Dictatura uitării (carte: Yōko Ogawa – Poliția memoriei)

Posted on March 7, 2023 by admin

‘Poliția memoriei’ este o carte cu un destin ciudat. Autoarea ei, Yōko Ogawa (născută în 1962) este una dintre autoarele cunoscute în Japonia. Precum multe alte femei japoneze din generația sa, atunci când s-a căsătorit a renunțat să lucreze, scriind ca hobby în timp ce soțul ei era la serviciu. Soțul nu și-a dat seama că este scriitoare până când romanul ei de debut, ‘Ruperea fluturelui’, a primit un premiu literar. Romanele, nuvelele și eseurile ei s-au bucurat de succes în Japonia, câștigând toate premiile literare japoneze importante, inclusiv Premiul Akutagawa și Premiul Yomiuri. A fost tradusă și în limba engleză și publicată în Statele Unite și în Anglia, traducătorul majorității cărților ei fiind Stephen Snyder. Și totuși, deși ‘Poliția memoriei’ a fost publicată în Japonia în 1994, ea nu a fost tradusă în limba engleză până în 2019. De ce? Poate pentru că, spre deosebire de alte cărți ale autoarei, nici în Japonia nu a avut un succes imediat, neobținând niciun premiu literar. Apariția traducerii în limba engleză a produs însă senzație. A figurat pe liste scurte ale finaliștilor premiilor International Booker Prize și National Book Award și a câștigat American Book Award în 2020. De atunci a fost tradusă în 30 de tari. Ediția românească a apărut în 2021 în colecția ‘Raftul Denisei’ a editurii HUMANITAS-fiction, în traducerea din japoneză a Ralucăi Nicolae, cu o copertă a Angelei Rotaru. Editare și traducere de foarte bună calitate. 

sursa imaginii https://humanitas.ro/humanitas-fiction/carte/politia-memoriei

Acțiunea se petrece pe o insulă, unde se petrec fenomene stranii. Peste noapte, un obiect dispare complet din viețile oamenilor și însuși cuvântul care îl desemnează este uitat de toți locuitorii insulei (sau aproape de toți).

‘După ce un lucru dispărea, insula era în mare fierbere. Oamenii se adunau pâlcuri-pâlcuri pe străzi să discute, să se consoleze reciproc, pentru că unii deveneau nostalgici sau se lăsau doborâți de singurătate. Când un obiect era declarat dispărut, lumea trebuia să-l arda, să-l îngroape sau să-l arunce în râu. Tevatura se termina în doua-trei zile și fiecare se grăbea să se întoarcă la treburile sale. Nimeni nu mai era în stare să-și aducă aminte ce dispăruse. Totul revenise la normal.’ (pag. 6)

Așa dispar din viețile oamenilor panglicile, clopotelele, smaraldele, timbrele. Este dispariția acestor obiecte întâmplătoare? Poate că viața fără panglici sau fără clopoțele este posibilă, doar ceva mai anostă și cu mai puțină diversitate și frumusețe. Dar poate că există și o logică în aceste dispariții: când dispar timbrele oamenii nu-și mai pot trimite scrisori și comunicarea între ei este limitată; când dispar păsările noțiunea de zbor și libertarea atribuită zborului nu mai este; când dispar feriboturile legăturile insulei cu restul lumii încetează; iar când dispar trandafirii este trunchiată însăși frumusețea lumii. Pe deasupra, în insulă se instaurează un regim al terorii întruchipat de Poliția Memoriei, ai carei soldați îi vânează pe cei, puțini, care păstrează amintiri despre obiectele dispărute și care nu le uită nici numele. Aceștia sunt arestați și dispar peste noapte, într-un mod care amintește metodele de represiune ale Gestapo-ului sau Securității. Puțini sunt cei care au curajul să-i adăpostească și să-i ascundă.

‘Camioanele verde închis își făceau apariția pe străzi din ce în ce mai des. Uneori goneau cu mare viteză, cu sirenele urlând, iar alteori se mișcau greoi, încărcate până la refuz, cu prelata trasă. Câteodată mai întrezăreai de sub ea un pantof, o valiză, sau poalele unui palton.

Metodele folosite de Poliția Memoriei erau tot mai brutale. Oamenii nu mai primeau citație, ca pe vremuri, când trăia mama, ci se trezeau direct cu agenții pe cap. Totul se petrecea fulgerător. Polițiștii aveau acum în dotare berbeci grei, cu care puteau sparge orice ușă. Dădeau buzna pe nepusă masă, răscolind totul, în căutare de ascunzători – în magazii, sub pat, după dulapuri. Scotoceau în orice cotlon ar fi putut încăpea un om și târau cu ei orice suspect, odată cu cei care îl adăpostiseră, imbrâncindu-i în camioanele lor verde închis.

De la trandafiri nu au mai avut loc alte dispariții, dar ajunsese oarecum la ordinea zilei să auzi de persoane care își pierduseră brusc urma – un prieten din orașul vecin, un coleg, un pescar care ți-era rudă îndepărtată. Se prea poate să fi fost luați cu forța sau, daca le-ar fi surâs puțin norocul, să fi găsit o locuință secretă.

Însă nimeni nu-și bătea capul cu asta. Lumea o cataloga ca pe o întâmplare nefericită și se ferea să deschidă discuția despre ea. Dacă într-o bună dimineață o familie se făcea nevăzută și își lăsa casa goală, vecinii se uitau pe furiș de la ferestre, cu speranța că proprietarii erau undeva, în siguranță. Oamenii se obișnuiseră deja cu astfel de pierderi …’ (pag.69) 

Ați observat că în multe distopii personajele nu au nume? Eroina principală a cărții este scriitoare, la fel ca autoarea. Nu îi aflăm niciodată numele, și nici ale celorlalte doua personaje principale. Unul este numit ‘bătrânul’ și este un fost pilot al unuia dintre feriboturile care lega insula de restul lumii, devenit inutil când obiectul ‘feribot’ și cuvântul care-l desemna fuseseră uitate. Celalalt, identificat doar cu inițiala R., este editorul scriitoarei, unul dintre cei putini și prigoniți, care nu-și pierduse memoria. Autoarea îl ascunde într-o cameră construită intre etajele casei ei, camuflată și nevăzută restului lumii. Se cunoaște aici influența ‘Jurnalului Annei Frank’, una dintre cărțile pe care Yōko Ogawa le considera fundamentale în formarea ei. Scenele de razii și atmosfera de teroare generalizată vor fi familiare cititorilor cărților care descriu perioadele Holocaustului sau ale terorii staliniste.

În paralel cu firul narativ principal, cititorilor le sunt prezentate fragmente din cartea pe care o scrie povestitoarea. Este vorba despre o tânără secretară care se îndrăgostește de profesorul ei de dactilografie. Există un element auto-biografic și în acest personaj, căci Yōko Ogawa a lucrat ca secretară medicala până când s-a căsătorit. Tânăra își pierde treptat vocea și devine prizonieră, într-un turn izolat, al bărbatului de care este din ce în ce mai dependentă. Cele două destine evoluează în paralel în cele două narațiuni, iar suferințele celor două eroine sunt complementare: una dintre ele uită cuvintele și semnificațiile lor, cealaltă capacitatea de a le exprima prin voce.

Scrisul o poate apară pentru o vreme pe scriitoare și sfera ei individuală. Până când în seria uitărilor vine rândul cărților:

 ‘Văpaia, că o vietate imensă, țâșnea în sus, mai înaltă ca felinarele, mai semeață ca stâlpii de telegraf. La fiecare pală de vânt, pagini arzânde dănțuiau prin aer. Omătul dimprejur se topise și noroiul ni se prindea de pantofi la fiecare pas. Pălălaia lumina topoganul, cumpenele, băncile și pereții toaletei din parc. Luna și stelele nu se mai zăreau, risipite de strălucirea flăcărilor. Cadavrele cărților mistuite se înălțau la cer, pârjolindu-l. …

Erau acolo cărți de tot felul – unele cu coperte detașabile, altele legate în piele, tomuri grele sau volumașe subțiri, romane cu coperți frumoase sau titluri sofisticate – puse claie peste grămadă, așteptând să fie devorate de flacări. Când și când, stiva se prăbușea cu un geamăt înăbușit, iar flacăra se întețea, descriind arabescuri complicate.

La un moment dat, o tânără s-a desprins brusc din cercul de privitori, s-a urcat pe o bancă, și a început să strige ceva. Tresărind, am schimbat o privire neliniștită cu bătrânul. Oamenii s-au întors uimiți în direcția ei. …

Trei polițiști au ieșit dintre copaci și au înșfăcat-o. Femeia încerca să opună rezistență, se agățase de bancă, se zbătea, dar era limpede că efortul ei era zadarnic. …

– Nimeni nu poate șterge poveștile!’ (pag.188-189)

Descrierea aduce imediat în amintire ‘Fahrenheit 451’ a lui Ray Bradbury sau scenele autodafeurilor naziste cu rugurile pe care ardeau cărțile considerate că aparținând ‘culturii decadente’, doar că aici însăși obiectul și noțiunea de carte ca depozitar al cunoașterii și emoțiilor umane trebuie să fie distruse și șterse din memoria colectivă. Când aceasta se întâmplă, sarcina scriitoarei devine foarte dificilă, aproape imposibilă. R., editorul, care se ascunde în casa ei, o îndeamnă să continue să scrie, să termine cartea:

‘- Eu așez o coală albă pe masa, dar, oricât m-aș holba la ea, nu-mi vine nimic în minte. Nu știu nici de unde să încep, nici unde să termin, ca și cum m-aș fi pierdut într-o ceață deasă.’ (pag. 204)

Personajele își amintesc fraza celebra a lui Heine (‘gânditor al cărui nume se pierduse’) ‘cei care ard cărți, vor sfârși prin a arde oameni’. Încercarea de a se acomoda cu pierderile și uitările succesive ale obiectelor și numelor lor este cea care până la urma va duce la pierderea totala a identității – întâi cea fizică și apoi cea spirituală. Morala este directă și transparentă. Nu sunt posibile compromisuri și acomodări cu dictatura. Atunci când democrația și libertatea personală, a ta sau a celor din jur este în pericol, răspunsul trebuie să fie ferm și imediat. Cel care nu este victimă astăzi vă deveni sigur una mâine sau mai tărziu. ‘Poliția memoriei’ este o carte scrisă frumos, într-un stil specific literaturii japoneze. Abundă descrierile despre ceremonii și respect față de ceilalți oameni, relatările despre mâncare, ordine și dorința de frumos și armonie, episoadele de senzualitate sugerată și discretă. Dar atunci când lucrurile din jur dispar, se instaurează frica în relațiile dintre oameni și din ce în ce mai puține obiecte pot crea frumosul. Nu există nicio rezistență organizata împotriva terorii instaurate de Poliția Memoriei. În cele din urmă întreg universul se prăbușește.

Yoko Ogawa is the award-winning author of The Housekeeper and the Professor and Hotel Iris. sursa imaginii https://www.npr.org/2013/02/25/170069725/under-ogawa-s-macabre-metafictional-spell

‘Poliția memoriei’ este una dintre cele mai frumoase și mai impresionante cărți pe care le-am citit în ultima vreme. Comparațiile cu autorii marilor romane distopice precum George Orwell și Ray Bradbury, sau cu maeștrii literaturii japoneze precum Haruki Murakami nu sunt, în opinia mea, deloc exagerate. De ce a avut această carte un asemenea succes și impact tocmai acum, recent? Cred că o mare parte din public a sesizat rezonanța dintre cele imaginate de scriitoare și povestite în paginile cărții și realitatea din jur care are din ce mai multe elemente de distopie, fie că ele sunt legate de evoluții politice, de pandemii globale sau de schimbările climatice. Polițiile Memoriei sunt mult prea aproape de realitate pentru a putea fi ignorate.

Posted in books | Tagged , , , | Leave a comment

the script writer – director should have dared more (film: The Strays – Nathaniel Martello-White, 2023)

Posted on March 6, 2023 by admin

Nathaniel Martello-White is a British actor who went with all his arsenal to the other side of the camera, making his debut as a screenwriter and director of a feature film with ‘The Strays‘. An author’s film we could say, a social thriller that is not without problems, but which propels the young filmmaker among the most interesting debutants of the beginning of this cinematic year.

In the opening scene of the film, we see the protagonist, a young black woman named Cheryl, abandoning a life full of problems, caused by poverty and by a possibly violent partner. Some twenty years later we find the heroine, now named Neve, settled in a prosperous suburb, married to a white insurance agent, teaching religion at the local high school and doing charity work specific to wealthy people. The neighborhood is almost exclusively populated by whites, and the appearance of two young people, a black boy and a black girl, who seem to seek their fortune in this affluent area unsettles the residents, not least Neve. The prejudices of the last arrivals barely assimilated in a society where the differences of race are only hidden and not erased are manifested here as well. It is a known phenomenon, newcomers questioning the identity of the recently accepted. In this case, however, it is about more than prejudices. We don’t know the details of Cheryl / Neve’s social rise, but it seems to have been marked by an abandonment with collateral casualties. Newcomers prove to be related to this story. The ending recalls the films of Kubrick (‘A Clockwork Orange’) and Haneke (‘Funny Games’).

Nathaniel Martello-White is therefore not entirely original neither in the writing of the script nor in the directorial ideas. ‘The Strays‘ is well-crafted and beautifully shot, even too beautifully, Netflix-style. The actors are well chosen and play their roles professionally. Something is missing though. The themes addressed are very hard (social inequality with barriers that can only be crossed through fraud or violence, racial prejudice under the guise of social conventions, family abandonment), but the story, even if it is not without a surprise at the end, is kept too much in the acceptable limits for films intended for streaming. The illustrious precedents that inspired the screenwriter-director excelled precisely through their audacity to the point of lack of management towards the audience’s sensitivities. I am not advocating these methods, perhaps the approaches may be different today, but what I lacked in this film is precisely the audacity to shock. Nathaniel Martello-White has proven his talent, but now he must muster the courage to shock his spectators.

Posted in movies | Tagged , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Totul Pretutindeni Simultan

Posted on February 28, 2023 by admin

Dacă toamna este anotimpul Premiilor Nobel, începutul primăverii este sezonul Premiilor Oscar sau al Premiilor Academiei Artelor și Științelor Imaginilor Mișcătoare, dacă vrem să folosim titulatura exactă și completă. Ceremonia din acest an, a 95-a din istoria Academiei, va avea loc la Hollywood în seara zilei de 12 martie. Este vorba despre punctul culminant și deznodământul celei mai fastuoase supraproducții anuale a industriei cinematografice, în fapt un proces complex de selecție și votare care începe cu nominalizările, listele lungi și cele scurte de candidați la fiecare categorie și se încheie cu celebrele anunțuri ‘… and the Winner Is …’. Aproape în fiecare an, printre candidații la premiul pentru cel mai bun film se află și cel puțin o producție care aparține genului science-fiction. Le-am trecut și eu în revistă în ultimul deceniu cam pe toate pentru cititorii rubricii CHANGE.WORLD. În acest an, acest rol este jucat de filmul ‘Everything Everywhere All at Once’, al cărui titlu s-ar traduce ‘Totul Pretutindeni Simultan’. Gândul ne poartă imediat la ideea universurilor paralele. Despre film și despre posibilitatea existenței acestora vom discuta în articolul de astăzi.

(sursa imaginii: https://www.imdb.com/title/tt6710474/mediaviewer/rm316021249/)

De la bun început trebuie spus că ‘Everything Everywhere All at Once’ aparține mai degrabă genului fantezie decât celui științifico-fantastic. Asta nu înseamnă că cele ce se petrec pe ecran nu ar putea avea un fundament științific real, ci doar că aspectele tehnologice sunt mai mult cadru și pretext decât una dintre temele principale ale filmului. Realizatorii (autori ai scenariului și semnatari ai regiei) sunt un cuplu de cineaști în vârstă de 35 de ani cunoscuți sub numele Daniels – Daniel Kwan și Daniel Scheinert –, iar ei s-au întâlnit în timpul studiilor de cinematografie la Emerson College din Boston. Și-au început cariera ca regizori de clipuri muzicale și au devenit cunoscuți în 2013, atunci când video-ul cântecului ‘Turn Down for What’ al lui DJ Snake și Lil John a devenit un succes ‘viral’. Primul lor film de lung metraj ‘Swiss Army Man’ – o comedie suprarealistă – a fost realizat în 2016. ‘Everything Everywhere All at Once’ este al doilea lor film de ficțiune și cel mai mare succes de casă din istoria studiourilor independente de film și televiziune A24.

Kwan și Scheinert au început să lucreze la acest proiect în 2010, iar producția sa a fost anunțată în 2018. Cea mai mare parte a filmărilor au avut loc în perioada dinaintea pandemiei, din ianuarie până în martie 2020. Eroina principală este Evelyn Wang, o imigrantă chineză americană de vârstă mijlocie, care conduce o spălătorie împreună cu soțul ei, Waymond Wang. Cu două decenii mai devreme au părăsit China pentru Statele Unite, unde s-a născut fiica lor, Joy. Spălătoria lor este auditată de IRS – temutul fisc american –, în timp ce Waymond încearcă să trimită actele de divorț lui Evelyn, iar tatăl exigent al lui Evelyn, Gong Gong, este în vizită pentru a petrece cu ei Anul Nou Lunar. Joy ar vrea că mama ei să-i accepte iubita, Becky, care nu este chinezoaică, dar Evelyn i-o prezintă lui Gong Gong drept „prietena bună al lui Joy”. Și dacă nu sunt suficiente necazurile din universul acesta, la o întâlnire tensionată cu inspectoarea IRS, Deirdre Beaubeirdre (interpretata de Jamie Lee Curtis), trupul lui Waymond este preluat de Alpha-Waymond, o versiune a lui Waymond din „Alphaverse”. Alpha-Waymond îi explică lui Evelyn că există multe universuri paralele, deoarece fiecare decizie în viață creează un nou univers alternativ. În Alphaverse a fost descoperită tehnologia de „salt intre universuri”, care le permite oamenilor să acceseze abilitățile, amintirile și corpurile replicilor lor din universuri paralele, efectuând pentru aceasta acțiuni bizare, care sunt puțin probabile din punct de vedere statistic. Multiversul este acum amenințat de Jobu Tupaki, versiunea Alphaverse a lui Joy. Evelyn, care în Alphaverse era inventatoarea conectării între universuri, este singura care ar putea salva existența lumilor paralele.

(sursa imaginii: https://www.imdb.com/title/tt6710474/mediaviewer/rm2577348865/)

De aici începe o succesiune de scene de acțiune care se succed într-un ritm din ce în ce mai accelerat. Cunoaștem pe rând vreo zece universuri diferite în care personajele au aptitudini dintre cele mai speciale și mai specializate, de la (desigur!) arte marțiale până la voci divine, invenții geniale și talente culinare. Montajul alert și nervos își are sursa în stilul filmelor muzicale în care cei doi Daniels sunt experți, dar când expunerea este continuă timp de multe zeci de minute, efectul este de fantezie onirică cu elemente vizuale de cultură pop și populară din cele mai diverse domenii. Nu trece mult timp și chiar cel mai pasionat și atent spectator își relaxează atenția, lasă logica la o parte și devine un urmăritor pasiv și fascinat al celor întâmplate pe ecran. Inserția episoadelor de umor este absolut necesară, și acestea sunt furnizate din belșug, de la universul în care oamenii au degetele în forme de crenvurști la cel în care personalitatea umană este decantată și re-sintetizată sub forma unei uriașe gogoși. Finalul ne readuce în cotidian, lucrurile se liniștesc și se clarifică. Universul nostru se dovedește a fi până la urma, cu toate problemele sale, cel mai bun dintre lumile posibile, dar celelalte ‘-versuri’ așteaptă după colt.

(sursa imaginii: https://www.thetoyshoppe.com/shop-all/alice-through-the-looking-glass-mirror)

Universurile paralele sunt o temă foarte familiară amatorilor de science-fiction în literatură, în filmele pentru marile ecrane și în serialele de televiziune. Ideea este însă mult mai veche. Raiul, Iadul, Olimpul și Walhala sunt universuri paralele idealizate. Platon a reflectat profund asupra realităților paralele, ajungând la platonism, în care realitatea superioară este perfectă, în timp ce realitatea terestră inferioară este o umbră imperfectă a celei cerești. În 1848, Edgar Allan Poe își imagina într-un poem în proză existența unei ‘succesiuni nelimitate de Universuri’. Aventurile lui Alice imaginate de Lewis Caroll nu sunt altceva decât călătorii în universuri alternative. Primul cadru al filmului ‘Everything Everywhere All at Once’ este de altfel o trimitere directă la această referință clasica. Unul dintre primele exemple de science-fiction care materializează ideea este nuvela lui Murray Leinster, ‘Sidewise in Time’, publicată în 1934, în care porțiuni de universuri alternative înlocuiesc regiunile geografice corespunzătoare din acest univers. În literatura modernă, universurile paralele se regăsesc în două categorii: în narațiuni care ar încălca legile cunoscute ale naturii; sau servind drept punct de plecare pentru ficțiunea speculativă, de genul ‘what-if’. Exemple din cea dintâi categorie includ ‘Discworld’/Lumea-Disc a lui Terry Pratchett și ‘The Chronicles of Narnia’ a lui C. S. Lewis, în timp ce exemplele celor din urmă includ seria ‘World War’ a lui Harry Turtledove. În filmele pentru marile ecrane, cea mai faimoasă abordare a conceptului de univers alternativ ar putea fi considerată ‘Vrăjitorul din Oz’, care înfățișează o lume paralelă, ce separă tărâmul magic al Țării Oz de lumea reală, filmând-o în Technicolor, în timp scenele care se petrec în Kansas sunt prezentate în sepia. Uneori, universuri alternative au fost prezentate în producții independente la scară mică, cum ar fi ‘It Happened Here’ (1964), regizat de Kevin Brownlow și Andrew Mollo, care prezintă o Anglie alternativă unde, în 1940, operațiunea Sea Lion a reușit, și Regatul Unit a fost ocupat de Germania nazistă. Au urmat numeroase variații pe aceeași temă. În fine, ideea universurilor paralele a fost tratată într-un număr de seriale de televiziune, de obicei ca o singură poveste sau ca episod într-o poveste mai amplă științifico-fantastică sau fantastică. Printre exemple: ‘Star Trek’, ‘Sliders’, ‘Fringe’, ‘Stargate’ (bazat pe un film de lung metraj), ‘Lost’.

(sursa imaginii: https://www.space.com/32728-parallel-universes.html)

Cât de reală sau de posibilă este existența universurilor paralele? După unii savanți și autori de cărți științifice, cum este Brian Greene, aceasta este nu numai posibilă, ci și foarte probabilă. Termenul științific care descrie ideea că dincolo de universul observabil pot exista și alte universuri este ‘multivers’. Multiversurile sunt prezise de mai multe teorii științifice care descriu diferite scenarii posibile – de la regiuni ale spațiului în planuri diferite decât universul nostru, până la universuri cu bule separate care iau naștere constant. ‘Nu putem explica toate fenomenele universului nostru dacă el ar fi unic’, scrie jurnalistul de știință Tom Siegfried, a cărui carte ‘The Number of the Heavens’ investighează modul în care concepțiile despre multivers au evoluat de-a lungul mileniilor. Există două ramuri științifice fundamentale care ar putea face posibilă existența multiversurilor: cosmologia și mecanica cuantică. Cea mai acceptată idee din punct de vedere științific provine din ceea ce este cunoscut sub numele de cosmologie inflaționară, care este ideea că imediat după Big Bang, universul a început să se extindă rapid și exponențial. Inflația cosmică permanentă explică multe dintre proprietățile observate ale universului, cum ar fi structura sa și distribuția galaxiilor. Una dintre previziunile teoriei este că inflația s-ar putea repeta, poate la infinit, creând o constelație de universuri cu bule. Nu toate aceste bule vor avea aceleași proprietăți ca ale noastre și ar putea exista spații în care legile fizicii sunt diferite. Unele dintre ele ar putea fi similare cu universul nostru, dar toate există dincolo de limitele observațiilor directe. Acele universuri cu bule nu se pot contacta între ele, deoarece continuă să se extindă la infinit. Dacă ar fi să pornim spre marginea bulei noastre, acolo unde ea s-ar putea ciocni de următorul univers cu bule, nu am ajunge niciodată la el, deoarece marginea se îndepărtează de noi mai repede decât viteza luminii și mai repede decât am putea noi vreodată să călătorim. Această explicație implică faptul că în unele dintre universurile cu bule infinite, din afara propriului nostru Univers, ar putea exista și alți observatori inteligenți. Dar în fiecare clipă care trece, ne îndepărtăm mai mult de ei și nu ne vom intersecta niciodată. Un alt tip de multivers este o interpretare a mecanicii cuantice. Propusă de fizicianul american Hugh Everett, în 1957, teoria aceasta prezice prezența unor linii temporale ramificate sau realități alternative, în care deciziile noastre se desfășoară diferit, producând uneori rezultate extrem de diferite. Conform acestei interpretări, versiunile noastre în alte universuri ar putea să trăiască multele vieți posibile pe care le-am fi putut duce dacă am fi luat decizii diferite. Cu toate acestea, singura realitate care este perceptibilă pentru noi este cea în care o locuim. Salturile între universuri nu sunt posibile, căci orice experiment am face în universul nostru, rezultatele sale sunt observabile doar aici. Această ultimă teorie pare să-i fi inspirat pe autorii scenariului, cu diferența că personajele din film au găsit, cumva, o metodă de tranziție între universuri.

(sursa imaginii: https://www.imdb.com/title/tt6710474/mediaviewer/rm3151237121/)

‘Everything Everywhere All at Once’ a primit 11 nominalizări pentru premiile Oscar. Alături de premiul cel mai important, pentru cel mai bun film, este candidat la premiile pentru regie și pentru scenariu original (cuplul Daniels), pentru cel mai bun rol principal feminin (Michelle Yeoh) și doua candidaturi pentru cel mai bun rol secundar feminin (Stephanie Hsu și Jamie Lee Curtis). Interesant este că un alt concurent principal la aceste premii este filmul ‘The Fabelmans’, regizat de Steven Spielberg, unul dintre maeștrii filmelor de science-fiction. De data aceasta însă, Spielberg a făcut un film într-un cu totul alt gen, un film nostalgic, autobiografic, evocând figura părinților săi și perioada de maturizare până la începutul carierei de cineast. ‘Everything Everywhere All at Once’ este deci cam singurul candidat al genului, și el chiar se află printre favoriți. Ce șanse are? Personal nu cred că va câștiga premiul cel mare, dar este posibil să câștige câteva alte premii semnificative. Vom ști în noaptea de 12 spre 13 martie. Iar în cazul în care, cumva, se va alege cu prea puține premii, ne putem consola cu gândul că într-un univers paralel le-ar putea câștiga, poate, pe toate.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world, movies | 1 Comment

identity games (film: Aru otoko /A Man – Kei Ishikawa, 2022)

Posted on February 25, 2023 by admin

‘A Man‘ (original title is ‘Aru otoko‘), the 2022 film directed by Kei Ishikawa, is a Japanese film with an European flavor. It is a detective mystery with many twists and turns, which demands the permanent attention of the viewers and which will satisfy with its intelligence and logic many of the fans of this genre of films, appreciated in Europe. And yet, the film, which is the adaptation of the book of the same name by Keiichiro Hirano, deals with a very acute Japanese social problem. Every year in this country many tens of thousands of people disappear. Some of them change their identities and begin to live a second – or perhaps more than a second – life in distant and different places of Japan. It seems that this phenomenon is not only possible but much more widespread in Japan than in the rest of the world. ‘Aru otoko‘ proposes a sophisticated plot, a game of identities which connects the destinies of several characters, each of them being obliged to answer questions like ‘who is the man next to me?’ or even ‘who am I?’.

The first and last frames of ‘A Man‘ include the painting ‘La reproduction interdite’ by René Magritte. Successive mirrors reproduce from the same impossible angle the silhouette of a man, without figure and without identity, as in many of the paintings of the Belgian surrealist master. Between these frames we are dealing with several successive stories in which the characters are in a position to question the identities of those close to them and of themselves. Rie is a single mother raising her little boy after a divorce caused by the traumatic loss of another child. The opportunity to rebuild her life seems to appear in the person of Daisuke, a delicate young man with a passion for painting, but after a few years he dies in a work accident, leaving her alone again with another child to care about. At the husband’s memorial, his brother appears. It appears that they are a wealthy family, but the brother claims that the person who had used Daisuke’s name was not the same man. Surprised, she hires the services of lawyer Akira to solve the mystery. Who was the man she had lived with, married, fathered a child with? What name will her baby have? Where is the true Daisuke? The lawyer discovers that there is a real industry of changing and forging identities. He himself has an identity problem, being the son of an immigrant from Korea, in a country that hardly accepts foreigners. The investigation leads to the elucidation of the mystery of the dead husband’s identity, but each of the characters is left to face their own identity problems and their consequences.

The stories in ‘A Man‘ unfold at a pace that combines the psychological analysis and ceremonial behavior specific to Japanese cinema with the rules of detective films. The narrative begins with Rie’s story to shift its focus to Akira’s investigation and to solving the mystery of Daisuke’s identity. In two of the film’s most powerful scenes, the lawyer faces a prison inmate, a master of identity forgeries. In a manner reminiscent of ‘The Silence of the Lambs’ (minus the violence), the convict will provide cryptic answers, but which contain clues to the keys to the mystery. The road to elucidation will not be easy, and the lawyer himself will pay a price in his own personal life. The combination of these styles and narrative threads work very well in Kei Ishikawa‘s film, acting is excellent, and I believe that ‘A Man‘ will be well received by a wide international audience, as it has been so far on the festival circuit. The only thing I fear is remakes.

Posted in movies | Tagged , , , , , | Leave a comment

young and feelingless (film: Jeune et jolie – François Ozon, 2013)

Posted on February 24, 2023 by admin

‘Jeune et Jolie‘ (the English distribution title is ‘Young & Beautiful‘), François Ozon‘s 2013 film reminded me of Bunuel’s ‘Belle de Jour’. Both films have fascinating women as heroines. These practice the oldest profession in the world, but do not make it out of material or social pressure. In fact, in both films, the reasons that cause heroines to prostitute are not elucidated to the end, and the directors do not try to manipulate their spectators towards any explanation, let alone a moral judgment. On the contrary, the deciphering of motivations is left largely on the spectators behalf, and that is why different people may appreciate or judge the characters differently. Basically it can be said that they may see different movies.

But the comparisons also have their limitations. In ‘Jeune et Jolie‘ Isabelle, the lead character, is only 17 years old. A few months after a first sexual experience that happened during the summer vacation, in which it seems that she engaged more out of curiosity, we will find her leading to a double life: high school student and prostitute in hotels in Paris. She earns beautifully, but money is not the reason she does it, as she comes from a wealthy family. She doest not seem to have too much pleasure either from the random encounters with unknown men. The only one she attaches to a bit attached is a much older man, maybe even older than the father her mother has left in her first years of life. When he dies during an encounter, she feels guilty and abandons these activities. In a short time the police come in her footsteps, without blaming her – in fact she is a victim both legally (being a minor) and of course morally. A victim who chooses her fate, for reasons that spectators are left to guess.

‘Jeune et Jolie‘ is beautifully structured and designed in style, even if it is not among François Ozon‘s best films. The narrative is divided into four chapters, after the seasons of the year, accompanied by Francoise Hardy’s songs. Marine Vacth is young and beautiful, as the title says and very well cast for the main role. I also liked the interpretations of the parents’ roles (Géraldine Pailhas and Frédéric Pierrot) as well as that of Fantin Ravat, a young talent who, unfortunately, seems to have abandoned an actor’s career, who plays the role of the younger brother of Isabelle, at the beginning of adolescence. Any opportunity to see Charlotte Rampling again is welcome. She appears in a final scene, kind of absolving Isabelle of the feelings of guilt, the only scene in which we find a possible key to her personality. We can ask ourselves what will happen when the cycle of seasons will start again. In fact, the heroine’s coming to age was accelerated and sentimentally, during the year the story of the film is happening, she lived for a whole lifetime. That if feelings existed in her soul. Her falling in prostitution happened at the end of a seemingly normative adolescence. The family atmosphere seems to have played a role in her evolution – the mother had left her first husband (Isabelle’s father) and probably cheats on the second. But that doesn’t seem enough. What shocks in this character is her complete lack of feelings. For her, at no time, sex is associated with something that comes close to love. We find in Isabelle memories of adolescence crises but nothing about the feelings that made 17 one of the most beautiful ages in life. François Ozon does not give us any clue and does not direct us to any moral judgment. The risks of the ‘profession’ are not mentioned at any time. If this is the norm, the conclusion is sad. At least from the chair I saw this movie.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , | Leave a comment

cinema facing illness and death (film: The Death of Cinema and My Father Too – Dani Rosenberg, 2020)

Posted on February 20, 2023 by admin

‘The Death of Cinema and My Father Too‘ is an unusual title for an unusual film about an unusual film. Director and script author (co-writer) Dani Rosenberg, making his feature film debut, brings to screen an emotional personal story. The premiere took place in 2020 during the pandemic edition of the Cannes Film Festival. It was then screened at a number of other festivals (some of them virtual or hybrid) during that odd year and won a few awards too. Two years of hiatus followed, and only now, in 2023, the movie meets its non-festival audiences in Israel. I saw it in a preview at the local cinematheque. To the question of whether this postponement helped or harmed, we will get the answer after the commercial screenings in the theaters. My opinion is that it doesn’t really matter. First of all, the film deals with timeless issues – dealing with the illness of someone very close and the prospect of approaching death, difficult separations from parents, gaps between generations, cinema as a means of therapy and of confronting life’s problems. It does it with original and courageous means, but some are not always comfortable for the viewers. In the background we can see events related to the political reality of Israel and the Middle East. The scenes are shot around late 2018 and early 2019, but the political conflicts are the same and the people haven’t changed much. The same problems, the same pains, the same nostalgia.

“The Death of Cinema and My Father Too” combines the film-in-film structure with cinéma vérité and voiceover additions. The main character is Dani, who copes with his father’s terminal illness by enlisting him as the lead actor in a fictional film made with the whole family. In the fictional film Tel Aviv is about to be attacked by missiles launched from Iran and the family takes refuge in Jerusalem. It would be a kind of sarcastic comment on the state of permanent tension in which this country finds itself, true five years ago and just as true now. A few days after filming began, the father’s medical condition worsened and he was unable to continue filming. The son decides to replace him with an actor and to continue making the film. When the unavoidable happens, what be left behind is a film, or perhaps a film about this film. It will be carried out against the wishes of his father, who refuses any form of immortalization, including a traditional burial with a grave and a monument in a cemetery. But as the director said in the Q&A after the screening of the film, this was no longer his decision.

From a cinematic point of view, this is a very interesting experiment. Those related in the film happened as they are told in the script. In the end Dani Rosenberg made a film about the making of the film in which a film is being made. In the lead roles he cast two actors that I would call semi-professionals. His role, that of Dani, was given to his friend, TV journalist and anchor Roni Kuban who is formidable. Equally good is Marek Rozenbaum, who is mostly a film producer and only an occasional actor, as the father. Part of the family members (including the director’s mother) are also part in the cast to play their own roles. This mix works in many moments and bogs down in a few others. Interspersed are also sequences from the director’s childhood and teenage family films. It is undoubtedly an interesting artistic approach, and the main theme of the film I think is this – confronting illness and impending death with the help of the art of film. Savvy viewers will, of course, be interested and engaged in what is happening on the screen. What about the rest of the public, who are not necessarily interested in cinematic experiments? Those who, as the father says in a line from the film, come to the cinema to see a life story and some ‘real’ actors? I think they will have some problems and will less easily accept scenes like the one where the camera is forgotten somewhere, pointed at a ceiling or a window and only the dialogue is recorded. I don’t think that the artistic finishing is lacking, but it is purposely set aside to emphasize the experiment. Under these conditions, I am afraid that not all viewers will take the step that leads to the assimilation of the message and emotional involvement. With ‘The Death of Cinema and My Father Too‘, Dani Rosenberg proved that he can make interesting cinema. We are to see in the future if he manages to keep the inventiveness while broadening the thematic of his future movies beyond the scope of personal experience.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Cursul Amazonului

Posted on February 20, 2023 by admin

Să discutăm astăzi despre Amazon. Nu despre fluviu și nici despre jungla pe care o străbate, ci despre compania Amazon.com, Inc. Unul dintre cele mai fascinante filme pe care le-am văzut în ultima vreme se numește ‘Bardo: False Chronicle of a Handful of Truths’ și este regizat de Alejandro González Iñárritu (născut în 1963), unul dintre cei mai importanți cineaști dintre cei pe care Mexic i-a exportat cinematografiei americane în ultimele decenii. Printre detaliile cu tentă fantastică din acest film, mi-a atras atenția achiziționarea imaginată a statului mexican Baja California de către firma Amazon. O extrapolare cu o doză consistentă de satiră, desigur, dar semnificativă pentru imaginea de colos a firmei pe care un documentar al postului american de televiziune publică PBS o numea ‘una dintre cele mai influente forțe culturale și economice din lume’.

(sursa imaginii – autorul)

‘Amazon’ nu a fost numele ales inițial pentru firma fondată de Jeff Bezos (născut în 1964) în garajul său din Bellevue, lângă Seattle, pe 5 iulie 1994. Venit de la New York, Bezos a încorporat compania cu numele „Cadabra, Inc”. Potrivit cărții best-seller pe care a dedicat-o firmei Amazon ziaristul american Brad Stone de la Bloomberg News, „The Everything Store: Jeff Bezos and the Age of Amazon”’, „Cadabra” era inspirat din „abracadabra”, pentru a sugera că utilizarea magazinului electronic ar funcționa ca prin magie. Atunci când unul dintre avocați a auzit și transcris numele firmei drept ‘cadaver’ (cadavru), Bezos a decis să caute un nume nou. A dorit ca acest nume să înceapă cu litera ‘A’, urmând o tendință a celor care aleg nume de firme și doresc ca acestea să figureze la începutul listelor de companii la bursă (dacă veți examina aceste liste, veți vedea că numărul de firme al căror nume încep cu ‘A’ este mult peste proporția cuvintelor care încep cu prima literă a alfabetului). După ce au fost examinate mai multe propuneri, Bezos, cu flerul său pentru ‘branding’, a decis numele pe care îl cunoaștem cu toții – Amazon.com. După cum spune povestea, el a căutat în dicționar și i-a plăcut „amazon” pentru că suna „exotic și diferit”. Amazon nu este doar numele unei imense păduri tropicale, ci și al celui mai mare fluviu din lume. Bezos a declarat că plănuiește să facă din Amazon.com cea mai mare librărie din lume. A reușit asta în câțiva ani și apoi a reușit mult mai mult.

(sursa imaginii: https://apparelresources.com/business-news/retail/amazon-inc-second-us-company-touch-us-1-trillion-mark/)

Amazon.com, Inc. este o companie multinațională de tehnologie profilată pe comerț electronic, comunicații și calcul în ‘nori’ (cloud computing), publicitate online, streaming digital și inteligență artificială. Companie publică din 1997, este unul din cei cinci giganți americani în tehnologia informației, alături de Alphabet (Google), Apple, Meta (Facebook) și Microsoft. Este a cincea firmă din lume ca valoare de piață, a treia ca venituri și al doilea mare furnizor de locuri de muncă în Statele Unite, cel mai mare comerciant online din lume, cel mai mare furnizor de servicii de cloud computing prin Amazon Web Services (AWS) și de servicii de streaming live prin Twitch și prima companie de Internet după venituri și valoare de piață. Se poate spune că Amazon a revoluționat piața comerțului electronic, generalizând ‘comerțul prin click’ și devenind firma dominantă. De la comerțul cu cărți prin care a început totul, Amazon vinde astăzi aproape orice se poate vinde, de la produse alimentare de bază până la servicii informatice în nor. Astăzi Amazon are mai multe filiale, printre care AWS (cloud computing), Zoox (vehicule autonome), Kuiper Systems (Internet prin satelit), IMDb (baza de date pentru industria cinematografică) și Whole Foods Market (una dintre principalele rețele de supermarket alimentar). Amazon și-a câștigat reputația de perturbator al industriilor bine stabilite prin inovație tehnologică și reinvestire agresivă a profiturilor în cheltuieli de capital și dezvoltare de noi tehnologii. De asemenea, Amazon distribuie o varietate de conținut descărcabil și în streaming, prin intermediul unităților sale Amazon Prime Video, Amazon Music, Twitch și Audible, publică cărți prin intermediul diviziei sale editoriale Amazon Publishing, conținut de film și televiziune prin Amazon Studios și, din martie 2022, este proprietarul studiourilor de film și televiziune Metro-Goldwyn-Mayer (MGM). De asemenea, produce electronică de larg consum, cele mai cunoscute produse fiind cititoarele de cărți electronice Kindle. Trebuie menționat și faptul că Amazon și subsidiarii săi au atras critici din mai multe surse, în care aspectele etice și legale ale anumitor practici și politici de afaceri au fost puse sub semnul întrebării. Amazon s-a confruntat cu acuzații de comportament anticoncurențial sau monopolist, precum și cu critici privind tratamentul față de lucrători și consumatori. Tentative de organizare în sindicate a salariaților lui Amazon în diferite părți ale lumii, dar și în unele locații americane sunt în curs și ar putea avea implicații semnificative.

(sursa imaginii: https://www.theguardian.com/technology/2022/jan/30/how-mighty-will-amazon-be-after-the-pandemic)

Datorită profilului său, Amazon a fost una dintre firmele care au beneficiat în mod semnificativ în perioada pandemiei. Perioadele de lockdown au închis în case o mare parte a populației, multe dintre magazinele (fizice) de produse s-au închis, și comenzile și livrările la domiciliu au devenit pentru perioade îndelungate modul preferat sau impus de achiziționare pentru o mare parte din populație, inclusiv dintre cei care nu erau până atunci adepți ai comerțului electronic. Aproape peste tot unde era posibil, salariații au lucrat în mod ‘remote office’, iar pentru toți cei rămași acasă modul principal de divertisment au devenit aplicațiile streaming. Toate acestea au dus la un salt semnificativ al nivelului de trafic internetic și al serviciilor în nor, ceea ce a crescut cererea pentru aplicațiile furnizate de AWS. Amazon era pregătită pentru această creștere subită a cererii de produse și servicii și a răspuns exemplar. Rețeaua de livrare la domiciliu și-a dublat capacitatea în primul an al pandemiei. La nivel global au fost adăugate spații semnificative de depozitare și a crescut flota de vehicule. În doi ani (2019 – 2021) numărul de salariați s-a dublat ajungând la 1,6 milioane în întreaga lume. Amazon a investit în extindere 100 de miliarde de dolari în 2020 și 2021, și încă 60 de miliarde de dolari în 2022. Optimism exagerat? Posibil, dar liderii companiei au mizat pe faptul că odată obișnuiți cu comerțul electronic sau cu lucrul de acasă, o parte dintre clienți vor continua să le practice și după ce pandemia s-ar fi domolit. A intervenit însă în 2022 încă un factor care era mai puțin previzibil. Invazia Ucrainei de către Rusia a declanșat o criză energetică, creșterea preturilor combustibililor și posibilitatea unei recesiuni globale care au afectat imediat compania. Doar creșterea preturilor la combustibili duc la o creștere a costurilor de operare în transportul produselor livrate de Amazon în valoare de de 2 miliarde de dolari trimestrial. Prețul energiei consumate de firmele de date care stau la baza operațiilor serviciilor în nor au afectat rentabilitatea celei mai profitabile divizii – AWS. În paralel, se simt din ce în ce mai tare presiunile competitive în diferite domenii. Microsoft Azure devine din ce în ce mai mult un concurent semnificativ al lui AWS pe piața serviciilor în nor. Marile rețele de comerț de consum americane cum sunt Wallmart și Target s-au restructurat și și-au creat și extins servicii de comerț electronic și livrare la domiciliu eficiente și competitive în privința prețurilor. Profitul operațional al firmei în 2022 a fost doar de 2%, cel mai scăzut din 2017 încoace. Cum răspunde Amazon acestor provocări?

(sursa imaginii: https://www.npr.org/2022/03/03/1084110850/amazon-shuttering-its-physical-bookstores-and-4-star-shops)

O schimbare semnificativă a avut loc la cârma companiei în iulie 2021. Jeff Bezos a cedat funcția de director executiv (Chief Executive Office – CEO) lui Andy Jassy (născut în 1968, absolvent al Colegiului și Școlii de Business de la Harvard), cel care condusese intre 2003 și 2021 divizia AWS. Bezos a decis, probabil, că a venit vremea să-și concentreze eforturile în prestigioasa activitate de explorare a spațiului cosmic, prin intermediul firmei subsidiare Blue Origin, care are ambiția să concureze cu SpaceX a lui Elon Musk. Odată cu el au mai părăsit firma câțiva lideri de departamente care lucraseră aproape de Bezos, precum Dave Clark, care fusese șef al vânzărilor, și Charlie Bell, unul dintre experții în cloud computing, angajat acum de Microsoft. Jassy pare decis să continue politica de expansiune a companiei, dar în același timp acordă o mai mare atenție controlului costurilor de operare. Una dintre primele măsuri spectaculoase a fost închiderea tuturor spațiilor de vânzare fizică (‘magazine din cărămidă’ cum le numesc americanii). Acestea includ librăriile care fuseseră deschise în câteva centre comerciale din Statele Unite și super-marketurile alimentare ale lui Amazon. Tehnologia magazinelor complet automatizate (fără casă de plată) va fi transferată magazinelor Whole Foods subsidiare. În ianuarie 2023, Amazon a anunțat reduceri de personal, concediind peste 18 000 de lucrători, tot în încercarea de a reduce costurile. Câteva proiecte care nu avansau în ritmurile așteptate au fost închise – robotul de casă Astro și aparatul și aplicația de conferențiere video Amazon Glow. În schimb, continuă și se extind serviciile în care sunt folosite tehnologii de Inteligență Artificială (AI), integrate împreună cu serviciile în nor AWS în mai toate departamentele și produsele companiei. Unul dintre domeniile în care se așteaptă un impact crescând al lui Amazon în viitorul apropiat este cel al serviciilor medicale. În 2022, Amazon a achiziționat firma One Medical care furnizează deja astfel de servicii și a lansat Amazon Clinic – o aplicație care oferă consultații virtuale pentru mai mult de 20 de tipuri de boli și afecțiuni. Un serviciu de livrare de medicamente pentru clienții de nivel Prime a fost anunțat pe 24 ianuarie.

(sursa imaginii: https://www.seasiainfotech.com/blog/how-amazon-uses-artificial-intelligence/)

Perspectivele firmei Amazon par promițătoare, în pofida provocărilor din partea concurenților și a problemelor economice globale. Andy Jassy, noul lider, nu este poate o personalitate la fel de spectaculoasă precum Jeff Bezos, dar pare a fi unul dintre acei lideri eficienți, crescuți de întemeietorii companiilor și care au lucrat multă vreme alături de ei, învățând tainele meseriei și ale conducerii. Poate că obiectivele sale nu vor fi așa de grandioase (și nu vor include achiziționarea unei părți din Mexic), dar în schimb vor fi mai realiste și adaptate condițiilor economiei și nevoilor utilizatorilor din al treilea deceniu al secolului XXI. Inventivitatea și aplicarea eficientă a noilor tehnologii pare a fi o componentă decisivă a strategiei sale. Vom urmări și vom relata.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Tagged | Leave a comment

a mystery in Jerusalem (TV Series: Aviram Katz – Dana Modan, Eitan Zur, 2023)

Posted on February 18, 2023 by admin

Public television is in Israel, as in other parts of the world, at the center of a debate over its very existence as an institution funded (at least in part) by taxpayers’ money. At almost every change of government, its informational, cultural and educational roles, funding model and political and institutional independence are called into question. The strongest arguments in favor of the existence of such an institution are its products, that is, quality shows. Among them – the series. A large part of the successful Israeli series that have been broadcast and picked up as a format all over the world have their origin in the public television company called ‘CAN’ and its predecessor. The first quality product of this kind in 2023 is ‘Aviram Katz‘, an eight-episode mini-series broadcast (twice a week) earlier this year.

The story takes place in a typical Israeli apartment building in Jerusalem. Aviram Katz is a writer of mixed success. 50+ and a bachelor, he wrote a few books of which only about two were successful. For several years he has been lacking inspiration. When his neighbor, Victor Guetta, a physician on the verge of retirement, hands him a manuscript to get his advice, he is amazed by the extraordinary quality of his writing. He decides to publish the first chapters of the neighbor’s (who does not seem to have any literary flair) book under his name. The published writing makes sensation. The story gets complicated when Victor is seriously injured in a traffic accident, and especially when one of the book’s characters, also a doctor at a hospital in the city, turns out to be a real person who disappears without a trace. Crime? Abduction? Aviram suddenly becomes a suspect for a possible crime he did not commit while he is aware of the literary fraud that no one knows about. If he doesn’t solve the riddle and find the woman who became a real person (and disappeared) from a book character, he risks ending up in prison.

‘Aviram Katz‘ is written by Dana Modan – who also plays one of the key roles, that of the police inspector who investigates the case – and directed by Eitan Zur. The title role is perfectly played by Yehezkel Lazarov, one of the most talented and consistent actors of the stage and screen in Israel. It is always a pleasure to see and see again Sasson Gabay, who here plays the role of Victor, the character that sets the whole plot in motion. Joy Rieger, who I recently saw in ‘June Zero’ (also co-directed by Eitan Zur) adds with the role of the curious neighbor another success in what seems to be a very promising career. The series is intelligently written, with humor and gradated tension, as it should be for a series that includes a detective mystery, with interesting comments about everyday life, about police investigations, about the world of books, writers and publishers. The eight episodes of 35-40 minutes each provide a format suited to the story, there is no ballast or repetition as happens in many other cases. If you haven’t seen it already, I recommend watching it. (available free on the CAN website, but only in Hebrew).

Posted in TV | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

strangled legality (film: Kurak Günler – Emin Alper, 2022)

Posted on February 17, 2023 by admin

‘Kurak Günler‘ (‘Dry Days’, the English distribution title – inaccurately translated – is ‘Burning Days‘) is the fourth feature film by Turkish director Emin Alper, one of the young and brave directors who continue to make films in Turkey (some of them international co-productions, such as this one). It is a well-written film that combines a detective story with a political drama and succeeds in transmitting to viewers an unambiguous message about the dangers of the political and judicial system decaying under the pressure of populism and corruption. The film enjoyed success in Turkey winning 6 national awards and several major awards at the Antalya International Festival, but also caused controversy due to the LGBT insinuations of one of the subplots. For foreign viewers this film is a proof that Turkish cinema continues to offer very good films made by talented filmmakers working in sometimes very difficult conditions.

Overwhelming heat dominates the behavior of the characters. In this respect, ‘Kurak Günler‘ reminded me of another formidable political film – the 1997 ‘In the Heat of the Night’ directed by Norman Jewison and starring Sydney Poitier and Rod Steiger. This is not the only point of similarity. Just like in the American film, here too a lawman is sent to a remote place, where the institutions that are supposed to rule for order and justice are either corrupt or under pressure from local rich people in cahoots with asserved politicians. Prosecutor Emre is a young man of law, perhaps in his first post in a remote corner of Turkey. The drought is haunting and the groundwater sources are in the hands of the tycoon who also happens to be the mayor. Their intensive exploitation leads to landslides, but the investigations train, especially as the elections are approaching. The mayor, his family and the surrounding clique try to co-opt the young prosecutor at the local ‘traditions’ and when the attempts seem to fail, to compromise him. His only ally seems to be Murat, a local journalist who also has his own secrets and perhaps not quite innocent family motivations. The situation gets complicated when a young gypsy woman is raped and beaten and Emre finds himself in the situation of an investigator who wants to do justice, but at the same time he is a witness or even possibly a participant in the crime.

Apparently this remote village has institutions that are supposed to enforce the law. There is an intelligent and possibly non-corrupt female judge, police has a chief who follows orders to a point, there is an opposition journal. Elections are also held. But the people are under pressure from those who dominate the local economy and especially manage the most vital resource – water. Manipulate politically and informationally, people turn into a mob driven to violence. The film depicts a process of disintegration of the social fabric which ultimately renders the existence of democratic and legal institutions irrelevant. The last 15 minutes of the film are formidable. The micro-universe of the village – perhaps a metaphor for Turkey but not only, because similar phenomena occur in many other places in the world – enters a whirlwind of violence that seems to erase every trace of humanity. Only the last frame hints to a certain dose of hope, but it is clear that there is much to be done and rebuilt before a return to normalcy.

‘Kurak Günler‘ looks good both as a social drama and as a political thriller – a combination that proves to be a winner here as well. The good knowledge and understanding of human psychology and social mentalities makes so that each of the characters have a distinct profile and at the same time they are representative of their times and places. The cinematography of Hristos Karamanis conveys beyond the screen the heat and dust of the arid region where the story takes place. The performances of the actors are all outstanding, and it is hard to choose who to mention, so I will only write the name of the actor who plays the prosecutor Emre – Selahattin Pasali. ‘Kurak Günler‘ belongs to that category of films with a message and conscience that represent milestones in the evolution of a national cinema school.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

Revanșa lui Patapievici (Carte: Horia-Roman Patapievici – Anii urii)

Posted on February 16, 2023 by admin

‘Anii urii’ este o carte pe care așteptam să o citesc de mult. Trăiesc departe de România de aproape 40 de ani. Pe Horia-Roman Patapievici (născut în 1957) îl cunoșteam și îl apreciam pentru excelentele sale emisiuni de interviuri ‘Înapoi la argument’ de la televiziune (o parte dintre ele sunt înregistrate și accesibile pe YouTube) și pentru activitatea remarcabilă între 2005 și 2012 la conducerea Institutului Cultural Român, activitate despre care știam că nu a fost lipsită de controverse, dar a căror efecte benefice le văzusem și apreciasem la Tel Aviv în perioada respectivă. Eram mai puțin la curent și nu la nivel de informație la zi cu evenimentele politice, dar, desigur știam despre încercările de suspendare ale președintelui Traian Băsescu, despre campaniile feroce împotriva lui și a susținătorilor săi și despre gradul însemnat de antipatie a unei mari părți a populației față de politicile și persoana sa. Speram că această carte, apărută în 2019 la Editura Humanitas, să mă ajute în a înțelege mai bine perioada și detaliile conflictelor la care fusesem martor de departe, conflicte care au continuat după perioada acoperită de carte și președinția lui Băsescu și care se reflecta încă în prezentul politic, în peisajul social și cultural al României de astăzi. Așteptările mi-au fost confirmate, dar nu în totalitate și nu fără câteva surprize.

sursa imaginii https://humanitas.ro/humanitas/carte/anii-urii

Cartea reprezintă o culegere de 85 de articole, scrise intre 2006 și 2010, majoritatea publicate în rubrica săptămânală de comentarii politice pe care Patapievici o ținea la ‘Evenimentul Zilei’ (într-o perioada fastă a acestui cotidian). Articolele sunt încadrate de o prefață (amplă), un interviu acordat Ramonei Ursu pentru Newsweek Romania și o postfață scrise în 2018. Ele aparțin unei perioade care acoperă cea mai mare parte a primului mandat al lui Traian Băsescu și începutul celui de-al doilea mandat. În 2010 Horia-Roman Patapievici și-a încetat activitatea publicistică, iar în 2012 a demisionat de la conducerea ICR. Aceste decizii de retragere aproape completă de pe scena publică își au originea în faptele descrise în carte. Categorisit ca ‘băsist’ (un cuvânt echivalent atunci și poate și acum cu o insultă, cam la fel ca ‘stângist’ în Israel) și ‘intelectual al lui Băsescu’, Horia-Roman Patapievici a devenit una dintre victimele preferate ale campaniilor opozanților președintelui de atunci.

‘… stiu pe pielea mea ce înseamnă să fii ‘băsist’. Firește,’băsist’ în ochii celor care îl urau pe Traian Băsescu, nu în sine … Am simțit cum, de la o lună la alta, de-a lungul anului 2009, oamenii de pe scara blocului unde locuiam, ori de pe strada, unde se întâmpla să mă aflu, se întunecau când mă vedeau ori când mă recunoșteau și cum începea să le clocotească în priviri indignarea de mine ori furia că exist, că mă mișc, că respir liber … oameni care nu aveau nimic de împărțit cu mine și pe care îi descopeream, din reacțiile lor lipsite de politețe, de reținere fireasca și chiar de umanitate, plini de ură personală față de mine, un necunoscut pentru ei, făcându-mă să mă simt că am ajuns, cine știe cum, dușmanul lor personal, omul de viața căruia ei nu mai pot să trăiască ca oameni, și asta pentru că eram viu, făcând rău prin simplul fapt că exist, că mă cheamă Patapievici, că sunt ce sunt … Da, știu pe pielea mea cum este să fii urât absolut fară nici un motiv. Cu ura aceea care scuipă, înjură, lovește, iți vrea suprimarea … E teribil.’ (pag. 64-65)

Cartea aceasta este deci o revanșă. În atmosfera extrem de polarizată a acelor ani, Horia-Roman Patapievici a resimțit evenimentele ca o manifestare a urii îndreptate în mod nejustificat asupra persoanei sale. Pe de-o parte, această ura l-a convins că activitatea publicistică și pe scena publică a politicii culturale nu este posibilă sau nu merită efortul și riscurile personale. Pe de altă parte, a petrecut câțiva ani pregătind acest răspuns, care este revanșa unui intelectual. Și ce armă mai bună și mai perenă poate avea un intelectual de talia lui decât o carte?

De ce a devenit Traian Băsescu ținta unor atacuri politice atât de înverșunate și a unei împotriviri care se răsfrânge și asupra celor care l-au susținut sau au fost percepuți că l-ar fi susținut? Mărturisesc că răspunsul dat de lectura acestei cărți nu mi s-a părut complet. Bănuisem că începutul a fost în condamnarea comunismului care era în fapt punctul final al unei activități colective, începute înaintea mandatului său. Cauzele sunt, după Patapievici, mai profunde:

‘De ce s-a procedat așa cu Traian Băsescu? Pentru că “sistemul ticăloșit” i-a declarat război total. În Iliescu, sistemul își recunoștea un părinte pe care l-a protejat chiar și când l-a înșelat sau l-a tras pe sfoară; iar pe Constantinescu l-a tolerat și i-a exploatat grandomania pentru a-l transforma în complice inconștient. Până la TB, nici un președinte nu a adus în lumina politicii, transformându-le în mize ale luptei politice, mecanismele prin care “băieții deștepți” forțează statul să se lase furat, extorcat, supt de resurse și reușesc să scape tuturor acuzațiilor … Niciodată până la el justiția nu a fost încurajată să ancheteze și să construiască mecanismele legale de punere în lumină și de aducere în justiție a corupției de stat prin partide, un tip de corupție care fusese, până la TB, o politică de partid și de stat.’ (pag.28)

‘… toate temele care subminează regimul de putere din România au devenit, prin Traian Băsescu, criterii după care opinia publica judeca ce este normal și dezirabil, decent și imperativ: normal este să reformăm radical clasa politică și să scăpam de actualul mod de a o selecta; dezirabil este, deci, să avem vot uninominal; decent este să nu mai tolerăm nici deciziile arbitrare și lipsite de moderație ale instituțiilor, care ne ruinează încrederea în stat, nici cărdășia dintre politică și afaceri, care ne ruinează încrederea în capitalism și democrație; imperativ este deci să avem o justiție independentă, să facem lustrație, etc.’ (pag. 170)

Și totuși, analiza pare incompletă. Majoritatea articolelor din perioada 2006 – 2010 par răspunsuri la atacurile opoziției și ale exponenților ei. Ura este demascată în toate formele și manifestările sale, dar care sunt totuși cauzele mai profunde ale urii? De ce o mare parte din populație se alăturase sentimentelor anti-Băsescu? Nu este menționată nici măcar odată gestionarea crizei economice din 2007-2008. Lipsesc chiar și evenimentele pozitive din aceasta perioadă. Nimic, de exemplu, despre aderarea României la Uniunea Europeana care s-a finalizat în 2007. Focalizarea excesivă asupra persoanei președintelui practicată de oponenții săi pare să-l fi molipsit și pe autor. Când totuși scrie ceva despre Băsescu, impresia este că se oprește la suprafață. Iată fragmentul, poate cel mai critic din carte, la adresa celui de-al treilea președinte al României de după 1989:

‘Nu îi apăr defectele sau derapajele. A mințit (care politician nu o face?). Și-a luat vorba înapoi de câteva ori (care politician nu o face?). A fost nepoliticos de mai multe ori (regretabil). S-a exprimat de câteva ori birjărește (penibil). Cu siguranță, culisele stiu mai multe despre defectele lui, iar când se vor scrie memoriile apropiaților vom afla și multe altele. Dar tot ce îl privește pe el e prezentat atât de exagerat și de sinistru, încât, în rapot cu scenariul de catastrofă în care e mereu încadrat, ceea ce știm și vedem din defectele, gafele și erorile lui pare neglijabil, în zona venialului, nu a păcatelor de moarte care i se reproșează.’ (pag. 309)

Polemicile lui Patapievici au de multe ori ținte concrete. Nu ezită să-și numească oponenții (sau cel puțin o parte dintre ei): Cristian Tudor Popescu, revista ‘Observator cultural’, posturile de televiziune particulare, în special cele ale lui Dan Voiculescu sunt dintre cele mai des menționate. Presa și mijloacele de informare, care au jucat în anii de după 1989 un rol important în opoziția fata de regimurile iliesciene, au devenit, în opinia lui Patapievici, în timpul perioadei Băsescu, aproape în totalitate unelte de dezinformare, propagandă și propagare a urii:

‘… existența magazinelor alimentare se justifică prin furnizarea de alimente către populație, existența televiziunilor de știri se justifică prin nevoia, tipică societăților moderne, de a fi informate … existența unei televiziuni NU se justifică NUMAI prin interesul de afaceri al proprietarului ei: întrucât implică satisfacerea unui serviciu public, interesul afacerii private TREBUIE să rămână subordonat interesului public și satisfăcut numai în funcție de acesta. Furnizarea sistematică și deliberată de informații distorsionate ar trebui să fie pedepsită la fel de prompt, prin lege, precum se pedepsește punerea în vânzare de alimente alterate.’ (pag.394-395)

Atunci când analizează fenomene sociale, istorice sau contemporane, Horia-Roman Patapievici este strălucit. Iată, de exemplu, o excelentă analiză a renașterii partidelor istorice după 1989, fenomen care a format structura politică a României de atunci și până astăzi:

‘După prăbușirea regimului comunist, sistemul de partide s-a înființat printr-o serie de fraude. Partidele istorice au reapărut ca și când ar fi luptat până atunci în ilegalitate. Altfel spus, au reapărut făcând complet abstracție și de înfrângerea lor totală (în trecut), și de inexistenta lor absolută în conștiința publică (în prezent). … Dreapta a renăscut, după revoluție, prin partidele istorice: stânga s-a afirmat prin Frontul Salvării Naționale. Daca renașterea dreptei a fost o urmarea unei fraude pioase, afirmarea stângii a fost urmarea unei fraude revoltătoare.’ (pag. 204-205)

În perspectivă mai largă, schisma ideologică creată de propaganda comunistă după cel de-al doilea război mondial este descrisa în termenii următori:

‘Lovitura de geniu a propagandei sovietice a fost impunerea în conștiința publică a ideii (false) că singura formă de antifascism care nu e de conveniență cu fascismul este antifascismul comunist: or, dacă antifascismul veritabil nu poate fi decât comunist, atunci anticomunismul trebuie cu necesitate să fie fascist (sau cripto-fascist sau de conivență, conștiență ori nu, cu fascismul). … Prin această fraudă, adevărul istoric privind genealogia fascismului (care derivă, istoric vorbind, din forme radicale de socialism), a fost complet obliterată: fascismul a fost situat la dreapta, fiind definit în mod absurd ca burghez și capitalist, iar comunismul, din extremist cum este și identic (în rădăcina sa genealogică) cu fascismul, a devenit progresist (el, regimul criminal!) și, în plus, referința centrală a eșichierului politic postbelic.’ (pag. 298-299)

Am găsit și o revelație istorica surprinzătoare, fapte despre care personal nu știam sau a căror semnificație îmi scăpase la vremea respectivă, și care ar fi putut avea implicații adânci până astăzi:

‘La fel de descoperiți ne-am trezit în primăvara anului 1991, când a ieșit la iveala că președintele și ministrul de externe de atunci, oamenii care ar fi trebuit să asigure integritatea, independența și frontierele statului, negociaseră cu URSS un tratat prin care România se obliga să nu încheie alianțe militare fără aprobarea mutuală a parților. Acest tratat a devenit caduc numai prin dispariția URSS, câteva luni mai târziu: daca ar fi supraviețuit, România ar fi rămas în sfera de influență sovietică, iar noi ne-am fi regăsit, încă o dată în tabăra care ne-a furat o jumătate de secol de istorie. Iarăși la cheremul unor oameni cărora puțin le pasă de România. Iarăși ne găseam complet descoperiți.’ (pag. 356)

Măsură schimbărilor care au avut loc în societatea românească din perioada Băsescu și până astăzi este evidentă și în felul în care autorul se raportează la rolul justiției. Ne aflam în anul 2010, dar iată un articol (‘Fărădelegile comise cu legea’) care surprinde primele manifestări ale tendinței care va deveni dominantă în deceniul care va urma: încercarea de aservire a justititiei și modificare a legislației pentru a garanta absolvirea de vină a infractorilor de la nivelele înalte ale politicii:

‘… pe piața fărădelegilor din România a apărut un noi mecanism de comitere al fărădelegii: legalizarea ei. Se legalizează fărădelegea, apoi se comite legal … de la fărădelegea prin încălcarea legii s-a trecut la fărădelegea prin înlăturarea legii.’ (pag. 469 – 470)

Nu toate analizele au aceiași claritate și acuitate, și chiar atunci când premizele sunt corect prezentate nu am putut fi de acord cu toate concluziile. Un exemplu este unul dintre cele mai interesante articole, scris în 2007 și titrat ‘Ce fel de țară e țara în care trăim?’:

‘Trăim în țara în care, de la o zi la alta, cetățenii români de altă origine etnică decât cea română sunt dați afara din slujbele lor, scoși pe străzi la muncă forțată ori deportați în locuri din care unii nu s-au întors niciodată. O țară în care, pe timp de pace, în numele luptei de clasă, vreme de 15 ani, unul din 18 cetățeni a fost privat de libertate și unul din 36 a fost ucis. O țară în care oamenii pot fi încarcerați și deportați fără judecată; în care nici după ce a încetat teroarea de stat împotriva propriilor cetățeni acestora nu li se poate face dreptate, din motivul elementar, dar ținut sub tăcere, că statul se consideră de drept deasupra drepturilor cetățenilor săi.’ (pag. 182)

Mărturisesc că alternanța timpurilor trecut și prezent în acest paragraf mă derutează. Vrea el să indice un trecut și prezent continuu al dictaturilor și al terorii de stat? Lipsa de delimitare între regimurile istorice care s-au perindat în România ultimilor 80 de ani nu cred că ajută, și generalizarea poate duce, paradoxal, la o absolvire colectivă de responsabilitate. Când toți sunt declarați răspunzători, nimeni nu este în final vinovat.

sursa imaginii https://nasaudeanul.ro/2021/12/11/horia-roman-patapievici-a-primit-premiul-petofi-la-budapesta/

Și mai dezamăgitoare este alunecarea în conservatorism extrem. Mă întreb cum este posibil ca un analist atât de profund al fenomenelor sociale, un om de cultură și un publicist care a simțit el însuși consecințele ușurătății etichetărilor, al judecăților superficiale și al condamnărilor publice bazate pe neadevăruri sau semi-adevăruri să le aplice el însuși în polemici care preiau în mod automat etichetele și mantrele neo-conservatorilor. Într-o demonstrație logică, distanța dintre adevăr și fals poate fi doar aplicarea incorectă a unei singure atribuiri.

‘Între timp, a trebuit să descopăr că spațiul public nu este numai un spatiu al posibilei libertăți de expresie, ci și al campaniilor de character assassination. Față de anii 1990, spațiul nostru public este azi dominat de ortodoxiile ideologiei progresiste, care este, în fond, un marxism cultural, și de terorismul televiziunilor politice, care pot monta campanii de presă extraordinar de eficiente împotriva oricui. Cum nu ești pe linie, cum devii fascist; cum deplângi că se muncește prost, cum devii dușmanul săracilor; cum prețuiești creștinismul, cum devii fundamentalist; cum critici islamismul, cum ești denunțat ca islamofob; … cum respingi socialismul, cum devii legionar; cum iți declari anticomunismul, cum ești imediat declarat taliban; cum ești pro-capitalist, cum ți se lipește eticheta de darwinist social; cum critici politicile identității de gen, cum ești demascat drept rasist; cum elogiezi Europa cum devii suprematist (alb, bărbat, creștin, heterosexual, …), etc. etc.’ (pag. 87 – 88)

Oare Horia-Roman Patapievici să nu fi observat că acest ‘etc. etc.’ ar putea include și:

‘cum vorbești despre drepturile omului cum devii progresist; cum critici excesele capitalismului și inegalitățile sociale, cum devii neo-marxist; cum respingi excesele naționalismului, cum devii aservit străinătății; cum arăți că detești violența verbala și atacurile la persoană cum devii corect politic. etc. etc. ‘

Ba acest etc. etc. ar putea fi continuat și astfel:

‘cum îl apreciezi pe domnul Patapievici, cum devii băsist; cum îl critici pe domnul Patapievici, cum devii exponent al urii.’

Cele două citate de mai sus îmi aparțin mie și literaturii absurdului. Aceste pasaje ultra-conservatoare (nu foarte multe) din carte sunt dezamăgitoare pentru mine. Un gânditor profund ca Horia-Roman Patapievici, nu ar trebui, cred eu, să adopte și să propage cu atâta ușurință șabloanele conservatorismului, intre care aversiunea fata de conceptele de progresist (transformat în etichetare) și de civilitate în exprimare și relațiile publice (etichetat drept corectitudine politică), sau aplicarea cu nonșalanță a etichetei de neo-marxism unor fenomene care nu au nimic de-a face cu marxismul.

Culegerea de articole din perioada 2006 – 2010 reprezintă un document despre perioada respectivă și despre felul în care aceasta a fost trăită și percepută de unul dintre intelectualii de valoare ai vremii. Dincolo de textele înseși, Patapievici rămâne înscris în istoria acelor ani prin activitatea sa culturală și contribuția la un edificiu cu temelii destul de solide pentru a nu fi fost demolat de furtunile care au urmat. Decizia, în 2019, de a publica această carte refolosind ‘as-is’ textele scrise cu un deceniu în urmă, fără a adăuga vreun aparat critic, are avantaje și dezavantaje.  Aș fi fost foarte interesat, și mai sunt foarte interesat, să cunosc opiniile lui Horia-Roman Patapievici despre evenimentele anilor de după 2010, precum și judecata sa de acum despre Traian Băsescu, în lumina dezvăluirilor despre trecutul său făcute publice sau confirmate după ce și-a terminat mandatele de președinte. Băsescu este de fapt, într-un fel, un personaj invizibil dar principal al acestei cărți, și analiza despre el mi se pare – așa cum am arătat – incompletă.

Decizia lui Patapievici de a se retrage din jurnalistica politică și din viața publică a sărăcit scena socială a României. Era un jurnalist politic de excepție, în tradiția lui Eminescu, pe care nu poți să nu-l apreciezi, chiar daca nu întotdeauna ești de acord cu ideile sale. Nu pot decât spera că această detașare de actualitatea imediata vă fi compensată de activități la alte nivele și mai ales de cărți profunde și inteligente.

Posted in books | Tagged , , , , | 1 Comment