‘Mustața lui Dali și alte culori’ nu este o simplă carte ilustrată, așa cum ar putea părea la prima vedere. Este o colecție de poeme, eseuri și vise care au ca punct de plecare 16 tablouri. Este o lucrare de simbioză creată de doi artiști – un pictor și un scriitor – într-o contopire a artelor lor. Personajele principale ale cărții sunt Artistul și Scriitorul. Artistul este Felix Aftene, născut în 1972, artist vizual, pictor și ilustrator, creator cu un stil care se recunoaște imediat, în care oniricul amplifică trăirile personale construind o lume în care este absorbit privitorul. Scriitorul este Lucian Dan Teodorovici – prozator, scenarist, dramaturg, editor, director de teatru și animator cultural. În carierele lor de până acum, Artistul a ilustrat cărți iar Scriitorul și-a văzut ilustrate textele, dar aici, în această carte foarte specială apărută la Editura Polirom în 2020, ambiția lor a fost să conceapă și să pună în mâinile și sufletele cititorilor altceva.
Volumul este intitulat ‘pictoroman’. Poate că trebuia inventat un cuvânt nou pentru a descrie cartea, căci nu este vorba nici despre un text cu ilustrații și nici despre un volum aparținând genurilor benzilor desenate sau manga. La început au fost picturile lui Felix Aftene, 16 la număr, reunite de altfel într-o expoziție deschisă în 2020 în Iasii celor doi. În fiecare dintre ele apare ca personaj principal Artistul, este vorba deci despre un fel de auto-portrete, dar ele sunt imaginare și onirice, căci în majoritatea lor eroul este surprins cu ochii închiși, imersat în lumea imaginației și a viselor sale. Pornind de la fiecare din cele 16 tablouri, Scriitorul se scaldă în cuvinte, fabulează, extrapolează, extinde universul fiecăreia dintre lucrări. Textul dă viață Artistului, care se află în permanent dialog cu lumea din jurul său, o lume cu totul specială compusă din culori și forme, cu personaje fantastice împrumutate din literatură (Micul Print, Alice, Pinocchio) sau imaginate (o canară vorbitoare, un corb ateist, un fluture care își împrumută ochii pentru a oferi Artistului o altă perspectivă). Universul Artistului este unul elastic și multi-dimensional, uneori perspectiva este cea a efemeridelor sau a furnicilor, alteori dialogurile iau dimensiuni cosmogonice. Punctul de plecare, nucleul Big-Bang-ului care a creat acest univers este imaginația.
‘Să știi că, în creierul artistului, neuronii nu au formă de neuroni, desi toată lumea își închipuie că neuronii trebuie să aibă neapărat formă de neuroni. Nu, în creierul artistului, neuronii nu arată precum un șarpe-cu-clopoței explodat la ambele capete, după o masă prea copioasă, așa cum arată neuronii oamenilor obișnuiți. În creierul artistului, ei au, în mod ciudat, forma unui semn de întrebare. Sau, dacă iți place mai mult așa, forma unui căluț-de-mare, dar numai forma căluților-de-mare din Insulele Canare, căci ceilalți căluți-de-mare nu sunt nici atât de frumoși, nici atât de deștepți precum căluții-de-mare din Insulele Canare. … Dar să revenim, și-a mângâiat didactic ciocul, cu aripa dreaptă, canara. Să revenim. În creierul artistului sunt exact nouăzeci și nouă de miliarde, opt sute șaizeci și cinci de milioane, șapte sute șaizeci și opt de mii și zero zero șapte neuroni care arată că niste căluți-de-mare din Insulele Canare sau ca niste semne de întrebare. Iar aceste semne de întrebare se ciocnesc de multe ori unele de altele. Când două semne de întrebare se ciocnesc, se creează sinapse în formă de balon. Dar nu orice formă de balon. Ci în forma balonului roșu creat de Banksy, adică, vezi bine, în formă de inimă. Iar ceea ce vă face pe voi, artiștii, și mai ciudați e faptul că prin sinapsele acestea nu curg informații, ca la noi, toți ceilalți, ci curg culori. De asta auziți, gustați, simțiți, mirosiți culori, nu doar vedeți culori. Ba chiar și gândiți culori, căci cum altfel? Valuri uriașe de culori, atât de multe culori, încât, fie și doar cu cele care se scurg într-o singura zi prin sinapsele voastre, s-ar putea picta întreaga lume, planeta Venus, asteroidul B-612, cel care nu a fost zărit decât o singură data, cu telescopul, în 1909, de un astronom turc, și încă ar mai rămâne un rest, cât să acopere peretele estic al mănăstirii Voroneț, dacă ar fi nevoie.’ (pag. 34-35)
Textele create de Scriitor sunt spumoase și spirituale, onirice și ludice. În timp ce Artistul manipulează formele și culorile, Scriitorul se joacă permenent cu cititorul folosind jongleria cuvintelor. Abundă referințele literare și artistice, dar ele sunt înșirate cu lejeritate și nu cu pretențiozitate, fiecare dintre capitole putând fi considerat ca o fabulă care nu se încheie neapărat cu o pildă moralistă, ci mai degrabă include o colecție exuberantă de fraze care exprimă imaginația care pare fără limite a creatorului, combinând materialele din fondul cultural comun cu cele inventate ad-hoc.
‘Asezându-se pe creștetul artistului, corbul a spuns, bineînțeles, “Nevermore”, căci întreaga lume știe prea bine asta: începând cu luna ianuarie a anului 1845, când domnul Edgar Allan Poe s-a decis să publice un poem, toți corbii, din absolut toate povestirile, spun “Nevermore” în loc de “Bună ziua” sau în loc de “La revedere”. Corbul cu care ne-am pricopsit noi (și, mai ales cu care s-a pricopsit artistul) a spus însă “Nevermore” pe ton de “Bună ziua”, ceea ce se constituia într-o dovadă de asemenea irefutabilă a faptului că nu era doar un corb ateu, nu era doar un corb care ținea în cioc o perlă, nu era doar un corb căruia nu-i placea deloc cifra 3, ci era totodată și un corb politicos. “Nevermore și tie”, i-a răspuns, la fel de politicos, artistul. A urmat un schimb de alte câteva “Nevermore”-uri pline de sens, dar n-o să insistăm asupra lor, căci părțile introductive sunt întotdeauna teribil de plicticoase, iar un argument în acest sens este chiar partea introductivă a acestei cărți …’ (pag. 42-43)
Ce este ‘realitatea reala’ și ce este ‘adevărul adevărat’ se întreabă într-un loc Scriitorul? Edificiul de imagini și cuvinte pe care îl creează pictoromanul devine atât de învăluitor încât atunci când într-unul dintre capitolele finale, Artistul este aruncat într-un tărâm în care canarele nu vorbesc și corbii nu salută cu “Nevermore”, el pune aceasta stranie trăire pe seama consumului unei ciuperci cu efecte psihotice. Sunt chemate sau trezite în lumea fanteziei toate simțurile: cel olfactiv și cel tactil, auzul muzical și gustul fructelor interzise. Geografia diverselor capitole include repere cunoscute reale – Bucovina mănăstirilor, lacul Garda, o plajă din Insulele Solomon -, dar și unele imaginate deja de scriitori – planeta unde ajunge Micul Prinț -, sau de pictorii surprinși în atelierele lor atunci când vopselele tablourilor celebre abia se uscau:
‘Imediat, firește, imaginile din jur s-au schimbat. Totul a început să se topească de parcă Soarele s-a apropiat de Pământ cu vreo cincizeci de milioane de kilometri, iar artistul la rându-i s-a simțit brusc moleșit și a început să se scurgă spre sol precum un ceas lichid. Din fericire, scurgerea lui a fost oprită de creanga unui copac aflat pe țărmul unei mari, așa încât a rămas atârnând acolo minute bune, abia respirând. Lumea întreagă devenise cuptor, timpul căzuse de pe șinele pe care mergea dintotdeauna cu aceeași viteză, reducându-se acum la o seama de cifre pleoștite, de parcă Faust însuși îi povestise-n șoaptă să rămână-n loc, iar el se conformase, transformandu-se într-o picătură molatică și neschimbătoare, o picătură cu nimic mai mare decât o clipă veșnică. Și-abia când culorile intense ale acestui timp topit au început să se usuce, așa cum mai înainte se uscaseră pe strigătul de pe pod, artistul atârnat în copac sub forma de ceas a putut privi dincolo de pictură, în atelierul din care oprirea eternă a timpului își începuse existența.’ (pag. 130)
Și Cunoașterea? Ea este limitata doar de limitele imaginației oamenilor. Și în special cele ale artiștilor, poeților așa cum exprimă vorbele unui fachir, alt personaj fantastic întâlnit de Artist în peregrinările sale onirice:
‘Ce formă are Pământul? Oh, câte forme nu are. Știi, în urma cu mii de ani, Pământul avea forma de clopot și stătea pe spinarea a patru elefanți. Iar ei, săracii, se țineau în echilibru pe spinarea unei broaște-țestoase. Așa ne zice poetul Valmiki – și cine poate cunoaște forma Pământului mai bine decât un poet? Apoi a fost și plat Pământul, Biblia ne trimite în cele patru colțuri ale lui – și cine ar putea pune sub semnul întrebării Biblia? Și-apoi a devenit sferic, turtit la poli și bombat la ecuator, căci așa ne-a învățat știința – și cine poate contrazice știința fară să fie considerat nebun? Vezi, Pământul are forma gândurilor oamenilor, nicidecum alta. În ceea ce mă privește, Pământul este – și aici a arătat spre obiectul rotitor de deasupra palmei lui drepte – nici mai mult, nici mai puțin decât cubic. Căci cubul e pentru mine forma perfectă, iar Pământul meu nu are cum să fie altfel decât perfect. Și e gol pe dinăuntru, golit de materie, astfel încât să-l poți umple cu toate poveștile tale, așa cum umpli o cutie prețioasă cu diamante, cu rubine și safire, cu smaralde și perle, cu beriluri și topaze … Mda, Pământul are forma gândurilor noastre, a repetat el ideea expusă anterior, de asta data pe un ton mai profund, și mai înțelept, ceea ce l-a liniștit de tot pe artist.’ (pag. 144-145)
Gama metaforelor create și dezvăluite în fiecare dintre capitolele cărții pare nesfârșită – de la lumea privita ca un cub Rubik cu infinit de multe combinații și perspective până la arhitecturile fantastice construite de furnici pe epiderma Artistului. Ceea ce au creat Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici între paginile acestei cărți frumoase poate fi citit și ca un ‘road trip’ într-un univers imaginar și oniric, ivit prin colaborarea celor doi artiști – unul folosind ca material culorile, celălalt cuvintele. Vă invit să participați la această călătorie. Este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit în ultima vreme.