‘Irina-Margareta Nistor, Zâmbet de cinema’, cartea apărută la sfârșitul anului 2022 la Editura ‘Paralela 45’ este ceea ce se numește o biografie autorizată și oficială. Autoarea cărții, Annie Muscă, născută în 1970, se prezintă pe rețeaua socială profesională LinkedIn ca ‘biografă’ și afirmația ei este susținută de un număr de cărți publicate din 2010 încoace, fiecare dintre ele dedicată unei personalități a artelor, filmului, televiziunii românești. Singura excepție care iese din domeniul artelor este biografia primului (și până acum singurului) cosmonaut român, Dumitru Prunariu, publicată în 2012. Cu Irina-Margareta Nistor, situația este puțin specială. În primul rând, din lectura cărții rezulta că cele două femei sunt vechi colaboratoare și bune prietene. Irina-Margareta Nistor a primit-o la ea acasă pe Annie Muscă, i-a încredințat albumele de familie, a discutat cu ea pentru carte sau cu alte ocazii – cu alte cuvinte și-a deschis viața pentru biografă, dar s-a și asigurat că are în ea și o prietenă și o persoană în care poate avea încredere. Cartea pare scrisa ‘în colaborare’ și secțiunea de fotografii chiar este comentată la persoana intâi de către Irina. În ce privință această relație dintre biografă și subiectul ei a influențat cartea, și daca influența este pozitivă sau nu, veți putea judeca la lectură. Cert este că dat fiind că Irina Nistor este o persoană și personalitate extrem de activa, putem privi ‘Zâmbet de cinema’ ca pe un proiect și el activ, ‘work-in-progress’ cum ar spune prietenii anglofoni. În mod sigur, ‘va urma’, și sperăm pentru mulți ani înainte.
Eu trăiesc departe de România de aproape 40 de ani, așa încât nici vocea și nici persoana Irinei-Margareta Nistor nu reprezintă la fel de mult pentru mine ca pentru mulți dintre prietenii mei care au trăit totalitatea anilor ’80 și începutul anilor ’90 în țară. Nu am prins fenomenul aparatelor video și al casetelor piratate cu filme copiate și traduse voice-over, cele mai multe dintre ele de Irina-Margareta Nistor. Posibil și foarte probabil chiar, i-am auzit vocea la începutul anilor ’80, când cinemateca din București funcționa la Cinematograful Union, dar nu mai pot fi sigur dacă ceea ce mi-a rămas în amintire este vocea ei sau a uneia dintre predecesoarele ei.
‘Locuind în casă, Irina nu prea știa ce se întâmplă “prin blocuri”. Târziu a aflat că prietenii se adunau în grupuri, mâncau semințe și urmăreau filmele traduse de ea. Unii chiar deveniseră mici afaceriști. Rupeau bilete și multiplicau casete. Existau și oameni disperați după film, care-și vânduseră case și apartamente, ca să-și cumpere un video, sau oameni care reușiseră să-și înființeze un soi de companie profitabilă la începutul anilor ’90, când existența în casă a unui video player sau mai ales a unui video recorder, era un semn al bunăstării, că doar un exemplar costa cât o mașină. Cu toții voiam să evadam într-o perioada când programul tv se redusese la două ore pe zi.’ (pag.123)
‘În 1995, când a fost la un forum de cinema și televiziune, organizat de UNESCO la Strasbourg, cu toți traducătorii de film, Irina aflase că în fostele tari comuniste existaseră persoane care făcuseră același lucru și mai aflase, spre surprinderea ei, că fusese singura persoană feminină din acel cerc. Atunci l-a cunoscut pe omologul ei dintr-una din țările baltice care tradusese “cu un cârlig pe nas”, de teama să nu fie cunoscut.’ (pag. 125)
Povestea este demnă de un film. Irina devenise salariata unui inginer pe nume Zamfir care organiza și dirija comerțul de casete video. Primea 200 de lei pentru fiecare film tradus și – cu o pasiune și cu o putere de muncă formidabilă – traducea uneori câteva filme pe zi. Mica industrie clandestină a casetelor video și circulația lor făceau parte din aceiași categorie precum comerțul cu muzică sau traficul de cărți străine, toate copiate. Securitatea a știut, desigur, despre existența acestor fenomene și le-a tolerat probabil ca pe un fel de supape în condițiile lipsei de acces la cultura lumii și a precarității mijloacelor de divertisment care caracterizau România anilor ’80.
‘La debutul “afacerii”, o incertitudine plana de ambele părți. Inginerul Zamfir credea despre Irina că ar fi o “securistă”, iar aceasta, la rândul ei, își imagina că inginerul avea “epoleți” și că ar exista o înțelegere cu “Secu”. Un soi de înțelegere tacită cu securitatea a existat, din moment ce aceasta a tolerat afacerea cu casete. Ca să nu mai spunem că inclusiv cei de la “Secu” voiau să vadă filme dublate. Greu cu limbile străine pe atunci! Tocmai după 1989, aveau să se lămurească amândoi că fuseseră “curați”. (pag. 122-123)
Trei decenii mai târziu, în 2015, regizoarea Ilinca Călugăreanu avea să realizeze un film documentar – ‘Chuck Norris vs. Communism’ -, care povestește cum casetele VHS de contrabandă cu filmele interzise de la Hollywood deveniseră o rază de speranță. Un documentar despre magia filmului și puterea pe care o are de a schimba vieți. Chuck Norris a văzut filmul și i-a plăcut.
Putem însă comenta acest fenomen și din altă perspectivă. Majoritatea filmelor erau filme de acțiune violente. În lipsa oricărui filtru estetic, poate că și de acolo a început erodarea gustului unei mari părți a publicului și preferința netă pentru filmele comerciale. Nu sunt de vină, desigur, cei care erau angrenați în acest comerț, ci autoritățile care nu ofereau nicio alternativă educativă pe canalele publice, subțiate ca timp și sufocate de propagandă.
‘Nu știm cât de mult iubea filmele vestitul inginer Zamfir, dar știm că avea fler de comerciant și că nu se “încurca” cu pelicule care îl aveau ca protagonist sau autor pe Woody Allen, de exemplu, pe care le socotea prea sofisticate pentru publicul larg. Uneori, se mai întâmpla să comenteze împreună, ea și domnul Zamfir, câte un film, în unele seri când o însoțea acasă cu mașina. Dar la insistentele ei, care încerca să-l convingă de existența unor intelectuali printre devoratorii de filme, domnul Zamfir venea cu replica: “N-au bani ăia!”. (pag. 128)
Irina-Margareta Nistor s-a născut în 1957. Primul capitol al cărții este dedicat, în mod inspirat, nu atât eroinei biografiei cât anului în care s-a născut, evenimentelor și reperelor importante din domeniile care aveau să-i devina pasiuni și câmp de exprimare profesionala: filmul și televiziunea (ale cărei prime transmisii în România aveau loc exact atunci). Abia în următoarele capitole vom face cunoștință cu familia ei și cu evenimentele principale care i-au marcat copilăria. Părinții erau intelectuali bucureșteni, iar casa lor din Vatra Luminoasă avea să-i devina și ei cămin și spațiu de lucru și de viață. Paginile din jurnalul mamei sale în primii ei ani de viață sunt dintre cele mai frumoase ale cărții. Irina este cu patru ani mai tânără decât mine, dar unele repere ale biografiilor noastre se intersectează: am avut același medic pediatru în copilărie; Irina a urmat clasa a 9-a la același faimos liceu din centrul Bucurestiului pe care eu l-am absolvit și numele profesoarei de limba română care i-a trezit interesul pentru literatură îmi este cunoscut; de mici am fost amândoi fascinați de film și Bulevardul Cinematografelor ne-a fost centru al vieții și loc de refugiu. Ea a avut șansa să-și transforme pasiunea de film în profesie și mod de viață, eu am rămas doar amator de filme. Dar și ea, chiar dacă scrie critică de film și este unul dintre cele mai cunoscute nume în România din acest domeniu, preferă titlul de ‘comentator’ celui de ‘critic’. Iubim prea mult filmele și pe cei pe care le fac pentru a-i critica.
Apropierea dintre autoare și subiectul biografiei îi permite să ne transporte pe noi, cititorii, în universul intelectualei pasionate de cinema, televiziune și cărți, inclusiv în casa care spune multe despre cea care o locuiește, dar și despre cei care au trăit înainte în ea și care au vegheat-o și o veghează în continuare de undeva, de sus:
‘Pe hol “te împiedici” de îmbrățișarea celebrului cuplu Clark Gable și Vivien Leigh, într-un afiș de film, chiar dacă pe partea interioară a ușii, citești pe o tabliță: “Pupatul oprit!”, adresat strict musafirilor vizavi de gazdă.
Sufrageria e spațioasă și tapisată cu filme, cărți și reviste, evident, despre cinema. E o încăpere vie și colorată. Nu știi pe ce să arunci ochii mai întâi. Nimic nu pare a fi de prisos. Pasiunea stăpânei pentru carte și film l-ar ajuta pe cel “întemnițat” aici, să zicem preț de un an, să nu fie răpus de plictis. Rafturi ticsite cu dicționare și cărți, care mai poartă încă amprenta celor dragi, plecați într-o altă lume. Și ceasuri peste tot, în ciuda “atemporalității” stăpânei. De fapt, iți atrage atenția cel prins undeva, sus, pe o grindă: este ceasul care merge invers …” (pag. 83-84)
Despre viața particulară a eroinei aflăm cam cât a lăsat să se știe și din interviuri și confesiuni publice. S-a logodit odată și a rupt logodna la scurt timp după aceea. S-a măritat, altă dată, dar căsnicia nu a durat mai mult de câteva luni. Iubirea importantă a vieții sale a consumat-o cu un bărbat mult mai în vârstă decât ea, căsătorit, al cărui nume îl protejează cu discreție, desi nu mai este de mult printre cei vii. Poate că atât de cufundată fiind în universul filmelor, și-a construit un model care este mai aproape de ideal decât de realitate. Singurul regret, poate, ar fi absenta maternității, dar greu de văzut cum intensa viață profesională începută la finele studenției și continuată până astăzi i-ar fi permis să joace și rolul de mamă:
‘Exigența ei nu era și nu este cu nimic ieșită din comun, deși uneori recunoaște că prea multe filme vizionate au făcut-o să-și construiască un ideal masculin pe care e greu să-l găsești în lumea reală. “Poate că nu s-a inventat încă un erou de film real, care să fie pe placul meu, crede Irina-Margareta. Și apoi, abia mă suport pe mine!” (pag. 100)
Mărturisesc că mie mi s-au părut cele mai interesante capitolele din carte dedicate activităților legate de cinema ale Irinei-Margareta Nistor, în diferite perioade ale carierei sale de până acum. Aș începe cu dublarea care a făcut-o celebră. Deși faima și-a câștigat-o prin faptul că a fost Vocea care dubla filmele întăi la cinematecă și apoi pe casetele cu filme circulate în anii ’80, Irina-Margareta Nistor a fost și este o adeptă a subtitrărilor, care păstrează intacte vocile inegalabile ale actorilor, o parte de neînlocuit din experiența cinematografică:
‘Chiar dacă niciodată nu a fost de acord cu dublarea filmelor, Irina a făcut acest lucru pentru că nu a avut încotro, căci nu existau alte mijloace. A făcut-o, însă, în cel mai profesionist mod, fără a acoperi vocea actorului. Așadar, un voice over. Până și la dublajul desenelor animate, în TVR, proceda la fel, poate de aceea copiii au învățat engleza chiar de la televizor.’ (pag.120)
Dintre personalitățile care au îndrumat-o și încurajat-o pe calea carierei legate de cinematografie și care i-au influențat viziunea despre film, cea mai proeminentă este fară îndoială cea a lui D.I. Suchianu, veteranul criticii de film din România. Acesta își începuse cariera în anii ’20 ai secolului trecut și care continua în anii ’60 și ’70 să fie extrem de activ atât în presă (eu citeam cu nesaț cronicile lui de cinema de la ‘România literara’) cât și la televiziune în neuitatele emisiuni ‘Telecinemateca’. Irina-Margareta Nicolau a avut șansa să-l cunoască, să discute despre cinema cu el, să învețe de la el. Îl consider și eu (deși nu am avut șansa să-l întâlnesc vreodată în persoană) drept mentorul meu în ale filmului. De la el am învățat aceiași lecție pe care a cunoscut-o și o aplica și Irina – a căuta în fiecare film părțile frumoase și interesante, a le dezvălui și împărtăși celor din jur atunci când vorbim sau scriem despre filme:
“Am învățat de la profesorul Suchianu, mărturisește și ea, că în orice trebuie să găsești ceva bun și să-i faci și pe alții să descopere acel lucru. Nici intre critici nu exista o relație ideală. Unii se critica intre ei, iar alții se ignoră.” (pag.141-142)
Capitole precum ‘Cinema, mon amour’ vorbesc despre filmele ei preferate, și am găsit multe puncte comune în gusturi și abordare. Și pentru mine perioada anilor ’40-’50 este una dintre perioadele de glorie ale artei a 7-a, cu ‘Casablanca’ pe post de diamant al coroanei. Alte capitole sunt dedicate festivalurilor de film din România, multe, diverse și interesante, la care Irina-Margareta Nistor participa activ și pe care nu doar le relatează dar le și susține în ultimele decenii, și călătoriilor în străinătate, majoritatea prilejuite tot de festivaluri sau de alte evenimente legate de cinema. Oriunde ajunge caută sălile de cinema, iar serile, ajunsă la hotel, canalele de filme de pe posturile de televiziune. Se poate spune că practic, toată viață ei se petrece sub semnul filmului.
Cealaltă pasiune a Irinei-Margareta Nistor și o alta fațetă, înrudită, a activității sale este televiziunea. A ajuns acolo prin 1980 și a avut șansa să lucreze cu personalități ale televiziunii precum Tudor Caranfil, Iosif Sava și Tudor Vornicu. Despre laturile controversate ale personalității celui din urmă autoarea Annie Muscă este discretă aici, dar o alta carte biografica a ei îi este dedicată. Despre această pasiune a celei născute în anul de naștere al televiziunii în România, aflam detalii în capitolul ‘Mirajul televiziunii’. Și aici nostalgiile ni se întâlnesc:
‘Atracția ei pentru televiziune se datorează fermecătoarei craince Cleo Stieber din TVR și emisiunilor tv “de modă veche”. De la ‘Daniela și Așchiuță’ sau ‘Căpitanul Val-Vârtej’, la emisiunile maestrului D.I. Suchianu, sau la cele semnate de Viorica Bucur și Doina Boeriu, până la ‘Vârstele peliculei’ marca Tudor Caranfil, pentru vizionarea căreia chiulea de la școală vinerea. Sau ‘Telecinemateca’, în varianta Ecaterinei Oproiu, fără a omite serialul polițist de sâmbăta seara, foiletonul de luni seara, teatrul tv de marți seara sau concertele simfonice, sau ‘TeleGlobul’, singura posibilitate de călătorie, semnat de Gh. Iosub, sau ‘Teleenciclopedia’ de sâmbătă, semnata de Adolf Opresu, Dumitru Udrescu, Toma Popescu, Ioan Ionel, Cornelia Rădulescu. Au fost și teleaști care i-au animat pasiunea pentru micul ecran. Tudor Vornicu și Iosif Sava au locul lor privilegiat în mintea și în sufletul Irinei.’ (pag.181)
Relatările despre cenzura aplicata filmelor, dar și traducerilor lor, în anii dictaturii, sunt mărturii de antologie:
‘Daca pe casetele video nu exista cenzură, la televiziune existau foarte multe inepții și interdicții în perioada de dinainte de ’89. “În loc de “Dumnezeu”, își amintește Irina, trebuia să spui “Cel de Sus”, iar în loc de “Crăciun”, “Sărbători”. Nici cuvântul “preot” nu era acceptat, el fiind înlocuit cu pastor. Și Moș Crăciun dispăruse. Îi luase locul Moș Gerilă. Mă bucuram când puteam să strecor “Moșul” sau “Sărbători” cu majusculă. Existau filme din care trebuia să tăiem scene întregi. Din “Sunetul muzicii”, a trebuit să îndepărtam cadrele cu imagini de la mănăstire, apoi cu mesele îmbelșugate din “Tom și Jerry”, apoi în “Dallas” (primul meu film subtitrat a fost un episod din “Dallas” chiar de ziua mea, în 1981), s-au scurtat scenele cu relaxarea la piscină sau Sue Ellen și paharul de whisky. Nici bătrânii nu erau agreați pe micul ecran. La știri, de exemplu, la Telejurnal, nu aveau voie să apară decât cu aprobare specială cu ochelari, pentru că Ceaușescu refuzase să-i poarte când își citea discursurile, crezând că-i semn de senectute. Despre scenele de dragoste, nici nu mai discutăm, pentru că erau eliminate din start. Sărutul nu trebuia să depășească trei secunde; apoi bijuteriile nu trebuiau să transpară dincolo de micul ecran, fiind un semn al huzurului; nici filmele cu mesaj politic nu rămâneau, sau, daca erau acceptate, se eliminau scenele în care oamenii erau instigați la revoltă sau la … emigrare. Aluziile negative la comuniști erau tăiate imediat. Comisiile se schimbau din când în când, iar noi încercam să le supunem spre aprobare, din nou, aceleași filme. Uneori reușeam să-i înduplecăm. Faptul că nu prea știau limbi străine era un avantaj pentru noi, că-i puteam “duce” ulterior cu subtitrarea.”‘(pag.130-131)
Ca cinefil pasionat, aș fi fost curios să citesc mai multe despre opțiunile estetice și opiniile Irinei-Margareta Nistor legate de arta filmului. Ele sunt menționate destul de sumar sau pot fi deduse în parte din enumerarea filmelor preferate, dar există multe aspecte care sunt trecute sub tacere. Va trebui pentru aceasta să citim cărțile ei – când le va scrie -, să-i citim cronicile, relatările de la festivaluri și să o urmărim pe canalul YouTube ‘Vocea filmului’. Am înțeles opinia ei pozitivă legată de cinematografia populară precum și aprecierea pe care o acordă regizorilor care crează pentru public. Și totuși, parca aș vrea să știu mai mult sau, cine știe, să dialoghez vreodată cu ea despre maeștrii artei cinematografice care nu sunt neapărat pe primele locuri în topurile publice – despre Kurosawa, Kubrick, Bergman, Fellini. Nu este deloc menționat în carte ‘Noul Val’ românesc, regizorii săi și filmele lor despre prezent sau istoria recentă, multe dintre ele ocolite de public, cu excepția sentimentelor de mândrie cauzate de câștigarea unor premii la festivaluri internaționale importante. Mă pot consola cu gândul că ocazii de a afla mai multe pot exista în viitor, căci Irina-Margareta Nistor continuă o activitate la fel de intensă legată de film într-o carieră intrată în al cincilea deceniu. Se poate chiar spune că din eroina nevăzută (dar ascultată de foarte mulți) a cinema-ului, ea a devenit în ultimii ani o figură cunoscută și populară prin intermediul televiziunii și al Internetului. Cartea Anniei Musca s-ar putea deci să aibă ediții completate și revizuite în viitor. Ar fi o bună ocazie pentru a rezolva unele și probleme editoriale legate de organizarea materialului și de evitarea repetițiilor, plus câteva gafe cam prea vizibile în această primă ediție. Eu voi continua să o caut și să o urmăresc pe Irina-Margareta Nistor, comentatoarea expertă și pasionată de film, femeia care pare că-și trăiește viața în slujba și sub semnul acestei arte.