CHANGE.WORLD: Reîntâlnire cu Solaris

Posted on April 17, 2023 by admin

Revăd foarte rar filme și doar în ocazii sau cu motive speciale. De ce am ales, deci, să revăd ‘Solaris’, filmul din 1972 al lui Andrei Tarkovski? Declanșatorul a fost premiera pe scena Teatrului Excelsior din București a piesei ‘Solaris’ de David Greig, care reprezintă o nouă adaptare, pentru scenă de data aceasta, a romanului lui Stanislaw Lem. Este vorba despre cel puțin a 5-a adaptare teatrală, una despre care am citit că aduce destul de multe elemente inovatoare, inclusiv schimbarea genului personajului principal. Există, de altfel, pe lângă piesele de teatru și 4 opere inspirate de roman și 3 filme printre care cel a lui Tarkovski. Până când voi ajunge, sper, să văd montarea de la București a regizorului Bobi Pricop, am simțit nevoia să revăd filmul, celebrând de asemenea, cândva, dar data exactă nu am cum să o mai știu, niște incredibili 50 de ani de la prima vizionare.

(sursa imaginii: http://anticariat-sf.ro/index.php?main_page=product_info&products_id=436)

Nu sunt adeptul superlativelor și nici al topurilor valorice, și totuși voi preciza de la început că ‘Solaris’ al lui Tarkovski este unul dintre cele mai bune filme văzute de mine vreodată și unul dintre cele mai bune două filme sci-fi din istoria cinematografiei. Vă las să ghiciți care este celălalt. Romanul lui Stanislaw Lem l-am citit în 1967, atunci când a apărut pentru prima dată în limba română, în foileton, în numerele 311-316 ale fabuloasei ‘Colecții de povestiri științifico-fantastice’, editată de Adrian Rogoz. Cartea apăruse în Polonia în 1961. Filmul lui Tarkovski apăruse în 1972, și a beneficiat, probabil, în România și în alte țări comuniste est-europene de o distribuire comercială mai largă decât în URSS. Premiera a avut loc la Festivalul de Film de la Cannes din 1972, unde a câștigat Marele Premiu Special al Juriului și a fost nominalizat la Palme d’Or. În URSS, filmul a avut premiera în cinematograful Mir din Moscova, pe 5 februarie 1973, o sală pe care Tarkovski nu o considera cel mai potrivit loc de proiecție. Distribuirea comercială a fost limitată, unele surse susțin că a fost proiectat în doar cinci cinematografe din URSS, ceea ce i-a dat pentru spectatorii sovietici statutul de cult. A fost reluat în perioada de perestroika a lui Gorbaciov, dar Tarkovski, care a murit în 1986, nu a mai apucat să se bucure de acest succes. În România, filmele sovietice erau distribuite copios, chiar și cele dizidente sau pseudo-dizidente. Făcea parte din politica culturală a regimului care promova un fel de anti-sovietism (mai mult simulat, niciodată explicit) care plăcea Occidentului, în timp ce intern întreținea o politică stalinistă fără Stalin. Așa am avut parte atunci de vizionarea celor mai bune filme ale marilor regizori care trăiau în URSS în anii ’70 și începutul anilor ’80. Până la dezghețul lui Gorbaciov.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0069293/mediaviewer/rm1843660032/)

Tarkovski avea nevoie să facă acest film pentru a relua legătura cu spectatorii săi. Nu mai făcuse un film de șase ani. Filmul său precedent, ‘Andrei Rubliov’, o altă capodoperă (scuzați din nou superlativul), nu fusese difuzat în Uniunea Sovietică. Spera că alegând un gen mainstream și ecranizând romanul unui scriitor tradus și respectat în URSS, să poată trece cu mai multa ușurință de filtrele cenzurii. ‘Solaris’ ar fi urmat să fie și un fel de replică sovietică la ‘2001, o Odisee spațială al lui Kubrick, care promovase filmul de anticipație având ca decor stațiile spațiale ale viitorului la rangul de cinematografie de artă. Scenariul a fost scris în colaborare cu Friedrich Gorenstein, autor evreu ucrainian, ale cărui cărți tratează în primul rând stalinismul, antisemitismul și viziunea filozofico-religioasă a unei coexistențe pașnice între evrei și creștini. Gorenstein avea să emigreze în Germania în 1979, cu puțin înainte ca Tarkovski însuși să se stabilească în Italia. Până la urmă, conflictele cu cenzura nu au putut fi evitate. În ianuarie 1972, Comitetul de Stat pentru Cinematografie a cerut modificări editoriale înainte de a lansa ‘Solaris’. Acestea au inclus un ton mai realist, cu o imagine mai clară și mai optimistă a viitorului și ștergerea aluziilor la Dumnezeu și creștinism. Tarkovski a rezistat cu succes acestor cereri de schimbări majore și, după câteva modificări minore, Solaris a fost aprobat pentru lansare în martie 1972 și prezentat la Cannes două luni mai târziu.

(sursa imaginii: filmsufi.com/2017/09/solaris-andrei-tarkovsky-1972.html)

A existat o colaborare și un dialog cu Stanislaw Lem, dar lucrurile nu au mers lin, și Lem a criticat rezultatul final. Trebuie înțeles faptul că cei doi mari artiști proveneau din medii diferite și aveau concepții diferite despre lume și despre Univers. Tarkovski era profund credincios și filmele sale explorează teme spirituale și metafizice. Stanislaw Lem (1921-2006) se născuse evreu, fusese crescut catolic și a fost un prieten apropiat al omului care avea să devină Papa Ioan Paul al II-lea. Mai târziu, Lem a ajuns să se identifice ca ateu, spunând că a făcut acest lucru din „motive morale”. Lem este autorul unei lucrări filozofice fundamentale, numite ‘Summa Technologiae’, în care a anticipat realitatea virtuală, inteligența artificială și, de asemenea, a dezvoltat ideile de auto-evoluție umană, crearea de lumi artificiale și multe altele. Lucrările științifico-fantastice ale lui Lem explorează teme filozofice prin speculații despre tehnologie, natura inteligenței, imposibilitatea comunicării și înțelegerea inteligenței extraterestre, disperarea față de limitările umane și locul omenirii în univers. Eseurile și cărțile sale filozofice acoperă aceste subiecte și multe altele. Romanele sale le reflectă în ficțiune. Deși a lucrat cu Tarkovski și Friedrich Gorenstein la scrierea scenariului, Lem a susținut că nu i-a plăcut niciodată cu adevărat versiunea lui Tarkovski a romanului său. Tarkovski dorea un film bazat pe roman, dar independent de acesta din punct de vedere artistic, în timp ce Lem s-a opus oricărei divergențe a scenariului față de roman. Lem a ajuns până la a spune că Tarkovski a făcut ‘Crimă și pedeapsă’ mai degrabă decât ‘Solaris’, omițând aspectele epistemologice și cognitive ale cărții sale. Dar Lem a mai spus într-un interviu că a văzut doar o parte din final, mult mai târziu, după moartea lui Tarkovski. Regizorul rus a susținut că Lem nu înțelegea pe deplin arta cinematografică și se aștepta ca filmul să ilustreze doar romanul, fără a crea o operă originală. Filmul lui Tarkovski este despre viețile interioare ale oamenilor de știință. Romanul lui Lem este despre conflictele dintre condiția omului în natură și natura omului în univers. Pentru Tarkovski, expunerea lui Lem a acelui conflict existențial a fost doar punctul de plecare pentru a descrie viața interioară a personajelor. Dacă ar găsi vreo consolare în aceasta, Tarkovski ar fi fericit să afle că Lem a refuzat pur și simplu să vadă a treia versiune cinematografică a lui ‘Solaris’, cea hollywoodiană, creată în 2002 de Steven Soderbergh.

(sursa imaginii: https://wilderutopia.com/performance/film/solaris-tarkovskys-vision-beyond-an-urban-future/)

Cum arată ‘Solaris’ astăzi, la aniversarea a jumătate de secol? În primul rând, trebuie spus că este vorba despre o copie restaurată perfect și fidelă (după câte înțeleg din relatări) filmului așa cum arăta la lansare. Versiunea poate fi văzută de oricine, ea este accesibilă pe canalul studiourilor Mosfilm de pe YouTube, cu subtitrare în limba engleză. Starea tehnică excelentă ajută că filmul să aibă și astăzi același puternic impact emoțional. Decorurile reconstituie interiorul stației spațiale și putem compara elementele comune, dar și diferențele fata de ‘2001’ al lui Kubrick. Ambii regizori și artiștii care i-au ajutat au înțeles că în interesul durabilității filmelor lor este recomandabil să evite – pe cât posibil – detaliile tehnologice anticipative, care pot fi ajunse din urmă și depășite de trecerea timpului. Ambii au reușit, poate că Tarkovski chiar mai bine decât Kubrik. Inteligența artificială și vocile sintetice l-au făcut pe HAL 9000 să pară cam desuet în ultimii ani. Nu există asemenea detalii în Solaris. Chiar și atunci când razele ucigașe sunt transmise spre planetă, sunt evitate efectele speciale vizuale. Economia (sau lipsa?) de mijloace tehnice a jucat în favoarea veridicității. Coridoarele stației spațiale din ‘Solaris’ au o curbură vizibilă și dimensiuni mai apropiate de cele umane, iar decăderea fizica este vizibilă nu ca o dinamică, ci ca un episod dintr-un proces lent de degradare, care are loc în paralel cu evoluția personajelor. Și Kubrick, și Tarkovski au folosit fragmente muzicale faimoase. Coloana sonoră din Solaris include preludiul coral al lui Johann Sebastian Bach în Fa Major ‘Ich ruf’ zu dir, Herr Jesu Christ’, BWV 639, instrumentat pentru orgă, și o piesă a compozitorului de muzică electronică Eduard Artemiev, care a murit cu numai câteva luni în urmă. Preludiul lui Bach este tema muzicală centrală. Tarkovski a vrut inițial ca filmul să fie lipsit de muzică și i-a cerut lui Artemiev să orchestreze sunete ambientale ca partitură. Acesta din urmă a propus introducerea subtilă a muzicii orchestrale, cu piesa de muzică clasică ca temă a Pământului și muzica electronică fluidă ca temă pentru planeta Solaris.

(sursa imaginii: https://twitter.com/cinexistenz/status/1206996567661531136)

Natalia Bondarciuk avea doar 21 de ani când a interpretat rolul lui Hari, dându-i replica actorului lituanian Donatas Banionis (Kris). Numele său era deja faimos, ea făcând parte dintr-o dinastie de cunoscuți actori și regizori de teatru și film, fiind fiica celebrului regizor Serghei Bondarciuk (autorul celei mai bune adaptări după ‘Război și pace’). Tarkovski o cunoscuse când erau studenți la Institutul de Stat de Cinematografie. Ea era cea care îi recomandase lectura romanului ‘Solaris’. Tarkovski și-a dorit inițial ca fosta lui soție, Irma Raush, să o joace pe Hari, dar după ce a cunoscut-o pe actrița Bibi Andersson (cea din ‘Persona’ lui Bergman) în iunie 1970, a decis că ea ar fi cea mai potrivită pentru acest rol. Dorind să lucreze cu Tarkovski, Andersson a fost de acord să fie plătită în ruble. Cu toate acestea, Natalia Bondarciuk a fost distribuită în cele din urmă în rolul lui Hari. Tarkovski o audiase în 1970, dar atunci el decisese că era prea tânără pentru rol. Și-a schimbat părerea și bine a făcut. Legendele povestesc despre o poveste de dragoste înfiripată pe platoul de filmare între regizor și actriță, care, după despărțire, ar fi dus la o încercare de sinucidere a tinerei actrițe. Ceea ce s-a întâmplat câțiva ani mai târziu a fost că Natalia l-a cunoscut pe Nikolai Burliaev (alt actor preferat de Tarkovski) și s-a măritat cu el în 1976. Cei doi își trăiesc bătrânețile împreună.

Tarkovski și Lem nu mai sunt de mult printre noi. În sala mea de proiecție imaginară, i-aș așeza unul lângă altul și i-aș pune să vizioneze împreună, din nou, filmul. Nu cred că viziunile lor sunt atât de îndepărtate una de cealaltă. Pentru Stanislaw Lem, era important să exploreze limitele cunoașterii umane, să scoată în evidență că Universul este infinit în formele sale de existență și că, pentru a cunoaște Cosmosul, omenirea trebuie să învețe să devină o parte din el. Personajul care explică aceste dileme (Sartorius) nu este o caricatură, ci o figură tragică, care a supraviețuit propriilor demoni. Legătura dintre Kris și Hari reprezintă un sacrificiu pentru principiul care domină universul lui Tarkovski – iubirea. O iubire care transcende frontierele dintre civilizații, dintre sisteme dominate de legi diferite ale fizicii și forme diferite ale vieții. Planeta Solaris, în final, învață și răspunde pământenilor cu Iubire.

Posted in change.world, movies | Tagged , , , | Leave a comment

Top 10 filme despre filme

Posted on April 16, 2023 by admin

Holywoodului și altor studiouri de filme mai mult sau mai puțin faimoase ale lumii le place să facă filme despre ele însele, despre artă și artiștii cinematografiei. Există și o motivație economică, deoarece pentru un asemenea film există deja un decor gata pregătit – platourile de filmare. Motivele popularității acestui gen depășesc însă rațiunile economice, deoarece se întâlnesc aici dragostea publicului pentru vedete și regizori amplificată de curiozitatea de a afla cât mai mult despre ceea ce se petrece în culise cu respectul și uneori auto-analiza cineaștilor fata de meseria lor. Iată deci un top cu câteva dintre filmele despre filme care mi-au plăcut în mod deosebit. Ca de obicei, funcționează câteva ‘disclaimere’. Selecția este personală și subiectivă, și am lăsat probabil în afară multe filme care meritau să fie incluse și mâine daca aș reface topul sigur ar arăta altfel. De asemeni, ordinea nu are prea mare importanță și nu reprezintă vreo scală valorică. În fine, comentariile și adăugirile sunt binevenite.

1. Sunset Blvd. – Billy Wilder, 1950

‘Sunset Blvd.’ este comedie sarcastică americană, din 1950, regizată și co-scrisă de Billy Wilder. Titlul este numele unei străzi importante care străbate Hollywoodul, centrul industriei cinematografice americane. Filmul îi are în rolurile principale pe William Holden în rolul lui Joe Gillis, un scenarist care se luptă pentru a-și câștiga existența, și pe Gloria Swanson în rolul Normei Desmond, o fostă vedetă a filmului mut, care îl atrage în lumea ei de fantezie deranjată, unde visează să facă o întoarcere triumfătoare pe ecran. Erich von Stroheim îl interpretează pe Max von Mayerling, majordomul ei devotat. Lăudat de mulți critici la lansare, ‘Sunset Blvd.’ a fost nominalizat la 11 premii Oscar (inclusiv nominalizări la toate cele patru categorii de actorie) și a câștigat trei. Este adesea clasat printre cele mai grozave filme realizate vreodată.

2. La nuit américaine – François Truffaut, 1973

Unul dintre marile filme ale lui Truffaut, care a fost proiectat și în România în anii ’70. A fost, cred, și prima dată când o vedeam pe ecran pe fascinanta Jacqueline Bisset. Este o comedie romantică cu tentă autobiografică, co-scrisă și regizată de François Truffaut, cu Jacqueline Bisset, Jean-Pierre Léaud și Truffaut însuși, care joacă rolul unui regizor depășit de situații care filmează … o dramă romantică în sudul Franței. Titlul original francez, ‘La Nuit américaine’ („Noaptea americană”), se referă la numele francez al procedeului prin care secvențele filmate în aer liber în lumina zilei sunt filmate cu un filtru peste obiectivul camerei pentru a părea ca și cum ar avea loc noaptea. Filmul a avut premiera în afara competiției la Festivalul de Film de la Cannes din 1973 și a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în anul următor.

3. 8 1/2 – Frederico Fellini, 1963

Și despre ‘8 1/2’ al lui Fellini se poate spune că are o tentă autobiografică. Filmul are ca erou un celebru regizor italian pe nume Guido Anselmi, interpretat de Marcello Mastroianni, care suferă de o criză de creativitate în timp ce încearcă să regizeze un film științifico-fantastic. Regizorul nu prea știe despre ce este următorul său film, deși producătorii lui i-au construit deja un decor cu rachete uriașe. Claudia Cardinale, Anouk Aimée, Sandra Milo, Rossella Falk, Barbara Steele și Eddra Gale portretizează diferitele femei din viața lui Guido. Filmul este filmat în alb-negru de către directorul de imagine Gianni Di Venanzo și are o coloană sonoră de Nino Rota, cu costume și decoruri de Piero Gherardi. Federico Fellini aduce pe ecran vise, amintiri și cele mai fabuloase femei din cinematografia europeană într-un model cinematografic pentru autorii care doresc să-și pună propria viață pe ecran. Mulți au copiat, dar nimeni nu a făcut-o la fel de frumos. ‘8 1⁄2’ a fost apreciat de critici și a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin și cele mai bune costume.

4. Singin’ in the Rain – Stanley Donen & Gene Kelly, 1952

‘Singin’ in the Rain’ este o comedie romantică muzicală americană din 1952, regizată și coregrafiată de Gene Kelly și Stanley Donen, cu Kelly, Donald O’Connor și Debbie Reynolds în rolurile principale. Filmul oferă o descriere relaxată a Hollywood-ului de la sfârşitul anilor ’20. O vedetă a filmului mut se îndrăgostește de o fată din cor, în timp ce el și partenerul său de pe ecran, gelos și fantezist, încearcă să supraviețuiască tranziției dificile de la filmele mute la cele sonore. Filmul a avut un succes modest la lansare. A câștigat doar câteva premii minore, a fost nominalizat la un singur Oscar pe care nu l-a câștigat. În timp însă, popularitatea sa a crescut și filmul a căpătat un statut legendar și în rândul criticilor, fiind adesea considerat cel mai mare film muzical realizat vreodată.

5. Once Upon a Time in … Hollywood – Quentin Tarantino, 2019

‘Once Upon a Time în … Hollywood’ are șanse să intre în istoria cinematografiei din motive multiple. S-ar putea să fie unul dintre ultimele filme regizate de Tarantino și este primul în care nu mai colaborează cu frații Weinstein. Este unul dintre rarele cazuri în care o carte a fost scrisă (de Tarantino însuși) după film, și nu invers. Dar înainte de toate este o declarație de dragoste a lui Tarantino pentru arta filmului și pentru o perioadă considerată ‘epoca de aur a Hollywoodului’. În distribuție apar Leonardo DiCaprio, Brad Pitt și Margot Robbie. Acțiunea se petrece la Los Angeles în 1969. Filmul urmărește un actor a cărui carieră se află pe o pantă descendentă și pe cascadorul care îl dublează, descriind industria cinematografică în schimbare rapidă, cu amenințarea asasinării lui Sharon Tate (soția lui Roman Polanski) ca fir de acțiune secundar. Filmul a fost nominalizat pentru zece premii la cea de-a 92-a ediție a Premiilor Academiei, câștigând două.

6. Hitchcock – Sacha Gervasi, 2012

Un film care nu s-a bucurat de aprecieri unanime dar care mie mi-a plăcut foarte mult este ‘Hitchcock’ al regizorului englez Sacha Gervasi, care descrie relația dintre Alfred Hitchcock și soția sa Alma Reville în timpul filmărilor pentru Psycho (1960). Se poate spune că Alma este eroina principală a filmului, o femeie excepțională și talentată care și-a sacrificat propria carieră pentru a-l susține pe faimosul său soț. Deși nu a câștigat niciodată un Oscar, Institutul American de Film i-a acordat lui Hitchcock premiul pentru întreaga carieră în 1979, un premiu pe care a declarat că-l împarte, așa cum a împărțit întreaga viață, cu Alma. În rolurile principale apar formidabilii Anthony Hopkins și Helen Mirren.

7. The Artist – Michel Hazanavizius, 2011

Încă un film care se petrece în perioada tranziției de la filmul mut la filmul sonor este foarte specialul ‘The Artist’ – un film comedie-dramă francez din 2011 realizat în stilul unui film mut alb-negru. Filmul a fost scris și regizat de Michel Hazanavicius și îi are în rolurile principale pe Jean Dujardin și Bérénice Bejo. Povestea se petrece la Hollywood, între 1927 și 1932, și se concentrează pe relația dintre o tânără actriță în ascensiune și o vedetă mai în vârstă de film mut, pe măsură ce cinematograful mut se demodează și este înlocuit de filmele cu sonor.  „The Artist” a primit aprecieri pe scară largă din partea criticilor și a câștigat multe premii. Dujardin a câștigat premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de Film de la Cannes 2011, unde filmul a avut premiera. Filmul a fost nominalizat la șase Globuri de Aur, cele mai multe nominalizări din orice film din 2011 și a câștigat trei. În Franța, a fost nominalizat la zece premii César, câștigând șase, inclusiv cel mai bun film, cel mai bun regizor pentru Hazanavicius și cea mai bună actriță pentru Bejo. A fost nominalizat la zece premii Oscar și a câștigat cinci, inclusiv cel mai bun film, cel mai bun regizor pentru Hazanavicius și cel mai bun actor pentru Dujardin, primul actor francez care a câștigat vreodată la această categorie. A fost, de asemenea, primul film francez care a câștigat premiul pentru cel mai bun film și primul film preponderent mut care a câștigat din 1927.

8. Hail, Caesar! – fratii Coen, 2016

‘Hail, Caesar!’ este o comedie cum numai frații Joel și Ethan Coen pot avea tupeul să facă, și un film care împarte opiniile spectatorilor în tabere opuse cum numai filmele lor reușesc. Este o coproducție americano-britanică, avându-i în distribuție pe Josh Brolin, George Clooney, Ralph Fiennes, Scarlett Johansson, Frances McDormand, Tilda Swinton și Channing Tatum. Este o poveste fictivă care îl urmărește pe Eddie Mannix (Brolin), care lucrează în industria filmului de la Hollywood în anii ’50, încercând să descopere ce s-a întâmplat cu un actor vedetă dispărut în timpul filmărilor unei epopei biblice. Nu este un film care să fi obținut prea multe premii, dar daca nu l-ați văzut și aveți chef de o porție buna de râs, căutați-l!

9. Ed Wood – Tim Burton, 1994

Un film despre cel mai ne-talentat regizor din istoria cinematografiei? De ce nu, și cine altcineva l-ar putea realiza decât Tim Burton? Este o comedie-dramă biografică din 1994, regizată și produsă de Tim Burton, cu Johnny Depp în rolul lui Ed Wood, regizorul de cult din anii ’50. Filmul se referă la perioada din viața lui Wood în care a realizat cele mai cunoscute filme ale sale, precum și la relația cu actorul Bela Lugosi, interpretat de Martin Landau. Sarah Jessica Parker, Patricia Arquette, Lisa Marie și Bill Murray apar în distribuție în roluri secundare. Filmul a fost inițial un eșec financiar, dar a fost apreciat de critici la lansare, cu laude în special pentru performanțele actoricești și machiajele lui Depp și Landau. În cele din urmă, a devenit un clasic de cult și a câștigat două premii Oscar: cel mai bun actor în rol secundar pentru Landau și cel mai bun machiaj.

10. Amator – Krzysztof Kieslowski, 1979

 ‘Amator’ (sau ‘Camera Buff’ cum a fost tradus titlul în limba engleză), realizat de Kieslowski în 1979, era al doilea său film de lungmetraj, deja un film de maturitate, care aducea în el și o puternică notă personală și toate semnele crizei societății comuniste poloneze care intra în ultimul său deceniu de existență. Este vorba în primul rând despre un film care vorbește despre pasiunea pentru cinema. Eroul său este un functionaras dintr-un oraș de provincie pe nume Filip Mosz (superb interpretat actoriceste de Jerzy Stuhr), care la nașterea fetiței sale decide să cumpere un aparat de filmat pentru a imortaliza începutul de viață și evoluția copilului. Un concurs de împrejurări face ca eroului nostru să i se ceară să filmeze vizita unor demnitari de la ‘centru’ în fabrica unde lucra, ceea ce îi declanșează pasiunea dublată de un talent pe care nu și-l cunoștea pentru imaginea filmată. De aici încolo, această fascinație va ocupă un loc din ce în ce mai important în viața sa, până a-l acapara total. Imaginea filmată însă are și o putere pe care eroul nostru nu o cunoscuse. Pelicula poate reflecta viața oamenilor așa cum și-o trăiesc aceștia, și realitatea cu toate aspectele sale, unele cenușii sau chiar întunecate. Adevărul filmat poate deveni o problemă pentru cei care se află în spatele aparatelor de filmat. El poate deveni o oglindă a vieților celor din jur, dar poate și distruge vieți. Îndrăznesc să spun că ‘Amator’ este prima capodoperă a lui Kieslowski, începutul unei cariere artistice extraordinare și dureros de scurte.

sursa imaginilor – https://www.imdb.com/

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

a remake that does not disapoint (film: M – Joseph Losey, 1951)

Posted on April 15, 2023 by admin

The history of remakes is full of failures. In 99% of cases the opinions of critics and viewers consider that remakes do not live up to the original films. When it comes to American productions that take ideas and stories from European films and Americanize them, opinions are likely to be even more outspoken. It is not a novelty, by the way. One of the most famous cases is that of the 1951 film ‘M‘, one of the last films made in the United States by Joseph Losey, before he was blacklisted as a filmmaker suspected of communist political activities and self-exiled to Europe . Losey was entrusted with directing this film which was a remake of Fritz Lang’s 1931 German masterpiece. The film had the same producer as the original, Seymour Nebenzal, also an exile who had fled Germany after the rise of the Nazis to power. Losey‘s confrontation with the material of his famous predecessor was not easy, and the result is not quite a masterpiece like the original, but it is a good and interesting film that demonstrates the talent and professionalism of the young man who would also become a great director.

Much of the story takes place on the streets of Los Angeles. We are in the post-war years, the economic recovery does not seem to be easy, and a large part of the economy is controlled by the mom. When a serial killer who kidnaps and kills little girls appears, the whole town is in terror and the police step up their raids. The heads of the organized crime gangs decide to join the effort to catch the criminal as the intense police activity disrupts their business. Unsurprisingly, controlling the street and with informants in every environment, the mob proves to be more effective than the police.

The audience knows and follows the criminal. In a style influenced by psychoanalysis very fashionable in the middle of the last century, his motifs are related to childhood traumas. The role is played by an actor named David Wayne, who faced a very high benchmark. Peter Lorre, who had played the part in the German version 20 years earlier and who was also an immigrant to America, was offered the part but he turned it down. Wayne has done a very honorably job in my opinion. In general, all acting is highly expressive, even if it suffers from an excess of melodrama according to current taste. The human portraits gallery is diverse and interesting. John Miljan‘s portrayal of the blind balloon vendor deserves a special mention, in a style that today would earn him an Academy Awards nomination for supporting role. Joseph Losey demonstrates in this early-career film a good collaboration with cinematographers that he would perfect in many of his subsequent films. The location shooting on the streets of Los Angeles predicts the images of Paris that Truffaut, Godard and other French New Wave directors would begin to make famous only at the end of the decade. The scenes of the search for the murderer in a huge retail shops building allow him to create complex images with many characters, excellently organized and coordinated. The social background is different, but both the psychological approach to the profile of the criminal and the description of his hunting, capture and ‘peers trial’ bring this variant of ‘M‘ to a level close to that of the original. A remake that does not disappoint and one of the good noir films of the early 50’s.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

crime without punishment (film: Juste avant la nuit – Chaude Chabrol, 1971)

Posted on April 12, 2023 by admin

Made in 1971, ‘Juste avant la nuit‘ (translated to English as ‘Just Before Nightfall’) was made towards the end of a very productive period in the career of French director Claude Chabrol. Since 1969 he had directed at least two films a year and, most remarkably, almost all of them were good. Whether they were original scripts or adaptations (‘Juste avant la nuit‘ was based on a 1951 novel by the Lebanese-Basque writer Edouard Atiyah), the stories in his films are mostly set in the affluent social circles of the French society. There are murders, or the plots evolve into murders, but these are not detective stories. What interested Chabrol was not creating charades that would put the minds of the viewers to work, but bringing up the relationships between the characters, with more amoral than moral love stories, and their consequences. The thrill element is there, but it is not due to the fact that the spectators do not know who the murderer is.

‘Juste avant la nuit‘ begins with the description of a crime. We know who the murderer is and we will soon understand that he will probably never be caught. Charles Masson, co-owner of an advertising firm, is having an extramarital affair with the wife of his best friend and neighbor, François Tellier. During a meeting, he strangles his mistress, an amateur of ‘love games’. He leaves the scene of the crime and is not even suspected. However, his remorses catch up with him and the psychological pressure puts everything he has at risk – his career, his family (he is married, he has two children and a wife who understands him and backs him to the hilt) and his friendship with François. A kind of ‘Crime and Punishment’, if you will, whose setting is Paris and Versailles of the 70s.

Michel Bouquet, the actor who plays the main role, had specialized at that time in the roles of corrupt politicians, characters from the big bourgeoisie or police commissioners investigating complicated cases. His performing style, with a seemingly expressionless figure that hides an intense thought by masking and burying the feelings inside, perfectly suits the role of Charles Masson. His partner, as the wife seemingly able to forgive anything to protect her family and social status, is played by Stéphane Audran, Chabrol‘s wife and favorite actress at the time. The triangle of main characters is completed by François Périer who plays the role of the victim’s husband, a friend of the Masson couple. One of the key scenes, lasting several minutes, brings together the killer and his friend, the victim’s husband, in a single-frame, front-on, with the two characters walking into the darkness. It is a magnificent example of the application of New Wave principles, which Chabrol brought and refined into his ‘film noir’ cinematography. ‘Juste avant la nuit‘ has successfully crossed over 50 years since its release and deserves to be watched or re-watched as one of the achievements of his career.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

the capitalist stepfather (film: ‘El buen patrón – Fernando León de Aranoa, 2021)

Posted on April 10, 2023 by admin

Many who have worked in a capitalist firm have heard the phrase obsessively uttered by Julio Blanco, the main hero of ‘El buen patrón‘ (the title is translated into English as ‘The Good Boss‘), the 2021 film by the Spanish director Fernando León de Aranoa: ‘We are like a family and you are like my brothers or my children’. The phrase in the film refers to the scale factory of which Blanco is the owner, but it has been declaimed by hundreds of thousands or millions of owners, directors, or managers of capitalist firms. It reflects not only a paternalistic conception that tries to camouflage or alter the labor relations between owners and workers, bosses and subordinates, but also an attitude that when things are going well is accepted by most employees, but which is put to the test in moments of crisis. “El buen patrón” approaches this problem with a satirical tone, but at the end of the screening none of the viewers can be left with the impression that things have been arranged, despite a false happy-end.

Don Julio Blanco is a factory owner and control freak. He knows every detail and every employee of the factory. He positions himself as a fatherly owner, but it is not clear whether the title of Don is meant to be a sign of respect or rather reflects the tight control of the factory and its employees. He says – apparently in jest – that the employees belong to him, and at times he acts as if they are his property. He helps them using a system of relationships that includes politicians, the police, the press but also demands absolute loyalty from them. When he has to fire some of them he gives them bombastic speeches and pitiful compensations. The conflict starts when Jose, a fired worker refuses to accept the actions of the boss, his job being more important to him even than money. The confrontation that breaks out hits Don Julio at the worse moment: an inspection is going to visit the factory as it competes to be named a model enterprise, the head of production makes mistakes after mistakes being preoccupied with his cheating wife, and there is also the temptation of the presence to a young and attractive intern. The stability of his property and family situation seems to be threatened. No means is excluded to restore the balance. After all, it is a scale factory, and one of his mottos is that ‘sometimes you have to cheat on the scale to get the exact weight’.

Don Julio in ‘El buen patrón‘ is a sort of Spanish replica of the anti-hero from another film that I recently watched (‘Gold’ starring Matthew McConaughey), a capitalist who uses the system to succeed in the jungle of business and who does not hesitate, for this purpose, to destroy the destinies of those around him. However, the story takes place in Spain, so that the character oscillates between the mask of a paternalistic patron and Don Corleone-like actions supported by the conservative system of social and economic relations that we know from Bunuel’s films 50 or more years ago. What has changed is the source of power – no longer noble or clerical authority but capitalist-style economic ownership. The chance of this film is the casting in the main role of Javier Bardem, an actor with immense talent and a lot of experience, who creates a complex and charismatic character that fills the screen. For a while he bewitches us, the viewers, just as his character cheats on those around him. The tone of the story is quite light and sprinkled with humor, there are good laughs during the screening, but this is comedy with a target, social satire with a precise address. Chances are good that those who see this film will check in the future that the scale used for weighing does not have any extra weight added to achieve the results desired by the manufacturer.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD – Parisul doarme

Posted on April 10, 2023 by admin

Astăzi vă invit la cinema. Să vizionăm împreună și să discutăm despre un un film care a fost filmat acum 100 de ani și a cărui premieră a avut loc acum 98 de ani. Este vorba despre ‘Parisul doarme’ sau ‘Paris qui dort’ – țitlul versiunii originale – sau ‘At 3:25’, titlul versiunii engleze, și imediat veți afla de ce o menționez pe aceasta din urmă. Un film ‘nevorbitor’ de la începuturile istoriei cinematografiei în rubrica CHANGE.WORLD? Da, deoarece este vorba despre unul dintre filmele importante ale istoriei cinematografiei de anticipație și de divertisment, un film care include multe elemente și idei în premieră, pe care le vom regăsi în creații faimoase ale secolului care a urmat.

(sursa imaginii: https://www.imdb.com/title/tt0015214/mediaviewer/rm1833325568/)

Regizorul filmului nu este altul decât faimosul cineast René Clair, care avea mai târziu să realizeze ‘Frumusețea Diavolului’ și ‘Serbările galante’. Avea 25 de ani atunci când a fost filmat ‘Paris qui dort’ și acesta era al doilea film al său lansat pe ecrane. Primul fusese un scurt-metraj dadaist și ideile avangardei sunt încă foarte vizibile și în această producție. Astăzi nu mai putem vedea filmul așa cum a fost proiectat la premieră, deoarece nu există o copie a versiunii originale a filmului. Au fost făcute mai multe restaurări care încearcă să se apropie de lucrarea originală. În 1999, Cinemateca Franceză a restaurat filmul folosind material aparținând lui Pathé Télévision și adăugând câțiva metri dintr-o copie de nitrat de la British Film Institute. Totuși, editarea acestei versiuni nu a corespuns cu editarea inițială a filmului, deși durata acestuia este similară (66 minute). În 2018, fundația Jérôme Seydoux-Pathé a realizat o nouă restaurare în 4K de 59 de minute, din copia în limba engleză a filmului. Acesta din urmă, prezentat la Londra cu câteva zile înainte de lansarea oficială a filmului în Franța, era diferit de versiunea franceză. Aceasta este copia pe care am văzut-o recent, distribuită la postul european cultural de televiziune ARTE.

(sursa imaginii: https://hermesensemble.be/en/productions/paris-qui-dort/)

Acțiunea: Albert, paznicul de noapte din vârful Turnului Eiffel, își dă seama când se trezește într-o dimineață că Parisul este încremenit: toți locuitorii par adormiți sau paralizați în poziția în care se aflau la ora trei și un sfert în noapte. Rătăcind pe străzi, întâlnește alte cinci personaje care se aflau după un zbor de noapte cu avionul. Probabil că aceia care se găseau mai sus de o anumită înălțime nu fuseseră afectați de misteriosul fenomen. Cei șase, printre care se afla o singură femeie, dar și un polițist și un escroc, încep să se bucure de situația care le permite să meargă la petreceri în cabarete din Montmartre sau să fure orice le place, inclusiv pe Mona Lisa, din Louvre. În scurt timp însă, se plictisesc și apoi se ceartă. După patru zile, aud o voce la radio care cere ajutor. Mergând la adresa indicată de voce, o găsesc acolo pe nepoata unui om de știință nebun, care a paralizat lumea cu ajutorul unei raze misterioase. Ei îl obligă pe savant să-și reia calculele pentru a reda viața parizienilor și, probabil, lumii întregi. Viața își reia cursul, după încă vreo câteva peripeții, între care înfiriparea unei idile amoroase între paznicul Turnului Eiffel și nepoata savantului.

(sursa imaginii: http://shangols.canalblog.com/archives/2009/11/23/15899214.html)

Progresele științifice și efectele lor asupra societății și a vieții de zi cu zi însoțiseră arta filmului încă de la începuturi. Sub influența lui Jules Verne, Georges Méliès își trimisese eroii în explorarea Lunii (în 1902) sau a polilor Terrei (în 1910). Thomas Edison și compania sa au realizat filme unde eroii s-au aventurat până spre Marte (1910) și, de asemenea, au realizat primele filme în care apare figura ‘savantului nebun’, filme avându-i că eroi pe Frankenstein (tot în 1910) și Dr. Jekyll și Mr. Hyde (1914). Capodopera genului sci-fi din perioada mută este însă, desigur, distopia ‘Metropolis’ a lui Fritz Lang, considerat unul dintre cele mai bune filme science-fiction până în prezent și, de asemenea, un exemplu reprezentativ al expresionismului german. El va apărea pe ecrane în 1927, la doi ani după premiera peliculei ‘Paris qui dort’. Epoca filmului sonor se deschide cu cel care este poate cel mai recunoscut nume din horror-ul modern, Doctorul Frankenstein – om de știință nebun prin excelență. Filmul ‘Frankenstein’ din 1931, regizat de James Whale, se bazează pe romanul lui Mary Shelley, care deschisese epoca genului în literatură, și îl are în rolul principal pe Boris Karloff. Bardin, savantul nebun din filmul lui René Clair, interpretat de Charles Martinelli, este un precursor al doctorului Frankenstein, deși acțiunile sale nu par a fi o expresie a Răului absolut, ci mai degrabă o urmare a inconștienței savantului vrăjit de frumusețea propriei sale invenții.

(sursa imaginii: https://www.imdb.com/title/tt0015214/mediaviewer/rm3011427585/)

Pentru a-și derula narațiunea și a-și exprima ideile, René Clair introduce câteva tehnici cinematografice revoluționare. Filmul se deschide cu câteva imagini magnifice ale unui Paris în care nimic nu se mișcă, în care viața este încremenită și străzile sunt pustii, sub soarele de miez de zi, așa cum fuseseră în adâncul nopții, când fusese acționată raza. Turnul Eiffel se afla în al treilea deceniu de existență al său și era încă un simbol al avansului și excelenței tehnologice, iar filmările de la vârful său preced cu aproape un secol imaginile video transmise astăzi de pe drone. Relația dintre timp și mișcare este tradusă în imagini folosind tehnica de stop-cadru. René Clair expune, practic, un procedeu de montaj, ca într-un atelier cinematografic deschis. Filmul acesta se încadrează excelent în curentele acelei părți a avangardei din primele decenii ale secolului XX, care era fascinată de progresul tehnologic, încorporând în mod ludic elemente de anticipație sau extrapolări ale efectelor descoperirilor științifice cele mai recente. În primii ani de după sfârșitul Primului Război Mondial, tonalitatea era încă, în cea mai mare parte a cazurilor, optimistă. Spre sfârșitul deceniului al treilea atitudinile încep să se schimbe. Vânturile extremismelor politice clatină edificiile futuriste și spulberă manifestele constructiviste. Utopia se transforma în Distopie. Savanții nebuni își pierd – chiar și în filme – bonomia.

(sursa imaginii: http://www.acinemahistory.com/2016/10/paris-qui-dort-1925-paris-asleep.html)

Revăzut din perspectiva celor aproape o sută de ani care au trecut, ‘Parisul doarme’ este nu numai o bornă istorică a dezvoltării unui gen cinematografic, ci și un punct de plecare al unei cariere cinematografice remarcabile. René Clair avea să devină cu multe decenii mai târziu unul dintre pilonii cinematografiei lui tăticu’ (‘le cinéma de papa’) împotriva căreia se vor revolta exponenții Noului Val. Cu toate acestea, ei au păstrat întotdeauna față de Clair o atitudine de respect profesional, și asta se datorează poate și acestui film, precum și altora din aceeași perioadă, care le demonstrau tinerilor revoltați că unii dintre elefanții de azi fuseseră vizionarii de ieri.

‘Parisul doarme’ este unul dintre acele filme ale perioadei dinaintea sonorului care merită o vizionare sau o revizionare.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world, movies | Tagged , , | Leave a comment

a rollercoaster made of gold (film: Gold – Stephen Gaghan, 2016)

Posted on April 7, 2023 by admin

‘Gold‘, the 2016 film by director Steven Gaghan, has as its main character a kind of American anti-hero. The character is derived from the stories of social and economic ascents (‘rags to riches’) that embody the American dream in cinematography. The ultra-liberal capitalism of the late 20th and early 21st centuries, however, also generated several cases of rapid ascents followed by equally rapid and spectacular falls of fraudulent businesses that took advantage of fierce competition and of the lack of rules and controls in certain sectors of industry, commerce or finance to make and break huge fortunes overnight. The heroes or anti-heroes of these stories have paid huge personal costs and left behind them many victims, people who lost their life savings, families destroyed and pushed below the poverty line. ‘Gold‘ brings to the screen such a story, based on a real case, one that happened in … Canada.

Kenny Wells comes from a dynasty of prospectors. He inherits Washoe Mining, the company established generations ago, but a few years after the death of his father the firm is in total ruin. Following a piece of information in a dream (yes, indeed!) he decides to invest the last of his money to travel to Indonesia and reconnect with an old acquaintance, geologist Michael Acosta, and convince him to start looking for a gold vein in the mountains and the jungles of the archipelago. After quite a few adventures, the two seem to have found their dream El Dorado. Kenny returns to America where he not only rebuilds the company but becomes a real star in the world of prospecting and finance, launching his company on the stock market. The business is valued in hundreds of millions or even billions of dollars. But politics and the harsh laws of finance are no easier to control than geological prospecting. Spectacular falls and comebacks will follow in the company’s activity and in the character’s personal life, faced with rapid success and abysmal catastrophes.

Kenny Wells is played by Matthew McConaughey, an extremely talented and versatile actor who fits the prospector’s role wonderfully. His character is obsessed with the profession, but above all with the continuation of the family tradition. He lives his adventure as a rollercoaster experience in which he is now on the heights of success and can soon crash, oscillating between being a hero of capitalism and then a fraud suspect, responsible for the ruin of thousands, only to return permanently. Edgar Ramírez is also a revelation as the geologist friend, whose dark gaze hides shadows and secrets. I also liked the way Bryce Dallas Howard approached the role of Kenny’s girlfriend, the one who offers him support at the beginning of the journey and in difficult moments, even if their relationship is not immune to extreme crises. The sequences that take place in Indonesia are excellently shot and visually spectacular. The contrast between the extreme poverty and dangers of the Third World and the luxurious interiors of trade and finance built from the exploitation of its resources needs no explicit comment. The ending can also be discussed, but I won’t do this for obvious reasons. ‘Gold‘ is the biography of an anti-hero of a world in crisis. Worth watching.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

Un thriller istoric în lumea cărților (carte: Fiona Davis – Leii de pe Fifth Avenue)

Posted on April 7, 2023 by admin

Invitația de pe coperta cărții era prea tentantă. ‘Roman scris pentru iubitorii de cărți’ – așa suna recomandarea (preluată din ‘The Oprah Magazine’) a romanului ‘Leii de pe Fifth Avenue’ al Fionei Davis, apărut în 2022 în traducerea Sînzianei Dragoș în superba colecție ‘Raftul Denisei’ a Editurii Humanitas fiction. O carte scrisă deci și pentru mine. O carte care în mare măsură nu m-a dezamăgit.

Cine este Fiona Davis? S-a născut în Canada în 1966, dar a făcut încă din tinerețe din New York orașul său de rezidență. Și-a început cariera ca actriță și în paralel a urmat studii de ziaristică, primind un masterat de la Școala de Jurnalism Columbia. Pare să se fi dedicat aproape în totalitate ficțiunii începând cu anul 2016. De atunci i-au fost publicate șase romane și două culegeri de povestiri. ‘Leii de pe Fifth Avenue’, apărut în 2020, este al cincilea roman al sau.

Exista câteva trăsături comune tuturor romanelor Fionei Davis. Acțiunea fiecăruia dintre ele se petrece în sau este legată de o clădire din New York. Fiona Davis s-a îndrăgostit de orașul său de adopțiune, i-a studiat istoria și a inclus în scrierile sale peisajul urban al marii metropole americane așa cum s-a dezvoltat de la sfârșitul secolului 19 până în zilele noastre. Schema narativă a romanelor sale include de obicei două planuri narative. Unul se petrece în trecut, cu multe decenii în urmă, celălalt în zilele noastre sau aproape de contemporaneitate. Cele două planuri narative sunt legate unele de altele și evoluția lor este descrisă în progresie cronologică alternată. Poveștile sunt mistere istorice, trecutul influențează prezentul, și descoperirea secretelor ascunse este legată și de istoria, arhitectura, locuitorii clădirilor. În fine, personajele principale sunt feminine și temele feministe joacă un rol dominant în acțiune. Carte după carte, Fiona Davis construiește o istorie – fictivă dar înrădăcinată în fapte și documente -, a statutului social și familial al femeilor americane și new-yorkeze din ultimul secol și jumătate.

În centrul romanului ‘Leii de pe Fifth Avenue’ se află Bibioteca Publică din New York. Ca instituție este vorba despre a doua cea mai mare bibliotecă publică din Statele Unite (după Biblioteca Congresului) și a patra ca mărime din lume. Sediul său principal se află la intersecția lui Fifth Avenue cu Strada 42 din Manhattan, lângă frumosul Parc Bryant. Cunosc bine acest loc și parcul în care începând cu noiembrie și până prin aprilie este deschis un patinoar artificial, mult mai mare și mai frumos după părerea mea decât cel din Rockefeller Center, devenit faimos datorită filmului ‘Love Story’. Clădirea  este ușor de recunoscut după statuile celor doi lei care se află de o parte și de alta a intrării, numiți la început Astor și Lenox după numele bibliotecilor care reunite au format biblioteca publică și apoi rebotezați de primarul Fiorello La Guardia ca Răbdare și Putere, trăsături atribuite de politician națiunii americane în timpul marii crize economice din 1929-1933. A fost declarată Reper istoric național în 1965, înscrisă în Registrul național al locurilor istorice în 1966 și desemnată Reper al orașului New York în 1967. Înăuntru se găsește un labirint de coridoare, depozite de cărți, săli de lectură și spatii de serviciu, care evoluează în timp, dar destul de încet pentru ca diferențele dintre începutul și sfârșitul de secol 20 să nu fie cele mai spectaculoase. Acea parte din acțiune care este mai apropiată de contemporaneitate se petrece în 1993, cu câțiva ani înainte ca revoluția internetică să schimbe multe dintre fluxurile operaționale ale instituțiilor culturale importante, inclusiv ale bibliotecilor. Iată cum este descrisă clădirea de una dintre eroinele cărții pentru un grup de vizitatori importanți ai clădirii (‘noii membri ai consiliului de conducere’):

‘Filiala aceasta a Bibliotecii Publice din New York este doar pentru consultare, nu pentru împrumut … Aceasta înseamnă că noi nu dam cărți cu împrumut, ele pot fi studiate doar aici. Și chiar mai mult, nimeni nu are voie să intre în depozite. Cititorii caută în fișet și completează o fișă de consultare, după care primesc cartea sau cărțile cerute în Sala de lectură. Felul în care se scot cărțile nu s-a schimbat prea mult din anul 1911, când s-a deschis biblioteca.

 Depozitele aveau șapte rânduri de rafturi care se înălțau de la subsol până sub Sala de lectură. Sadie le asemuia cu un mușuroi de furnici, unde mânuitorii de cărți fugeau pe scări în sus și în jos, de-a lungul unor culoare înguste, căutând iute o carte anume printre milioanele de volume înșirate pe rafturile de oțel. Le-a arătat banda rulantă care transporta cărțile către cititorii ce așteptau în Sala de lectură, precum și liftul de cărți folosit pentru lucrările mai voluminoase.’ (pag. 28)

Firul narativ istoric se petrece în cea mai mare parte în 1913-1914 și o are ca eroină pe Laura Lyons, mamă tânără a doi copii (un băiat și o fată), care locuiește chiar în clădirea bibliotecii alaturi de soțul ei care este directorul administrativ al Bibliotecii. Dorința de a-și depăși condiția de mama casnica o împinge să se înscrie, cu mari sacrificii, la școala de jurnalism înființată de frații Pulitzer. Aici va descoperi lumea fascinantă a unei profesii care îi oferă deschidere spre viața socială a marelui oraș și va începe să frecventeze clubul din Greenwich Village unde se întâlnește un grup de femei care militează pentru drepturi politice, egalitate economică și independență în viața de familie. O va cunoaște pe doctorița Amelia Potter, o femeie care pare că se află înaintea timpului său și ca idei și activism politic și ca deschidere în viața particulara. În același timp va trebui în permanență să se lupte cu ‘tavanul de sticlă’ care limita drepturile femeilor și încerca să le constrângă la rolurile definite de o societate paternalistă cu legi scrise doar de și pentru bărbați.

Firul paralel de acțiune, care se petrece în anul 1993, o are ca eroină pe Sadie Donovan, nepoata Laurei. Femeia de vreo 40 de ani lucrează pe post de bibliotecară și curatoare de expoziții la aceiași Bibliotecă Publică. Viață ei particulara este un eșec, este divorțată de câțiva ani și își dedică timpul și energia muncii în clădirea în care trăiseră și lucraseră cu multe decenii în urmă bunicii săi și sentimentele nepoatei adorate, fiica fratelui său. Obsesia profesională pentru cărți pare să-i ocupe întreaga viață, și avem aici de-a face cu un comentariu subtil despre raporturile dintre cărți și realitate, dintre viața imaginară cuprinsă între paginile cărților și cea adevărată. În cuvintele mamei eroinei:

‘Tu trăiești în trecut. Uită-te la hainele de pe tine, la cărțile din care-ți câștigi pâinea. Mai privește și înainte până nu e prea târziu.’ (pag.70)

Atât Laura Lyons cât și Sadie Donovan se vor confrunta cu o serie de cazuri misterioase și foarte asemănătoare, deși se petrec la interval de aproape 80 de ani unele de altele. Manuscrise dintre cele mai prețioase sunt furate din clădirea în aparență impenetrabila, în pofida lacătelor, paznicilor și a procedurilor de securitate. Jack și Laura Lyons în 1913 și Sadie Donovan în 1993 fac parte din cercurile foarte restrânse ale celor care au acces la edițiile princeps și manuscrisele de valori inestimabile, și astfel ajung printre suspecți. Legătura de familie dintre Laura și Sadie, căreia aceasta din urma nu îi dăduse până atunci prea multa atenție, pare a juca și ea un rol important. Suntem martori, în fire narative paralele, cu investigațiile femeii de la sfârșitul secolului 20 în căutarea prețioaselor obiecte furate și în trecutul propriei familii, și cu lupta bunicii sale care încearcă să-și găsească un drum independent și un sens în viață în condițiile grele de la începutul secolului. 

Intriga detectiva este interesantă și amatorii de mistere istorice vor fi, cred, satisfăcuți. Paralelismul dintre destinele celor două femei mi s-a părut în unele momente prea pronunțat, dar aceasta este probabil schema narativă pe care Fiona Davis o respectă în romanele sale. Mărturisesc că pe mine m-au interesat mai ales destinele puternicelor personaje feminine și nu neapărat felul în care este rezolvată intriga detectivistică. Laura și Sadie sunt motivate de pasiune, de dorința de a se realiza în lumi care încearcă să le încadreze în șabloane, de ambiția de a-și croi un drum adevărat și în profesiune și în dragoste. ‘Leii de pe Fifth Avenue’ reușește să fie un roman de mister, o declarație de dragoste pentru cărți, o odă pentru orașul în care se petrece acțiunea și o dublă poveste de surmontare a obstacolelor și de spargere a ‘tavanurilor de sticlă’ ale prejudecaților și inegalităților de gen. Cei care vor scoate cartea din rafturile vreunei biblioteci – reale sau virtuale – nu vor greși.

sursele imaginilor:

  • https://www.goodreads.com/book/show/61153990-leii-de-pe-fifth-avenue
  • https://northsalempost.com/g/north-salem-ny/n/23849/new-york-times-bestselling-author-fiona-davis-speak-ruth-keeler-memorial
Posted in books | Tagged , , , , , | Leave a comment

intense, disturbing and confusing (film: The Whale – Darren Aronofsky, 2022)

Posted on April 5, 2023 by admin

I was looking forward to watching ‘The Whale‘, the last of 2022’s major Oscar-winning films that I hadn’t seen. Darren Aronofsky is a director who never ceases to amaze me. His feature debut with ‘Pi’ and films like ‘Black Swan’ or ‘Requiem for a Dream’ position him among the most original and important American directors of his generation. But some of his choices I just don’t understand. How can the same director who made the films mentioned above also direct ‘The Fountain’ or ‘Noah’? ‘The Whale‘ seems like an attempt to return to quality cinematography and includes many great cinematographic and acting moments. It’s also an extremely emotionally intense film, as pretty much all of Aronofsky‘s good films are. And yet, the final impression is of a cinematic work in which some of the component parts are more interesting and of higher quality than the whole.

The story takes place in the closed space of a house and especially in its living room, and we immediately guess (if it escaped us from the introductory credits) that this film is an adaptation of a play (by Samuel D. Hunter, who also signs the script). The house belongs to Charlie, a lonely and morbidly overweight man who makes a living by giving essay writing lessons on the Internet. During the lessons he keeps his video camera closed so that the students don’t see his pathetic physical condition. In fact, he is living his last week of life. He and devoted nurse Liz, who will prove to be a friend and more than that, know this. In a moment of crisis, a young preacher, Thomas, appears at his door, saving his life, or rather postponing his death. The approaching end prompts Charlie to reconnect with his daughter Ellie, whom he abandoned ten years ago with her mother to follow his love for another man. That episode hadn’t ended well either, and the meeting with the daughter, herself in deep crisis at the end of a troubled adolescence, will not go the way he wanted either.

Darren Aronofsky is known for subjecting his actors to extremes – physically and emotionally. It is also the case for the actors of the characters in ‘The Whale‘. Brendan Fraser and the technicians who created his makeup and physical enlargement each received an Academy Award for their performances. The awards are well deserved, even if the decision for the lead male actor was not easy or obvious this year. Sadie Sink and Ty Simpkins, young actors I didn’t know before, play their roles with intensity, but also with theatrical excesses. The most natural and cinematic of them all seemed to me to be Hong Chau as Liz. Seeing Samantha Morton again is always a pleasure, even if her role is minor compared to her enormous talent. A number of issues are addressed in the film, each of which deserves more than attention: extreme addictions (food in this case), the conflict between religious morality and real life, gay men’s confrontation with prejudice and family crises when revealing their sexuality, family abandonment and the rupture which it produces in the souls of children and adolescents. It’s as if too many problems are gathered in the same conflict, and at some point the authors’ refusal to take a stand is confusing. Charlie, Ellie, Thomas, Liz have the best intentions, but their actions cause suffering to those around them. But there is another problem with the characters. Their text is too theatrical, the situations overly melodramatic. Perhaps, in this case, it would have been better if the adaptation for the cinema was not signed by the playwright who wrote the play. The finale tries to provide some redemption for the main character, but it doesn’t stick well with what we’ve seen up to that point. ‘The Whale’ is one of the most interesting films of 2022, an intense and disturbing film, but also unexpectedly confusing.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Contestatarii lui Isaac Newton

Posted on April 4, 2023 by admin

Fizica pe care am învățat-o noi și pe care o învață, în mare măsură, și copiii de astăzi în scoală este ‘fizica newtoniană’, cunoscută și sub numele de mecanică clasică. O putem defini ca fiind descrierea fenomenelor mecanice – adică cele care implică forțe care acționează asupra materiei – folosind legile mișcării și gravitației formulate la sfârșitul secolului al XVII-lea de către fizicianul englez Isaac Newton (1642–1727). Doar spre sfârșitul studiilor liceale elevii află că există fenomene în natură – la scară cosmică sau la scară atomică – ale căror explicații nu pot fi furnizate de legile formulate cu trei secole și jumătate în urmă, și care au trebuit să aștepte apariția lui Albert Einstein și a altor mari fizicieni ai secolului XX pentru a-și căpăta formularea științifică. Până la acestea însă, formulele și teoriile exprimate în cartea sa monumentală din 1687, ‘Philosophiae Naturalis Principia Mathematica’ sau prescurtat ‘Principia’, par a fi dominat înțelegerea științifică a lumii. În timpul vieții sale și aproximativ un secol de la publicarea cărții, Isaac Newton a fost contestat, s-a polemizat cu el și cu teoriile sale, iar disputele dintre adepții și contestatarii săi au depășit frontierele fizicii și matematicii și au avut implicații în alte domenii științifice, în teologie și în filosofie. Istorica britanică a științei Patricia Fara de la Universitatea din Cambridge a scris o carte dedicată vieții și posterității lui Isaac Newton intitulată ‘Life after Gravity: The London Career of Isaac Newton’ (‘Viață după gravitate: Cariera londoneză a lui Isaac Newton’) și extrase din carte dedicate acestor dispute științifice sunt incluse într-un articol apărut în numărul 3/2023 al revistei britanice ‘History Today’.

(sursa imaginii: https://blogs.bl.uk/untoldlives/2016/03/where-art-meets-science-the-british-library-newton-and-blake.html)

Vă amintiți despre disputele aprinse legate de statuia lui Traian de pe treptele Muzeului Național de Istorie a României de pe Calea Victoriei din București? A rămas acum doar o urmă a soclului, ca rezultat al protestelor celor indignați de imaginea nudă a împăratului părinte al națiunii. Ei bine, există un precedent celebru care se află încă pe soclu la Londra: este vorba despre statuia lui Isaac Newton creată în 1995 de sculptorul italian Eduardo Paolozzi (1924 – 2005). Sculptura monumentală din bronz, înaltă de 3,7 metri, este expusă pe un soclu înalt în piața din fața noului sediu British Library din Londra. Problema este că sculptura se bazează pe o litografie a poetului și artistului William Blake (1757 – 1827) din 1795, numită ‘Personification of Man Limited by Reason’ (‘Întruchiparea omului limitat de rațiune’), care îl înfățișează pe Isaac Newton gol, așezat pe o stâncă cu mușchi, măsurând cu compasul ceva pe o hartă. Blake are reputația de a fi aparținut taberei contestatarilor lui Newton, iar litografia a fost concepută pentru a critica profanele cunoștințe ale lui Newton, uzurpând cunoștințele sacre și puterea Creatorului, un simbol al omului de știință întorcând spatele naturii, pentru a se concentra asupra cărților sale. Explicația sculptorului italian este mai nuanțată. Paolozzi a fost fascinat de lucrarea lui Blake, pe care a cunoscut-o la Tate Gallery. Statuia este mai degrabă un autoportret al lui Paolozzi în corpul lui Newton gol, măsurând universul cu instrumentele sale. Ochii au fost copiați din David a lui Michelangelo. Poate fi interpretat că simbolizând o confluență a celor două culturi, artele și științele, și ilustrând modul în care Newton ne-a schimbat viziunea asupra lumii într-una determinată de legile matematice. Sculptura face ca corpul să semene cu un obiect mecanic, un fel de robot îmbinat cu șuruburi la umeri, coate, genunchi și glezne.

(sursa imaginii: https://blogs.bl.uk/untoldlives/2016/03/where-art-meets-science-the-british-library-newton-and-blake.html_)

Litografia lui Blake demonstrează că Isaac Newton, departe de a fi o autoritate incontestabilă în vremea sa, era mai degrabă privit că un savant excentric (în plus cu un caracter arțăgos). Chiar și celebra anecdotă cu mărul cazând din pom a apărut la multe decenii după moartea sa, într-un manuscris al lui William Stukeley, din 1752. Ceea ce irita în mod special era noțiunea că forța gravitațională putea fi extinsă nelimitat într-un spațiu vid (cum începuse să se cristalizeze în concepția despre Cosmos). Ideea unei forțe gravitaționale active venea în contradicție cu doctrinele creștine tradiționale, care separau strict spiritul de materie. A explica științific o forță invizibilă, care exista și se transmitea la distanță echivala cu a atribui materiei caracteristici care aparțin de unicitatea spiritului.

Oponenții lui Newton se temeau, deci, că acceptarea teoriilor sale ar putea duce direct la ateism. Nu este de mirare că printre contestatari se aflau numeroși preoți sau savanți și filosofi cu profunde sentimente religioase, împărtășite de altfel și de Newton, dar nu în dauna a ceea ce el considera a fi adevărul științific. Deși născut într-o familie anglicană, cam de pe la treizeci de ani Newton a adoptat o variantă de credință creștină care, dacă ar fi fost făcută publică, nu ar fi fost considerată ortodoxă. Unii oponenți și istorici l-au etichetat drept eretic. Printre contestatarii săi se aflau episcopul Berkeley, care l-a condamnat pe Newton pentru folosirea matematicii în încercarea de a descifra legile divine, și John Hutchinson (1674 – 1737). Acesta susținea că Newton aborda cunoașterea într-un mod greșit: în loc să încerce să învețe despre Dumnezeu măsurând lumea, ar trebui să citească Biblia pentru a găsi acolo informațiile ascunse despre natură. Adevărul divin, insista Hutchinson, nu putea fi atins decât prin preluarea și studierea versiunii originale ebraice a Bibliei, care fusese dictată direct de Dumnezeu înainte de a fi coruptă de-a lungul secolelor de traducători și interpreți. Este de remarcat că exact aceeași concepție continuă să fie susținută și în ziua de astăzi de teologi creștini și rabini din iudaism aparținând curentelor extrem-ortodoxe.

(sursa imaginii: https://www.space.com/15898-isaac-newton.html)

Interesant este și faptul că disputele științifice și teologice din Anglia secolelor XVII și XVIII s-au intersectat cu o dispută paralelă din iudaism legată de forma punctată sau nu a scrierii ebraice. Textul original al Bibliei (Vechiul Testament) era scris fără punctuație, aceasta fiind adăugată treptat de școlile rabinice din secolele II–VII. În Anglia în care trăia Newton, limba ebraică și evreii reveniseră doar de câteva decenii, în perioada lui Oliver Cromwell, după patru secole de interdicție și exil. Varianta de Biblie în ebraică care era folosită includea punctuația, care nu numai că indica mai precis prezenta vocalelor, dar includea și informații despre tonalitățile folosite în timpul rugăciunilor și a citirii ceremoniale în sinagogi. John Hutchinson aparținea unei scoli care susținea că trebuie revenit la scrierea originală și eliminate adăugirile târzii, care pot deforma intențiile Divinității. Cel mai cunoscut produs al acestei școli este un lexicon ebraic compilat la Cambridge de John Parkdust, care încerca, printre altele, să armonizeze termeni din Biblie cu fenomene și teorii științifice contemporane.

(sursa imaginii: https://www.forbes.com/sites/startswithabang/2016/05/20/when-did-isaac-newton-finally-fail/?sh=7399e34e48e7)

Isaac Newton aparținea școlii științifice și tehnologice opuse. Asta nu înseamnă că era ateist, deși a fost acuzat și de asta, ci mai degrabă un teolog revoluționar. Încă din 1672, el începuse să-și consemneze cercetările teologice în caiete pe care nu le-a arătat nimănui și care au fost examinate abia recent. Ele demonstrează o cunoaștere extinsă a Bibliei și a scrierilor Bisericii timpurii. Newton respingea conceptul Sfintei Treimi și-L recunoștea pe Cristos ca mijlocitor divin între Dumnezeu și om, subordonat însă Tatălui care l-a creat. În ochii lui Newton, divinizarea lui Hristos era idolatrie, un păcat fundamental. Aceeași concepție este adoptată până în ziua de astăzi de iudaism. Profund credincios, Newton a înțeles impasul creat de teoriile sale științifice prin felul în care explicau gravitația și natura luminii. Pentru a împăca Biblia cu știința, el a propus o soluție provizorie, deghizând-o inteligent ca o întrebare la sfârșitul cărții sale despre optică, mai degrabă decât să o expună ca o afirmație fermă în cartea sa latină despre gravitație. Să presupunem, a scris el cu prudență, că un nor uriaș invizibil se învârte prin spațiul aparent gol, transmițând gravitația, la fel cum aerul transportă sunet. Acest spirit ipotetic sau eter era, a propus el, compus din particule minuscule care se respingeau unele pe altele, dar atrag atomii materiei obișnuite. Deși erau imposibil de cântărit, văzut sau mirosit, prezența lor ar putea explica modul în care obiectele materiale din Univers sunt legate unele de altele.

(sursa imaginii: https://bigthink.com/surprising-science/einstein-meet-newton-newton-meet-einstein/)

Timp de aproape două secole adepții lui Newton au încercat să demonstreze experimental prezența acestui eter nedetectabil care ar justifica matematica gravitației, dându-i realitate fizică. Postulând că ar putea fi afectat de rotația pământului, au pus la punct experimente delicate, în speranța de a-l forța să-și dezvăluie existența. În acest timp, contestatarii lui Newton și-au văzut teoriile care contraziceau mecanica newtoniană infirmate una după alta și au devenit un episod minor al istoriei științei. Căutarea eterului a putut fi abandonată abia după 1905, când Albert Einstein a rescris legile fizicii, arătând că această entitate ipotetică nu era necesară pentru a explica cum funcționează gravitația. Adăugând o a patra dimensiune – cea temporală – spațiului, Einstein a oferit o viziune diferită asupra gravitației. În loc să exercite o forță de atracție, el a explicat că fiecare obiect curbează țesătura spațiului și timpului din jurul lor, formând un fel de puț în care cad alte obiecte, inclusiv fasciculele de lumină. Teoria lui Einstein a fost confirmată de mai mult de un secol de experimente, începând cu unul care implica eclipsa de soare din 1919, în care calea luminii de la stelele îndepărtate a fost schimbată de gravitația intensă a soarelui – exact cu cantitatea pe care o prezisese Einstein.

Ceea ce este comun acestor doi giganți ai istoriei fizicii și a cunoașterii este faptul că amândoi erau, în felul lor, oameni credincioși. Dumnezeul lor însă există și acționează în armonie cu știința.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment