“Spion für Deutschland” (English title is “Spy for Germany“) is a very interesting film from many points of view. It was made in 1956, a little more than a decade after the end of the war, and was one of the first films – if not the first – to tell an espionage story from the German perspective. Its director, Werner Klingler, had a tortuous and controversial career. He emigrated to the US in the 1920s and began making films there, returned to Germany in the 1930s and worked under the Nazi regime, and later resumed his career in Germany in the 1950s after an unsuccessful attempt to return in Hollywood. The film is interesting not only as a significant episode in the evolution of German cinema’s approaches to what happened during the war, but also because it is a more than reasonable achievement of action thriller entertainment.
The story begins in the summer of 1944, ten months before the end of the war. Nazi super-spy Erich Gimpel is called to the German General Staff who know they are about to lose the war. This loyal officer is given a last chance mission: to go to the United States to spy on the progress of American research on the atomic bomb and try to prevent its completion. He will team up with Billy Cole, an American deserter willing to collaborate. The two men are landed by a German submarine on the east coast of the United States. Before long, American counterintelligence is on their trail. Cole, an alcoholic, quickly proves to be uncontrollable, while Gimpel, in parallel with the execution of his mission, also finds an unexpected romantic interest.
The film is well written and acted. Erich Gimpel is played with aplomb by Martin Held, as a kind of German James Bond, years before the James Bond movies. Nadja Tiller and Walter Giller play the roles of Gimpel’s girlfriend and his accomplice. The two would marry the same year, 1956, when the film was released. The way Berlin and New York in the final year of the war are presented is also interesting. Berlin looks better and more orderly, nothing seems to predict the destruction to come and the fact that the city will be in ruins in less than a year. New York, on the other hand, is more chaotic, but also more authentic. The perspective is German, very different from American, English or French films. Nothing recalls the Nazi war crimes or the ideology that gave rise to them. In one of the scenes, the words of a scientist participating in the Manhattan project sound like a warning of the last hour before entering the atomic age. The idea is interesting, but the screenwriters and the director did not insist on it too much. The final conversion of the hero is not ideological, but due to the late love story and the realization that for the Germans the war was lost anyway. It’s difficult and perhaps wrong to judge the script from a historical perspective, but also hard to completely ignore it. ‘Spion für Deutschland‘ is a document of the era in which it was made rather than of the era in which its story takes place.
2020 a fost un an de anomalie. Întreaga planetă a părut că se oprește în loc. Viața socială, culturală, economică, personală a fiecăruia dintre noi s-a schimbat drastic aproape peste noapte. Ne-am trezit izolați în case, separați de familii, departe de locurile noastre de muncă sau de divertisment, aflați sub amenințarea unei forte nevăzute care acționa după legi necunoscute nouă până atunci și care păreau inexplicabile chiar și celor care purtau în buzunare cărțile de vizită ale experților. Continuăm să trăim până în ziua de astăzi consecințele Anului Anomalie 2020 și explicațiile exacte a celor prin care am trecut sunt încă la stadiul de ipoteze diverse cu variate ponderi probabilistice. Într-un asemenea an nu este de mirare că și premiile literare au fost influențate. Cartea anului în Franța a fost romanul lui Hervé Le Tellier cu numele atât de potrivit: ‘Anomalia’. Se poate aproape spune că juriile premiilor literare au concurat între ele în a-l include pe listele canditatilor cu cele mai bune șanse de câștig. A fost pe listele candidaților pentru Premiul Goncourt, Premiul Renaudot, Premiul Medici, Premiul Décembre, Premiul pentru roman Fnac și Premiul Wepler. A primit până la urmă premiul cel mai important, cel care poartă numele fraților Goncourt, la 30 noiembrie 2020. Premiul a fost anunțat pentru prima dată în istorie într-o conferință video pe Zoom, anunțul fiind decalat, în solidaritate cu librăriile care au fost nevoite să se închidă din cauza lockdown-urilor. Ediția în limba română a apărut prompt, în 2021, în colecția ‘Anansi contemporan’ a editurii Pandora M, în traducerea Mădălinei Ghiu.
Cine este Hervé Le Tellier? Fără a fi un necunoscut, nu este, sau nu era în orice caz până atunci, printre numele de prim rang ale literelor franceze. Născut la 21 aprilie 1957, este un scriitor, lingvist și al patrulea președinte al grupului literar internațional Oulipo (Ouvroir de Littérature Potentielle, care se traduce aproximativ prin „atelier de literatură potențială”) din care au făcut parte printre alții Raymond Queneau, Georges Perec și Italo Calvino. Acest grup, fondat în 1960, adună scriitori și matematicieni în principal francofoni care caută să creeze lucrări folosind tehnici de scriere cu constrângeri (de exemplu structuri și metrici clasice în poezie precum în sonete, limericks sau haiku, jocuri și combinații literale, etc.). Unul dintre secretele succesului ‘Anomaliei’ este combinația originală dintre literatura populară și formele avangardiste de exprimare literară. Romanul acesta și-ar putea găsi locul în chioșcurile de ‘literatură de aeroport’ dar și în rafturile bibliotecilor literaților amatori de experimente de structură narativă și de limbaj.
Cele trei parti ale romanului împrumută titluri din poemele lui Raymond Queneau. Acțiunea se petrece între februarie și iunie 2021, ușor în viitor față de datele scrierii și publicării cărții. În prima parte numită ‘La fel de negru precum cerul’ facem cunoștință pe rând cu o galerie de personaje ale căror destine le vom urmări de-a lungul întregii povești. Printre ele se află un ucigaș plătit, o expertă în montaj de filme care întreține o legătură amoroasă cu un arhitect faimos mult mai matur decât ea, fetița de șapte ani a unui militar american întors din Afganistan, o avocată specializată în procese intentate marilor concerne, un cântăreț gay nigerian de hip-hop. După lectura a câteva dintre scurtele capitole care introduc personajele înțelegem ce au în comun: cu toții au fost la bordul zborului Air France 006 plecat din Paris, care pe 10 martie 2021 aterizase pe Aeroportul Internațional John F. Kennedy, după ce trecuse printr-o zdruncinare serioasă la trecerea printr-o grupare de nori cumulonimbus de dimensiuni fără precedent. Pilotul avionului se afla la unul dintre ultimele sale zboruri înainte de pensionare și amenințarea unei boli fatale plana asupra sa.
Întotdeauna când printre eroii cărții se afla un scriitor, există tentația asocierii acestuia cu autorul cărții. Printre pasagerii avionului se afla și un scriitor. Victor Miesel, scriitor și traducător, va scrie brusc, după aceasta experiență, dintr-o suflare, un manuscris de carte intitulat ‘Anomalia’, după care se va sinucide. Publicarea postumă a manuscrisului a atras o mare publicitate și recunoaștere publica pentru autorul său decedat:
‘Miesel trăiește din traduceri. Din engleză, rusă și polonă, limba în care îi vorbea bunica în copilărie. I-a tradus pe Vladimir Odoievski, Nikolai Leskov, autori ai secolului al XIX-lea, pe care majoritatea oamenilor nu-i citesc. A ajuns, de asemenea, să facă orice, de exemplu – pentru un festival de teatru – să adapteze Asteptându-l pe Godot în klingoniană, acel limbaj al extratereștrilor cruzi din Star Trek. Pentru a-și păstra reputația fata de bancă, Victor traduce și bestselleuri anglo-saxone distractive, care conferă literaturii un statut de artă minoră, pentru minori. Profesia lui i-a deschis ușa unor editori de renume, daca nu chiar influenți, fară ca însă propriile manuscrise de autor să le treacă pragul.’ (pag. 23)
…
‘Ajuns la Paris, se pune pe scris, ca după dictare, iar mecanica incontrolabilă a acestui tip de scriere îl aruncă într-un abis de angoasă. Această carte va fi intitulată Anomalia și va fi a șaptea a scriitorului.’ (pag. 28)
Trei luni și jumătate după zborul cu perturbații din 10 martie, personajele vor fi, – pe neașteptate și contra dorinței lor -, adunate pentru a se confrunta cu o situație neobișnuită. Se întâmplase un eveniment din categoria celor pe care nimeni nu le poate prevedea, care nu sunt acoperite nici măcar de scenariile cele mai detaliate create de serviciile de informații americane după 11 septembrie 2001. Pe 24 iunie 2021, Air France 006 apare din senin (la propriu) și cere permisiunea de a ateriza la aeroportul JFK. Este identic până la ultima zgârietură cu avionul Boeing 787 și pasagerii săi sunt identici până la nivelul lanțurilor ADN cu cei care zburaseră în martie. Doar că pentru ei timpul scurs între martie și iunie nu există, și nu erau conștienți de faptul că pe Pământ îi așteptau replicile lor identice. Matematicianul Adrian Miller de la Universitatea Princeton, cel care coordonase cu două decenii în urmă elaborarea scenariilor probabilistice ale tuturor evenimentelor posibile este chemat să aplice ‘protocolul 42’ – cel care se ocupa de ‘evenimentul la care nimeni nu s-a gândit’, de Anomalie.
A doua parte a cărții se numește ‘Viața e vis’. Savanții încearcă să descifreze sensul evenimentelor care au loc. Specialiștii în securitate sunt preocupați de pericolele potențiale pentru ordinea publica și socială. Preoți, rabini și imami sunt convocați pentru a descifra semnificația spirituală a evenimentului. Politicienii doresc să limiteze daunele potențiale pentru carierele lor. Președinții lumii colaborează cum doar în cărți se poate întâmpla. Avem de a face cu o trecere neautorizată între lumi paralele? De un ‘bug’ sau de o copie executată de vreun hacker cosmic?
‘Adrian Miller bombaie un “nu” inaudibil. … După câte știe el, niciunul dintre evenimentele prevăzute prin protocoalele “probabilității limitate” nu a perturbat vreodată traficul aerian: nici sosirea extratereștrilor, căreia îi sunt alocate trei protocoale – “Întălnire de gradul trei”, “Războiul lumilor”, “Intenție necunoscută” – de fiecare data cu o duzină de variante, inclusiv Godzilla …; nici invazia aeriană a zombilor și altor vampiri – sau a oricărei epidemii aerobe fulgerătoare, cum ar fi febra hemoragica de tip Ebola sau un coronavirus – prevăzută în alte cinci protocoale; în ceea ce privește ipoteza unei inteligențe artificiale malefice care să preia controlul traficului – indiferent daca acționează autonom, protocol 29, sau ghidat de la distanță de o putere străină, protocol 30 -, asta nu s-a întâmplat încă, cu toate că e din ce în ce mai plauzibil.’ (pag. 126 – 127)
Ipoteza cea mai tulburătoare care este luata în considerație de eroii cărții este cea a existenței virtuale. Dacă existentele noastre sunt doar instanțe virtuale ale unor programe create de inteligențe mult superioare? Sau poate că ‘Viața e vis’ precum în piesa de teatru a lui Pedro Calderon de la Barca lansată în 1635 sau în poemul ‘The Waste Land’ al lui T.S. Eliot? Filosoful Michael Strevens subliniază în cartea sa ‘The Knowledge Machine’ că știința rezolvă disputele prin observații și experimente repetate. Strevens numește angajamentul oamenilor de știință față de datele empirice „regula de fier a explicației”. În mod ideal, regula de fier produce relatări durabile și obiectiv adevărate despre lume. Interpretările recentelor descopriri ale mecanicii cuantice pun sub semnul întrebării însuși conceptul nostru de realitate. Hervé Le Tellier exprimă această dilemă prin intermediul gândurilor personajelor sale:
‘Faptul că nu-mi place cafeaua face parte din programul meu? Și mahmureala mea de ieri, când m-am transformat într-un burete îmbinat cu tequila, este și ea simulată? Daca un program dorește, iubește și suferă, care sunt algoritmii iubirii, ai suferinței și ai dorinței? Sunt programată să mă înfurii când aflu că sunt un program? Până la urmă am liber arbitru? Totul este planificat, programat, inevitabil? Ce doză de haos este inclusă în această simulare? Există măcar haos? Nu avem nicio modalitate de a demonstra că nu, of, de fapt, că nu suntem într-o simulare?’ (pag. 197)
Imposibilitatea de a demonstra experimental sau prin intermediu logicii științifice existența lumii reale este o constantă filosofică împărtășită de multe curente de gândire. Eroii cărții decid să lase realitatea – care o fi ea – să decidă destinele personajelor. Fiecare dintre pasagerii zborului Air France – denumiți Pasager Martie și Pasager Iunie -, se vă confrunta cu replica sa. Rezultatul este o serie de mini-nuvele în care aceștia vor trebui să decidă problemele legate de viață și de moarte, de dragoste și infidelitate, de confruntările cu o boală care nu iartă în stadii diferite, de decizia legata de legătura cu cei pentru care timpul nu a fost fragmentat. Aceasta este esența celei de-a treia parti care are titlul ‘Cântecul neantului’. Rezultatele confruntărilor vor fi foarte diferite. Doi ucigași plătiți ducând o viață dublă nu vor putea împărți același spatiu. O legătură sentimentală aflată pe cale de destrămare devine un patrulater amoros. Copiii în schimb vor fi fericiți să găsească parteneri de joaca de aceiași vârstă și cu aceleași preocupări, iar cântărețul își va folosi dedublarea pentru a crea un duo și a-și amplifica succesul. Doar moartea poate decide că o confruntare a cuplurilor nu mai este necesara. Pentru pilotul atins de o boală incurabilă fracturarea timpului oferă doar o amânare. Scriitorul care se sinucide își regăsește existența fizică, dar opera care l-a făcut celebru nu fusese în fapt scrisă de el.
Traducerea acestei cărții a fost în unele locuri o provocare pentru Mădălina Ghiu. S-a achitat în general cu succes, adăugând note de subsol acolo unde dificultățile erau insurmontabile. Singura mea rezervă ar fi legată de conținutul unor note explicative – de exemplu cea care se refera la ‘acțiunea afirmativă’.
‘Anomalia’ lui Hervé Le Tellier începe ca un thriller politic, continuă ca un roman de anticipație, și se sfârșește ca o meditație asupra continuității timpului, a raporturilor dintre realitate și existența virtuală, a legăturii scriitorului cu opera sa și cu destinul propriu în posteritate. Hervé Le Tellier încheie cartea cu o caligramă pe ultima pagină. Ultima propoziție lasă cititorului un fel de temă de casă – o muncă de interpretare creativă. Literele, în număr descrescător, dispar din pagină în timp ce lățimea rândurilor scade până când rămâne un singur caracter. Este o invitație adresată cititorilor de a restabili un text absent. La o întălnire cu traducătorii săi, Hervé Le Tellier a vorbit pe larg despre pagina finală. Confirmând existența unui text subiacent, autorul a refuzat să-l facă cunoscut, preferând să lase pe seama cititorilor și traducătorilor să-l reconstituie. Varianta în limba română o face în mod interesant și urmând intențiile autorului, ceea ce invită la reflecție dincolo de actul însuși al lecturii. Este încă un motiv pentru care această carte fascinantă merită să fie citită.
‘L’argent des autres’, Christian de Chalonge‘s movie, was one of the best films of 1978 in France, enjoying box-office success and receiving the two most important Cesar awards – for the best film and for the best direction. It is a political thriller inspired by two famous cases in France from the early 1970s, adapted from a novel by Nancy Markham, but the screenwriters (including the director and author of the novel) chose to remove any direct political allusion from the text. It is possible that the subject was still too recent and so well known to the public that direct references were unnecessary. At the end of the day, I think this decanting has done the film good for posterity, giving it a more general meaning and a still acute actuality 45 years after its making.
Henri Rainier is a bank clerk. Important enough to enjoy a generous salary, unimportant enough that his decisions are made only after he receives – over the phone in most cases – the approval of his superiors. He is a rather oblivious guy in appearance, very normative and dedicated to the system in which he operates. One of his daughters mocks him for the gray suits and black ties he wears at all hours and in all circumstances. His career is cut short the day he is fired, accused of not being vigilant enough and approving unsecured loans to a dubious tycoon. In a few minutes he is literally thrown into the street, with two boxes of personal belongings in his arms. Rainier decides not to give in, he knows he is innocent and will fight for his personal prestige and to regain his position in the bank. On his side are only his beautiful wife, a trade union activist and a lawyer. The entire banking system is against him. Gradually, he discovers that he had been chosen as a scapegoat to cover up a Ponzi scheme that was siphoning off the savings of hundreds or thousands of small bank customers. If the topic sounds familiar and pulled from last night’s news, that’s because this kind of fraud has been around for about as long as banks have been around. A theme, unfortunately, always current.
The sets play an important role in creating the atmosphere of the film and at the same time give it a retro feel. Vast file archives rooms have been replaced in recent decades by the memories of computer systems, but the bank buildings, with their impressive arcades, endless corridors, and massive, intimidating furniture, have remained just as crushing compared to human dimensions. The counterpoint is the futuristic setting in which the labor recruitment agency is placed, taken as if from a Kubrick film. The Kafkaesque predicament of the innocently accused hero, battling a system that seeks to annihilate him, is amplified by the shrill, unsettling music. Jean-Louis Trintignant, with his minimalist restraint and ambiguity is perfect as Rainier. I can only regret that Catherine Deneuve was not given more consistent lines, reducing the character to a luminous but insufficiently defined presence. On the other hand, Claude Brasseur and especially Michel Serrault are excellent in the roles of those who try to cover up their crimes by framing an innocent man. The ending leaves us to understand that even after the justice had its say, the main culprits remain unpunished and the real losers remain uncompensated. The system will remain the same.
I decided to see ‘Basse saison‘ primarily because of the presence in the cast of Emmanuelle Devos, an actress I admire enormously. I don’t think I’ve ever seen before a film directed by Laurent Herbiet, but he has a good record as a screenwriter, having written the scripts for the last three films of Alain Resnais, to whom this film is dedicated. I’m assuming that the filming was done during the pandemic. The film was released straight to television in late 2021. I’m generally pretty circumspect about feature-length fiction films that aren’t released theatrically, but I had and a few pleasant surprises when the low-character drama or comedy format and the minimalist approach imposed by the economics of filming for television suited the subject matter. In the case of ‘Basse saison‘, however, my fears turned out to be somewhat justified.
Carole and Richard are a couple in their 50s for whom almost everything seems to be going wrong. They are financially ruined and forced to live in his parents’ vacation apartment during the off-season. Richard’s attempts to sell such apartments as a real estate agent fail. Their marriage seems to be at an impasse and the stormy winter weather with rain, wind and cold doesn’t seem to do anything to improve morale. At the moment when Carole seems determined to climb the balcony to kill herself, Anthony appears in the story – a small gangster with an injured leg who turns out to be an old friend of Richard’s. Pursued by other villains, he proposes to the couple to recover some money from a house. In other words – a burglary. The proposal seems dubious, but the two have nothing left to lose, so they accept it. When everything goes wrong, is there room for life to go worse? Those who see the film will find out.
The idea would not be bad, and many comedies of this kind are based on the involvement of novices in robberies and conflicts between gangsters in which it is their ineptitude that saves them and is the main source of humor. The realization, however, is quite sloppy, especially at the level of details, and that makes the whole story a bit unbelievable. Emmanuelle Devos can do no wrong, and Eric Caravaca and Simon Abkarian are more than acceptable comic partners. The cinematography is excellent and the ‘winter by the sea’ atmosphere comes across the screen well. ‘Basse saison‘ is not great but neither a film to be avoided if you want to spend an hour and a half of light entertainment.
I’ve been looking forward to watching ‘Reste un peu‘, Gad Elmaleh’s semi-documentary and semi-autobiographical film ever since I saw some interviews and debates on the francophone televisions on the occasion of its release on screens in France a few months ago. The French Film Festival has now given me the opportunity to see the film and my expectations have been largely confirmed. Gad Elmaleh tackles the conversion of a Jewish character to Christianity, one of the most delicate themes of cinema with Jewish subjects, a theme that carries a painful historical charge and which, if not approached with a deep understanding of the subject, with delicacy and humor can easily fall into melodrama, stereotypes and other forms of bad cinema. The subject is present in films like ‘Fiddler on the Roof’ by Norman Jewison or in some of Woody Allen’s New York period films. In fact, it doesn’t take much imagination to picture Gad Elmaleh, the film’s hero, as a Woody some 40 years later, living out his dilemmas in a family of Sephardic rather then Ashkenazi Jews, in Paris’ Marais instead of Manhattan.
Actor/Stand-up-ist Gad Elmaleh stars as actor/stand-up-ist Gad Elmaleh who returns to Paris to visit his parents after several years of trying his luck in America. The roles of the parents are played by Gad Elmaleh‘s parents (the father is a professional actor, the mother is not). The joy of the reunion and family harmony are disturbed by the mother’s discovery, in her son’s luggage, of a statuette of the Holy Virgin. The parents’ worst fears are confirmed: their son is quite advanced on the path of conversion to Catholicism. It is not a typical conversion (are there typical conversions?) but on a Path strewn with many hesitations and doubts that seems to have been triggered from childhood by the ban on entering churches in the cosmopolitan and multi-ethnic Casablanca and by the fascination for Saint Mary. We will follow the winding spiritual path of the hero in the last weeks before the big event, a path sprinkled with discussions with relatives, friends, priests, monks and a nun, a rabbi and a rabbi woman. Almost all of them play the roles of their own characters, including the liberal rabbi Delphine Horvilleur, an impressing and charming figure in French Judaism. Gad’s parents are formidable. The only role “played” is that of the Orthodox rabbi, entrusted to a documentary director friend. The impression is of authenticity and freshness.
How should we watch ‘Reste un peu‘? From a secular and relaxed perspective, it can be considered a pseudo-documentary with an autobiographical note and with a lot of irony mixed with tenderness towards the two beliefs between which the character oscillates. Criticisms of religious establishments are not systemic but anecdotal. However, those involved in one or another of the religions will find – if they look for – reasons to be upset. To create a film with such a theme without offending anyone is ‘Mission impossible’. Like some of the Christian saints, Gad goes through a period of temptation, and how he will endure (or not) is interpreted very differently by the two faiths. Intentions are the best, and the hero of Gad Elmaleh‘s film faces temptation using detachment and humor as his main weapons. Filmgoers must resist the temptation to take the subject matter more seriously and humorlessly than the author did.
Fascinația mea pentru Saturn datează de pe la vârstă adolescenței. S-ar putea că interesul să-mi fi fost stârnit de lectura unei mini-monografii despre Francesco Goya, care avea pe copertă o reproducere a picturii ‘Saturn devorându-și fiul’, pe care multe decenii mai târziu aveam să o văd la Muzeul Prado. Tabloul este o replică pe pânză a uneia dintre cele 14 ‘picturi negre’ picate de Goya între 1819 și 1823 pe pereții ‘Vilei surdului’ în anii crepusculului său. El interpretează mitul grec al titanului Cronos (cunoscut sub numele de Saturn în mitologia romană) care îl mănâncă pe unul dintre descendenții săi. Temându-se de o profeție a Gheii, care prezisese că va fi detronat de unul dintre copiii săi, Saturn i-a mâncat pe fiecare dintre ei la naștere. Pasiunea pentru astronomie îmi fusese însă sădită cu ani înainte, în copilărie. Am fost unul dintre ‘copiii eclipsei’, adică unul dintre cei care, înarmat cu ochelari speciali sau sticle fumurii, au urmărit la orele școlii eclipsa totală de soare de la 15 februarie 1961. De atunci ochii îmi sunt îndreptați foarte des (prea des, zic unii și unele) spre cer. Iar Saturn, una dintre planetele gigantice ale sistemului nostru solar, continuă să furnizeze subiecte de observații, dispute, admirație.
Bolta cerească era pentru omenire unul dintre puținele repere stabile într-o lume plină de mistere și de pericole. Nu era o lume încremenită, dar periodicitatea temporală a dinamicilor stelare a fost înțeleasă ca destul de stabilă pentru a alcătui calendare, a numi constelațiile după zeii eterni ai Olimpuluir și a lega destinul oamenilor de stelele sub care s-au născut. Planetele mari, inclusiv Saturn, a șasea planetă a sistemului solar, au fost vizibile dintotdeauna, dar existența inelelor a fost bănuită doar începând cu secolul al XVII-lea. Galileo Galilei a fost primul care a observat inelele lui Saturn în 1610, folosind telescopul pe care îl inventase și-l construise, dar nu a putut să le identifice ca atare. El i-a scris ducelui de Toscana: „Planeta Saturn nu este singură, ci este compusă din trei părți, care aproape se ating și nu se mișcă și nu se schimbă niciodată una față de cealaltă. Sunt aranjate într-o linie paralelă cu zodiacul și cel din mijloc (însuși Saturn) este de aproximativ trei ori mai mare decât cele laterale”. El a descris inelele ca fiind „urechile” lui Saturn. Saturn își modifică însă înclinarea axei de rotație, iar în 1612 Pământul a trecut prin planul inelelor și acestea au devenit invizibile. Mistificat, Galileo a remarcat: „Nu știu ce să spun într-un caz atât de surprinzător … Și-a înghițit Saturn copiii?”. Și mai derutant a fost când inelele au devenit din nou vizibile în 1613. Mitul lui Saturn va reveni sub alte forme pentru a explica fenomenele legate de misterele planetei. ‘Urechile’ aveau să se transforme în inele în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când Christopher Wrenn, devenit profesor de astronomie la Colegiul Gresham din Londra, a emis ipoteza existenței unui inel, iar olandezul Christiaan Huygens a perfecționat-o, propunând modelul inelelor multiple. Confirmarea a venit când Roger Hooke, profesor de geometrie la același colegiu, a observat cu instrumente mai perfecționate inelele și a remarcat culorile lor diferite.
Inelele lui Saturn au continuat să ofere și în secolele următoare un frumos capitol de istorie a științei, în care modelele teoretice au fost permanent îmbunătățite, validate sau înlocuite conform rezultatelor observațiilor științifice făcute cu telescoape terestre și în ultimele decenii de sondele spațiale. În 1787, Pierre-Simon Laplace a demonstrat că un singur inel solid uniform ar fi instabil și a sugerat că ar fi vorba despre un număr de inele solide. În 1859, James Clerk Maxwell a demonstrat că niciun inel solid neuniform, multiple inele solide sau un inel fluid continuu nu ar fi stabile, ceea ce indică faptul că inelele trebuie să fie compuse din numeroase particule mici, toate orbitând independent în jurul lui Saturn. Studiile spectroscopice ale inelelor care au fost efectuate independent, în 1895, de James Keeler de la Observatorul Allegheny și de Aristarkh Belopolsky de la Observatorul Pulkovo au arătat că analiza lui Maxwell a fost corectă. Au urmat apoi sondele spațiale Pioneer 11 și Voyager 1 și 2. Cele șapte inele sunt numite alfabetic în ordinea în care au fost descoperite: A și B în 1675, de Giovanni Domenico Cassini, C în 1850, de William Cranch Bond și fiul său George Phillips Bond, D în 1933, de Nikolai P. Barabahov și B. Semeikin, E în 1967, de Walter A. Feibelman, F în 1979, de Pioneer 11, și G în 1980, de Voyager 1. Cele mai recente informații datează din luna februarie a acestui an și provin de la telescopul spațial Hubble. Acesta și-a îndreptat obiectivul spre Saturn după 14 ani de pauză în observații. La fel ca Pământul, datorita înclinării sale, Saturn are patru anotimpuri. Cu toate acestea, deoarece Saturn este mai îndepărtat în sistemul solar și are o orbită mult mai mare în jurul Soarelui, fiecare anotimp durează aproximativ șapte ani pământeni. Când inelele planetei se înclină spre soare, planeta trece printr-un echinocțiu, creând linii misterioase, cunoscute sub numele de spițe, care pot fi observate pe inelele sale. Aceste spițe vor deveni și mai proeminente pe măsură ce emisfera nordică a planetei se apropie de echinocțiul de toamnă, a cărui dată este 6 mai 2025. Natura lor nu este complet elucidată. Savanții de la NASA presupun, dar aceste supoziții vor trebui să fie confirmate de observații, că este vorba despre fenomene electromagnetice asemănătoare celor care creează aurorele boreale în regiunile cele mai nordice ale Terrei. „Câmpurile magnetice planetare interacționează cu vânturile solare, creând un mediu încărcat electric”, după cum estimează aceștia.
Fotografiile transmise în ultima jumătate de secol de sondele și telescoapele spațiale indică faptul că, dacă nu ar fi inelele, Saturn ar fi una dintre cele mai plictisitoare planete ale sistemului solar. Câte o furtuna de formă hexagonală și niște cicloane reci apar la polii planetei – dar suprafața sa este netedă și îi lipsește strălucirea benzilor colorate ale lui Jupiter, roșul ciupit al lui Marte, albastrul picant al lui Neptun, întunericul sufocant al lui Venus. Până și Luna pare să fi avut un trecut mult mai interesant, dovedit de cicatricile de pe suprafața sa. Esența misterului lui Saturn constă în istoria inelelor sale. Geneza exactă este încă neelucidată. Știm sigur doar că evenimentele au avut loc în ultimele 4,5 miliarde de ani. Despre ceea ce s-a întâmplat în acest răstimp, opiniile experților diferă. Ei se împart în două tabere. Primul grup sugerează că inelele lui Saturn sunt primordiale – adică s-au format împreună cu planeta în urmă cu mai bine de patru miliarde de ani. Celălalt grup suspectează că inelele sunt mult mai tinere, formate în ultimele câteva sute de milioane de ani. Conform acestei teorii, inelele sunt atât de tinere, încât, dacă dinozaurii ar fi avut un program de observații spațiale, ei ar fi văzut un Saturn fără inele prin telescoapele lor.
Ambele teorii au argumente solide și puncte slabe, și aceasta indică, poate, că soluția completă a misterului nu se află în posesia niciuneia dintre tabere. Deși sunt separate în timp de miliarde de ani, ambele povești au ceva în comun: un cataclism. Formarea inelelor a necesitat distrugerea unui obiect de gheață – o cometă, poate, sau o lună a lui Saturn. Cumva, acel obiect a ajuns prea aproape de Saturn, iar gravitația planetei l-a sfâșiat în nenumărate cioburi de gheață. O mică parte din aceste cioburi sunt mai mari decât casele; altele sunt infinit de mici. Cele mai multe sunt făcute din gheață de apă strălucitoare, curată, dar o bandă din inele este puțin mai întunecată. De-a lungul timpului, acele rămășițe distruse s-au organizat în sistemul de inele pe care îl vedem astăzi, care se întinde pe o lungime de aproximativ 300 de mii de kilometri, dar care are doar aproximativ 10 metri grosime. Teoria „inelelor vechi” susține că acel cataclism a avut loc în primele zile ale lui Saturn. Este mai probabil ca un obiect să fi intrat în zona gravitațională a unei planete în timpul tinereții Sistemului Solar. O versiune a acelei teorii sugerează că planetele gigantice nu s-au născut acolo unde le vedem astăzi; mai degrabă, au migrat în locațiile lor actuale și au declanșat o cascadă de fenomene de instabilitate printre obiecte mai mici care au ajuns să fie aruncate peste tot ca bile de biliard cerești. În timpul haosului copilăriei sistemului solar, nu ar fi fost greu pentru un corp înghețat să ajungă să pună un inel în jurul lui Saturn. Teoria „inelelor vechi” explică, de asemenea, cum unele dintre lunile lui Saturn s-au format din inele rupte care s-au răspândit suficient de departe de planetă, pentru a forma aglomerări solide. Prin urmare, unele dintre lunile care plutesc astăzi lângă marginile inelelor sunt făcute din același material. Problema este că inelele de gheață par prea albe sidefate, sau în alte cuvinte prea curate, pentru a fi vechi de miliarde de ani. Acesta este un contraargument pe care se concentrează tabăra „inelelor tinere”. După aproximativ patru miliarde de ani de ploaie cosmică ar trebui că inelele lui Saturn să arate la fel de murdare și neimpresionante ca acelea ale lui Jupiter. Dar dacă, în loc să zdrobească un obiect captat, Saturn și-ar fi distrus una dintre propriile luni? Două teorii recente sugerează că – la fel cum Goya a descris în tabloul său – Saturn, de fapt, și-a devorat unul dintre copii. Prima teorie, propusă în 2016, sugerează că, în urmă cu aproximativ o sută de milioane de ani, sistemul de sateliți ai lui Saturn a ajuns într-o poziție în care gravitația soarelui a împins lunile interioare pe orbite care se ciocneau, care în cele din urmă au fixat un inel de resturi în jurul planetei. Această teorie explică, de asemenea, suprafețele aparent netede, deci recente, ale mai multor luni saturniene, deoarece evenimentul de formare a inelelor le-ar fi distrus pe unele și le-ar fi făcut să se reformeze pe altele. A doua teorie, recentă, de la sfârșitul anului 2022, dă vina formării inelelor pe megaluna Titan a lui Saturn, care se îndepărtează încet de planeta natală. Cu câteva sute de milioane de ani în urmă, exodul cu mișcare lentă al lui Titan l-a pus în rezonanță gravitațională cu o lună ipotetică, pe care oamenii de știință o numesc Crisalis. Drept urmare, Crisalis a fost aruncată spre Saturn și pulverizată într-un inel.
Viitorul va confirma una dintre teorii sau va genera teorii noi, bazate pe observațiile instrumentelor din ce în ce mai perfecționate și chiar pe călătorii în spațiul planetei gigantice. Este pusă la încercare noțiunea confortabilă de permanență cosmică. Stelele explodează, meteoriții străbat cerul, și nici măcar peisajul planetelor nu este imuabil. Este deci posibil ca una dintre cele mai cunoscute priveliști ale sistemului solar – magnificele inele ale lui Saturn – să nu fi arătat întotdeauna în acest fel. De fapt, nu este numai posibil, ci este sigur. Chiar și inelele lui Saturn de astăzi, oricare ar fi originea lor, se dispersează. Subțierea lor este măsurabilă și măsurată. Peste multe milioane de ani, ele vor dispărea complet. Sau vor avea loc alte fenomene cerești care, poate, vor da naștere unor inele noi. Omenirea va continua să aibă ochii îndreptați spre ceruri, și unii dintre noi vor începe să devină o parte din etern mișcătoarea boltă.
P.S. Exact când scriu acest articol primesc o știre despre expoziția temporară ‘Cerul în mai multe lungimi de undă’, care se deschide începând cu data de 21 martie 2023, ora 14.00, la București, la Observatorul Astronomic „Vasile Urseanu” (Bd. Lascăr Catargiu, nr. 21). Vizitatorii vor putea vedea imagini ale cerului în mai multe tipuri de lumină: raze-X, infraroșu, radio, ultraviolet și gamma și înțelege cum ar arăta bolta cerească dacă am avea ochi sensibili la tipurile respective de lumină, precum și ce feluri de obiecte s-ar vedea. În expoziție sunt folosite imagini luate de telescoape spațiale și terestre, mozaicuri de imagini, toate proiectate pe bolta cerească pentru a ne arăta cum s-ar vedea cerul. De asemenea, vor fi explicate toate tipurile de lumină, cum se produc, cine le emite și se va face o incursiune în spectrul electromagnetic, adică în toate tipurile de lumină care există în Univers. Expoziția va putea fi vizitată până pe data de 30 septembrie 2023, de marți până sâmbătă, între orele 14.00–22.00 (duminică și luni închis).
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The best tribute we can pay to a departed filmmaker is to watch or rewatch his films. That’s what I’ve been doing for the past few weeks, since I learned that Michel Deville is no longer with us. In the filmography of the French director who died on February 16, ‘Le dossier 51‘ is considered a pinnacle. Rightly so. It is an excellently made film, well written (adapting a novel by Gilles Perrault), professionally acted by a team of not so famous actors (which is an advantage) and very original in terms of cinematic techniques. The subject is very relevant even today. We could almost say it’s a dystopian film. Michel Deville depicted on screen a world in which individuals are under constant surveillance, many decades before terms like ‘parallel state’ or ‘surveillance society’ entered the political lexicon. Of course, technology has evolved, but it is precisely the details related to the ‘advanced’ tracking techniques of the ’70s that give the film an air of retro-anticipation. If it had been made today, ‘Le dossier 51‘ could have been nominated for the César Awards (and would be too good a film for the Academy Awards) without the need to change a single frame.
The theme was not completely new in the cinematic landscape of the 70s. Other filmmakers had already tackled it, the most famous example being Francis Ford Coppola’s 1974 ‘The Conversation’ with Gene Hackman in the lead role. I do not hesitate to say that ‘Le dossier 51‘ is a film of the same caliber. The main character is a French diplomat named Dominique Auphal who is posted to the headquarters of an international organization based in Luxembourg. A secret and nameless organization tries to hire him and for this purpose builds around him a whole network of agents and a surveillance apparatus with the latest gadgets of conspiratorial techniques of those years. Auphal is given the code name 51, and his wife will be 52. The purpose of the whole action will be to find the weak points of his character or the shadows of his biography in such a way that ’51’ can be blackmailed and coerced into becoming an agent. No resource is spared and no scruples stand in the way of ‘services’. And whoever rummages finds something, even when it comes to the most honest and devoted diplomat.
‘Le dossier 51‘ is filmed in pseudo-documentary style. Watched today we can easily imagine that the archives of the mysterious secret service have been opened after almost half a century. Photographs, audio tapes and sequences filmed with a camouflaged camera are shown as pieces in the file. Around the middle of the film these are interspersed with sequences filmed from the perspective of the agents in charge of the pursuits and of those who interrogate the witnesses around Domique Auphal, his family and people from his past. The use of the ‘subjective camera’ technique (today called point-of-view / POV filming) was not entirely new, but Michel Deville used it extensively and integrated the scenes shot in this way with the other ‘documents’ in the file. The result is effective and expressive. We breathlessly follow the fate of the hero who appears mostly in photographs and tape recordings. Both the pursued and the pursuers – agents, informants and the all-powerful boss (‘Jupiter’) are designated by numbers or code names. In fact, the few scenes in which those overseeing the heroes’ destinies appear towards the end of the film are the weakest scenes. Faceless cops are the most effective and feared. The victims, the subjects of the surveillance, may be heroes in the film made 45 years ago, or it may be any of us today.
The name of the English director Charles Crichton is almost automatically associated by many with ‘A Fish Called Wanda’, the sparkling comedy from 1988. However, that was practically the last fiction film made by the director who was then 78 years old and was at the end of a career in who had directed more than 50 films in various genres from comedies to thrillers and had also put his name on some memorable creations of British television, including episodes of the cult series ‘The Avengers’ in the 60s. 36 years before this latest success, Crichton had directed a gem of a black-and-white film called ‘Hunted‘ starring Dirk Bogarde, one of his favorite actors, alongside a six-and-a-half-year-old blond boy who filled the screen, like any child actor of great talent. In one hour and 20 minutes, Crichton has created a believable and humane story and captured, better than any documentary of the era, the image of an England struggling to recover from the destruction and human trauma of war.
Alfred Hitchcock emerged in the English film school, but had crossed the ocean over a decade before 1952. I think that he appreciated and would have signed the first few minutes of ‘Hunted‘ without hesitation. It’s an exceptional introduction. A boy of about six runs through the streets of London with a teddy bear in his hand. He carelessly crosses the street and is almost run over by a carriage pulled by two stallions. He continues to run and takes refuge in a building in ruins. There he comes across a man smoking a cigarette next to a corpse. We understand that he had just killed another man. The child freezes and drops the toy from his hands. The man takes his hand and the two leave together – the killer and the only witness to the crime.
Chris, the murderous man, had as motive for his crime the infidelity of his wife, who had taken advantage of the long absences due to his profession as a sailor to cheat on him. Robbie, the little boy, had good reasons to run away from home where he was being abused by his adoptive parents. The dependence between the two turns into a relationship of friendship and mutual support. They are fugitives and cross England from south to north, reaching the sea that may open the gate of salvation for them. All is shot with documentary simplicity and authenticity by Eric Cross, one of the best-known and most prolific cinematographers of English pre- and post-WWII films. Italian neorealism is not far away. Jon Whiteley is amazing as the little boy. Child actors usually charm and conquer through naturalness and sincerity, in his case an extraordinary expressiveness is added. Chris and Robbie’s relationship never descends into melodrama. ‘Hunted‘ is a simple and moving film, a beautiful combination of film noir and road movie, a gem in black and white.
Printre produsele vizuale devenite populare pe rețelele sociale există unul care pe mine mă fascinează. Este vorba despre ‘hărțile dinamice’ care acoperă o zonă geografică într-o perioadă istorică determinata și descriu evoluția frontierelor, alianțelor, zonelor de influență. Putem vizualiza astfel, de exemplu, istoria creșterii și a decăderii Romei cu cele patru perioade principale ale istoriei sale de la 753 BC până la 476 AD, frontierele Europei moderne cu formarea statelor naționale în secolul 19, fronturile și bătăliile principale ale celor două războaie mondiale, sau evoluția țărilor românești de la voievodate până la România contemporană. Câteodată este vorba și despre alianțe – organizații politice și pacte militare –, care și ele se redesenează continuu. Urmărind aceste filme sau clipuri video constatăm imediat că există perioade de stabilitate și perioade de dinamică intensă. Ne aflăm, cred, cam de un deceniu, într-o asemenea perioadă de schimbări. Frontiere naționale sunt contestate și alianțele trec prin regrupări semnificative. Astăzi vom discuta în cadrul rubricii CHANGE.WORLD despre una dintre aceste redesenări ale hărților geopolitice și economice a cărei importanță globală nu poate și nu trebuie să ne scape.
România nu se află nici ea în afara acestor dinamici politice, economice și militare ale Europei și ale lumii. Din primăvara anului 2004 țara noastră face parte din NATO și de la 1 ianuarie 2007 este membră a Uniunii Europene. O importanță crescândă este acordată de experți și de comentatorii politici Formatului București sau Celor 9 de la București (Bucharest Nine) – cele nouă foste state comuniste sau republici ale URSS care fac acum parte din Uniunea Europeană. Revista ‘The Economist’ le-a dedicat un amplu articol într-unul dintre numerele sale recente, subliniind faptul că, în contextul conflictului din Ucraina și al antagonismului crescând dintre Rusia și Europa, importanța și influența politică, economică și militară a acestor state devine un factor definitoriu pentru stabilitatea și pacea continentului. Privirile noastre se îndreaptă însă din ce în ce mai mult spre Asia, acolo unde pare să se contureze frontul principal al reînvierii Războiului Rece și unde se află și focarele unui potențial conflict de amploare chiar mai mare. Pe hărțile alianțelor internaționale apare – deocamdată neoficial – un nume nou pe care este bine să-l învățam: Altasia.
Doua dintre evoluțiile principale ale ultimilor ani pun sub semnul întrebării fundamentele unui model economic global dominant în ultimii 40 de ani. Venirea la putere a președintelui Xi Jinping în 2012, confirmată și extinsă în 2022 dincolo de cei zece ani tradiționali în istoria recentă a Chinei, și linia ambițioasă urmată de acesta având ca scop poziționarea Chinei ca o supraputere economică, militară și politică, dominată de ideologia și aparatul birocratic al Partidului Comunist a dus la o schimbare radicală a relațiilor politice cu Statele Unite. Începând cu 2016, acestea se află într-o degradare continuă, caracterizată de războaie vamale, boicoturi economice și agravarea divergențelor politice. Pandemia COVID-19 care și-a avut originea (în împrejurări încă neelucidate) în China și politica diferită (‘zero covid’) de combatere a acesteia adoptată de China au dus la lungi perioade de izolare economică și de încetinire a fluxului de mărfuri, până la strangulare totală în unele perioade. Modelul economic cu lanțuri de aprovizionare care își au sursa sau trec prin China s-a dovedit a fi fragil și a dus la crize în furnizare în domenii diverse, de la electronică de consum și automobile până la textile și materii prime. Este necesar să fie pregătite alternative, dar asta nu este ușor. În 2021 un trilion de dolari de mărfuri din cele 3,3 trilioane exportate global peste granițe în domeniul electronicii de consum și componentelor și subansamblelor care sunt folosite în producție își aveau originea în China. Mai mult, piața chineză însăși reprezintă un potențial uriaș, cu sute de milioane de consumatori progresând din straturile economice mai sărace (mediul rural și proletariat urban) spre clasele mijlocii. Trebuie curaj și inventivitate pentru a găsi alternative, ca să nu mai vorbim de a ocoli economia chineză în context global.
Căutarea surselor de producție alternative și construirea lanțurilor de aprovizionare competitive sunt procese care au început înainte de 2020 și nu sunt toate legate de pandemie. Unul dintre motive este că producția în China nu mai este nici pe departe cea mai ieftină. În ultimul deceniu, între 2013 și 2022, salariul mediu în producție în China s-a dublat, ajungând la 8,27 dolari/oră. Alt motiv este procesul de ‘decuplare tehnologică’ chino-americană, care face ca o parte dintre semiconductoarele cele mai avansate și produsele bazate pe ele să nu poată fi accesate de și dinspre China. Firmele japoneze au fost primele care au inițiat mișcări în această direcție. Între 2020 și 2022, numărul firmelor japoneze care operează în China a scăzut de la13 600 la 12 700. Sony a decis la începutul acestui an să-și mute producția de aparate de filmat și de fotografiat din vestul Chinei în Tailanda. Samsung din Coreea de Sud și-a redus forța de muncă din China cu mai bine de două treimi din 2013 încoace. În fine, Dell – firmă americană – intenționează să sisteze folosirea de componente fabricate în China începând cu 2024. Trebuie menționat însă încă un fapt. Aceste reduceri de activitate în China se petrec tocmai într-o perioadă în care normele de calitate și eficiența producției în această țară ating, din toate punctele de vedere, parametri competitivi cu cei din centre de producție americane sau europene. În plus, un sector universitar și de cercetare din ce în ce mai activ și bine conectat la producție furnizează industriei chineze avansuri în procese tehnologice care o propulsează în fruntea producției mondiale din punct de vedere calitativ, și nu doar cantitativ. ‘Made in China’ s-a transformat în multe domenii dintr-o stigmă într-o garanție a calității.
Încotro se îndreaptă firmele care părăsesc China sau își reduc activitatea economică acolo? Răspunsul este de cele mai multe ori Altasia. Nicio țară nu poate concura singură cu baza de producție a Chinei. Luate împreună însă, grupul de țări și zone industriale care începe la Hokkaido și se întinde în restul Japoniei, în Coreea de Sud, Taiwan, Filipine, Indonezia, Singapore, Malaezia, Tailanda, Vietnam, Cambodgia, terminându-se în vestul Indiei, la Gujarat, furnizează un răspuns care trebuie să fie luat în considerare. Oferta este diversă. Japonia oferă resurse financiare și o forță tehnologică și de cercetare de prim rang. India, Malaezia, Filipine, Tailanda și Vietnam au resurse umane relativ ieftine. Media prețului orei de muncă în aceste țări este sub 3 dolari/oră. Forța de muncă totalizează 1,4 miliarde de oameni, depășind-o pe cea a Chinei (sub 1 miliard). Între aceștia se află 155 de milioane de oameni cu vârste între 25 și 54 de ani care au pregătire academică superioară. Deja țările Altasiei sunt o forță de export redutabilă. În anul financiar încheiat în septembrie 2022, ele au exportat spre Statele Unite marfă în valoare de 634 de miliarde de dolari, depășind exporturile Chinei care se ridicau doar la 614 miliarde de dolari.
Forța competitivă a Chinei se bazează pe faptul că întreaga sa industrie se află într-o singură țară în care nu există bariere interne, iar normele și profilul de producție sunt impuse centralizat. Pentru a contracara acest dezavantaj, țările Altasiei trebuie să creeze alianțe economice și să adopte standarde tehnologice pe măsură. India, Bangladesh și Taiwan au creat o piață comună unică, dar aceasta include și… China. Brunei, Japonia, Malaezia, Singapore și Vietnam participă într-o altă alianță transpacifică din care fac parte Canada, Chile, Mexic și Peru. Eliminarea barierelor și alinierile tehnologice se fac și prin investiții. Firmele japoneze și sud-coreene investesc în Brunei, Cambodgia, Indonezia, Laos, Malaezia, Filipine, Singapore, Tailanda și Taiwan prin intermediul organizației ASEAN. Rezultatele încep să se vadă. Apple, de exemplu, foarte dependentă de producția în China, schimbă și ea strategia. În anul 2022, doar un iPhone din 20 era fabricat în India. În 2025 aceasta proporție va fi 1 din 4. În acest context trebuie, cred, apreciate și alianțele strategice încheiate de România cu Coreea de Sud și cu Japonia. Această nouă zonă economică de pe harta lumii va crește în importanță în anii viitori. Altasia nu va înlocui China peste noapte și acest lucru nu se va întâmpla nici măcar curând. Nici nu cred că este în avantajul sau interesul uneia sau alteia dintre părți ca separarea economică în blocuri să fie totală. Dacă și când conflictele se vor atenua, revenirea la o globalizare sănătoasă și în beneficiul tuturor trebuie să rămână o posibilitate. Până atunci însă, să înțelegem unde este locul și care este rolul Altasiei pe noua hartă a alianțelor mondiale.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The American remake was released on screens a year ago. I did not get to watching it yet, and I’m not sure if I will soon. ‘Eaux profondes‘, the 1981 adaptation of the novel ‘Deep Water’ (this is also the name of the film in its English distribution) by Patricia Highsmith is too good a film to risk changing my impression. The director is Michel Deville, the French director who left us a few weeks ago, and the lead roles are played by Jean-Louis Trintignant and Isabelle Huppert. ‘Eaux profondes‘ is an excellent opportunity to see again Trintignant (who also disappeared last year) at the peak of his career, Huppert (who turned 70 a few days ago) while becoming a star and at her supreme physical beauty, and to appreciate Deville‘s professionalism and inventiveness in the decade in which he directed his best films.
The story in the American writer’s novel is moved to the island of Jersey, a territory of the British crown located about 19 kilometers from the coast of France. The landscapes are, of course, spectacular, and the location is also a good opportunity for Michel Deville to shoot in British objective-realist style. Vic is a perfume maker, his wife Melanie is many years younger and the couple have a six-year-old daughter. Apparently they are a happy couple and a very liberal one in their behavior. Melanie openly flirts and dances at parties with the men she meets, under the indulgent gaze of Vic, who prefers to read, play chess with himself, and raise snails in his garage. When Melanie’s adventures begin to materialize, Vic begins to react in an original way – he threatens his rivals with murdering them. From threat to deeds the road is not too long, and crime can be the best proof of love.
What we see on the screen is a real hell, if we judge the relations between the two spouses according to the accepted norms. Michel Deville films everything in an objective and detached style. The characters hide a lot of darkness and many details remain incompletely clarified. Why is Melanie acting this way? Boredom, Ana Karenina syndrome or the feeling that the relationship between the two has reached an impasse that cannot be overcome? How should we interpret the ending, which is changed from that in Patricia Highsmith‘s novel? The audience’s feeling of discomfort is accentuated by the excellent soundtrack that combines dance music, aggressive jazz and Manuel de Falla’s harpsichord concerto, but also by the presence of the little girl who witnesses many of the conflict scenes. Michel Deville has created a cool and unsettling film, one that viewers won’t soon forget.
