Fizica pe care am învățat-o noi și pe care o învață, în mare măsură, și copiii de astăzi în scoală este ‘fizica newtoniană’, cunoscută și sub numele de mecanică clasică. O putem defini ca fiind descrierea fenomenelor mecanice – adică cele care implică forțe care acționează asupra materiei – folosind legile mișcării și gravitației formulate la sfârșitul secolului al XVII-lea de către fizicianul englez Isaac Newton (1642–1727). Doar spre sfârșitul studiilor liceale elevii află că există fenomene în natură – la scară cosmică sau la scară atomică – ale căror explicații nu pot fi furnizate de legile formulate cu trei secole și jumătate în urmă, și care au trebuit să aștepte apariția lui Albert Einstein și a altor mari fizicieni ai secolului XX pentru a-și căpăta formularea științifică. Până la acestea însă, formulele și teoriile exprimate în cartea sa monumentală din 1687, ‘Philosophiae Naturalis Principia Mathematica’ sau prescurtat ‘Principia’, par a fi dominat înțelegerea științifică a lumii. În timpul vieții sale și aproximativ un secol de la publicarea cărții, Isaac Newton a fost contestat, s-a polemizat cu el și cu teoriile sale, iar disputele dintre adepții și contestatarii săi au depășit frontierele fizicii și matematicii și au avut implicații în alte domenii științifice, în teologie și în filosofie. Istorica britanică a științei Patricia Fara de la Universitatea din Cambridge a scris o carte dedicată vieții și posterității lui Isaac Newton intitulată ‘Life after Gravity: The London Career of Isaac Newton’ (‘Viață după gravitate: Cariera londoneză a lui Isaac Newton’) și extrase din carte dedicate acestor dispute științifice sunt incluse într-un articol apărut în numărul 3/2023 al revistei britanice ‘History Today’.
(sursa imaginii: https://blogs.bl.uk/untoldlives/2016/03/where-art-meets-science-the-british-library-newton-and-blake.html)
Vă amintiți despre disputele aprinse legate de statuia lui Traian de pe treptele Muzeului Național de Istorie a României de pe Calea Victoriei din București? A rămas acum doar o urmă a soclului, ca rezultat al protestelor celor indignați de imaginea nudă a împăratului părinte al națiunii. Ei bine, există un precedent celebru care se află încă pe soclu la Londra: este vorba despre statuia lui Isaac Newton creată în 1995 de sculptorul italian Eduardo Paolozzi (1924 – 2005). Sculptura monumentală din bronz, înaltă de 3,7 metri, este expusă pe un soclu înalt în piața din fața noului sediu British Library din Londra. Problema este că sculptura se bazează pe o litografie a poetului și artistului William Blake (1757 – 1827) din 1795, numită ‘Personification of Man Limited by Reason’ (‘Întruchiparea omului limitat de rațiune’), care îl înfățișează pe Isaac Newton gol, așezat pe o stâncă cu mușchi, măsurând cu compasul ceva pe o hartă. Blake are reputația de a fi aparținut taberei contestatarilor lui Newton, iar litografia a fost concepută pentru a critica profanele cunoștințe ale lui Newton, uzurpând cunoștințele sacre și puterea Creatorului, un simbol al omului de știință întorcând spatele naturii, pentru a se concentra asupra cărților sale. Explicația sculptorului italian este mai nuanțată. Paolozzi a fost fascinat de lucrarea lui Blake, pe care a cunoscut-o la Tate Gallery. Statuia este mai degrabă un autoportret al lui Paolozzi în corpul lui Newton gol, măsurând universul cu instrumentele sale. Ochii au fost copiați din David a lui Michelangelo. Poate fi interpretat că simbolizând o confluență a celor două culturi, artele și științele, și ilustrând modul în care Newton ne-a schimbat viziunea asupra lumii într-una determinată de legile matematice. Sculptura face ca corpul să semene cu un obiect mecanic, un fel de robot îmbinat cu șuruburi la umeri, coate, genunchi și glezne.
(sursa imaginii: https://blogs.bl.uk/untoldlives/2016/03/where-art-meets-science-the-british-library-newton-and-blake.html_)
Litografia lui Blake demonstrează că Isaac Newton, departe de a fi o autoritate incontestabilă în vremea sa, era mai degrabă privit că un savant excentric (în plus cu un caracter arțăgos). Chiar și celebra anecdotă cu mărul cazând din pom a apărut la multe decenii după moartea sa, într-un manuscris al lui William Stukeley, din 1752. Ceea ce irita în mod special era noțiunea că forța gravitațională putea fi extinsă nelimitat într-un spațiu vid (cum începuse să se cristalizeze în concepția despre Cosmos). Ideea unei forțe gravitaționale active venea în contradicție cu doctrinele creștine tradiționale, care separau strict spiritul de materie. A explica științific o forță invizibilă, care exista și se transmitea la distanță echivala cu a atribui materiei caracteristici care aparțin de unicitatea spiritului.
Oponenții lui Newton se temeau, deci, că acceptarea teoriilor sale ar putea duce direct la ateism. Nu este de mirare că printre contestatari se aflau numeroși preoți sau savanți și filosofi cu profunde sentimente religioase, împărtășite de altfel și de Newton, dar nu în dauna a ceea ce el considera a fi adevărul științific. Deși născut într-o familie anglicană, cam de pe la treizeci de ani Newton a adoptat o variantă de credință creștină care, dacă ar fi fost făcută publică, nu ar fi fost considerată ortodoxă. Unii oponenți și istorici l-au etichetat drept eretic. Printre contestatarii săi se aflau episcopul Berkeley, care l-a condamnat pe Newton pentru folosirea matematicii în încercarea de a descifra legile divine, și John Hutchinson (1674 – 1737). Acesta susținea că Newton aborda cunoașterea într-un mod greșit: în loc să încerce să învețe despre Dumnezeu măsurând lumea, ar trebui să citească Biblia pentru a găsi acolo informațiile ascunse despre natură. Adevărul divin, insista Hutchinson, nu putea fi atins decât prin preluarea și studierea versiunii originale ebraice a Bibliei, care fusese dictată direct de Dumnezeu înainte de a fi coruptă de-a lungul secolelor de traducători și interpreți. Este de remarcat că exact aceeași concepție continuă să fie susținută și în ziua de astăzi de teologi creștini și rabini din iudaism aparținând curentelor extrem-ortodoxe.
(sursa imaginii: https://www.space.com/15898-isaac-newton.html)
Interesant este și faptul că disputele științifice și teologice din Anglia secolelor XVII și XVIII s-au intersectat cu o dispută paralelă din iudaism legată de forma punctată sau nu a scrierii ebraice. Textul original al Bibliei (Vechiul Testament) era scris fără punctuație, aceasta fiind adăugată treptat de școlile rabinice din secolele II–VII. În Anglia în care trăia Newton, limba ebraică și evreii reveniseră doar de câteva decenii, în perioada lui Oliver Cromwell, după patru secole de interdicție și exil. Varianta de Biblie în ebraică care era folosită includea punctuația, care nu numai că indica mai precis prezenta vocalelor, dar includea și informații despre tonalitățile folosite în timpul rugăciunilor și a citirii ceremoniale în sinagogi. John Hutchinson aparținea unei scoli care susținea că trebuie revenit la scrierea originală și eliminate adăugirile târzii, care pot deforma intențiile Divinității. Cel mai cunoscut produs al acestei școli este un lexicon ebraic compilat la Cambridge de John Parkdust, care încerca, printre altele, să armonizeze termeni din Biblie cu fenomene și teorii științifice contemporane.
(sursa imaginii: https://www.forbes.com/sites/startswithabang/2016/05/20/when-did-isaac-newton-finally-fail/?sh=7399e34e48e7)
Isaac Newton aparținea școlii științifice și tehnologice opuse. Asta nu înseamnă că era ateist, deși a fost acuzat și de asta, ci mai degrabă un teolog revoluționar. Încă din 1672, el începuse să-și consemneze cercetările teologice în caiete pe care nu le-a arătat nimănui și care au fost examinate abia recent. Ele demonstrează o cunoaștere extinsă a Bibliei și a scrierilor Bisericii timpurii. Newton respingea conceptul Sfintei Treimi și-L recunoștea pe Cristos ca mijlocitor divin între Dumnezeu și om, subordonat însă Tatălui care l-a creat. În ochii lui Newton, divinizarea lui Hristos era idolatrie, un păcat fundamental. Aceeași concepție este adoptată până în ziua de astăzi de iudaism. Profund credincios, Newton a înțeles impasul creat de teoriile sale științifice prin felul în care explicau gravitația și natura luminii. Pentru a împăca Biblia cu știința, el a propus o soluție provizorie, deghizând-o inteligent ca o întrebare la sfârșitul cărții sale despre optică, mai degrabă decât să o expună ca o afirmație fermă în cartea sa latină despre gravitație. Să presupunem, a scris el cu prudență, că un nor uriaș invizibil se învârte prin spațiul aparent gol, transmițând gravitația, la fel cum aerul transportă sunet. Acest spirit ipotetic sau eter era, a propus el, compus din particule minuscule care se respingeau unele pe altele, dar atrag atomii materiei obișnuite. Deși erau imposibil de cântărit, văzut sau mirosit, prezența lor ar putea explica modul în care obiectele materiale din Univers sunt legate unele de altele.
(sursa imaginii: https://bigthink.com/surprising-science/einstein-meet-newton-newton-meet-einstein/)
Timp de aproape două secole adepții lui Newton au încercat să demonstreze experimental prezența acestui eter nedetectabil care ar justifica matematica gravitației, dându-i realitate fizică. Postulând că ar putea fi afectat de rotația pământului, au pus la punct experimente delicate, în speranța de a-l forța să-și dezvăluie existența. În acest timp, contestatarii lui Newton și-au văzut teoriile care contraziceau mecanica newtoniană infirmate una după alta și au devenit un episod minor al istoriei științei. Căutarea eterului a putut fi abandonată abia după 1905, când Albert Einstein a rescris legile fizicii, arătând că această entitate ipotetică nu era necesară pentru a explica cum funcționează gravitația. Adăugând o a patra dimensiune – cea temporală – spațiului, Einstein a oferit o viziune diferită asupra gravitației. În loc să exercite o forță de atracție, el a explicat că fiecare obiect curbează țesătura spațiului și timpului din jurul lor, formând un fel de puț în care cad alte obiecte, inclusiv fasciculele de lumină. Teoria lui Einstein a fost confirmată de mai mult de un secol de experimente, începând cu unul care implica eclipsa de soare din 1919, în care calea luminii de la stelele îndepărtate a fost schimbată de gravitația intensă a soarelui – exact cu cantitatea pe care o prezisese Einstein.
Ceea ce este comun acestor doi giganți ai istoriei fizicii și a cunoașterii este faptul că amândoi erau, în felul lor, oameni credincioși. Dumnezeul lor însă există și acționează în armonie cu știința.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)