There is a scene in ‘L’innocent‘, the 2022 film directed by Louis Garrel, that I found extremely strong. Garrel plays the title role and his hero is named Abel, as in all four films written and directed by him so far. Abel along with his best friend Clémence must attract the attention of a refrigeration truck driver in a restaurant at a roadside stop, and keep him busy while their accomplices execute a burglary. Things don’t go exactly according to plan, and although they rehearsed the scene like good amateur actors, the two have to improvise a dialogue. What spontaneously occurs to both of them is to confess their feelings to each other. Reality mixes with theater in this film and this scene is symbolic. Unfortunately this beautiful idea is forgotten or abandoned towards the end in favor of a more commercial and conventional cinematic approach. If the whole movie was up to this scene, this would have been a great movie. As things stand, we are only dealing with a pleasant but uneven entertainment, which left me with a feeling of slight failure.
Sylvie Lefranc is an actress who has been organizing theater workshops in prisons for over two decades. In one of these occasions she meets Michel, who is nearing the end of a five-year sentence for burglaries. The two fall in love and marry in prison shortly before Michel’s release. For her it is the third marriage in the last ten years, for him an opportunity – apparently at least – to start a new and different chapter in life. Sylvie’s son Abel is very stressed by his mother’s new marriage, suspects Michel of continuing his illegal activities and does everything he can, together with his friend Clémence, to stop and later break up his mother’s relationship. Abel also has a complicated history. He is a widower, his wife died in a traffic accident in which he was also involved, and Clémence was the best friend of the missing wife. In addition, Michel has surprises in store for everyone. On the one hand, he seems to be genuinely in love with Sylvie and does everything to make her life beautiful and fulfill her wishes and dreams. On the other hand, Abel’s suspicions may not be unfounded.
All four main characters of the film do what they do out of love, but most of the time they do the wrong thing, which complicates them and those around them. This is the main comedic effect of the film and the story works quite well for about two-thirds of the film. However, the screenwriters could not avoid a classic trap: they succeed in complicating their heroes lives and getting them into impossible situations, but they don’t know how to credibly resolve these situations. In this case, Louis Garrel and his colleagues changed the tonality, and from a social and family comedy the film becomes a heist thriller with an ending – demonstratively symmetrical with the beginning of the film – which looks forced and unbelievable. Despite this problem, I would recommend the film for its relaxed approach, for the interesting ideas in its first part and for the performances of the actors: Garrel himself with his Abel full of good intentions that he cannot turn into deeds, Noemi Merlant with another role (Clémence) that confirms her in the first ranks of today’s young and talented French actresses, and Roschdy Zem once again flaunting his dangerous charisma. ‘L’innocent‘ could be more, but even so there are enough and good reasons to watch it.
Numele Cleopatrei Lorințiu îmi era cunoscut de multă vreme. Aproape că îmi vine să folosesc expresia mult prea erodată de folosințe mai mult sau mai puțin potrivite – ‘dintr-o altă viață’. O știam din paginile revistelor culturale și din ședințele cenaclurilor literare din Bucurestii anilor ’70 și ’80, deși nu îmi amintesc să ne fi întâlnit personal în acele vremuri. Au urmat ani și decenii de schimbări mai mult sau mai puțin revoluționare în viețile noastre și în țările în care am trăit și prin care am trecut. Întâlnirea adevărată s-a petrecut între 2018 și 2022, când dânsa a deținut funcția de directoare adjunctă a filialei Tel Aviv a Institutului Cultural Român. O perioadă complicată în care s-au combinat cultura și pandemia, activități și personalități interesante și intrigi și dezbinări, din păcate existente și în comunitățile românești și în cele israeliene. Pentru cei care, ca mine, preferă de multe ori să filtreze amintirile bune și să păstreze în memoria – limitată în capacitate, ca orice memorie – ceea ce merită să fie păstrat, au rămas câteva seri memorabile la sediul ICR din Bulevardul Regele Saul din Tel Aviv, alte câteva evenimente Zoom în perioadele în care viețile noastre se transformaseră în virtuale și noi în propriile noastre avataruri, precum și câteva remarcabile interviuri cu personalități ale artei, culturii, științei din Israel care sper că au fost păstrate și sunt încă accesibile pe undeva. Și acum, la mai puțin de un an de la despărțirea cauzată de finalizarea unicului ‘mandat’ în Israel al ambasadoarei culturale Cleopatra Lorințiu, a apărut această carte.
Volumul ‘Zboruri secrete’ publicat în 2022 de editura ‘Ecou Transilvan’ este o culegere de texte care aparține unui gen pe care l-aș numi ‘miscelaneu’. Sunt adunate intre copertele cărții ‘frânturi de gânduri, interviuri, contemplații, însemnări sau chiar scurte notații aruncate în eter’. Am citat din introducere și aș adăuga – last but not least – și cele câteva poeme. Fiecare text are și un subtext și bănuirea ‘secretelor’ face parte din plăcerea lecturii acestei cărți. Cleopatra Lorințiu nu este singura poetă sau scriitoare care folosește acest procedeu, considerând adunarea textelor disparate într-o carte drept o formă mai sigură de păstrare a acestora în memoria colectiva decât – să zicem – postările pe rețele sociale sau întreținerea unui blog personal. Mărturisesc de la început că m-au interesat în mod deosebit notele, portretele și amintirile legate de perioada petrecută în Israel, dar în totalitatea sa, volumul oferă o imagine mai larga a preocupărilor poetei, jurnalistei și activistei culturale care este Cleopatra Lorințiu, a amintirilor despre perioade trecute și despre oameni care au fost semnificativi și pentru ea, dar și pentru literatura și cultura română.
Două dintre aceste persoane și personalități au fost semnificative în biografia ei și au staturi publice importante în literatura noastră. Ștefan Augustin Doinaș a fost unul dintre cei care i-au descoperit talentul și i-au susținut debutul. Câteva decenii mai tărziu, în perioada în care lucra pentru Televiziunea Romana, poeta i-a luat un amplu interviu filmat. Textul acestuia este preluat în volum împreună cu o colecție de amintiri și sentimente despre legăturile complexe cu Doinaș și cu soția acestuia, fosta mare balerină Irinel Liciu. Au trecut încă mai bine de două decenii de la acel moment și reașezarea valorilor ca și judecarea trecutului după normele prezentului par a fi o temă recurentă. În cuvintele lui Doinaș:
‘În 1964 am debutat editorial cu o parte din poeziile pe care le scrisesem înainte. Volumul meu de poezii fusese prezentat în 1947, când eram student la Cluj, la un concurs de poezie de către Negoițescu. Din juriu făceau parte Mircea Damian, Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu și am primit Premiul “E. Lovinescu” pentru volumul “Alfabet poetic”. Atunci au mai fost premiați: Petru Dumitriu, Radu Stanca, Horia Lovinescu; toți eram scriitori tineri, ne-am dat seama foarte curând că trebuie să facem niște concesii ca să ne realizăm. Ajunsesem la concluzia că ori facem lucrul acesta, ori facem fiecare lucrul de la care am venit, iar la țară, și facem pe dascălii de țară. Dar boala noastră era literatura. Și atunci am făcut compromisurile pe care le-au făcut o mulțime de oameni, nu mă laud cu ele, dar nu mă pot justifica altfel decât că nu voiam să dispar pur și simplu din literatură. Și atunci am scris și lucruri care se cereau a fi scrise pe vremea aceea, poeziile progresiste.’ (pag. 29)
Ar fi multe de glosat pe marginea acestor afirmații, a deciziei de ‘a scrie și lucruri care se cereau a fi scrise’ pentru ‘a nu dispare pur și simplu din literatură’. Cleopatra Lorințiu nu judecă, nu în spațiul acestei cărți în orice caz. Tema re-evaluării trecutului revine însă în mai multe locuri. Un alt capitol îi este dedicat artistei în sculptură monumentală Gabriela Manole Adoc, autoarea între altele al unuia dintre reperele semnificative ale Iașiului, monumentul Independenței României, inaugurat festiv în perioada ceaușistă. În cazul acesteia, autoarea nu ezita să compare ‘demolarea’ personală și artistică pe criterii ideologice practicată în perioada post-revoluționară cu cea din vremurile de început ale dictaturii comuniste:
‘Tot mai multe voci care se pretind a fi “îndreptățite”, pasămite, de conjuncturi politice, încep să “atingă”, să denigreze, să ironizeze ori chiar să puna la colț mari artiști contemporani. Când la un moment dat citeam despre abuzurile de acest fel săvârșite în anii cincizeci la adăpostul “vigilenței” sovietice ilogice, aceste excese ni se păreau fie ceva de coșmar (cum și erau, au existat procese celebre de punere la colț a marilor artiști!), fie ceva atât de desuet încât părea irepetabil. Ce forță politică ar fi putut să vină cu atât primitivism încât să repete acele greșeli grobiene? Ce acoliți și-ar fi putut asuma orobila funcție de “lichidatori”, comisari infatuați și incapabili de ceva ei însuși, biete cozi de topor în slujba unui sistem desuet, penibil și incult, rușinos și inadvertent cu sfârșitul de mileniu. Și uite că sunt. Demolarea a devenit unul dintre felurile meniului politic de astăzi. “Demolarea” celor care sunt, care au operă, vii sau morți, n-are importanță.’ (pag. 132)
În alte pasaje, legate de alte personalități, aprecierea activității lor trecute este făcută dintr-o perspectivă care poate părea că lunecă spre nostalgism. De exemplu în textul dedicat Anei Aslan:
‘Sigur, s-a mai scris și se va mai scrie despre cercetările și tratamentele efectuate de Ana Aslan, despre aventura vieții sale, despre șansa ca aceste cercetări să fi avut suportul unui stat, al unui mecanism instituțional (de remarcat câtă lume azi, din lașitate sau comoditate, trece sub tăcere totală eforturile, lucrurile bune dintr-un trecut istoric, cultural și științific nu prea depărtat, doar de hatârul acelui captatio benevolentiae în fața unor judecători de circumstanță care și-au făcut din negare și denigrare trambulina carierei lor …)’ (pag. 183)
Sau în textul dedicat lui Vasile Nicolescu:
‘Critica de interese partizane, oamenii răi nu stiu decât să puna etichete, reproșându-i că avea o poziție importantă în cultură. Când existenta lui ar putea pur și simplu dovedi faptul că acel regim știa ce înseamnă accesul la cultura universală și profunzimea.’ (pag. 212-213)
Această ultimă afirmație obligă la distanțare. Cred că este evident că nimic nu este dovedit și că asemenea concluzii nu pot fi trase dintr-un singur caz sau din câteva cazuri personale. Fără îndoială, au existat și valori care au reușit să se afirme și în perioada dictaturii, dar multe dintre ele au făcut-o nu datorită ci în pofida regimului. Dacă regimul comunist va fi știut ce înseamnă cultura universală, accesul la aceasta în condițiile cenzurii și a comunicațiilor supravegheate a fost permanent selectiv, limitat și controlat ideologic.
Cealaltă personalitate apropiată autoarei, căruia îi sunt dedicate pagini frumoase și pline de sensibilitate este Gheorghe Tomozei, Tom, cel care i-a fost primul soț și tovarășul de idei și poezie. În opinia Cleopatrei Lorințiu, succesul evocării într-o carte de mare succes a lui Nicolae Labiș, prietenul și colegul de generație și de școală de literatura, umbrește în mod nedrept poziția lui Tomozei ca unul dintre poeții importanți ai generației sale.
‘Puțini scriitori români contemporani au fost atât de preocupați, de frământați de gândul posterității, al imaginii publice, de statutul și rolul lor în literatură precum Gheorghe Tomozei. El face parte dintr-o lume scriitoricească formată odată cu ceea ce era “noua lume” de după război, cu avânturile, utopiile, naivitățile, contradicțiile și constrângerile ei, cu simțul datoriei și al responsabilității în “cetate”, cu influența benefică și respectată a înaintașilor, o lume care cocheta uneori cu idei noi, dar și cu speranța înlăturării unor opreliști. O lume scriitoricească trăind cu obișnuința unui statut câștigat în societate prin literatură, mai mult sau mai puțin subordonată cerințelor politice ale vremii. Nu are rost să judecam noi această lume, nici să o etichetăm. Putem să încercăm să o înțelegem și să alegem valoarea înlăuntrul întregului, căci nu puține au fost lucrurile de valoare care s-au scris și s-au publicat. Cu timpul, anumite atitudini, idei exprimate, elemente de cod artistic și civic vor fi din ce în ce mai greu de înțeles de un posibil public cititor ce ar binevoi, să zicem, să parcurgă cărțile acelor vremi.’ (pag.41-42)
‘Cineva va scrie, sper, până la urmă ‘Viața lui Gheorghe Tomozei’. Sper să fie cineva de bună credință, iubitor de literatură și de poeți, cineva care să știe să se scufunde într-un timp și să îl înțeleagă așa încât paginile superbe scrise de el să ajungă la cititor, iar viața sa, dedicată numai și numai literaturii, să nu fie uitată. Cred că asta și-ar fi dorit.’ (pag. 50)
Cleopatra Lorințiu scrie din suflet, și de cele mai multe ori subiectele notelor, amintirilor, interviurilor ei sunt oameni pe care îi apreciază și pe care de multe ori îi iubește. În contrast cu evocările pozitive putem găsi însă și expresii ale traumelor și frustrărilor personale. Acestea tot din suflet vin, și prezentarea lor în contrapunct se întâmplă de câteva ori în textul volumului. Principala sursă de dezamăgire sunt conflictele și persoanele cu care autoarea a avut de-a face în cadrul activității sale de ‘funcționar cultural’ (exprimarea îi aparține). Nu sunt menționate nume, dar frustrarea este evidentă. Aflându-se la Muzeul Janco-Dada, din satul artiștilor Ein Hod, acolo unde Marcel Iancu, ajuns în Israel și devenit unul dintre artiștii importanți ai tinerei țări a întemeiat o exemplară comunitate a artiștilor, ea compară entuziasmul tinerilor care au revoluționat arta punând bazele revoltelor modernismului secolului 20 cu închistarea birocratica în care ea însăși activează cu un veac mai târziu:
‘Confruntată cu disperarea funcționărească, dar kafkian-funcționărească de a “organiza” întâmplări așa-zis culturale, nu cu mintea și gustul meu, ci cu maniera impusă prin prisma unui angajament social … un fel de exercițiu la sol cu figuri impuse. Tipul acesta de evoluție te face să te gândești mereu la ceva de felul “las’, că voi spune eu la un moment dat ce vreau, ce pot, ce trebuie, ce merita, atunci când voi fi Liber” … Așa să fie?’ (pag.71)
În alta parte, contrapunctul este oferit de prietenia cu minunatul intelectual care este profesorul Jean Jacques Askenazy, care a început ca o colaborare și a devenit mult mai mult decât atât:
‘Prietenia a debutat cu discuții înflăcărate, cu un front comun al nostru împotrivă stupidității și mărginirii unor personaje care se bucurau de girul “autorității”, reprezentanți ai unei atitudini culturale în derivă din Romania căreia nu îi pasa de cultură și profunzime, ci doar de trocuri politice și interese jalnice. Timpul îi va judeca, viață le va cere socoteală.’ (pag. 106)
Frontul comun la care se referă autoarea se confruntă cu problemele interne ale reprezentanței culturale românești, dar și cu dezbinările micii (și în descreștere numerica) comunități a intelectualilor de limbă română în Israel, o comunitate care pare uneori că are în rândurile sale mai mulți scriitori decât cititori. Echidistanța față de aceste disensiuni, greu uneori de înțeles chiar și pentru cei care trăim aici, este de dorit dar foarte dificil de păstrat.
Îmi îngădui aici o observație personală, ca participant și asistent din public al unora dintre activitățile pe care doamna Cleopatra Lorințiu le-a organizat aici, în Israel. Chiar dacă din cele scrise în carte reiese că dânsa a plătit un preț personal și a trebuit să lupte cu obstacole invizibile participanților, aceasta nu s-a simțit nici în calitatea sau profunzimea dezbaterilor și nici în tonul cald cu care le-a însoțit în comentare sau moderare. Paginile în care evocă persoanele și personalitățile cunoscute de aici sunt însoțite de aceiași empatie. Am citit cu plăcere mini-portretele unor intelectuali și artiști de excepțională calitate cum sunt Moshe Idel, Jean Jacques Askenazy, Vladi Aron, Bella Rosenbaum, Arie Lamdan.
‘Mă opresc aici, căci numărul plasticienilor pe care i-am cunoscut, de a căror expoziție m-am ocupat în felul meu și despre care am scris și publicat texte e mult mai mare. Am visat împreună cu Editura Saga o carte-album despre ei, în română și ebraică, tradusa de entuziastul Avi Magid. Dar nu a fost să fie. Impresiile s-au risipit ca un abur frumos de funigei într-o seară de toamnă și au mai rămas doar aceste frânturi de amintiri.’ (pag.171)
Nu cred că este prea târziu pentru această carte să vadă lumina tiparului și să ajungă în bibliotecile iubitorilor de artă și cultură din Israel și România. Ar fi o extraordinară contribuție care ar deveni un document pentru un moment de întâlnire dintre școlile artistice din România și Israel, care continuă o tradiție simbiotică începută la mijlocul secolului al 19-lea de pictorul Constantin Daniel Rosenthal. Adunarea frânturilor de amintiri și aducerea lor între paginile cărților reprezintă o activititate demnă de tot respectul. Este ceea ce a făcut deja Cleopatra Lorințiu și în acest volum. Ca pasionat și profesionist al comunicării internetice, nu pot să nu recunosc și valoarea culegerii, prelucrării și sintetizărilor textelor create inițial pentru spațiul virtual al blogurilor și al rețelelor sociale.
Sunt inserate în carte câteva frumoase poeme, ale Cleopatrei Lorințiu și ale altora. Îmi permit să-l preiau aici pe cel intitulat ‘Peste briza de seară’, care surprinde excelent atmosfera și vibrația locurilor de pe acest mal al Mediteranei. Îndrăznesc să-l definesc ca pe o contribuție a poetei la poezia israeliană de limbă romana.
‘Oraș de Mediterană!
palmierii / curmalii / măslinii tăi
îmbătătoare verbina-nflorita și luna
pe jumătate în noapte
picură un ceva în firea mea.
Și peste briza de seară
aduce-mplinirea
unor visuri de tinerețe.
Căci oleandri-nfloriți mă-nconjoară
acum. (O, nu spune din ceruri că-i prea târziu…)
Spune din adâncul făpturii mele
din pozele gălbenite, din freamătul
acestor oameni tineri
ce-și cer dreptul la clipă.’ (pag.201 – 202)
Câteva observații despre ediție. Este vizibilă, din păcate, graba alcătuirii cărții și faptul că au fost sărite etape de corectură. Deranjează, desigur, numărul mare de erori tipografice, dar apar și câteva gafe mai grave. De exemplu, în capitolul ‘Kastenbaum Saga’ numele eroului din text este transcris în patru ortografieri diferite. Tot acolo Ministerul Absorbției este rebotezat ca Ministerul Emigrării (ori absorbția și emigrarea sunt procese antagoniste). Cea mai stridentă dintre greșeli este însă transcrierea eronată (la pagina 43) a frumosului nume al volumului publicat în 1981 de Gheorghe Tomozei – ‘Manuscrisele de la Marea Moartă’ în loc de ‘Manuscrisele de la Marea Neagră’.
Mărturisesc că am citit ‘dintr-o suflare’ cartea Cleopatrei Lorințiu. În paginile ei am cunoscut-o mai bine pe poetă, pe ambasadoarea culturală, pe omul de calitate cu care am avut șansă să mă întâlnesc. Sunt convins că mulți dintre prietenii ei din Romania, Israel și alte parti ale lumii vor dori să-i împărtășească ‘zborurile secrete’ și sper că această carte va fi punctul de plecare al altor cărți la fel de consistente și de interesante, care vor dezvolta în profunzime multe dintre subiectele abordate.
‘Retour à la vie‘ is a very interesting film from many points of view. Made in 1949 it is one of the first films in the history of cinema (maybe the first?) to bring together several segments made by different directors and addressing a common theme. This theme is the return of the French prisoners of war and deportees after many years of captivity during the Second World War, with the personal traumas suffered by each and their effects, but also with how French society knew and could receive them. A few years after the end of the war itself, approaching this theme was an act of courage, because the meeting between those who had returned after years of suffering in which time had seemed to stand still for them and the rest of the French – who had gone through war, occupation and for some also collaboration – was not an easy and necessarily festive one. It is the first fairly frontal approach in many ways to one of the difficult aspects of French history during the Second World War. Discussions of collaborationism and complicity in the Holocaust would come much later, these aspects are not addressed in the film.
The film is divided into 5 independent segments, each depicting the return of a prisoner or deportee. The first segment, directed by André Cayatte, is the one I liked the most. Aunt Emma (Tante Emma) returns after years of imprisonment in Dachau. She is a living skeleton, barely breathing and communicating with difficulty with those around her. The family around her is concerned about the woman’s signature on a paper dividing an inheritance. Made with a minimum of cinematic means, the segment brilliantly highlights the contrast between those returned from hell and those left behind, for whom life has continued with its intrigues and pettiness, and gives Bernard Blier the opportunity of making an excellent role as the nephew who succeeds in breaking the wall of silence and communicate with Aunt Emma. The second and fourth segments are placed more in the comic register, probably to balance the gloomy atmosphere of the other stories. Funny in some moments, but less plausible. The most acclaimed role at its time in the film is played (a little too emphatically in my opinion) by Louis Jouvet in the third segment, in which a recently returned ex-prisoner, bearing the physical and mental wounds of captivity, confronts one of the Nazi executioners, now an escaped prisoner, trying to understand the moral decay of the torturers. The dialogue between them seems like a prelude to the ‘banality of evil’, a concept that Hanna Arendt would describe a decade later. In the final segment, a young Serge Reggiani excels as a prisoner returned home with a German wife who is not accepted in the rural community where he lives. The optimistic note of the ending signals the possibility of reconciliation in Europe that would become a reality in the decades following the war.
The five segments are uneven in artistic level and different in tonality. The best constructed are in my opinion those directed by André Cayatte and Henri-Georges Clouzot. These are also the darkest, confronting more directly the trauma of the prisoners and the chasm between those who returned and those who were waiting (or not) for their return. From a historical perspective but also as a cinematic approach, ‘Retour à la vie‘ is a significant collection, which also says a lot about the war period, but especially about the years that followed.
‘You Were Never Really Here‘, the 2017 film by Scottish director Lynne Ramsay, is a journey into hell. A special hell, one of the most terrible hells, the hell in a man’s mind and soul. The lead hero is played by Joaquin Phoenix, an actor whom I can only classify as one of the best cinema actors in the world today. In the last decade, after watching any movie he appeared in I say ‘this is his best role’. The statement remains true until his next film.
For the role in this film, Joaquin Phoenix put on about 20-30 kilograms. Joe is a bearded giant with a body riddled with scars and bruises, a veteran of America’s wars in the world, haunted by the images he saw and lived in them, but also by older traumas. Extremely brief flashbacks suggest that violence entered his life as a child and has continued unabated ever since. Now we find him as a hitman under the orders of a private detective, using extreme violence as a means to resolve conflicts and do some kind of justice. At home, he devotedly takes care of his mother, towards whom he perhaps has a sense of guilt derived from the domestic violence they were both exposed to decades ago. The story gets complicated when Joe is sent to rescue the teenage daughter of a senator. After extracting her – with maximum violence – from captivity, he himself falls victim to a trap. Finding the girl again and saving her will mean a lone hero’s war against an entire corrupt world. The hell within finds its correspondence in the politically and morally corrupt world outside. What else can be taken from a man who has nothing to lose? Is there any chance when the hero’s only way to express himself is violence?
Joaquin Phoenix plays Joe with the intensity he used us to when he takes on any role. The two female presences – Judith Roberts as his mother and the very young Ekaterina Samsonov are extremely suitable for the roles they play with minimalist restraint, in contrast to Phoenix. The violence is extreme, but in most cases not explicit – we see the results but not the action itself. ‘You Were Never Really Here‘ is a psychological study in post-trauma. Not all the details are clear, but that’s probably how it happens in real cases. On screen, this ambiguity works well and the result is impressive. A film that I recommend but with a warning – it is not easy to watch.
‘Un homme a abattre‘ (the English distribution title is ‘A Man to Kill‘) is an unjustly forgotten film made in 1967 that deserves to be rediscovered. Its director is Philippe Condroyer, a director who has only three feature films in his filmography. He had debuted in 1964 with an adaptation of one of the adventures of the popular cartoon character Tintin. This movie followed, and then another one in the 70s and … that was it. The rest of his career was spent on television sets. Watching ‘Un homme a abattre‘ I wonder why. The film has many qualities and the hand of a director who masters well his craft is evident.
The story takes place in Barcelona (the film is a Franco-Spanish co-production) before democracy and the tourist boom that turned the city into one of the chic centers of the Mediterranean. On the contrary, the city it is filmed as a rather ugly place, with deserted streets, with neighborhoods devoid of personality. The cinematography belongs to Jean Penzer, a well-known Nouvelle Vague cameraman associated with many experiments. Against this background, the violent confrontation of two groups takes place. One of them is hunting Nazi war criminals. We are only a quarter of a century after the Second World War. Their target is Schmidt, an architect suspected of being a former SS officer guilty of torture and murder during the war. He is supported by a network of ex-Nazis who are trying to escape justice in the hope that the passage of time will lead to the statute of limitations for the crimes that were committed. The four members of the team chasing Schmidt are led by Julius, the brother of one of the victims, himself a survivor. The problem is that he is not sure of Schmidt’s identity and does not want to take revenge on an innocent. The surveillance is run against the clock, as the anti-Nazi team had been forced to liquidate one of the opposing gang members. When the identity of the war criminal is finally confirmed, the action – slow and building tension – accelerates.
Some details of the action are left unclear, and that’s fine. We don’t even know exactly who the justice seekers are. Undercover cops or law enforcement, or maybe it’s a private vendetta? The Nazi gang also has its secrets, and the final scene hints that Schmidt may not be the main killer either, or at least not the only one. The most famous actor in the cast is Jean-Louis Trintignant. His character also has a romantic affair not really related to the rest of the conflict. At one point I thought that the beautiful Olga would be involved in solving the problem of Schmidt’s identity. It might have been a good idea, but one that was not applied in the script written by Condroyer and his wife. But precisely the lack of biographical details of the characters strengthens the atmosphere of mystery. ‘Un homme a abattre‘ is a thriller made in a minimalist style, which suits the story very well. The influence of Hitchcock (the one from the spy films of the 50s and 60s) is evident, especially in one of the key scenes (finely directed by the way) in which Julius searches Schmidt’s apartment. I liked the film and I can only regret that Philippe Condroyer didn’t have the chance to make more movies like this and we didn’t get the chance to see them.
Michel Deville quietly left us and this world a few weeks ago, and his disappearance would have gone unnoticed, for me at least, if some television stations had not marked the sad event by programming some of his films. A contemporary and colleague of the formidable New Wave generation, Deville was an interesting and quite prolific director. Somewhat more conservatory in style than his more famous colleagues, he was bolder in his choice of themes, making (and sometimes writing) films about unusual relationships between men and women, set in social environments where corruption and ambiguity are rule. He was also considered an excellent ‘director of actors’, so that the names of most of the famous French actresses and actors of the eras in which he created appear on the credits of his films. ‘Le Mouton enragé‘ (the English distribution title is ‘Love at the Top‘), released in 1974, is one such example. I chose to see the film for its formidable cast, and I discovered an interesting movie, a story of social ascension through unusual means that could not have been brought to the screen in this way today, and which, if ever a ‘remake’ is made, will look completely different.
Nicolas Mallet is a bank clerk dressed in gray suits and wearing bland ties. Shy and uninteresting, he allows himself to be manipulated by his friend Claude Fabre, a failed writer who lives off private French grammar lessons given in bistros. A kind of puppet manipulated into deeds and adventures far different from his psychological profile. At Claude’s prompting, Nicolas enters into relationships with very different women, then with politicians, leaves his stable job to become an intermediary in politics (today we would call him a lobbyist) and in dubious dealings at an increasingly higher levels. The fun thing is that the scheme succeeds beyond all expectations. The marionette proves to be a talented lover, the women he conquers are gorgeous and the politicians he supports are elected to Parliament. For the manipulator Claude the only reward seems to be the detailed accounts that Nicolas gives about his adventures. Any pyramid business, however, risks eventually collapsing.
In the story taken from Roger Blondel‘s novel, the separation between the roles of men and women in relationships is one that would not be accepted in today’s movies. Nicolas, behind his shyness, is almost a predator seducer and the women who meet him seem to easily become his victims. But is that really how things are? The three women that Nicolas (played by Jean-Louis Trintignant) meets are very different from each other. Marie-Paule (Jane Birkin at the peak of her youth and beauty) may be a prostitute, but she is sincerely in love. Roberte (Romy Schneider in one of her most sensual roles) is looking for an escape from a boring marriage and knows her interests well, even if they fall outside the social norms. Finally, Flora (Florinda Bolkan) manages her relationships in a calculated way and does not lend herself to the role of victim at all. Behind all these social intrigues played with the tools of love is Claude, played by Jean-Pierre Cassel, who today we almost automatically call ‘the father of …’, but who was himself a formidable actor. Seeing him in this film we understand where the son inherited his talent but also the look of the man who knows much more than he says. ‘Le Mouton enragé‘ is a film that must be seen without prejudice and especially not through the lens of the cinematic moralism of 2023. It is not Michel Deville‘s best film, and precisely because of this it is proof that he was a director whose name must neither be forgotten nor ignored.
I dare say that ‘Aftersun‘ is a formidable feature debut from somebody I predict will become a great movies director. It was made in 2022 and Charlotte Wells, the writer and director of the film, is 35 years old. Her film tells an apparently very simple story, but in reality it is a complex film, whose hidden and multiple meanings begin to reveal themselves to the viewer only after the screening is over. I can only hope that the promise of the immense talent she demonstrates here will materialize into films at least as good in the future.
Calum, a young divorced father, takes his 11-year-old daughter on holiday in Turkey. Sophie lives with her mother, and this ‘low cost’ holiday with her dad seems to be part of the parents’ divorce settlement. Father and daughter spend their summer days in a way that seems mundane and familiar to those who have spent such vacations under the Mediterranean sun – swimming in the sea and in the pool, games of billiards, and excursions during the day, restaurants with music and karaoke in the evenings. Gradually we begin to understand that something is different in the relationship between father and daughter, but also in the way the story is told. At first glance, Calum seems like an ideal father, his only flaw perhaps being that he tries to give too much to his daughter. As the minutes pass on the screen and the days in the story, we begin to understand, from accumulated details and allusions, that something is different in the father’s person and in the relationship with his daughter. His material possibilities seem limited and Sophie is aware of this. The father tries to give her some life lessons that seem too definitive for an 11-year-old pre-teen. And the narrative style changes its focus. Viewers realize that they are seeing the story from the perspective of mature Sophie, many years later, and that this holiday may have been the last time father and daughter spent together. Something happened in the meantime, but nothing is explained. Spectators will have to complete the script.
‘Aftersun‘ needs to be seen and maybe re-watched (I haven’t yet) to perceive, analyze and validate all the nuances and hidden details. It’s also a beautiful film, but it’s a strange and slightly dangerous beauty. The two actors who play the main roles are stunning, individually and especially together. Paul Mescal‘s Calum is a man in crisis, but this crisis is not visible on the surface, as the story is told from the daughter’s perspective. Frankie Corio was 11 years old when ‘Aftersun‘ was filmed and the role of Sophie is that of an 11-year-old girl, faced with the questions and anxieties of pre-adolescence, discovering the world around her and keeping her childhood candor. I hope that she will become a great actress. As grown-up viewers, however, we know how dangerous the world around her is, and that adds to the tension with which we watch the film. The cinematography (signed by Gregory Oke) is beautiful and expressive, constantly serving the director’s ideas. ‘Aftersun‘ is also a personal film, perhaps related to the biography and experiences of the director or some people close to her. There is the danger of repetition, the need to avoid the trap of making the same film again and again. It’s one of the many obstacles Charlotte Wells will have to overcome in order to realize the immense promise this film heralds.
Coperta creată de Angela Rotaru pentru versiunea românească a romanului ‘Fiica măcelarului’ al scriitorului israelian Yaniv Iczkovits, apărută în 2022 la Editura HUMANITAS-fiction este frumoasă și expresivă, așa cum sunt majoritatea coperților cărților apărute în distinsa colecție ‘Raftul Denisei’. Daca ar fi să aleg însă o copertă alternativă, cred că m-aș îndrepta spre picturile lui Marc Chagall. Nu spre cele diafane, care folosind coloristica tricolorului francez, exprimă exuberanța dragostei și mai ales a libertății dobândite de artistul ajuns pe țărmul Franței, ci pe acelea care, în culori întunecate din care izbucnește roșul, amestecă amintirile și coșmarurile spațiului est-european în care se născuse artistul și în care familia sa trăise de câteva generații. Este vorba despre același spatiu ,care astăzi acoperă în mare parte Ucraina, Belarus, estul Poloniei și Basarabia, numit ‘Zona de Rezidență’, singura parte a Imperiului Rus în care evreilor le era permis în secolul 19 să circule și să se stabilească. Este spațiul în care s-a dezvoltat o intensa viață evreiască, cu economie și datini specifice, cu relații complexe și de multe ori încordate cu autoritățile și cu vecinii ne-evrei, cu școli rabinice și cu focare intelectuale care au alimentat curente politice ca socialismul, anarhismul și sionismul. Cu câteva generații mai târziu, Yaniv Iczkovits, născut în 1975, reconstituie în această a treia carte a sa o lume care fusese deja abordată de scriitori faimoși înaintea sa cum au fost Șalom Aleihem și Isaac Bashevis Singer. Talentul în a crea personaje, a le povesti viețile și visele, și a construi din acestea narative cu mireasmă de basm și legendă îl aproprie de acești predecesori. Perspectiva sa este însă diferită.
Lumea târgurilor evreiești (shtetl) din Zona de Rezidență este departe de a fi idealizată la Iczkovits. Personajele lui Aleihem și Bashevis Singer se confruntă cu aceleași probleme – antisemitismul, greutățile economice, tensiunile dintre conservatorismul și tradiționalismul care au protejat comunitățile evreiești în istorie și oportunitatea deschiderii oferită de emancipare, existența modelelor de identitate națională preluate de evrei de la europenii secolului 19. La Iczkovits însă nu există personaje model, nu exista un Tevie Lăptarul și nici un Magician din Lublin care să reușească să împace toate aceste tensiuni și să le găsească un răspuns în cadrul tradiției. Într-un fel sau altul, voluntar sau forțați de destin, eroii din ‘Fiica măcelarului’ reușesc numai rupându-se de istorie și de comunitate. Iată gândurile care o definesc pe Fanny Keismann, eroina principală a romanului:
‘În opinia ei, toți oamenii din Grodno erau asemenea mamei ei: izolați de lume, puși la adăpost, în siguranța propriilor locuințe. Un evreu nu se poate numi evreu dacă nu se ascunde în spatele zidurilor limbii idiș și dacă nu este locuitor al citadelei numite ștetl .Bărbații nu pot respecta legile religioase decât dacă se țin departe de tentații și le impun femeilor reguli stricte de conduită. Femeile nu pot fi întregi fară soții lor, chiar dacă virtutea bărbaților lor nu valorează nici cât o ceapă degerată. Fiecare clipă trebuie reglementată prin reguli și legi bine stabilite, totul trebuie să fie la locul lui. A încerca să sfidezi legile halahice înseamnă a te pune, de bunăvoie, în pericol.
Pentru Fanny, un astfel de mod de gândire nu însemnă doar o viață în care te înșeli continuu pe tine însuti, ci un adevărat sacrilegiu: oamenii ăștia întorseseră spatele Creației înseși. Așa că s-a apropiat tot mai mult de tatăl ei și i-a învățat meseria, după care s-a dus tocmai în Motal, să se mărite cu Natan-Berl, îmbrățișând viața la țară și lăsându-se încântată de obiceiurile țăranilor. În comparație cu Mende și toate femeile din Godno, Motal, Pinsk și Minsk, Fanny era o renegată. Pentru ele ea nu era decât o biata nebună, o meshugene. Pe la spatele ei, bârfitoarele klaftes șușoteau că, dacă te culci alături de câini, nu e de mirare că te trezești plin de purici, vrând de fapt să spună că nu era decât o chestiune de timp până când tragedia avea să lovească familia Keismann, care locuia printre creștini. Cât o privește pe Fanny, era fidelă nevoii ei de a le convinge pe femeile Motal că evreii n-ar trebui să întoarcă spatele către lume și că tocmai segregarea era rețeta pentru dezastru.‘ (pag. 231)
Părăsirea locuinței, familiei, comunității se petrecea în acea vreme, dar era practicată mai ales de bărbați. Se întâmplă ca aceștia să dispară în căutare de lucru sau de aventură, mai aproape sau schimbându-și total viețile în America sau în Palestina aflată în perioada primelor valuri de emigrație sionistă. Rămâneau în urma soții și copii, familii și destine distruse sau condamnate la o lungă așteptare. Femeile erau victimele, căci era imposibul să-și refacă viețile în absenta unui act de divorț religios (‘ghet’) acordat de bărbat. Este ceea ce i se întâmplă lui Mende, sora lui Fanny, părăsită de bărbatul său Zvi-Meir, plecat în necunoscut. Fanny decide să treacă la acțiune radicală – își părăsește și ea în miez de noapte familia și pleacă în căutarea cumnatului, pentru a-l convinge să acorde divorțul formal surorii care încercase să se sinucidă. Acest act extrem de răzvrătire și de ruptură a barierelor sociale are o acoperire solidă în tradiția evreiasca. Este o fapta cu valoare de ‘tikun olam’ (corectare / reparare a lumii). Formal, Fanny testează și încalcă limitele permise, în fapt este vorba despre o acțiune cu valoare etică supremă.
Titlul original în ebraică al cărții face, de altfel, referire directă la acest concept de căutare a perfecționării lumii. Versiunea românească a preluat și tradus titlul versiunii engleze și internaționale. În ebraică este vorba despre un joc de cuvinte mai complex. Traducerea directa ar fi ‘Tikun / Reparația de după miezul nopții’ dar el face aluzie și la una dintre rugăciunile tradiționale care subliniază obligația de a contribui pentru a face lumea mai bună.
‘Să ne uitam doar la femeile acelea, de exemplu, a căror primă îndatorire este aceea față de copiii lor și pentru care maternitatea este sursa virtuții lor: ar accepta orice nedreptate, atâta vreme cât cuibul lor rămâne neatins. Daca aceste femei ar face un pas în afară de casele lor și s-ar îngriji de ceilalți, soți precum Zvi-Meir n-ar mai îndrăzni să le abanoneze imediat ce dau de greu. Dar agenții tăcuți ai nedreptății sunt mereu la lucru, și orice suferință care apare într-un loc e facilitată de acceptarea ei supusă într-un alt loc. Fanny se simte complice la nedreptatea care a avut loc în casa surorii sale. Nu, nu complice. Mai mult decât atât. E chiar făptașă.
Lumea nu poate fi reparată, deoarece tocmai ruptura e aceea care o face să se învârtă. Și nu exista nici măcar o singura femeie evreica dispusa să-și părăsească propria cale, în încercarea de a face o reparație. Nici macar ea.’ (pag. 63)
Fanny vă fi ajutata în călătoria sa în căutarea lui Zvi-Meir pe drumurile Zonei de Rezistență de doi bărbați, Jijek Breșov și Patrick Adamski, personaje ale căror destine reprezintă o altă fațetă tragica a vieții evreiești din Rusia țaristă. Ambii se născuseră evrei (Jijek fusese Yoshke Berkovits iar Patrick era născut Pesach Abramson) și fuseseră răpiți pentru a fi înrolați cu forța în armata imperială. Procedeul ne amintește luarea de flăcăi la oaste cu arcanul, practicată și în Moldova acelor vremuri și descrisă de Ion Creangă în ‘Amintiri din copilărie’. Victimele erau totdeauna copii din familii sărace, care nu aveau mijloacele să-i mituiască pe recrutatori, iar bogații și chiar și rabinii comunității erau complici la aceste acțiuni. Cei care supraviețuiau anilor de corvezi și instrucție violenta se converteau în cele mai multe cazuri la creștinism și își abandonau identitatea, rupând legătura cu familiile și comunitățile care îi abandonaseră soartei. Patrick se transformă într-un soldat model, o adevărată mașină de ucis. Cel care dobândește faimă însă este Jijek, care devenit aghiotant al unui comandant de corp de armată, reușește să-și convingă superiorul să evite încleștările violente, salvându-i pe soldați de la morți aproape sigure și cumplite în multele războaie ale Rusiei, de la cel al Crimeei (1853-56) până la războiul ruso-turc din 1877 cunoscut nouă sub numele de Războiul de Independență. Jijek este un erou atipic, bucurându-se de un respect apropiat de adulație în rândul militarilor ruși, care îl vor ajuta în timpul peregrinărilor sale și ale tovarășilor sai. Este un erou al pacifismului, o oglindire posibilă a ideilor scriitorului, care la sfârșitul carierei sale militare (obligatorii în Israel) a devenit pacifist militant, refuzând să servească în teritoriile ocupate.
Fanny însăși este o eroină atipică, și asta nu numai deoarece părăsindu-și casa, soțul și copiii comisese un act ieșit din comun pentru o femeie și mamă a vremurilor sale. Era fiică de măcelar. Această profesie trebuie înțeleasă în contextul tradiției evreiești, în care măcelarul are și un rol religios, el asigurând uciderea animalelor și prelucrarea cărnii după regulile alimentației rituale evreiești. Fata are ambiția (și talentul) de a-și urma tatăl, dar meseria acestuia este considerată ca rezervată bărbaților. Un incident violent îi va bara această cale de a servi în mod diferit comunitatea. Talentul și iscusința de a ucide vor fi folosite în împrejurări mai puțin obișnuite.
De la un moment încolo romanul devine o carte de aventuri, o călătorie picarescă în care eroii se confruntă cu prejudecățile și violența, cu pericolele permanente care vin din toate direcțiile. Yaniv Iczkovits are ocazia de a face și câteva comentarii despre armata rusă, doctrina sa militară și comportamentul soldaților si ofițerilor săi. Ele se refera desigur la a doua jumătate a secolului 19, dar paralelele sunt inevitabile în mințile cititorilor:
‘ … armata țarului, draga mea doamna, este clădită pe disciplină. Obediența înseamnă promovare. Îndeplinirea ordinelor înseamnă onoare. Un ofițer nu se măsoară prin victoriile și înfrângerile sale; ceea ce contează mai mult e dacă soldații lui mărșăluiesc în linie dreaptă, dacă se prezinta la raport cu uniforma îngrijită, daca fanfara ține ritmul și daca răcanii lui ar îndrăzni vreodată să dezerteze. … Încă de la Războaiele Napoleoniene, înalt comandanții rusi înțeleseseră că nu puteau să câștige o campanie decât dacă perseverau îndeajuns de mult timp și dacă asigurau un flux neîntrerupt de soldați pe câmpul de luptă. Desi pierdeau mii de oameni, mult mai mulți decât orice altă armată, chiar dacă majoritatea lor se prăpădeau din pricina proastelor decizii ale superiorilor, din pricină că îi abandonau pe răniți și avansau fară să aștepte ca întăririle să-i prindă din urma, armata țaristă avea încă suficient de mulți patrioți analfabeți care să-i asigure atacurile. Războiul avea să fie câștigat prin uzura adversarului, iar gafele generalilor erau mușamalizate după proclamarea victoriei.’ (pag. 260)
Personajele principale ale cărții testează limitele și le încalcă în mod intenționat. Zvi-Meir Speismann și Fanny Keismann sunt cele doua variante – masculină și feminină – ale acestei răzvrătiri. Fostul student de ieșiva (scoală religioasă) le scrie rabinilor celebri care sunt foștii săi profesori și le reamintește paradoxul biblic căruia aceștia nu fuseseră capabili să-i dea răspuns. Cum este posibil ca interdicția de a mânca Fructul Oprit să fie impusă lui Adam și Eva înainte ca aceștia să fi mușcat din roadele Pomului Cunoașterii, deci înainte de a distinge între Bine și Rău? Ce sens are interdicția religioasă în absența înțelegerii? În fapt, nesocotirea poruncii divine, păcatul primordial săvârșit de Adam și de Eva era o condiție necesară, o obligație a credinței. Dacă omul nu încalcă limitele, el nu poate fi cu adevărat credincios. Răzvrătirea lui Fanny va fi părăsirea casei și a comunității și plecarea în căutarea lui Zvi-Meir. Răzvrătirea lui Zvi-Meir se va traduce în revoltă împotrivă dascălilor sai și încercarea de a crea o nouă doctrină. Spațiul est-european al Zonei de Rezidență a fost martor al apariției câtorva personaje mesianice de acest fel, considerați falși profeți în judecățile rabinice și ale comunităților lor.
‘În acel moment a avut revelația faptului că Ieșiva Volozhin este o piață de idei în care succesul depinde de capacitatea cuiva de a formula evidența; cu alte cuvinte, depinde de disponibilitatea sa de a juca după anumite reguli. Iar voi, cele trei minți luminate, gedoylim, vă plimbați de colo-colo cu pas măsurat, corectându-le exprimarea – conduși nu de Tora, ci de toane și capricii. Un bazar turcesc, asta era acolo, pentru mine; Volozhin era un loc în care puteau fi puse orice fel de întrebări, cu condiția să aibă rimă și rost. După cum s-a dovedit, voi funcționați la Volozhin ca simpli arbitri ai ceea ce considerați voi a fi rima și rostul. Nici nu e de mirare că amestecul în treburile altora era în floare, de vreme ce un val întreg de scurgeri de informații și rapoarte către autorități au dus în cele din urma la închiderea porților școlii.
Ziua în care am părăsit ieșiva a fost ziua în care mi-am împlinit și scopul studiilor mele. M-am apropiat de Rabbi Leibowitz și mi-am scos pălăria, asemenea unui creștin, stând cu capul dezgolit în fata lui Dumnezeu. Eu, Zvi-Meir Speismann, am făcut o călătorie de partea cealaltă, pentru a experimenta erezia la prima mână, ca să pot hotărî singur daca vreau sau nu să-l urmez pe Atotputernicul. Asta s-a întâmplat când am jurat să merg pe cărarea Domnului, nu așa cum înțelegeți voi, ci ca un om obișnuit; daca asta înseamnă să fiu vânzător ambulant, atunci așa să fie, dar nu voi face niciodată rabat la adevăr.’ (pag. 410-411)
Câteva cuvinte despre tehnica narativă și stilul lui Yaniv Iczkovits. Cartea reușește să fie consistentă și ușor de citit. Găsim în ea istorie și filosofie, pasiune și thriller, emoție, violență și abjecție. Totul este presărat, sau mai bine zis, îmbibat cu umor și aici din nou nu putem să nu ne gândim la iluștrii predecesori:
‘În Motal e o zi toridă de vară, una dintre acele zile în care un evreu își demonstrează credința în Dumnezeu fie și numai prin hainele pe care le poartă, amintindu-i-se încă o dată cum credința și confortul se afla adesea în conflict. Până la urmă, daca Dumnezeu i-ar fi poruncit poporului Său să se lăcomească la mâncare, să-și bea mințile în public și să preacurvească fară perdea, atunci întreaga omenire ar fi fost o adeptă devotată a Torei.’ (pag. 154)
Cititorul va fi frapat, poate, de amestecul dintre română și idiș în limbajul folosit de scriitor și de eroii săi. S-a întâmplat aici ceva interesant. Într-o discuție filmată, prilejuită de lansarea cărții (poate la Gaudeamus), Yaniv Iczkovits menționa faptul că dorise foarte mult că acest roman să fie tradus și să apară în România. Motivul este legat de familia sa. Părinții săi sunt originari din România, bunicii proveneau chiar din spațiul descris în carte. A auzit în casă mult vorbindu-se românește. Eu îl suspectez că și înțelege și poate chiar vorbește mai mult decât lasă să apară în filmări. Călătoriile sale în România (vreo cinci la număr până acum) sunt și un fel de întoarceri în timp, în acel ‘acasă’ al copilăriei sale, în mare parte din cauza limbii române care îi suna atât de familiar. Ei bine, pentru mine, lectura acestei cărți mi-a creat o senzație asemănătoare. Citeam pasaje ca cel de mai jos și îmi răsunau în minte vocile bunicilor, cu accentul lor moldovenesc și cu cuvinte idiș presărate acolo unde găseau ei de cuvință:
‘Prin urmare, chiar daca știe că trebuie să se întoarcă într-un fel sau altul la Baranovici, Novak nu protestează în clipa în care cei doi tineri intra în coliba și îl invita pe el și pe Akim la shtiebel. Se ridică din pat și își încheie caftanul care i-a fost împrumutat cu o zi înainte. Uita-te la el acum: colonelul Piotr Novak, mergând de mana cu trei zyds, cu capul împodobit de un spodik – pălăria înalta de blană -, cu caftanul cel lung atârnându-i în jurul trupului, încins în talie cu gartel și sprijinindu-se în baston pe o parte, în timp ce de cealaltă parte merge “fratele” lui, Avramaleh Rabinovits.’ (pag. 383)
Versiunea românească a Ioanei Petridean este splendidă. Textul sună excelent, are ritm și savoare, și evită cu iscusință capcanele și gafele aproape inevitabile descrierii istorice ale mediului multi-cultural în care se petrecea acțiunea. Nu îmi pot însă ascunde nedumerirea în legătură cu decizia de a traduce din versiunea engleză și nu din originalul în ebraica. Nu stiu daca scriitorul a fost implicat în această decizie, dar ea este oarecum stranie. Adevărat, probabil că este mai ușor de găsit traducători din engleză în română, dar limbile ebraica și romana au avantajul unei mase de sute de mii de persoane care vorbesc ambele limbi. Între aceștia sunt zeci sau sute care se ocupa cu traducerile. Nu stiu dacă o traducere directa ar fi fost mai bună, dar abordarea directă mi-ar fi părut mai fireasca și mai lipsita de riscuri.
Succesul lui Yaniv Iczkovits (propulsat și de primirea în 2021 a Premiului Wingate care răsplătește cea mai bună carte cu teme evreiești scrisă sau tradusă în limba engleza) a constituit chiar și în Israel o oarecare surpriză. Mulți cititori din Israel au cunoscut doar atunci cartea, cu universul său în care istoria se combină cu legendele, cu mozaicul de personaje diverse și bine conturate. A mai publicat încă un roman de atunci, și scrie acum o carte a cărei acțiune se petrece în România. După succesul bine meritat al romanului ‘Fiica măcelarului’, publicul cititor din România îi vă căuta și citi cu mult și justificat interes cărțile care urmează.
John Carpenter‘s 1978 classic ‘Halloween‘ was one of the gory horror blockbusters of the ’70s and launched Jamie Lee Curtis‘ career. The slasher genre went mainstream and the film had an abundance of ‘sequels’ that took the characters of Laurie Strode and Michael Myers in every possible direction. However, none of the successors have been able to recreate the magic and terror of the horror night in the original film. 40 years later, the screenwriters of the 2018 edition of ‘Halloween‘ tried a change of direction. Leaving aside everything that fans of the series learned in the various ‘sequels’, they created a straight sequel, which takes place exactly 40 years after the events of the original film and which directly continues its narrative line. It was going to be the first in a trilogy of sequels, but perhaps its makers didn’t know that in 2018. Even if it doesn’t quite manage to recapture the emotional intensity of the original (lacking the element of surprise also having its role), this ‘Halloween‘, directed by David Gordon Green offers enough reasons to watch even those who are not necessarily die-hard fans of the series or the genre.
40 years after the events of the original film, Laurie Strode is a mother and grandmother. But her life was spent in the trauma of what happened that night. She became a survivalist, raised her daughter and tried to influence her granddaughter’s education in the belief that Evil with a capital E exists and that the best thing she can do is learn to defend herself against it. The world around her considers her obsessed, perhaps rightly so, and the extremes of this behavior lead to the loss of maternal rights, ironies at best and ostracism at worst. But when Michael Myers – the serial killer who has become a case study for dozens of psychologists and a movie hero for TV reporters with a low life expectancy – escapes, Laurie is the best prepared – perhaps the only one prepared – to face him.
The script of this film abandons any claim to find the psychological roots of Michael’s behavior. He is just a mask of Evil, and when Evil kills one must defend herself, not call psychologists for help. ‘Halloween‘ – the 2018 edition is well executed as an action movie, and Jamie Lee Curtis creates an(other) excellent role. None of the other characters around her, however, are interesting enough to draw attention to the time they spend on screen between their first appearance and their disappearance (usually by violent death). The film also has a girl enpowerment message (women are the most effective in fighting Evil). But what’s missing is the surprise (and that’s kind of inevitable) and that realism that amplified the horror in John Carpenter‘s film. On Halloween night, the creatures hidden behind costumes or grotesque or scary masks are part of the ‘normal’. When one of them starts behaving like the character he embodies and kills under the shelter of the mask, the horror effect is created. When I first experienced a Halloween night in America, I felt the lack of comfort and fears that ‘Halloween‘ – 1978 had induced in me. I doubt that ‘Halloween‘ – 2018 induces similar sensations in the souls and minds of many viewers. In the end, with all the praise for the quality of the film-making, that’s what matters. For a horror movie the biggest flaw is not being scary enough.
Different versions of movie titles in different languages sometimes say interesting things about a movie, but also about the markets in which it is shown. This is also the case with the film that has been at the top of Netflix’s international charts these weeks, and which in the Norwegian language of the original version has the title ‘Narvik: Kampem om Narvik‘ meaning ‘Battle for Narvik‘ (2022 – directed by Erik Skjoldbjærg). A neutral title, as if borrowed from a history book. In Romania, where I saw the film, the title was simply shortened to ‘Narvik‘. Instead, the title of the English (international?) version is ‘Narvik: Hitler’s First Defeat‘. Probably the distributors considered it to be a more commercial title, even if the statement is somewhat questionable historically. This film, beyond its belonging to the category of ‘war films’ includes a story – fictional, but more interesting than the military scenes that abound and which asks a question related to a human dilemma to which it is difficult to give a firm answer: are there situations in which giving up fighting or even collaborating with the enemy would be justified?
The story takes place in May 1940 in the Norwegian port of Narvik, which became a strategic point due to the deliveries of ores from Sweden to the 3rd Reich. At the same time as the defeat of France and the fall of Paris, an important battle took place here in this first phase of WWII. Violating Norway’s neutrality, the German army occupied the port only to be temporarily driven out by Allied forces and the Norwegian army. This first defeat of a hitherto invincible army was short-lived, as the Germans returned, occupying the port and all of Norway and installing a collaborationist government for most of the rest of the war. These are the events against which the drama of the Tofte family takes place, told in two parallel narrative threads. Corporal Gunnar Tofte, built up of the material of heroes ready to risk his life for his country, is in the army and fights against the occupiers. His wife, Ingrid, works at a local hotel and her knowledge of German and English puts her in a position to meet both with the military of the occupation forces and with the English diplomats who had become Allied since the invasion. When the life of the couple’s little boy injured in an English bombing is in danger, Ingrid is faced with a terrible dilemma in order to save him.
‘Narvik‘ has many of the qualities of a good Netflix production. The action scenes are very well filmed. Cinematography is beautiful and filming on location added to the feeling of authenticity. The characters are well fleshed out and the acting is good. It’s a war movie where the human dimension is the most interesting part. And yet, it was here that I felt a huge missed opportunity. In most of the film we witness heroic resistance with clear motivation – ethical and nationalistic. The ending reverses the situation, and seems to forgive the film’s heroes for an act that, seen from a different perspective, could be categorized as treason. In a way, the Tofte family’s decision is a replica, on a personal scale, of a situation in which the entire country found itself during the WWII. I don’t know to what extent these aspects have been discussed in the Norwegian society or reflected in books and films. In any case, in ‘Narvik‘, my feeling was that debate has been avoided.
