‘Murmur’ – apărut în colecția ‘821.135.1 – Scriitori români contemporani’ a Editurii Humanitas este al patrulea roman al prozatorului (pentru adulți și pentru copii), traducătorului și editorului Mircea Pricăjan. Scrisă intre 2016 și 2020, este o carte care impresionează prin maturitate și originalitate, printr-o stăpânire a uneltelor meseriei care-i permit autorului să scrie o proză modernă și în același timp accesibilă, prin combinația dintre sinceritatea mărturisirii și capacitatea de a acoperi istoric o perioadă complexă. Nu pot spune că aș fi citit-o dintr-o răsuflare, căci este și o carte care își implică activ cititorii, dar pot mărturisi că am respirat adânc de multe ori în timpul lecturii.
Dacă ‘Murmur’ ar fi fost scrisă în tiparele narațiunii clasice, în care ceasornicul narațiunii urmează scurgerea cronologică a timpului, ea ar fi putut fi o saga de familie acoperind patru generații și o perioadă istorica începând cu sfârșitul celui de-al doilea război mondial până în 2018 sau 2019. Așa cum a conceput-o Mircea Pricăjan, narațiunea alternează între diferite momente ale acestei perioade și este prezentată din puncte de vedere diferite. Cartea are doar 230 de pagini, dar la sfârșitul lecturii senzația este cea a citirii unui roman cronică de familie de două sau trei ori mai gros, și asta nu din cauza unui stil greoi (dimpotrivă!) ci datorită complexității personajelor și a situațiilor. Câteva dintre capitole sunt povestite la persoana întâi de unul dintre personajele principale, Matei, ale cărui date biografice par a coincide cu cele ale scriitorului (născut în 1980). În majoritatea celorlalte capitole, însă, este utilizată persoana a treia. Celălalt personaj principal este Bunicul sau Moșulică, o figură cu dimensiuni mitice și idilice în același timp, care se vă dezvălui de-a lungul cărții ca având o istorie personală mult mai complexă decât pare la prima vedere.
‘Bunicu’ pleca des în pădure. De acolo venea cu urzici pentru tocănițe, cu măceșe pentru dulceață, cu ciuperci de toate felurile (avea o carte hărtănită pe care o consulta la fața locului și niciodată nu aducea vreun soi otrăvitor), din pădure aducea nuielele de alun pe care le folosea în grădină ca araci pentru fasole și tot din pădure venea întotdeauna cu două buchețele de flori plăpânde, de se minunau Bunica și nepoțica deopotrivă că reușea să ajungă cu ele întregi, încă semețe.’ (pag.12)
Într-unul dintre primele capitole ale cărții, Matei își amintește de una dintre excursiile în pădure, împreună cu Bunicul și cu sora lui, cu doi ani mai mare. După ce ucide un șarpe care ar fi putut periclita viața copiilor, Bunicul le povestește la un popas un episod din istoria sa personala, petrecut cu peste 40 de ani în urma. Tânăr de la țară, înrolat în jandarmerie în primii ani ai comunismului, participase la căutarea și arestarea într-un sat de munte a unui ‘dușman al poporului’, folosind câteva dintre metodele violente de anchetă și urmărire, caracteristice primului deceniu de represiune comunistă. Spre deosebire de colegul cu care lucra, nu simțea vreo ‘ură de clasă’ față de prizonierul capturat, îndeplinea doar ordine și simțea că ceva nu este în regulă cu ceea ce făcea. Sentimentul onoarei îl determină ceva mai tărziu să renunțe la cariera militara și să reînceapă viața de la început, alături de tânăra să soție.
Construcția narativa este interesanta și solicita atenția cititorilor. Bunicul Viorel și nepotul Matei sunt cei doi poli ai poveștii. Între cei doi este un spatiu de o generație, dar personajul tatălui, Vlad, joacă un rol secundar în roman. Cititorii vor reconstitui treptat povestea vieții bunicului din amintirile nepotului, declanșate și ele de evenimente care se petrec în prezentul românesc al celui de-al doilea deceniu al noului mileniu. Mecanismele memoriei funcționează pe canale multiple. Uneori este vorba despre amintirile copilului. Acestea pot include și relatările bunicului. Alte ori avem de-a face cu o expunere aparent neutră (capitolul care descrie ultima zi de lucru a bunicului Viorel) care este și ea însă reconstituită din mărturii. În fine, de câteva ori intervin și visele. Scriitorul pare a ne spune că orice narațiune este în fond subiectivă sau construită din povești care au fiecare o doză de perspectivă personala.
‘I s-a părut incredibil felul lejer în care ei primiseră povestea lui – aproape ca și când exact asta era, doar o poveste. Dar oare nu e așa? s-a întrebat. Oare cât din ce le-am spus, câte detalii, câte cuvinte, câte sentimente sunt chiar așa cum au fost? Îndoiala asta ucigător de crudă o avea de mulți ani și, de fiecare data când îl învenina, făcea orice că să scape de ea. Cum să privești spre viitor, atâta cât e el, dacă ochiul se închide tot mai tare spre trecut? Ce te faci când tot ce-ți rămâne în amintire e o simplă poveste, o născocire în care sâmburele de adevăr aproape că nu se mai vede?’ (pag. 21)
Bunicul și Bunica (Moșulică și Babo) se vor stabili într-un mic orășel ardelenesc unde vor găsi de lucru în industria metalurgică. Își vor construi cu mâinile lor o casă, vor întemeia în jur o gospodărie, vor deveni într-un fel cetățeni modești și normativi ai României comuniste. Vor supraviețui, așa cum au făcut-o marea majoritate a românilor în anii dictaturii, fără revolte, fără bucurii. Iată-l pe bărbatul care trecuse prin deceniile lungi ale comunismului, în ziua pensionării:
‘Douăzeci și cinci de ani, Moșulică venise acolo zi cu zi, nu ceruse și nu i se dăduse niciodată liber, venise când era sănătos, dar venise și bolnav. Turnătoria fusese locul lui de muncă, desi înainte să fie asta fusese o pedeapsă. Pentru fapte mai mărunte decât a sa, unii pățiseră mai rău. Moșulică avea să afle abia peste zece ani că pe atunci pedeapsa însemnase muncă silnică, însemnase deportare și însemnase închisoare. Unii nu se mai întorseseră niciodată acasă, alții fuseseră “reeducați” până își pierduseră mințile și, chiar întorși printre ai lor, nimeni nu-i mai recunoștea și nici ei, cu creierii praf, nu mai recunoșteau pe nimeni. Moșulică nu știa atunci cât de ușor scăpase. Se bucura însă că avusese tăria să nu se împotrivească, să nu se zbată, ci să accepte viața așa cum o avea. Căci în sinea lui, în serile în care privea cerul și fuma singur, o voce îi șoptea insistent la ureche: “Tu ești unul dintre cei norocoși. Un înger sau poate doar norocul a făcut să nu zaci acum sub un maldăr de pământ, și toate acestea care te înconjoară, casa, curtea, gradina, familia ta, să nu fi existat niciodată.”‘ (pag.197)
Bunicul Viorel este unul dintre puținele personaje din literatura română contemporană care exemplifică milioanele de ‘oameni ai muncii’ care reprezentau masa de manevră a partidului comunist în timpul dictaturii. Munca lor a contribuit esențial la realizările – câte au fost și inutile multe care au fost – acelei perioade. Erau teoretic și demagogic numiți ‘clasa conducătoare în societate’, dar în fapt sufereau toate lipsurile și restricțiile, materiale și de libertate impuse de dictatură. Prea puțin s-a scris despre acești oameni până acum, și ‘Murmur’ este prima carte citită de mine în ultimii ani în care apare un personaj de acest fel.
Se transmite resemnarea din generație în generație? Până la a încerca să răspund la această întrebare, voi menționa că romanul lui Mircea Pricajan este și o frumoasa carte despre creșterea și maturizarea unui copil născut în ultimul deceniu al comunismului. Avem de-a face cu câteva episoade impresionante, unele duioase, altele crude, care merită să fie savurate, fiecare în parte, la lectură: inițierea reciproca prin joaca ‘de-a doctorii’ a băiatului cu o fetiță din vecini; ‘furtul’ ingenios al râvnitelor pistoale din depozitul de jucării al grădiniței; vara petrecută cu iepurașul Țupi care sfârșește în tragedie pentru animăluț dar și pentru copil; partida de pescuit și lupta pierduta cu somnul uriaș, episod cu rezonanțe din ‘Moby Dick’; și da, descoperirea cărților și lecturile copilăriei și ale adolescenței. Pierderea inocenței se petrece treptat, odată cu descoperirea împotrivirii la impunerea unei ordini nefirești. Într-o altă secvență memorabilă, la serbarea de absolvire a grădiniței, copilul Matei găsește în el resursele de a nu colabora cu festivismul impus de vizita unor activiști de la Centru:
‘Ochii bulbucați ai politrucilor îi simțea în mod aparte, și trufia lor, care îl enervase din prima clipă, îi ardea acum pielea feței. Oamenii aceia aveau impresia că li se cuvenea totul, veniseră acolo ca la un banchet al săracilor pentru a se înfrupta din cele mai alese bucate. Văzuse cum se uitaseră la colegii lui, cum primiseră poeziile, cântecele, scenetele pregătite cu atâta chin ca pe niște ofrande. Știa că așteptau acum același lucru din partea sa. N-o să le fac pe plac, și-a spus Matei, deodată convins că asta era alegerea corecta. N-o să scot o vorbă pentru ei. ‘Matei cel harnic’ este poezia mea, numai a mea!’ (pag.106-107)
Ce se întâmplă cu generația nepoților, care este și cea a autorului cărții? Cum se vor confrunta cu schimbările, cu eșecurile, cu dezamăgirile? Matei devine ziarist, pleacă la București (singur, fără soția și băiatul care rămăseseră în Ardeal), încearcă să-și construiască o cariera exercitându-și în mod onest meseria, se implica în protestele #Resist. Dezamăgirea pare a copleși speranțele, și comparația cu cele petrecute în generația bunicilor i se impune:
‘În România, totul a fost întotdeauna o mare bătaie de cap, însă acum s-a trecut limita. Mă gândesc că așa au spus și cei din generația bunicilor noștri, care au văzut cu ochii lor cum lumea în care se născuseră, cu bune, cu rele, o lume cât de cât europeană era demontată cu consecvență de comuniști. Sau așa se vede de la distanța noastră de acum … Mă îngrozește și nu-mi dă pace gândul că răul și distrugerea se instalează treptat, pic cu pic, cu multe complicități, în timp, astfel încât cu greu pot fi ele recunoscute drept ceea ce sunt la momentul instaurării lor.’ (pag. 64)
Momentul critic ajunge la apogeu atunci când colegul și prietenul său, ziarist de investigație, este asasinat. Daca episodul s-ar fi petrecut într-un film american, eroul, îndârjit, ar fi continuat lupta până la victoria finală și l-ar fi răzbunat și pe prietenul ucis. Nu suntem însă în filme americane ci în realitatea contemporana românească, victoria finală este departe și nu este prea clar cum ar arăta ea, și soluția aleasă de Matei este foarte diferită:
‘Mâine plec acasă. N-am să mai fac jurnalism niciodată. Nici n-aș avea cum … Nu acolo, nu eu, acum sau mai târziu. Nu stiu ce altceva voi face. Îmi vine să fug și mai departe, odată ajuns acasă. Să îi iau pe Fanny și pe Tavi și să continuăm fuga împreună. Să ne mutăm undeva la țară, de ce nu? Poate să ridicam o casă cu mâinile noastre. Să facem singuri totul, chiar și cărămizile. O casă simplă cu o curte mică și o grădină cât doar pentru noi. Și poate chiar aș face-o, la altceva nu mă pot gândi acum, dacă n-ar însemna să cer prea mult în primul rând de la Tavi. El are alte nevoi acum, la șaptesprezece ani. Nu vreau să i le iau din fata. Din viață. Încă puțin, doi ani și vă apuca singur pe drumul lui. Poate chiar în altă țară, cum spune că-și dorește.’ (pag. 189)
Se pune întrebarea dacă este vorba despre o înfrângere. Nu neapărat o înfrângere personală, ci una a unei generații, a încă unei generații. Resemnarea pare a se transmite ereditar. Ce poate rezerva viitorul? La fel ca și Bunicul Viorel, Matei va supraviețui, va rezista în felul sau, va căuta și poate vă găsi o altă cale de a se realiza personal. Celula familiala se vă înlănțui cu cele precedente, viața copilului va fi ferită de tragedia dispariției unui părinte, și poate că el, strănepotul, a patra generație, își va căuta și găsi calea pe alte meleaguri. Acesta este însă, deja, poate, subiectul unui alt roman.
Mircea Pricăjan scrie o proză frumoasă și interesantă, care-și implică cititorii și îi alătură eroilor sai în frământările și căutările lor. Personajele din ‘Murmur’ îi însoțesc pe cititori și după sfârșitul lecturii. Episoadele care descriu copilăria și maturizarea lui Matei se înscriu într-o tradiție de abordare a vârstelor creșterii care are ilustre precedente în literatura română, de la Creangă la Ionel Teodoreanu. Romanul acesta este unul dintre cele mai captivante pe care le-am citit în ultima vreme, în sensul că m-a absorbit în lumea sa. Este o carte despre copilărie și maturizare, despre memorie și mecanismele sale, o carte cu povești, visuri, speranțe și resemnări. Lectură recomandată!