele părți. Inginerul Zamfir credea despre Irina că ar fi o “securistă”, iar aceasta, la rândul ei, își imagina că inginerul avea “epoleți” și că ar exista o înțelegere cu “Secu”. Un soi de înțelegere tacită cu securitatea a existat, din moment ce aceasta a tolerat afacerea cu casete. Ca să nu mai spunem că inclusiv cei de la “Secu” voiau să vadă filme dublate. Greu cu limbile străine pe atunci! Tocmai după 1989, aveau să se lămurească amândoi că fuseseră “curați”. (pag. 122-123)
Trei decenii mai târziu, în 2015, regizoarea Ilinca Călugăreanu avea să realizeze un film documentar – ‘Chuck Norris vs. Communism’ -, care povestește cum casetele VHS de contrabandă cu filmele interzise de la Hollywood deveniseră o rază de speranță. Un documentar despre magia filmului și puterea pe care o are de a schimba vieți. Chuck Norris a văzut filmul și i-a plăcut.
Putem însă comenta acest fenomen și din altă perspectivă. Majoritatea filmelor erau filme de acțiune violente. În lipsa oricărui filtru estetic, poate că și de acolo a început erodarea gustului unei mari părți a publicului și preferința netă pentru filmele comerciale. Nu sunt de vină, desigur, cei care erau angrenați în acest comerț, ci autoritățile care nu ofereau nicio alternativă educativă pe canalele publice, subțiate ca timp și sufocate de propagandă.
‘Nu știm cât de mult iubea filmele vestitul inginer Zamfir, dar știm că avea fler de comerciant și că nu se “încurca” cu pelicule care îl aveau ca protagonist sau autor pe Woody Allen, de exemplu, pe care le socotea prea sofisticate pentru publicul larg. Uneori, se mai întâmpla să comenteze împreună, ea și domnul Zamfir, câte un film, în unele seri când o însoțea acasă cu mașina. Dar la insistentele ei, care încerca să-l convingă de existența unor intelectuali printre devoratorii de filme, domnul Zamfir venea cu replica: “N-au bani ăia!”. (pag. 128)
Irina-Margareta Nistor s-a născut în 1957. Primul capitol al cărții este dedicat, în mod inspirat, nu atât eroinei biografiei cât anului în care s-a născut, evenimentelor și reperelor importante din domeniile care aveau să-i devina pasiuni și câmp de exprimare profesionala: filmul și televiziunea (ale cărei prime transmisii în România aveau loc exact atunci). Abia în următoarele capitole vom face cunoștință cu familia ei și cu evenimentele principale care i-au marcat copilăria. Părinții erau intelectuali bucureșteni, iar casa lor din Vatra Luminoasă avea să-i devina și ei cămin și spațiu de lucru și de viață. Paginile din jurnalul mamei sale în primii ei ani de viață sunt dintre cele mai frumoase ale cărții. Irina este cu patru ani mai tânără decât mine, dar unele repere ale biografiilor noastre se intersectează: am avut același medic pediatru în copilărie; Irina a urmat clasa a 9-a la același faimos liceu din centrul Bucurestiului pe care eu l-am absolvit și numele profesoarei de limba română care i-a trezit interesul pentru literatură îmi este cunoscut; de mici am fost amândoi fascinați de film și Bulevardul Cinematografelor ne-a fost centru al vieții și loc de refugiu. Ea a avut șansa să-și transforme pasiunea de film în profesie și mod de viață, eu am rămas doar amator de filme. Dar și ea, chiar dacă scrie critică de film și este unul dintre cele mai cunoscute nume în România din acest domeniu, preferă titlul de ‘comentator’ celui de ‘critic’. Iubim prea mult filmele și pe cei pe care le fac pentru a-i critica.
Apropierea dintre autoare și subiectul biografiei îi permite să ne transporte pe noi, cititorii, în universul intelectualei pasionate de cinema, televiziune și cărți, inclusiv în casa care spune multe despre cea care o locuiește, dar și despre cei care au trăit înainte în ea și care au vegheat-o și o veghează în continuare de undeva, de sus:
‘Pe hol “te împiedici” de îmbrățișarea celebrului cuplu Clark Gable și Vivien Leigh, într-un afiș de film, chiar dacă pe partea interioară a ușii, citești pe o tabliță: “Pupatul oprit!”, adresat strict musafirilor vizavi de gazdă.
Sufrageria e spațioasă și tapisată cu filme, cărți și reviste, evident, despre cinema. E o încăpere vie și colorată. Nu știi pe ce să arunci ochii mai întâi. Nimic nu pare a fi de prisos. Pasiunea stăpânei pentru carte și film l-ar ajuta pe cel “întemnițat” aici, să zicem preț de un an, să nu fie răpus de plictis. Rafturi ticsite cu dicționare și cărți, care mai poartă încă amprenta celor dragi, plecați într-o altă lume. Și ceasuri peste tot, în ciuda “atemporalității” stăpânei. De fapt, iți atrage atenția cel prins undeva, sus, pe o grindă: este ceasul care merge invers …” (pag. 83-84)
Despre viața particulară a eroinei aflăm cam cât a lăsat să se știe și din interviuri și confesiuni publice. S-a logodit odată și a rupt logodna la scurt timp după aceea. S-a măritat, altă dată, dar căsnicia nu a durat mai mult de câteva luni. Iubirea importantă a vieții sale a consumat-o cu un bărbat mult mai în vârstă decât ea, căsătorit, al cărui nume îl protejează cu discreție, desi nu mai este de mult printre cei vii. Poate că atât de cufundată fiind în universul filmelor, și-a construit un model care este mai aproape de ideal decât de realitate. Singurul regret, poate, ar fi absenta maternității, dar greu de văzut cum intensa viață profesională începută la finele studenției și continuată până astăzi i-ar fi permis să joace și rolul de mamă:
‘Exigența ei nu era și nu este cu nimic ieșită din comun, deși uneori recunoaște că prea multe filme vizionate au făcut-o să-și construiască un ideal masculin pe care e greu să-l găsești în lumea reală. “Poate că nu s-a inventat încă un erou de film real, care să fie pe placul meu, crede Irina-Margareta. Și apoi, abia mă suport pe mine!” (pag. 100)
Mărturisesc că mie mi s-au părut cele mai interesante capitolele din carte dedicate activităților legate de cinema ale Irinei-Margareta Nistor, în diferite perioade ale carierei sale de până acum. Aș începe cu dublarea care a făcut-o celebră. Deși faima și-a câștigat-o prin faptul că a fost Vocea care dubla filmele întăi la cinematecă și apoi pe casetele cu filme circulate în anii ’80, Irina-Margareta Nistor a fost și este o adeptă a subtitrărilor, care păstrează intacte vocile inegalabile ale actorilor, o parte de neînlocuit din experiența cinematografică:
‘Chiar dacă niciodată nu a fost de acord cu dublarea filmelor, Irina a făcut acest lucru pentru că nu a avut încotro, căci nu existau alte mijloace. A făcut-o, însă, în cel mai profesionist mod, fără a acoperi vocea actorului. Așadar, un voice over. Până și la dublajul desenelor animate, în TVR, proceda la fel, poate de aceea copiii au învățat engleza chiar de la televizor.’ (pag.120)
Dintre personalitățile care au îndrumat-o și încurajat-o pe calea carierei legate de cinematografie și care i-au influențat viziunea despre film, cea mai proeminentă este fară îndoială cea a lui D.I. Suchianu, veteranul criticii de film din România. Acesta își începuse cariera în anii ’20 ai secolului trecut și care continua în anii ’60 și ’70 să fie extrem de activ atât în presă (eu citeam cu nesaț cronicile lui de cinema de la ‘România literara’) cât și la televiziune în neuitatele emisiuni ‘Telecinemateca’. Irina-Margareta Nicolau a avut șansa să-l cunoască, să discute despre cinema cu el, să învețe de la el. Îl consider și eu (deși nu am avut șansa să-l întâlnesc vreodată în persoană) drept mentorul meu în ale filmului. De la el am învățat aceiași lecție pe care a cunoscut-o și o aplica și Irina – a căuta în fiecare film părțile frumoase și interesante, a le dezvălui și împărtăși celor din jur atunci când vorbim sau scriem despre filme:
“Am învățat de la profesorul Suchianu, mărturisește și ea, că în orice trebuie să găsești ceva bun și să-i faci și pe alții să descopere acel lucru. Nici intre critici nu exista o relație ideală. Unii se critica intre ei, iar alții se ignoră.” (pag.141-142)
Capitole precum ‘Cinema, mon amour’ vorbesc despre filmele ei preferate, și am găsit multe puncte comune în gusturi și abordare. Și pentru mine perioada anilor ’40-’50 este una dintre perioadele de glorie ale artei a 7-a, cu ‘Casablanca’ pe post de diamant al coroanei. Alte capitole sunt dedicate festivalurilor de film din România, multe, diverse și interesante, la care Irina-Margareta Nistor participa activ și pe care nu doar le relatează dar le și susține în ultimele decenii, și călătoriilor în străinătate, majoritatea prilejuite tot de festivaluri sau de alte evenimente legate de cinema. Oriunde ajunge caută sălile de cinema, iar serile, ajunsă la hotel, canalele de filme de pe posturile de televiziune. Se poate spune că practic, toată viață ei se petrece sub semnul filmului.
Cealaltă pasiune a Irinei-Margareta Nistor și o alta fațetă, înrudită, a activității sale este televiziunea. A ajuns acolo prin 1980 și a avut șansa să lucreze cu personalități ale televiziunii precum Tudor Caranfil, Iosif Sava și Tudor Vornicu. Despre laturile controversate ale personalității celui din urmă autoarea Annie Muscă este discretă aici, dar o alta carte biografica a ei îi este dedicată. Despre această pasiune a celei născute în anul de naștere al televiziunii în România, aflam detalii în capitolul ‘Mirajul televiziunii’. Și aici nostalgiile ni se întâlnesc:
‘Atracția ei pentru televiziune se datorează fermecătoarei craince Cleo Stieber din TVR și emisiunilor tv “de modă veche”. De la ‘Daniela și Așchiuță’ sau ‘Căpitanul Val-Vârtej’, la emisiunile maestrului D.I. Suchianu, sau la cele semnate de Viorica Bucur și Doina Boeriu, până la ‘Vârstele peliculei’ marca Tudor Caranfil, pentru vizionarea căreia chiulea de la școală vinerea. Sau ‘Telecinemateca’, în varianta Ecaterinei Oproiu, fără a omite serialul polițist de sâmbăta seara, foiletonul de luni seara, teatrul tv de marți seara sau concertele simfonice, sau ‘TeleGlobul’, singura posibilitate de călătorie, semnat de Gh. Iosub, sau ‘Teleenciclopedia’ de sâmbătă, semnata de Adolf Opresu, Dumitru Udrescu, Toma Popescu, Ioan Ionel, Cornelia Rădulescu. Au fost și teleaști care i-au animat pasiunea pentru micul ecran. Tudor Vornicu și Iosif Sava au locul lor privilegiat în mintea și în sufletul Irinei.’ (pag.181)
Relatările despre cenzura aplicata filmelor, dar și traducerilor lor, în anii dictaturii, sunt mărturii de antologie:
‘Daca pe casetele video nu exista cenzură, la televiziune existau foarte multe inepții și interdicții în perioada de dinainte de ’89. “În loc de “Dumnezeu”, își amintește Irina, trebuia să spui “Cel de Sus”, iar în loc de “Crăciun”, “Sărbători”. Nici cuvântul “preot” nu era acceptat, el fiind înlocuit cu pastor. Și Moș Crăciun dispăruse. Îi luase locul Moș Gerilă. Mă bucuram când puteam să strecor “Moșul” sau “Sărbători” cu majusculă. Existau filme din care trebuia să tăiem scene întregi. Din “Sunetul muzicii”, a trebuit să îndepărtam cadrele cu imagini de la mănăstire, apoi cu mesele îmbelșugate din “Tom și Jerry”, apoi în “Dallas” (primul meu film subtitrat a fost un episod din “Dallas” chiar de ziua mea, în 1981), s-au scurtat scenele cu relaxarea la piscină sau Sue Ellen și paharul de whisky. Nici bătrânii nu erau agreați pe micul ecran. La știri, de exemplu, la Telejurnal, nu aveau voie să apară decât cu aprobare specială cu ochelari, pentru că Ceaușescu refuzase să-i poarte când își citea discursurile, crezând că-i semn de senectute. Despre scenele de dragoste, nici nu mai discutăm, pentru că erau eliminate din start. Sărutul nu trebuia să depășească trei secunde; apoi bijuteriile nu trebuiau să transpară dincolo de micul ecran, fiind un semn al huzurului; nici filmele cu mesaj politic nu rămâneau, sau, daca erau acceptate, se eliminau scenele în care oamenii erau instigați la revoltă sau la … emigrare. Aluziile negative la comuniști erau tăiate imediat. Comisiile se schimbau din când în când, iar noi încercam să le supunem spre aprobare, din nou, aceleași filme. Uneori reușeam să-i înduplecăm. Faptul că nu prea știau limbi străine era un avantaj pentru noi, că-i puteam “duce” ulterior cu subtitrarea.”‘(pag.130-131)
Ca cinefil pasionat, aș fi fost curios să citesc mai multe despre opțiunile estetice și opiniile Irinei-Margareta Nistor legate de arta filmului. Ele sunt menționate destul de sumar sau pot fi deduse în parte din enumerarea filmelor preferate, dar există multe aspecte care sunt trecute sub tacere. Va trebui pentru aceasta să citim cărțile ei – când le va scrie -, să-i citim cronicile, relatările de la festivaluri și să o urmărim pe canalul YouTube ‘Vocea filmului’. Am înțeles opinia ei pozitivă legată de cinematografia populară precum și aprecierea pe care o acordă regizorilor care crează pentru public. Și totuși, parca aș vrea să știu mai mult sau, cine știe, să dialoghez vreodată cu ea despre maeștrii artei cinematografice care nu sunt neapărat pe primele locuri în topurile publice – despre Kurosawa, Kubrick, Bergman, Fellini. Nu este deloc menționat în carte ‘Noul Val’ românesc, regizorii săi și filmele lor despre prezent sau istoria recentă, multe dintre ele ocolite de public, cu excepția sentimentelor de mândrie cauzate de câștigarea unor premii la festivaluri internaționale importante. Mă pot consola cu gândul că ocazii de a afla mai multe pot exista în viitor, căci Irina-Margareta Nistor continuă o activitate la fel de intensă legată de film într-o carieră intrată în al cincilea deceniu. Se poate chiar spune că din eroina nevăzută (dar ascultată de foarte mulți) a cinema-ului, ea a devenit în ultimii ani o figură cunoscută și populară prin intermediul televiziunii și al Internetului. Cartea Anniei Musca s-ar putea deci să aibă ediții completate și revizuite în viitor. Ar fi o bună ocazie pentru a rezolva unele și probleme editoriale legate de organizarea materialului și de evitarea repetițiilor, plus câteva gafe cam prea vizibile în această primă ediție. Eu voi continua să o caut și să o urmăresc pe Irina-Margareta Nistor, comentatoarea expertă și pasionată de film, femeia care pare că-și trăiește viața în slujba și sub semnul acestei arte.
Israelul împlinește în această săptămână 75 de ani. Ziua Națională marchează aniversarea Declarației de Independență a Israelului, semnată pe 14 mai 1948 sau 5 ale lunii ebraice Iyar. Cum toate sărbătorile evreiești sunt celebrate după calendarul ebraic, data diferă în fiecare an pe calendarul gregorian folosit în cele mai multe țări ale lumii. În acest an, sărbătoririle încep la apusul soarelui în seara de marți 25 aprilie și se termină la următorul apus de soare, miercuri 26 aprilie. 75 de ani este o cifră rotunda și prilej de bilanțuri parțiale. În rubrica CHANGE.WORLD am prezentat de multe ori informații și am dezbătut direcțiile de dezvoltare ale cercetării științifice și industriilor de tehnologie avansată din Israel, unele din experiența personală a celor 39 de ani de trai și muncă în această țară, a doua mea patrie. În articolul de astăzi voi discuta despre locul Israelului în ierarhia puterilor hi-tech din lume, despre fenomenul ‘start-up nation’ și originile sale, despre câteva direcții ‘fierbinți’ și despre problemele cu care lumea hi-tech se confruntă împreună cu întreaga societate israeliana.
În ultimele decenii, Israelul s-a impus ca una dintre cele mai avansate țări din lume, din punct de vedere tehnologic. Cu o populație de puțin peste 9 milioane, există un număr incredibil de peste 4 000 de companii de tehnologie în această țară. Cheltuielile naționale de cercetare-dezvoltare civilă pe cap de locuitor în Israel, în 2021, s-au ridicat la 2 469,3 dolari, una dintre cele mai ridicate cote dintre țările membre ale Organizației pentru Cooperare Economică și dezvoltare (OECD), în principal datorită concentrării mari a centrelor de dezvoltare ale companiilor multinaționale din Israel. Israelul are peste 300 de centre de cercetare și dezvoltare și în 2018 a investit în cercetare și dezvoltare mai mult decât orice altă țară (4,95% din produsul intern brut – PIB), conform Forumului Economic Mondial, de peste două ori media OECD, de 2,26%. Comparativ, 5,3% din PIB-ul său este investit pentru apărare – printre cele mai mari la nivel global. Israelul ocupă locul 15 dintre cele 132 de economii prezente în clasamentul GII 2021. Indicele Global de Inovare (GII) clasifică economiile mondiale în funcție de capacitățile lor de inovare. Cea mai mare parte a investițiilor a fost în sisteme informatice, inteligență artificială, cercetare medicală și securitate cibernetică. Reputația Israelului ca „națiune de start-up” este bine justificată; are cel mai mare număr de start-up-uri pe cap de locuitor la nivel mondial (cu aproximativ un start-up la 1 400 de locuitori) și, de asemenea, se află printre primele țări ca număr de brevete de invenții pe cap de locuitor.
Cum se explică această formidabilă dezvoltare a cercetării științifice, a industriilor bazate pe tehnologii avansate și a inițiativelor și inovațiilor? Există linii directoare la nivel politic, dar nu se poate spune că birocrația sau legislația sunt mai puțin stânjenitoare decât în alte multe părți ale lumii. Sectorul în care, poate, este mai ușor și mai convenabil de operat în Israel este cel al investițiilor străine. Înlesnirile financiare au făcut ca în decursul ultimelor câteva decenii multe mari companii străine să deschidă centre de cercetare și proiectare în Israel, și sunt puține marile firme din domeniul informaticii, comunicațiilor sau proiectării de chipuri electronice care să nu fi deschis centre de cercetare și proiectare aici, și asta în pofida faptului că forța de muncă nu este deloc ieftină, mai ales în comparație cu firmele indiene, indoneziene sau cele din Europa de Est. Antreprenorii locali se plâng că această liberalizare internațională se face de multe ori în detrimentul încurajării și finanțării inițiativelor locale. Există și în Israel un fenomen de ‘fugă a creierelor’ spre locuri din lume unde sunt oferite specialiștilor (în hi-tech dar nu numai, ci și cadrelor medicale, de exemplu) salarii mai mari și condiții de muncă mai bune. Discuțiile pe această temă nu diferă mult de cele din România. Ceea ce alimentează permanent aceasta industrie a cercetării este însă fluxul permanent de resurse umane de mare calitate. Educația tehnologică începe din școală și continuă la universități (câteva de nivel mondial în domeniile tehnologice) și în armată. În fapt, cercetarea tehnologică militară (neinclusă în statisticile de mai sus) reprezintă o școală tehnica și un domeniu aplicativ în care sunt pregătiți specialiști de cea mai înaltă clasă. Serviciul militar este obligatoriu (pentru băieți și fete) și tinerii cei mai dotați sunt selectați încă din ultimii ani de liceu pentru a fi înrolați în unitățile tehnologice ale armatei. În multe cazuri, ei urmează și cursurile universităților în paralel cu efectuarea serviciului militar. Un procentaj foarte mare dintre studenți (peste 80%) lucrează deja în profesie în timpul studiilor. Rezultatul este că, în momentul absolvirii studiilor universitare, spre deosebire de majoritatea celorlalte țări din lume, inginerul, fizicianul sau IT-istul israelian are deja câțiva ani de experiență practică în domenii aplicative multidisciplinare.
Una dintre poveștile de succes cele mai spectaculoase este cea a aprovizionării cu apă. Țara este situată într-o zonă climatică aridă și apa a fost aici o problemă dintotdeauna. Până cu nu mult timp în urmă, israelienii ascultau îngrijorați actualizări zilnice despre nivelul apei Mării Galileii (sau Lacul Tiberiada sau Kineret, așa cum este cunoscut în ebraică). Kineret este o atracție turistică populară, în special pentru pelerinii creștini. Este, conform Evangheliei după Matei, locul unde Iisus a umblat pe apă. De altfel, Marea Galileii, așa cum este cunoscută în engleză, este de fapt un lac – cel mai mare din Israel și cel mai jos lac de apă dulce sub nivelul mării din lume, la 215 metri sub nivelul mării. Este singurul lac de apă dulce semnificativ al țării și a fost până de curând sursa sa principală de apă. Așa că era o preocupare națională dacă nivelul scădea, așa cum se întâmpla adesea în lunile de vară, zi de zi, centimetru cu centimetru. Astăzi, nivelul apei din Kineret nu mai este menționat la știri. Din 2005, Israelul desalinizează apa din Marea Mediterană și, în ultimele luni, a finalizat un proiect de infrastructură de 250 de milioane de dolari, care îi permite să umple lacul cu apă de la cele cinci uzine de desalinizare din sudul țării. O rețea nou construită de conducte subterane, stații de pompare și rezervoare locale înseamnă că Mekorot (‘Izvoare’), compania națională de apă și Autoritatea Apei din Israel pot deschide acum robinetul atunci când este necesar, iar apa va începe imediat să curgă în Kineret. A fost nevoie de patru ani pentru a construi Proiectul național de inversare a fluxului, numit așa deoarece fluxul tradițional de apă al țării – de la nord la sud – a fost inversat. Din 1964, apa din Kineret, în nord, a fost transportată pe o conductă spre sud, pentru a alimenta întreaga țară. Acum, Israelul inversează acest flux. În prezent, lacul funcționează în primul rând ca o sursă de apă de urgență și pentru a oferi vecinului Israelului, Iordania, apa de care are nevoie disperată, ca parte a tratatului de pace din 1994. Desalinizarea este doar o parte din povestea de succes a apei Israelului. Această țară a redus la minimum scurgerile de la conductele de alimentare, astfel încât se pierd doar 3% din apă, în comparație cu 20% pierderi de apă în Marea Britanie, 50% în Bulgaria și 70% în România. Israelul este, de asemenea, în fruntea reutilizării apei, așa că 90% din apele reziduale sunt purificate pentru a iriga serele de legume și alte culturi. Pe locul doi, Spania reutilizează doar 30% din apă. Consumul total anual de apă al Israelului este de aproximativ 2,2 miliarde de metri cubi. Desalinizarea reprezintă în prezent aproximativ un sfert din aprovizionarea cu apă, dar va crește la aproape jumătate în viitorul apropiat. Acest lucru, combinat cu pierderea minimă de apă și reutilizarea maximă, poziționează astăzi Israelul ca exportator de apă.
Să trecem în revistă și câteva date și informații recente despre programele spațiale israeliene. Agenția Spațială Israeliană, înființată în 1983, funcționează sub auspiciile Ministerului Științei și Tehnologiei și este responsabilă de inițierea, conducerea și coordonarea tuturor activităților programului spațial civil. Programul Spațial a fost înființat în anii 1980, iar în 1988 Israelul a devenit a opta țară din lume care a reușit să lanseze și să poziționeze sateliți în spațiu. Scopul său principal a fost și rămâne acela de a stabili o infrastructură cuprinzătoare pentru studiul spațiului. Israelul a fost forțat să facă față provocărilor de securitate și lipsei de resurse și, în consecință, s-a concentrat pe miniaturizarea tehnologiei și dezvoltarea de sateliți mici, ușori, cu rezoluție înaltă, teledetecție și capabilități de comunicare. Familia de sateliți Ofek (‘Orizont’) cuprinde în jur de 15 sateliți, în majoritate lansați de rachete Shavit (‘Cometa’). Cea mai recentă lansare anunțată a avut loc pe 29 martie 2023. Industria spațială israeliană se ocupă, în primul rând, de dezvoltarea, producția și operarea de sateliți, vânzarea de servicii de comunicații și teledetecție. NASA va lansa primul telescop spațial al Israelului – satelitul de astronomie tranzitorie ultravioletă sau ULTRASAT – pe orbita înaltă a Pământului la începutul anului 2026, în cadrul unui parteneriat nou semnat între NASA, din Statele Unite, și Ministerul Inovației, Științei și Tehnologiei din Israel. ULTRASAT, un proiect de prim rang al Agenției Spațiale Israeliene și al Institutului de Știință Weizmann, va revoluționa capacitatea oamenilor de știință de a detecta și analiza evenimente tranzitorii din univers, cum ar fi fuziunile stelelor neutronice și exploziile supernovelor. Israelul și-a încercat și forțele în explorarea Lunii. Răspunzând la concursul inițiat de Google, experții israelieni au construit Bereshit (‘La început’ – primele cuvinte din Cartea Genezei), un mic robot de aterizare lunară și o sondă lunară, operate de SpaceIl și Israel Aerospace Industries. Scopurile sale au inclus inspirarea tinerilor și promovarea carierelor în știință, tehnologie, inginerie și matematică (STEM) și plasarea unui magnetometru, a unei capsule a timpului și a unui retroreflector laser pe Lună. Misiunea a fost un succes până la ultima fază a aselenizării, pe 11 aprilie 2019. Giroscoapele aterizatorului s-au defectat, ceea ce a dus la oprirea motorului principal, rezultatul fiind prăbușirea landerului pe Lună. Israelul participă la proiectul Artemis al lui NASA, care vizează aducerea astronauților pe Lună înainte de sfârșitul deceniului. Pentru primul zbor, Artemis-1, ‘echipajul’ său a fost format din manechine pe nume Zohar și Helga. Zohar a purtat o vestă de protecție împotriva radiațiilor AstroRad, dezvoltată de compania israeliană StemRad. Vesta este menită să protejeze astronauții de radiațiile dăunătoare și razele cosmice din spațiu. Mii de senzori de monitorizare au testat nivelul de protecție al lui Zohar în timpul experimentului cu radiații Matroshka AstroRad (MARE). Rezultatele măsurătorilor vor fi folosite pentru perfecționarea costumelor purtate de astronauți în timpul misiunilor spațiale. O altă cooperare a Israelului cu Agenția Spațială Europeană (ESA) a început pe 14 aprilie, ca parte a unei misiuni de explorare spre planeta Jupiter – nava spațială JUICE. Aceasta include un sistem electronic complet israelian la bord, proiectat de firma israeliană AccuBeat. Călătoria va dura 8 ani. În fine, doi israelieni au zburat până acum în spațiu. La începutul lunii aprilie 2022, investitorul israelian și fostul pilot de luptă Eitan Stibbe a devenit al doilea astronaut israelian, ca membru din prima echipă de astronauți complet privată lansată pe Stația Spațială Internațională. Primul israelian în spațiu a fost Ilan Ramon, care a murit cu douăzeci de ani în urmă, împreună cu șase colegi de echipaj de la NASA, în dezastrul navetei spațiale Columbia din 2003.
În paralel cu succesele economice și cu realizările industriilor avansate și ale cercetării științifice, Israelul se confruntă cu un permanent pericol extern și – în ultimii ani – cu o prelungită criză politică. Patru runde de alegeri parlamentare în doi ani au dat naștere unei a cincea runde, care a rezultat într-un guvern de coaliție între centru, partidele religioase și extrema dreaptă. Acest guvern și-a propus o reformă a justiției care împarte publicul israelian în două tabere. Inițiatorii reformei și susținătorii lor consideră că este vorba despre o schimbare necesară pentru a restabili un echilibru pierdut între puterea judecătorească, devenită dominantă și nereprezentativă, și puterile legislativă și executivă. Oponenții reformei susțin că reforma este o lovitură adusă statului de drept, aservind puterea judecătorească politicienilor și transformând democrația israeliană într-un sistem semi-autocratic, asemănător celor din Ungaria sau Polonia. În ultimele luni, au avut loc demonstrații fără precedent, sute de mii de protestatari manifestându-și în stradă dezaprobarea față de reformele propuse. Situația se aseamănă cu cea din România din anii 2017-2019. Printre protestatari se află și un mare număr de lucrători în hi-tech și chiar și proprietari și investitori în acest sector. Aceștia consideră că succesul economiei și industriilor avansate israeliene se datorează nu în mică măsură liberalismului economic, libertății de inițiativă și existenței unui sistem legal care să protejeze drepturile investitorilor. Slăbirea sistemului legislativ și aservirea acestuia intereselor politice ar pune sub semnul întrebării stabilitatea economică și deschiderea investitorilor străini spre a face afaceri în Israel. Pentru prima dată în ultimele două decenii s-a înregistrat în ultimul an nu doar o scădere a nivelului de investiții, dar se și vorbește despre planuri ale unor firme cunoscute străine și chiar și israeliene de a-și înceta activitățile existente și a le muta în alte părți ale lumii.
Perioada de o lună a sărbătorilor de primăvară (între Paștele evreiesc și Ziua Independenței) a fost declarată ca perioadă de reflecție și tratative. Sper că acestea vor duce la o soluție acceptabila, care să păstreze vibranta democrație israeliană și să permită continuarea dezvoltării țării, inclusiv a sectoarelor legate de cercetarea științifică și industriile avansate. Forța democrațiilor constă tocmai în libertatea de exprimare a tuturor opiniilor și în capacitatea de a ajunge la soluții care să exprime valorile majorității, respectând drepturile fundamentale ale tuturor. Eu sper că va fi posibil.
La Mulți Ani, Israel!
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
More than half a century before he wrote (in collaboration) and directed ‘Il peccato‘, Andrey Konchalovskiy co-wrote another memorable film about another great Renaissance artist – Tarkovsky’s ‘Andrei Rubliov’ (1966). A year before ‘The Agony and the Ecstasy’, the adaptation of Irving Stone’s novel directed by Carol Reed, had been a great international success. Konchalovskiy‘s film begins with that moment in Michelangelo’s life where ‘The Agony and the Ecstasy’ ends. Like his illustrious predecessors, the Russian director has created a meditation on the genius artist, his era and his relationship with the Divine. But his hero, even if he is in search of the sacred, appears many times in this film closer to the Devil. ‘Il peccato‘ (distributed in the English-speaking market as ‘Sin‘) suffered the fate of many films released on the threshold of the pandemic, having a limited theatrical release. My impression is that it deserved a better fate and that there is a good chance that this film will be rediscovered and appreciated at its true value in the future.
Art history considers that when he finished the sculpture of David and the fresco on the ceiling of the Sistine Chapel, Michelangelo was considered ‘The Divine’, the greatest artist of his age, surpassing in talent and fame even his contemporaries Raphael and Leonardo. And yet, the script of Konchalovskiy‘s film presents us as a man torn by contradictions, with an enormous ego but also susceptible to criticism and gossip, receiving respectable fees and advances but just as easily squandering the money on the family or to buy the marble for future creations, leading an ascetic life together with two of his disciples of whom he demands absolute devotion but whom he constantly suspects of betrayal. Much of the story relates the master’s confrontation with the ‘Monster’, a huge block of marble that he wishes to bring from Carrara to his workshop to transform into what will forever become the Pieta. The metaphor seems to combine the stories of Moby Dick with that of Werner Herzog’s ‘Fitzcarraldo’. We see how Konchalovskiy‘s Michelangelo looks in every form around for a source of inspiration. From the ephemeral he extracts the essence to represent the sacred. He has a vast culture, he appreciates his competitors at their fair value but would never tell it, he reads, Dante guides his steps in life and creation, but Bocaccio is no stranger to him either. He cannot avoid getting involved in the political conflicts of the time and especially in the one between the Medici and della Rovere houses who were fighting for the control of the papal seat and the entire peninsula. The two rival groups will not hesitate to use any means – money or blood – to enslave the great artist. Obstinately pursuing his goal, Michelangelo must fight for his art, lie, betray, hurt with or without intention those around him. But nothing matters to the artist who aspires to the sacred and who, in order to reach it, is ready to cross the abyss.
Konchalovskiy creates in ‘Il peccato‘ a complex visual universe that absorbs us in the Rome and Florence of the early years of the 16th century. The meticulous documentation is evident in various details, from clothing and food to the decoration of the palaces and the tools of the artists of the era. The lead role is trusted to Alberto Testone, an actor I did not know, who has a striking physical resemblance to the artist we know from the portraits that have reached us, and who lives his character with intensity. The same can be said about the actors around him, many of them non-professionals. The film is a Russian-Italian co-production and the influence of both cinematographic schools is evident. The result is a meeting between the historical thoroughness and the artistic and religious fervor of ‘Andrei Rubliov’ and the natural and realistic acting style of the films of the masters of Italian neo-realism. However, everything bears the signature of the great director that is Konchalovskiy, including the feeling that we are permanently between two worlds.
There are many good reasons not to miss the opportunity to see ‘Im Juli‘ (the English title is ‘In July‘), released on the screens in 2000, the second film written and directed by German-Turkish filmmaker Fatih Akin. First of all, it is a ‘good feeling’ movie, a romantic and funny story that never ceases to entertain. It is a film about young people at the age when everything is possible, with well-chosen actors who act with aplomb and good humor. Fatih Akin is a director with a remarkable ability to create atmosphere through images and characters, and some of the gags sprinkled throughout this film are memorable. Finally, the film made in 2000 takes place in a Europe with more borders and barriers between countries than today, but also a more optimistic one. The young heroes of that time could confidently look ahead. If Fatih Akin made a film today about the generation of the children of the film heroes, I think the tone would be very different.
‘Im Juli‘ is a road movie that tells an adventurous journey between Hamburg – the city where Fatih Akin was born, grew up and studied – and Istanbul – the bridge metropolis between Europe and Turkey, the country of origin of his parents. Daniel, the main hero of the film, is a young and handsome teacher, who decides to stay and spend his summer vacation in the city. His plans change when a street vendor named Juli (as in July) sells him a ring, guaranteed ‘authentic Maya’, with the sign of the sun, promising him that through it he will find love. In fact, Juli had set her sights on the handsome teacher, but unfortunately for her, at the party she invites him to, a beautiful Turkish girl with the name of an angel (Melek) and a blouse with … the sun sign on it first appears. Daniel falls in love instantly. Melek was on her way to Turkey and Daniel decides to follow in her footsteps, with an old car borrowed from a neighbor. The next day, on the highway at the exit of the city, he meets … Juli, who, disappointed, had decided to leave the city. The two embark on an adventure that crosses Europe, just enough time for Juli to teach the shy and naive professor a few lessons about life and try to convince him where true love awaits. On the way they will cross borders, destroy a few cars, get robbed and steal, meet all kinds of strange, funny, menacing or nice characters. Everything will become clear in Istanbul, under the sign of the sun and under the magnificent bridge between Europe and the East.
It is obvious that the film was made with talent and good humor. The main characters played by Moritz Bleibtreu and Christiane Paul are so charming that they make us forget that the story is full of coincidences that make it completely unbelievable. The scenes shot along the way, however, have authenticity, and the cast of characters, without completely avoiding stereotypes, is diverse and interesting, from a time when political correctness was not yet dominant. Two scenes, with suspense but also with humor, take place at the border crossing points between the countries of Europe, and they would no longer be possible today. This is yet another opportunity to observe how much the continent has changed since 2000. Fatih Akin is a director who knows how to invent (as he does in the scene of the meeting between Daniel and Melek) or improvise overcoming filming restrictions (crossing Romania presented as a sequence of stills using the pretext of finding a camera in a … stolen car). ‘Im Juli‘ is a youthful film, a film that entertains, a summer film that evokes nostalgia for the summers of yesteryear.
‘Vertigo‘, made in 1958, seems today, at the first viewing or at a re-watch, like a cinema lesson left by Alfred Hitchcock to the directors who would come after him. It is a complex story (inspired by a French novel by the Boileau – Narcejac couple) that can be described or interpreted on several levels – an impossible and slightly perverse love story, a reflection of the relationship between ideal and reality, a false detective plot (the viewer knows more than the heroe about halfway through the film) and a bogus ghost story. The cast includes two of the great stars of American cinema of the 1950s in some of the best roles of their careers. Visually the film is full of innovations and surprising effects, and the soundtrack (created by Bernard Herrmann, Hitchcock‘s composer partner) plays an important role. All the makings of a great success are here, and even if the film did not enjoy an enthusiastic reception on release (without being a flop), it has grown over time and is – rightly – regarded as one of the best productions directed by Hitchcock and one of the best films of the 1950s.
The story in ‘Vertigo‘ is divided into two parts. Each of them begins with a traumatic event that the main character goes through. The film opens with a chase sequence on the rooftops of San Francisco in which John “Scottie” Ferguson witnesses the fatal fall of a fellow cop from a height. His failure, due to a medical condition that makes him dizzy at heights, ends his police career. He is hired by an old friend to follow Madeleine, his wife, who seems to have suicidal tendencies, possibly caused by heredity or even by the spirit of a great-grandmother, victim of a tragedy that happened a century ago. Madeleine’s death in circumstances also related to his fear of heights will be another trauma for John. He cannot forget the woman he fell in love with and whose death he feels responsible for, and he is looking for her everywhere. When he seems to have found her – or another woman who looks like her – things get even more complicated.
Like most good movies, ‘Vertigo‘ can be told and interpreted on many levels. In my opinion, it is primarily the film of an obsession, that of the hero for the woman he falls in love with and whom he loves even after her death. In any other woman he meets will also see her, and try to reshape her to the same ideal. The ending is open to different interpretations, I prefer the moralistic one combined with a touch of surrealism.
‘Vertigo’ belongs to that period of Hitchcock‘s maturity in which his cinematic language is richer and more expressive from one film to another. He starts the film in black and white to switch to color and experiment with effects and expertly combines colors (green and red are dominant). He invents special effects with the camera including the famous ‘Vertigo’ effect with the camera zooming in while moving backwards. He uses animation and envelops his heroes in mists or auras of adoration. The master was not only open to innovations, he was in their vanguard. We can only imagine him enjoying and experimenting with enthusiasm in the age of computerized effects.
I confess that neither James Stewart nor Kim Novak are my favorite kind of actors in typology or acting style. The age difference makes the relationship between them hardly believable, and they both seem too stiff and elegant to give me the feeling of passionate magnetism that was probably intended. Hitchcock preferred insinuations based on acting and his bet succeeds, especially in the case of James Stewart. But if I had to choose my favorite character in the film, it would be Marjorie, as the hero’s ex-fiancée, turned friend, counselor and frustrated lover, played by Barbara Bel Geddes, the actress whom the series ‘Dallas’ would make famous some two decades later. ‘Vertigo‘ was and remains a viewing delight for both viewers looking for quality entertainment, as well as moviegoers and filmmakers with notebooks open, ready to receive the master’s lesson.
The fate of the Israeli public television continues to be uncertain, in a very volatile political situation. The best response of TV programs creators in these situations is to continue to do what some of them know how to do well – that is good, independent and interesting shows, reports, documentaries or fiction films and series that justify in the eyes the spectators and perhaps also the financiers the existence of such an institution. From this point of view ‘East Side‘, the mini-series of which I have finished watching the ten episodes of the first (and maybe the only, but who knows?) season, continues, in my opinion, the line of interesting and courageous series, which bring on screen events and characters from sectors of Israeli reality with which even many of us who live here are unfamiliar. I would like to emphasize the idea of courage, because the story in the series ‘East Side‘ takes place in the eastern part (disputed and populated mostly by Arab population) of Jerusalem and deals with a phenomenon that is very controversial in Israel and almost unanimously condemned in the rest to the world: expanding Jewish control over this part of the city by purchasing property in Arab neighborhoods. Building a complex story, with characters belonging to the various communities that populate the city and in relationships ranging from uncomfortable coexistence to violent conflict, the creators of the miniseries (created by Yossi Madmoni and Yael Rubinstein) knew that they were taking enormous risks and primarily that of offending everyone, despite efforts to be impartial or at least to balance viewpoints. The result is indeed controversial, but also interesting and important by raising the issue itself, precisely at a delicate and tense moment in Jerusalem’s history (but are there ever quiet moments?).
The main hero is called Momi, a complex character with many highlights and shadows. A former officer in the Israeli security forces, Momi deals in real-estate deals of a special kind: the purchase of houses from Arab owners for Jewish organizations. It is a very delicate kind of business, involving dangers on the part of all participants. Momi’s life is divided between this kind of business and his personal life in which he takes care of his autistic daughter, who has to pass the entrance exams for military service, which would greatly increase her chances of integrating into society. The ten episodes of the series allow us to get to know a variety of characters representative of the so diverse and contradictory mosaic of people living in Jerusalem. The quality of the writing derives from the fact that clichés are avoided and an approach as objective and unbiased as possible is attempted. The Israeli viewer can recognize in these characters figures similar to those he knew in reality, while the foreign viewer can get an idea of the diversity of people, relationships and problems that mingle in this turbulent place. Several of the characters are memorable: Momi himself and his daughter; the Muslim family who, after selling their house, becomes the target of revenge by Palestinian organizations; Theodoros, the Orthodox Christian patriarch who is being pressured to sell a church-owned hotel in the Old City; Meira, head of the settler organization, whose husband had been killed in a terrorist attack; the young gay Arab, former collaborator of the security services, who takes care of his sick father; Sophronius, the monk who entertains a forbidden relationship with a married woman and hesitates between the two worlds. Each of the characters is well-defined and truthful, both as a psychological profile and as a piece in the social and political mosaic. The setting is always Jerusalem, with the streets of the Old City, its hills and the sky that seems closer here than anywhere else in the world.
The ten episodes of the series allow the development of the characters and of several parallel lines of action. Like the population of Jerusalem, the film has an international cast, being spoken in Hebrew, Arabic, English and Greek. Some of the actors are well-known to the Israeli public (the main role is played by Yehuda Levi, a star of the Israeli TV series), others are less well-known, and all surprise in a good way. One of the episodes, which delves into the personal history of the Orthodox patriarch, takes place on a Greek island and is spoken entirely in Greek, probably as a result of collaboration with a local television studio. Except for this episode, in all the other, threads of action intertwine and advance in parallel. Some conclude, but many remain in suspense even after the final episode of the season. I’m curious how ‘East Side‘ will be received abroad. It is likely that if it enjoys international success, other seasons will follow. There are enough premises in the final episode, and especially there is Jerusalem, a place where conflicts and legends, sacred and passions constantly meet in proposing an infinite number of topics to address.
2023 este anul centenarului nașterii Monicai Lovinescu. Lupta cu uitarea este una dintre temele care apar în mod recurent în scrierile și înregistrările pe care le-a lăsat în urmă această femeie extraordinară, o personalitate a cărei viață și atitudine depășește chiar și opera – deloc neînsemnată, dar mult mai puțină decât a dorit să fie – lăsata în urmă. Editura Humanitas, la a cărei creare a avut și ea o contribuție deloc neînsemnată, a publicat deja un buchet de cărți (unele reeditări) care ne permit întâlnirea sau reîntâlnirea cu volumele scrise rămase de la ea. Am petrecut cu lectura ‘Jurnalului esențial’, ediția a doua alcătuită de Cristina Cioabă, care are anul 2022 ca an al publicării, vreo zece zile de lectură intensă. Mi-a luat mult mai mult timp decât îmi ia de obicei o carte de aproximativ 500 de pagini. Am citit cartea cu creionul în mână, m-am oprit pentru a-mi reaminiti și a aprofunda informația despre nume și a căuta și citi texte menționate în carte, dar mai ales am parcurs în memorie anii acoperiți de acest jurnal, care au fost pentru mine anii maturității intelectuale. Multe dintre persoanele și personalitățile menționate în carte au fost și pentru mine repere și borne, iar faptele istorice parcurse în acele vremuri au influențat și viața mea. Am putut să o cunosc mai bine pe Monica Lovinescu și ca intelectual și ca om. Am putut aprecia și înțelege și uriașa sa contribuție la evoluțiile istorice și culturale ale ultimelor două decenii ale secolului 20 și am putut și detecta și clarifica locurile în care opiniile noastre se despărțeau și pozițiile autoarei intrau, pentru mine, în conuri de umbră.
Monica Lovinescu a ținut jurnale începând cu adolescența și prima tinerețe petrecută în România de până la 1947 – anul plecării în exil – și în o mare parte a vieții sale active, până în ultimii ani când a fost imobilizată intelectual de boală. La un moment târziu al vieții sale a decis să distrugă tot ceea ce scrisese în tinerețe și să rescrie amintirile despre primele decenii ale exilului în cartea ‘La apa Vavilonului’ a cărei primă ediție a apărut în 1998. Jurnalul-agendă de după 1981 a supraviețuit însă și a fost publicat. Perioada 1981-2002 era cuprinsă în șase volume de jurnal publicate intre 2002 și 2006, plus două volume suplimentare, din care unul dedicat anului de răscruce 1989. ‘Jurnalul esențial’, publicat pentru prima data în 2010, reprezintă o sinteză a jurnalelor-agendă din aceasta perioadă. Avem deci de-a face cu un filtru dublu. Unul este cel al autoarei – ce a ales să încredințeze hârtiei, știind, ca orice autor de jurnal, că există o șansă ca cele scrise să ajungă în posteritate. Al doilea filtru este cel al editorilor, care au eliminat pasajele redondante, notările banale sau inserțiile prea personale. Au rămas evenimentele principale, însemnările despre prietenii apropiați și oamenii întâlniți în drum, și felul în care istoria mare s-a întâlnit cu viața. Uneori și visele și insomniile. Alteori amintirile și teama de boli și de agoniile apusului. Din cele opt volume de jurnal, ‘Jurnalul esențial’ păstrează esența jurnalului.
Perioada însemnărilor din carte este 1981-2002. Decembrie 1989 se află la mijloc. Evenimentul fractal al istoriei României împarte și biografia Monicăi Lovinescu și acest volum în două părți semnificativ diferite. Autoarea însăși trăiește tranziția ca pe o furtună emoțională, marcată de schimbarea la care și ea își adusese o contribuție, judecată importantă de cei din jur și de istorie. Scena primei reveniri în țară, în mai 1990, este de antologie:
‘Așteptam la ghișeul unde se plătesc vizele la Otopeni. În rând: Marie-France, eu, V. Două fetișcane la două ghișee. Schimbând câteva cuvinte cu Marie-France, am văzut pe una dintre cele două fete ciulind urechile. Când mi-a venit rândul și i-am depus pașaportul pe tabletă a început să … plângă. I-a comunicat și colegei ei cine sunt, a ieșit din baraca ei și ne-am îmbrățișat. Când s-a întors în fața pașaportului lui V., n-a mai avut putere decât să scâncească: – Și domnul Ierunca!’ (pag.273)
‘Fetișcana’ de la controlul de pașapoarte auzise și recunoscuse Vocea! Acea Voce care vreme de zeci de ani a însemnat pentru români sursa de cultură, de adevăr, de lumină.
Lectura însemnărilor din anii 1981-1989 reprezintă o adevărată comoară de informații despre legăturile dintre scriitori și alți oameni de cultură din țară și exilul românesc în ultimul deceniu al comunismului. Știam despre multe dintre aceste legături, dar acumularea și enumerarea lor într-un singur loc crează o impresie amplificată. Mi se pare remarcabil că aproape toți scriitorii români importanți ai perioadei au corespondat, au vorbit la telefon sau s-au întâlnit la Paris cu soții Monica Lovinescu și Virgil Ierunca: Lista îi include pe Nicolae Manolescu, Liiceanu, Noica, Doinaș, Sorescu, Steinhardt, Dorin Tudoran, Hăulică, Dinescu, Ioana Crăciunescu, Buzura, Breban, Botez, Vișniec, Gabriela Adameșteanu, Eugen Simion, Șora, Tismăneanu. Am omis probabil câțiva, dar nu cred că au rămas în afara listei multe nume importante ale literaturii și culturii române a anilor ’80 cu excepția celor a căror importanță derivă mai mult din aservirea față de regimul comunist. Cei doi soți erau în permanentă legătură cu țara, atât cu viața literară și culturală marcate de controlul ideologic, de cenzura și de ascendența național-comunismului cât și cu evenimentele politice care anticipau decembrie 1989 (Valea Jiului 1982, demolările din București, Brașov 1987). Interesante sunt și detaliile legate de activitatea Europei Libere. Jurnalul începe la scurtă vreme după ce se îmbolnăvește Noel Bernard, directorul mitologic al secției române a Europei Libere, cu care soții Ierunca fuseseră buni prieteni. În decursul deceniului 9, trei directori succesivi ai secției române aveau să se îmbolnăvească și să moara de cancer. Perspectiva Monicăi Lovinescu despre Europa Liberă (pe care o numește repetat după inițialele englezești F.E.) este interesanta și diferita de multe alte relatări, ea menționând o implicare mult mai mare a americanilor în linia politica și în conținut decât cea descrisă de alte surse. În 1992, victimă a propriului succes (căderea Cortinei de Fier), filiala pariziană a Europei Libere își încetează activitatea și aici se încheie practic și cariera radiofonică de patru decenii a Monicăi Lovinescu. De atunci încolo cuvântul scris va înlocui complet cuvântul vorbit.
Pentru exil, sursa principală de interes și speranță în deceniul 9 este Polonia, unde la începutul deceniului se formase primul sindicat liber, interzis apoi în anii de regim militar. Sunt consemnate schimbările de conducători la Kremlin, dar tocmai apariția lui Gorbaciov și semnificația schimbărilor aduse de politicile de glasnost și perestroika sunt observate cu întârziere. România rămânea în permanență în urma tendințelor de schimbare și liberalizare. Consecințele anilor de dictatură par a lăsa brazde adânci și distrugătoare în însăși mentalitatea populară, așa cum reiese din aceste rânduri care sună profetic în perspectiva a 37 de ani de când au fost scrise:
‘Noi, care știm totul, citim totul, îi vedem pe toți, trăim în fond la București, ne dăm seama că nu știam nimic atâta timp cât imaginea nu ne adusese revelația mitocăniei, prostiei, inimaginabilului prost gust sigur de el. E ca o transformare biologică a acestui popor, nu numai a limbii, dar și a înfățișării sale. Imposibil să crezi că țara asta a fost cândva civilizată. Uluitor: orice râs îngheață pe buze. Se confirmă marea noastră spaimă: va mai putea fi recuperat ceva? Nu printre scriitori și artiști (cu ei nu e nici un decalaj), dar în toate celelalte pături sociale. S-au îngroșat cefele, s-au mitocanit fețele, s-au idiotizat expresiile. Fascinant de sinistră perspectivă.’ (pag.152)
Atunci când Zidul Berlinului cade, cei doi aproape că nu îndrăznesc să spere. Iată însemnarea din 10 noiembrie 1989:
‘Căderea simbolica a Zidului de la Berlin. Când vedem pe ecranul televiziunii primele imagini cu buldozerele deschizând pasaje în zid, când se promit alegeri libere, când aflăm că, în Bulgaria, Jivkov și-a dat demisia, nu putem să nu ne amintim de imensa speranță stârnita în ’56 de Revoluția Maghiară. Și să nu deplângem timpul pierdut. Atunci am fi regăsit un București încă intact (și oamenii și casele și amintirile încă proaspete): comunismul provocase tragedii, nu și metastaze. Așa că uluirea în fața finalului ce se anunța ne e tot atât de mare pe cât e de sărăcăcioasă, într-un prim moment, bucuria. Acestui “de ce atât de tărziu?” vine însă să i se adauge, anulându-l un “nu credeam că vom trai să vedem așa ceva”, ce transformă tristețea inițială în exultare. Mai mult, nu ne dezbăram de impresia c-am pătruns într-un fel de irealitate răscumpărătoare. Dar în România nu s-a produs, nici răscumpărat nimic. Așteptarea e acum ca o febră. Și trebuie să luptam împotrivă speranței ce se instalează, îndărătnică. De atâtea ori dezisă, încât mi-e frica de ea.’ (pag. 244)
Și totuși, când explozia din România are loc, momentul de entuziasm și speranță nu poate fi evitat. Însemnările anului 1989 se încheie cu poemul pe care Ion Barbu i-l dedicase când era copilă, prevăzând un ‘timp tăiat cu săbii reci’ pe care acum îl spera trecut, și cu o interesantă punere în perspectivă istorică a revoltelor tineretului român:
‘E al treilea val de revoltă tinerească din România. Din primul – eram cu toți studenți în Piața Palatului, în 1945, manifestând pentru rege ca pavăză împotriva comunismului – n-au mai rămas decât supraviețuitorii: o generație secerată în închisori sau exilată. Al doilea val, studenții răspunzând apelului de aer al Revoluției Maghiare – sacrificat tot prin beciuri și canale. Al treilea e cel de acum, cucerind în 1989 ceea ce reclamau studenții în 1945. Să nu devii patetic?’ (pag. 252)
Iluziile nu vor fi durat mai mult de câteva zile sau de câteva săptămâni. Prezența foștilor comuniști în poziții de conducere ale României post-decembriste, încercările de a tărăgăna democratizarea prin promovarea – în cel mai bun caz – al unui glasnost local, perpetuarea mentalităților totalitare, dezbinarea și lipsa de decizie a opoziției democrate – toate acestea sunt sesizate devreme și lucid. Dezamăgirea crește în timp, se acumulează dezamăgirile personale, distanțările ideologice, unele prietenii se transformă în indiferențe, altele în conflicte mai mult sau mai puțin publice. Simțul politic și intuiția corectă nu o părăsesc în niciun moment. Daca va fi pierdut – cel puțin pentru acest jurnal – ascensiunea la putere a lui Gorbaciov și semnificația acesteia la mijlocul anilor ’80, venirea la putere a lui Putin nu îi scapă, și rândurile scrise în 2000 suna iarăși profetic:
‘De ce am întârziat să notez că Rusia are un nou țar, pe Putin? … Putin a dobândit victoria nu doar prin falsificări de urne, nu numai cu sprijinul lui Elțîn, ci mai ales flatând șovinismul rus în războiul din Cecenia, unde, ca de fiecare data când are mâinile libere, Armata Roșie violează, torturează, ucide pe civili. … Spion de rangul doi al KGB-ului format de Andropov, mâncătorul de dizidenți, Putin … nu are de înfruntat obiecții majore. Să ne închipuim la 10 ani de la dispariția lui Hitler un cadru al Gestapoului ca lider al Germaniei în curs de democratizare. E greu de înțeles că-ți vine să taci din simplu, iremediabil și profund dezgust?’ (pag. 442)
Cu atât mai dureroasă este pentru Monica Lovinescu aderarea celui care fusese un simbol al denunțării stalinismului la renașterea naționalismului și ambițiilor imperiale ale Rusiei. Iată cum este exprimata ‘decepția Soljenițîn’ într-o notă datată 22 martie 1999:
‘După dezmembrarea imperiului, Soljenițîn aruncă vina în trecut doar pe micile popoare care-și cer acum independența, susținând că rușii le respectau limba și tradițiile (ceea ce ele nu fac acum cu minoritatea rusă persecutată). Cel care ne învățase cu critica necruțătoare a tot și toate nu găsește nici una pentru poporul rus și istoria Rusiei, tendințele ei imperialiste născându-se din războaie “defensive”. E incredibil și foarte grav. Pentru mine, Soljenițîn, era cel mai important personaj al secolului, cel care vorbea în numele nostru, al tuturor. Acum mă simt obligata să scriu, pentru prima oara, împotriva lui. Mi se pare de negândit, dar n-am voie să-mi las propriile legende nezgâriate de dubiu. Când am asistat la felul în care, după trecerea Armatei Roșii (pârjol și barbarie) se instala sistematic rusificarea, când în Basarabia (de pildă) nu mai aveai voie să vorbești romănește în scoli și în funcții de stat, tabloul idilic schițat de Soljenițîn devine inadmisibil. Sub pana lui de acum, numai rușii au dreptul la statutul de victime. Purta pe umeri un glob, l-a schimbat pe o singură țară …’ (pag. 428)
Decepțiile vor veni însă și din partea multor prieteni și tovarăși de drum. O parte dintre ele sunt de natura politica – îi critica, răcește sau chiar rupe relațiile cu aproape toți cei care colaborează cu regimurile iliesciene ale ultimului deceniu al secolului 20. Până și pentru regele Mihai are cuvinte grele de scris atunci când comentează reconcilierea și revenirea sa în țară în timpul ultimului mandat al lui Iliescu. Altele sunt de natură personală. Nu găsim, de exemplu, explicații, poate cel mult aluzii criptice despre răceala sau ruperea completa a relațiilor cu Dumitru Țepeneag sau Paul Goma, personalități situate de altfel ideologic la poli opuși. Îi judecă din punct de vedere moral, uneori prea aspru poate, pe mulți dintre cei cu care colaborase de aceiași parte a baricadei în deceniul precedent, și exprimă din ce în ce mai des (re)sentimente de reproș fata de ingratitudinea celor pe care îi sprijinise și care acum în cazul bun o uită, în alte cazuri adoptă poziții publice critice. Exista și excepții, desigur, cea mai marcanta fiind prietenia trainică cu Gabriel Liiceanu – ‘prietenul dobândit la bătrânețe pentru a spăla toate defecțiunile, decepțiile și trădările celorlalți amici de tinerețe’ (pag 439).
Refuzul de separa alte domenii ale vieții, inclusiv esteticul, de etic este un principiu minunat. Ca orice principiu, ducerea să la extrem poate cauza deformări. În orice caz el cere consistență și consecvență, altfel căderea în standarde duble este periculos de aproape. Prin 1983 vizionează o punere în scenă la Paris a ‘Azilului de noapte’ al lui Gorki regia fiind semnată de Lucian Pintilie (poate o replică a faimoasei versiuni a lui Liviul Ciulei, la Teatrul Bulandra, din 1975):
‘Tocmai un text de Gorki a găsit pentru a-l servi, în loc să-l puna să-i slujească lui fantasmele. Despuiere deci, respectul textului, accesul pe jocul actorilor, o purificare – poate o modestie, deși nu cred – pe o piesă care nu merita nimic din toate acestea. În afara de orice regie, Gorki rămâne pentru mine scriitorul care a făcut elogiul universului concentraționar, iar Azilul … ar trebui să fie o capodoperă pentru a mă face să uit. Și nu e.’ (pag. 68)
Să zicem că Azilul … nu este o capodoperă. Neuitarea pentru înrolarea condeiului în slujba ideologiilor și sistemelor politice totalitare, pentru a fi credibilă, ar trebui să fie aplicată în mod egal în toate cazurile. În cazul Monicăi Lovinescu nu a fost totdeauna așa, și în special când a fost vorba despre Mircea Eliade și Emil Cioran. Aceștia au fost – alaturi de Eugen Ionescu – dintre prietenii cei mai apropiați, și vom găsi și aici și în alte cărți ale Monicăi Lovinescu evocări de reală importanță documentară, scrise cu emoție și nostalgie, după dispariția lor. Le-a fost dat soților Ierunca să supraviețuiască, să scrie necroloage și să facă emisiuni radio despre toți. Îi considerau nu doar prieteni apropiați dar și colegi de generație:
‘Eram cu toții tineri, strălucind de nefericirile istoriei. V. descoperea România (sau mai curând o mitiza), după ce o pierduse, și scotea Caietele de Dor (le trăgeam roneotipate la Force Ouvriere, alături de România muncitoare a lui Eftimie Gherman) ca o sfidare impetuoasa, Mircea Eliade încerca să reediteze Război și pace la scara românească cu Foret interdite, Eugen disloca scena și cuvintele ca să scape de obsesia morții, Cioran descompunea tonic și vital speranțele, totul părea frenetic și posibil. Acum nu mai sunt nici Mircea, nici Eugen, nici Cioran. Am mai rămas noi, să ne plângem, cât ne vă mai fi dat, “la apa Vavilonului”. (pag. 350)
Prietenia este un lucru minunat, dar judecățile etice și respectul adevărului ar trebui să fie aplicate în mod echidistant. Nu îmi este clar daca în toți anii de prietenie apropiată, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au cunoscut sau nu virulența textelor scrise de Eliade și Cioran în perioadele aderențelor lor legionare (sau pro-nazismul și colaboraționismul lui Vulcănescu, și el niciodată criticat în text). Poate că într-adevăr, abia prin 1992 au luat cunoștință de citatele “regretabile” (exprimarea ei!) din Eliade. Să le dam creditul îndoielii. Atunci însă îmi este greu de înțeles de ce considera dezvăluirile anilor ’90, când arhivele începuseră să se deschidă și în legătură cu istoria Holocaustului, ca pe niste ‘campanii’ iar cartea Sandrinei Lavastine-Laignel ‘Eliade, Cioran, Ionesco: l’oubli du fascisme’ primește epitetul de ‘mârșăvie’? Într-un loc scrie clar și fără echivoc ‘Cum să înfierezi un totalitarism criminal – comunismul – elogiind un altul – legionarismul? Mie mi se pare imposibil.’ (pag. 413) Dar asta era valabil în anii ’50 la fel de bine ca și în anii ’90. Îl critică pe Norman Manea, cu care avusese un început de relații mai mult decât cordiale pentru studiul pe care îl va publica despre ‘rătăcirile’ tinereții lui Eliade:
‘Totul bine, dacă din pricina traumatismului inițial (la 5 ani a fost deportat cu alti evrei din Bucovina într-un lagăr) n-ar pune și aici pe același plan “dictatura legionară” (de câteva luni) cu cea comunistă, de 40 de ani!’ (pag. 270)
De ce ghilimele pentru una și nu pentru alta dintre dictaturi? De ce nu sunt menționați cei patru ani de dictatură antonesciană, în fapt perioada în care Norman Manea (la 5 ani!) și familia sa sunt deportați împreună cu câteva sute de mii de ‘alți evrei’ în Transnistria, de unde aproximativ jumătate dintre ei nu s-au mai întors. Ar mai fi rămas suflet de evreu în România și Europa daca războiul ar fi luat o altă întorsătură și dictaturi fasciste ar fi durat mai mult? Personal, detest pseudo-știința comparării genocidurilor, dar atunci când procedeul este folosit în comparația Holocaust – Gulag, cred că trebuie să i se răspundă. Monica Lovinescu avea impresia că istoriografia europeană în general și cea românească de după 1989 au minimizat Gulagul. Dar nu studiul Holocaustului este cauza, ci incapacitatea sau ne-voința când a unora, când a altora, de a înțelege că este vorba despre două manifestări extreme ale aceluiași tip de totalitarism genocid. A cere permanent ca atunci când menționezi unul dintre ele să-l condamni și pe celălalt în aceiași frază suna a whataboutism. A ignora unul dintre ele în timp ce lupți pentru celălalt este o încălcare exact a principiilor etice enunțate atât de frumos în alte ocazii. Și dacă vorbim despre ignorare, mi-au lipsit din însemnările ‘Jurnalului esențial’ menționări despre borne și evenimente legate de istoria Holocaustului: să nu fi văzut Monica Lovinescu filmul ‘Shoah’ al lui Claude Lanzmann lansat în 1985? Să nu fi avut nicio opinie despre decernarea, în 1986, a premiului Nobel lui Elie Wiesel? Ce gândea Monica Lovinescu despre ‘Jurnalul’ lui Mihail Sebastian? Tare aș fi dorit să-i cunosc opiniile, să-i citesc comentariile. Nu le-am găsit menționate în carte.
Paginile jurnalului ne oferă și o explorare a spațiului privat al perechii Virgil Ierunca – Monica Lovinescu. Ne devine familiar apartamentul lor parizian cu pereții săi pe care nu-i putem imagina altfel decât acoperiți în cea mai mare parte de rafturile bibliotecilor. Urmărim progresul lor în sistemele audio care le satisfăceau pasiunea și gusturile rafinate pentru muzică. O însoțim pe Monica Lovinescu în lupta cu primul său calculator personal, care înlocuiește tradiționala mașină de scris, iar în ultimii ani ai jurnalului suntem martorii introducerii în casă a Internetului. Aici, din păcate, se oprește marșul lor printre sistemele informatice. O Monica Lovinescu a erei rețelelor sociale ne putem doar imagina. Ar fi abordat-o probabil la început cu reticență, s-ar fi luptat cu împotrivirile, și ar fi ajuns să stăpânească și acest mediu de comunicare, la fel cum devenise o maestră a jurnalisticii și a emisiunilor radiofonice pe unde scurte. Din păcate, bolile și lenta dar sigura degradare fizică domină însemnările din ultimii ani.
Amintirea care revine permanent este cea a mamei. Profesoara Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu a fost întemnițată și condamnată într-un proces înscenat, sub învinuiri ridicole și revoltătoare în același timp (‘discuţii duşmănoase la adresa regimului democrat din RPR’), într-o încercare de reducere la tăcere prin șantaj a fiicei sale. A murit în închisoare, bolnavă fiind și refuzându-i-se tratamentul medical. Corpul ei a fost aruncat într-o groapă comună. Ura Monicai Lovinescu fata de comuniști avea deci și o motivație personală cât se poate de concretă. Nu i-a iertat niciodată nici pe asasinii mamei sale, nici pe comandanții și ideologii acestora.
‘ … eu am de ce s-o admir pe mama, nu doar pe intelectuala care a fost, dar și pe eroina care a devenit în închisoare, refuzând cu prețul vieții să dea Securității armele (o scrisoare către mine) pentru a mă șantaja. Atunci și acolo, mama m-a născut a doua oară. După ce-mi dăduse viață, mi-a dăruit și libertatea să mă comport după firea mea, fară a avea de ales intre sinucidere și a deveni unealta “lor”.’ (pag. 356)
Au rămas prea puține cărți în urma Monicăi Lovinescu. Într-o alta constelație istorică ar fi fost poate o romancieră de succes sau un critic și istoric literar dintre cei mai reprezentativi ai unei literaturi. A ales să-și folosească cea mai mare parte a energiei intelectuale, fizice și sufletești pentru a lupta contra tiraniei, pentru a susține ceea ce ea considera că înseamnă adevărul și verticalitatea etică, pentru a repara o Românie devastată de furtunile istoriei. În cuvintele ei:
‘În afara de întâlnirea cu V., sensul existenței mele acesta a fost: înfruntarea cu sistemul totalitar, un microfon, solidaritatea cu purtătorii de cultură ce se cereau salvați, încăierarea cotidiana cu călăii ascunși în cutele utopiei. “Undele scurte” – ca să zic așa. Nu am deci nici un drept să mă plâng. Opresc jelania.’ (pag.436)
Thrillers attract audiences and sell well. Producers love them and many script writers and directors aspire to make good thrillers. Some succeed, others less so. Jacques Audiard, the director and co-writer of the 2001 film ‘Sur mes lèvres‘ (the English title is ‘Read My Lips‘) seems to have aimed to do more than just a good thriller. This film, the third feature in a career that would go on to have several notable successes, begins as a comedic office drama and evolves as a noir thriller, but from the opening sequences it’s clear that the director is more interested in his two main characters. We are dealing with a romantic story with a strong and well-repressed erotic charge at the same time. The physical consummation of the bond between the film’s heroes is always postponed, and it’s good that it is so. The justification of what would have been a trivial and almost obligatory scene if the film had been written differently, becomes the essence of the whole story.
Carla is a clerk in a construction company. She’s in her mid-30s, but she dresses and looks like she’s at least ten years older. She is withdrawn and shy, but this shyness has its source in a handicap that she hides – she is almost deaf. When the boss offers to hire her an aid, the one who shows up to be hired is Paul, a man a few years younger than her, just paroled out from prison. The two seem like the most unlikely couple possible, but they share their loneliness and disadvantaged positions in the world around them. After a completely wrong start, the bond between them is built through solidarity. Paul tames himself and learns to express his feelings in ways other than violence, while Carla discovers her own beauty and will turn her disability into an advantage. The complications seem to go on in an endless chain. The transformation of the romantic melodrama into a heist thriller might seem implausible if it were not validated by the evolution of the bond between the two heroes.
The lead roles are played by two of my favorite French actors, then on the rise. Emmanuelle Devos builds her character by initially enveloping her in the shell of an old lady in the making, only to gradually shed her complexes and become a woman in love and capable of much to be with her unlikely match. Vincent Cassel once again plays a bad boy role, as he had done several times at that point in his career. He will too get rid of his shell of asociality and engage in the bond that recovers him morally (but not legally). The sincerity of the interpretations conquers. The two make up a ‘Bonnie & Clyde’ type pair that succeeds to make the audience care about them. ‘Sur mes lèvres’ ultimately becomes a romantic story disguised as a crime thriller.
