If you are a big fan of gyms, then ‘Muscle‘ made in 2019 by English director Gerard Johnson might annoy you. If you are planning to start such activities you may change your mind. The film by the English screenwriter and independent director frontally attacks the myth of the healthy masculinity of these establishments, following their hero in an event that begins as a social drama with accents of family and morals comedy and turns into a psychological thriller with dark shades as their characters and intentions become clearer. ‘Muscle‘ is not a perfect film and at times explores the limits of what is acceptable or bearable on screen, but it boldly tackles a topic worth considering and offers many interesting ideas and cinematic moments.
Simon, the hero of the film (Cavan Clerkin) is a small tele-marketing clerk who works in an oppressive environment like those who appeared in the movies of the middle of the last century, with workers under constant threat of dismissal if they do not reach their quotas, with a stressful supervisor and especially with a whiteboard on which the sales of each of the workers are marked with lines. His marriage is not going well either, and his self-confidence is zero. A savior seems to appear in his life after Simon, following a TV commercial enrolls at a local fitness room where he meets the charismatic Terry (Craig Fairbrass) who starts playing the role of personal trainer and spiritual mentor. As his muscles thicken due to exercise but also to ‘nutritional supplements’ and injected steroids and hormones, Simon’s self-confidence increases and professional results are not long in coming. But something very wrong is happening with his personality and in his personal life. He becomes irritable and aggressive, Sarah, his wife (Polly Maberly) cannot stand and leaves him, he enters in conflict with co-workers and is fired. Again Terry seems to offer him the ‘lifeline’ but his intrusion into Simon’s life becomes deeply annoying. And then, Terry’s biography hides secrets while the circumstances and activities in which he drags the former office worker, now a ‘mensch’ with swollen muscles and a thick neck, become more and more dubious. Is there any chance to get out?
The story is harsh and maybe, it must be said, quite predictable. The completely open finale puzzled me a bit, the movie seems to end five minutes before the real end. From a cinematic point of view, however, the achievement is remarkable. The image signed by Stuart Bentley uses black and white very suitable for the subject and atmosphere and offers some memorable frames. Cavan Clerkin creates a memorable role, in which the transformation from a fat middle-aged clerk into a stocky, muscular man included physical training added to his acting talent. Craig Fairbrass is extremely appropriate for the role of Terry, although the screenwriter Gerard Johnson was a bit stingy with this character whose past I would have liked to know more about. Undoubtedly however, with ‘Muscle‘, director Gerard Johnson shows us that he is a filmmaker who deserves to be watched.
‘Winter Journey‘, a film directed by Anders Østergaard and Erzsébet Rácz, brings to the screen the book by Martin Goldsmith, who is also co-author of the screenplay together with the Danish director. Goldsmith is a renowned musicologist, the son of a family of German Jewish musicians who took refuge in the United States during World War II. As in many other Holocaust survivor families, the parents were silent or told very little about what they went through. The book and now the film recreates the dialogues between Martin and his father George, and reveals little-known episodes in the history of racial persecution that were the prelude to genocide. I had the chance to see this original and impressive film at one of its first screenings, at the Haifa International Film Festival, which this year is a virtual event. It is a film that proves that the theme of the Holocaust is far from being exhausted in cinema. ‘Winter Journey‘ also features the latest on-screen role of the great actor who was Bruno Ganz. And what a role!
The film reveals a biography from a period of history that, although it seems to have been quite intensely explored, still keeps many secrets and dark details, little known to the general public. Gunther Goldschmidt was a young student at a music academy, a Jew from a wealthy and culturally assimilated family, when the Nazis came to power in 1933. Within a few months, along with the entire Jewish population of Germany, he would be reduced to the rank of semi-citizen, deprived of basic rights, including the right to continue and complete his musical studies or to play in one of the great orchestras of Germany. He will find a temporary relief in the activity of the Jewish musicians orchestra of the Jüdische Kulturbund, a cultural organization that Nazi propaganda used as a facade for abroad, and which could operate under increasingly strict conditions of censorship and restrictions. Can culture be a shield in times of hardship? What about love? (In the Jewish orchestra Gunther meets the beautiful violinist who would become his wife). Martin, the son, tries to understand, he needs to know the history of his parents and family, maybe first of all to come to peace with his own identity. The father, George, gradually unravels the layers of silence, rediscovers for himself, for his son, and for us, the readers and spectators, the hidden secrets related to fear, humiliations, broken hopes and illusions. His survival in the end seems more like a lucky game of chance. He and his wife managed to reach the shores of the United States due to their talent and musical professions, in one of the last ships from Europe before America went to war. The rest of the family perishes in the flames and ashes of the Holocaust. Gunther Goldschmidth, now George Goldsmith, after arriving in the new country, will give up his career as a musician. The reasons are not elucidated, the son, the spectators, the readers are left to judge them.
The screenwriter and directors build the film as a reconstruction of Martin’s searches and of the dialogues with his father, carried out in the 1990s, after his mother’s death. The technique of pseudo-interviews is used, with Bruno Ganz taking over the role of the father, and with the camera imitating the style of video filming from 20 or 30 years ago. Documentary sequences and reconstructions are interspersed with actor scenes that combine synthetically to recreate the atmosphere of Germany that sinks into the night of dictatorship. In addition, music, a lot of music, especially of the German composers whose performances gradually became forbidden to Jewish musicians. The relationship between father and son is extremely interesting. The dialogue between them is triggered by the search of the son who is looking for his roots, trying to complete the ‘missing chapters’ (I use the title of another recently read book, with a similar theme) from the family history and his identity. However, Martin the son does not appear in the frame at any time, he is permanently behind the camera, although his voice is the one that leads his father’s confessions. George is permanently in front of the camera and he gradually reveals his life story and the mechanisms of survival and adaptation in the extremely difficult circumstances in which life put him. The huge actor who was Bruno Ganz ends his career with a strong, convincing, moving role. ‘Winter Journey‘ becomes a metaphor not only for the biographical journey of the hero of the film Georg Goldsmith but also for the journey in winter, without return, of the actor Bruno Ganz.
În rubrica CHANGE.WORLD, discutăm tot timpul despre viitor. Cum vor arăta viețile noastre peste un an? Peste un deceniu? Peste un secol? Mult mai departe, în timp? Care sunt obiectele, habitatele, ecosistemele care ne vor înconjura? Încotro evoluează societatea umană? Care va fi soarta planetei noastre? Instrumentele noastre de lucru și analiza sunt, în general, legate de cercetarea științifică și de proiectarea tehnologică. Sunt acestea singurele ‘truse de scule’ posibile? Dar creația artistică? În definitiv, una dintre funcțiile artei este cea de a crea lumi imaginare, de a zămisli, din materialele aflate la dispoziția creatorilor sau inventate de ei, obiecte și spații cum nu au existat înainte. Una dintre personalitățile contemporane care crede în artă nu ca alternativă, ci ca partener al științei și tehnologiei, în definirea formelor de viitor pe care le vom trăi, este argentinianul Tomás Saraceno, artist, arhitect și antreprenor, căruia postul de televiziune Deutsche Welle i-a dedicat, la sfârșitul lunii septembrie, o emisiune din prestigioasa serie ‘Arts.21’.
Născut în 1973, Saraceno și-a început studiile în arhitectură și arte la Buenos Aires și le-a completat la Frankfurt, la prestigioasa Städelschule, instituție care accepta cam 20 de studenți post-graduate din întreaga lume din domeniile artelor vizuale și arhitecturii, în fiecare promoție. A început să fie cunoscut pe plan internațional după ce a expus la Bienala de Arhitectură de la Veneția, în 2002, și la Bienala de Arte din 2003. În 2009, a participat la un program de studii spațiale al NASA și în același an a expus din nou la Bienala de Arte de la Veneția și a primit Premiul Fundației Calder, un premiu bianual atribuit unui artist în viață, pentru realizarea unor lucrări timpurii exemplare și inovatoare, și pentru potențialul demonstrat de a aduce o contribuție majoră în domeniu. O distincție care, după cum vom vedea, este perfect justificată.
Proiectul ‘Cloud Cities’, conceput la sfârșitul primului deceniu al mileniului și expus în anii 2011 și 2012, propunea o utopie arhitectonică, în care sunt puse sub semnul întrebării conceptele de bază ale arhitecturii clasice: spațiul și sistemul de referință cartezian folosit pentru a-l descrie, gravitația și ancorarea în fundații care pare să fie permanențe axiomatice. Precum alți mulți creatori cu surse de inspirație enciclopedice, Saraceno pleacă de la precedente dintre cele mai diferite: de la grădinile suspendate ale antichității până la bulele de săpun cu care se joaca cei mici, și încearcă să le acorde viabilitate și să le sfideze astfel efemeritatea. Sferele lui Saraceno reprezintă componente de habitat ale unei viitoare urbanități în spațiu, dar funcțiile lor pot fi modificate și adaptate. Unul dintre proiectele derivate din ‘Cloud Cities’ a fost ‘Aeroport City’ – un aeroport plutitor, punctul de plecare al vehiculelor unui nou mod de nomadism aerian.
În concepția propusă de Tomás Saraceno, omenirea ar trebui să depășească perioada capitalocenă în care se află și să intre într-o nouă perioadă istorică – aerocenul. Exploatarea intensivă a resurselor epuizabile – de la apă la combustibili fosili – trebuie înlocuită cu surse alternative naturale, atât în ceea ce privește habitatul, cat și economia sau transporturile. În viziunea sa, homo sapiens trebuie să devină homo flotantes. Omenirea, spune Saraceno, a pornit pe o pistă greșită în momentul în care a preferat vehiculele mai grele decât aerul, propulsate de combustibili. Este momentul să reînvățăm lecții de la celelalte viețuitoare din natură și să examinăm alternativele. Ceea ce a început în jurul anului 2015 ca o serie de instalații artistice care propuneau ideea plutitului a evoluat în ultimii ani spre o cercetare tehnologică în care artiștii, arhitecții și inginerii colaborează pentru a propune mijloace de zbor fără emisii de gaze. Rezultatele sunt deja promițătoare și surprinzătoare. Transportul fără emisii, în grupuri de până la patru oameni, este realizabil pe distanțe scurte și medii. Fundația Aerocene, întemeiată de Saraceno, aduce împreună talentul, experiențele și viziunile inginerilor și artiștilor, specialiștilor în energie și în aeronautică, ecologiștilor și inginerilor de materiale. NASA urmărește și colaborează cu aceste proiecte, căci în explorarea spațială necesitatea de deplasare în condițiile în care combustibilul lichid nu este accesibil este evidentă. Transportul și chiar viața în atmosferă reprezintă o alternativă care merită să fie explorată și pe Pământ, și pe alte planete unde va ajunge specia umană.
(sursa imaginii: studiotomassaraceno.org/)
Pentru a salva căminul comun, planeta noastră, omenirea trebuie să regăsească dialogul cu mediul natural. Ființele care îl fascinează pe Tomás Saraceno în mod special sunt păianjenii, pentru care a dezvoltat conceptul de arahnofilie, opus fobiei pe care mulți dintre oameni încă o nutresc față de aceste ființe. Avem ce învăța, crede el, de la ființe a căror prezență pe Terra datează de peste 140 de milioane de ani, o durată cu mult mai mare decât cea a existenței oamenilor. Saraceno admiră, studiază, învață și dezvoltă experiența acestor insecte unice, care își creează singure habitatul, care reprezintă pentru ele și sistemul senzorial, fabricat prin procese naturale care, asimilate celor industriale, ar reprezenta o eficiență uluitoare. Exponatele create și expuse între 2014 și 2019 în muzee, galerii și locuri publice din întreaga lume sunt dovadă a complexității creative a păianjenilor, și invită vizitatorii să se integreze și să intre în dialog cu această lume. Cercetările începute în studioul său au dus la înființarea în 2008 a laboratorului Arachnid Research Web. În timp, au apărut colaborări cu instituții de cercetare de prim rang cum sunt Massachusetts Institute of Technology (MIT) și Institutul Planck. Unul dintre proiecte aplică structurile pânzelor de păianjeni pentru a sistematiza reprezentarea Universului și a complexului spațiu-timp. Un alt proiect a dus la invenția primei mașini capabile să scaneze, să construiască un model digital și să măsoare o pânză de păianjen. Lucrările care au urmat propun pânzele de păianjeni ca sistem senzorial (păianjenii nu văd, ci percep lumea prin vibrațiile firelor pânzei) sau ca structură de rezistență pentru viitoarele orașe plutitoare.
Care este secretul inventivității și originalității cercetărilor și proiectelor lui Tomás Saraceno? Pentru a răspunde, cred că ar trebui să începem de la analizarea unor probleme reale și de la căutarea de soluții în natura care ne înconjoară. Formația dublă de artist și de arhitect îl pune pe argentinian la o răscruce de profesii. Formația proprie enciclopedică nu-l împiedică însă să caute asocierea cu specialiști din cele mai variate domenii: biologi, constructori, fizicieni, cosmologi, specialiști în informatica și comunicații, muzicieni, energeticieni, ingineri în aeronautică și desigur, arhitecți și artiști ca el. Tocmai această deschidere multilaterală îi permite și o riguroasă apreciere a viabilității economice a proiectelor. Unele dintre proiectele sale par utopice, dar când acest fel de argumente este adus în discuție, Saraceno replică explicând că rentabilitatea nu se măsoară pe termen scurt, și tocmai proiectele care țin cont de calculele economice pe durată medie și lungă sunt cele care asigură progresul și împing frontierele cunoașterii. În fine, personalitatea deschisă și elocvența lui Saraceno contribuie la succesul activităților sale care combina arta, știința și activitățile sociale.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
In the opening scene of ‘La corruzione‘, the 1963 film by director Mauro Bolognini, the director of an elite Italian high school, he separates from the graduates with a speech in which he exposes a Manichean vision of the world. According to him, the society of the time has two options: the moral one represented by the Catholic faith and the materialist one embodied by the Marxist ideology. For the school graduates, children of the Italian bourgeoisie, the option seems clear. The hero of the film, Stefano Mattoli (Jacques Perrin), heir to an editorial empire in Milan, takes the moral option very seriously and plans to enter a life of priesthood. His father (Alain Cuny) opposes, wishing that his son takes over the business. Can there be a third way? Or perhaps in a crooked world, where principles are violated by everyone, just one, third alternative exists, that of compromise? ‘La corruzione‘ describes a moral drama in simple terms and with a perfect cinematic execution, due to which this apparently minor film, survives very well the almost six decades since it was made.
In the conflict between the father’s materialism (not at all Marxist, on the contrary, very capitalist) and the son’s idealism there is a third character – Adriana (played by Rosanna Schiaffino), the father’s much younger mistress, whom he uses as bait to distract the young Stefano from his priestly thoughts. The woman fascinates with her beauty but is she in control, or is she just another victim of a corrupt world, in which moral integrity and honor have no place? This is not about a love triangle but about an immoral triangle.
https://www.youtube.com/watch?v=2txmkaQy6ms
Mauro Bolognini‘s cinematic talent and professionalism manage to prevent this film from being a boring debate of ideas despite its serious substance. What we see on screen is a coming to age and family drama, with credible characters and a psychologically charged atmosphere due to the relationship between father and son, and sexual tension due to the presence of Adriana. At one point I wondered whether the story was moving towards the thriller genre. The story has a very modern open ending. Jacques Perrin intensely plays the role of the teenager whose dreams fall apart in the face of reality. Alain Cuny is distant and cold, as the father’s role demands. Rosanna Schiaffino radiates beauty and magnetism. It is also worth mentioning the character of Morandi, the left-wing intellectual and the fallen idol of Stefano, a traitor to the ideals of the anti-fascist resistance. The role is played by Ennio Balbo. Leonida Barboni‘s cinematography is excellent, both when filming outdoors, at sea or on the streets of the early ’60s Milan, but also when he takes us inside the functional headquarters of the editorial corporation or through the lavish but tasteful rooms of the Italian tycoon’s villa. Giovanni Fusco‘s music combines jazz with contemporary classical tones, under the clear and positive influence of the soundtracks of contemporary films produced by the New French Wave. The acting and the cinematic quality make ‘La corruzione‘ a film worth watching or re-watching.
Xavier Beauvois‘s ‘Des hommes et des dieux‘ (a title that was translated into English with a reversal of nouns as ‘Of Gods and Men‘) addresses the complex issue of confronting terrorism in the Arab world by focusing on an event with a strong symbolic and emotional charge that took place in 1996 – the taking of hostages and the tragic death of seven monks in a Trappist monastery in the mountains of Algeria. To be more precise, most of the film is about the events that preceded the actions of the terrorists, the coexistence of the monks with the surrounding Muslim population and their moral and religious dilemmas. This is a different point of view from most films that deal with this area of conflict, a perspective that gives originality to the approach but which in the end is also the main weakness of the film.
There are many beautiful moments in ‘Des hommes et des dieux‘. The landscapes of the Atlas Mountains, the chapel and the refectory of the monastery, the adjacent village are filmed with a cinematic lens in which aesthetics and love each have their share. Some of the takes have the dramatic beauty of paintings by Caravaggio or El Greco. The human landscape is of the same chosen quality, especially when it comes to the nine monks (seven of whom will end tragically) and the villagers. Each of the nine men represents a distinct personality, the interpretations are simple and profound at the same time, their dedication and dilemmas are rigorously experienced by the actors and shared with the spectators. It would be worth mentioning all the names, I will not do it, I will only mention Lambert Wilson in the role of Father Christian and Michael Lonsdale in the role of the doctor and Brother Luc, who, I think, create in this film two of the best roles in their careers.
The perspective presented is beautiful and emotional. It’s hard not to be moved and to admire the dedication of these people who choose to live in the middle of a community in a foreign country, helping people belonging to a foreign religion, without missionary intentions (at least nothing is visible in the film). Their dilemma is tragic. Few people today choose the option (even as a risk) of martyrdom. But here lays also the main problem of the film. The events are well known, the rhetoric of martyrdom as well as the idealization of the relations between villagers and monks sound good and very politically correct, but they are too idealized to be totally credible. The complex aspects of the conflicts, starting from the sources of terrorism, the corruption of the army and the civil administration and the historical role played by French colonialism are touched very partially or not at all. ‘Des hommes et des dieux‘ proposes a beautiful and original cinematic vision, but only a partial perspective of a complicated reality.
‘Criminal‘, Ariel Vromen‘s 2016 film is an interesting combination that, depending on the expectations and the mood of the viewers, can disappoint or be a pleasant surprise. It is a spy film based on a science-fiction idea that is not developed in depth, a rather violent action film that fits the B-Movie label. The cast brings together on screen a collection of well-known actors with fame in Hollywood or in the UK. All do their jobs in an exemplary manner, but the exclamation ‘what a waste of talent!’ was probably heard many times at the exit of the screening halls. The story is quite interesting, but the rules of films of this genre do not allow or allow time to add too much substance to the psychological profiles of the characters. The film, being well acted and impeccably made technically, manages to arouse and keep the interest of most viewers, but I failed to avoid a dose of regret for an artistic potential, less commercial but more interesting, which seemed insufficiently exploited .
‘Criminal‘ begins as an espionage action movie, with a by-the-book chase on the streets of London ending in the violent death of a CIA agent. Here starts the element of science fiction, as his memory is transplanted through an experimental process into the brain of Jericho Stewart (Kevin Costner), a murderer sentenced to life in prison, the kind of Hannibal Lecter. If the pretext seems thin, you can console yourself by learning that scientific experiences with the transfer of the memory of the dead and are quite advanced, although the transfer is made on other physical media than living persons brains. Returning to the film, the stakes of the procedure are not only a suitcase with a large sum of money, but also access to nuclear activation codes. In a short time, the inmate will be free on the streets of London, pursued by espionage agencies and criminal organizations, and in addition to full doubling of personality, with his criminal instincts overlapping the memories and feelings of the dead agent.
The formula works very well and the result is one of the B-movies that I was not at all sorry to see. Ariel Vromen shoots professionally, and the script follows all the rules of action movies. Kevin Costner has the opportunity to be cast in a complex and interesting role. He is an actor who in my opinion has received undeserved criticism, and perhaps this role is the beginning of a come-back, he succeeds well excepting slight exaggerations of physical pain. Tommy Lee Jones as the doctor who invented and leads the memory transfer and Gal Gadot as the wife of the murdered agent manage to make their roles credible and even memorable characters, with the little material at hand. I can’t say the same about Gary Oldman, the only one who deserves the ‘wasted acting talent’ cliché. Could this movie have said more? I believe so, the reason being that the doubling of the personality as a result of the memory transfer could have been written differently and developed in more depth. But this would probably have happened at the expense of the action part, and then the fans of the genre to which the film is targeted would have complained. I hope that at least these would be satisfied.
Zeruya Shalev este una dintre scriitoarele israeliene cele mai cunoscute pe plan international, cărțile ei fiind traduse din ebraică în 27 de limbi, unele devenind best-sellers în țările respective. Născută în 1959 într-un kibbutz de pe malul lacului Tiberiada, face parte dintr-o familie cu renume în literatura și arta israeliană, tatăl, soțul și mai ales vărul ei (Meir Shalev) fiind cu toții scriitori cunoscuți, de succes și de valoare. Biografiei ei include un moment fractal care s-a petrecut în anul 2004, când Zeruya a fost grav rănită într-un atentat terorist cu bombă la Ierusalim. Se poate spune că și creația sa literară – ca tematică și ca stilistică – a fost marcată și divizată de acest eveniment. ‘Amor și obsesie’ aparține primei perioade în care cărțile sale cele mai cunoscute sunt romane sentimental-erotice scrise dintr-o perspectivă feminină îndrăzneață, cărți care i-au asigurat consacrarea internațională. Romanul a apărut pentru prima dată în traducere românească în 2009, și o a doua ediție, excelent tradusă din ebraică de Ioana Petridean, a apărut în acest an în colecția ‘Raftul Denisei’ a editurii Humanitas-fiction. Este prima carte dintr-o trilogie care s-a bucurat de succes în Israel și în alte țări unde a fost tradusă, și a fost inclusă de revista germană ‘Der Spiegel’ între cele mai bune 20 de romane ale ultimilor 40 de ani, fiind și adaptată în anul 2007 într-o coproducție germano-israeliană regizata de Maria Schrader.
‘Viața amoroasă’ este povestea unui adulter. Eroina principală, Yaarah, este o tânără intelectuală din Ierusalim, doctorandă în studii istorice (dar istoria în Israel și pentru evrei este totdeauna legată de tradițiile religioase), măritată nu prea fericit cu Yoni, expert în IT. Într-o zi, vizitându-și părinții, care par și ei să trăiască o căsnicie nu prea reușită, îl întâlnește pe Arie, prieten din tinerețe al acestora. Bărbatul o atrage și o fascinează în pofida diferenței de vârstă, și Yaarah se va trezi în scurta vreme antrenata într-o legătură amoroasă care îi va schimba viața.
O observație despre traducerea titlului cărții. În limba ebraică Zeruya Shalev folosește cuvântul ‘ahava’ care poate fi tradus și ca ‘dragoste’, dar cred că alegerea traducătoarei este inspirată, căci ‘amorul’ pe care îl trăiesc personajele are mai degrabă ceva din amestecul de pasiune și de trivialitate pe care cuvântul îl are în limba română de la Caragiale încoace:
‘… problema ta e că nu faci distincție intre viața ta și viața amoroasă, ca și când ar fi un zid între ele. Ți se pare că te-a lovit viața, dar viața amoroasă nu e decât o parte a vieții și nu cea mai importantă, nu e decât un buzunar micuț la costumul vieții, și asta stiu toți cei ce stau acolo.’ (pag. 188)
Eșecul căsniciei lui Yaarah și Yoni este în mod vizibil unul dintre motivele ușurinței cu care eroina se lasă absorbita în vârtejul unei pasiuni care devine în scurt timp obsesivă pentru Arie. Este într-un fel o criză moștenită ereditar, nici părinții ei nu par să trăiască mai mult decât alăturarea a doua singurătăți, deși eroina și noi, cititorii, vom afla mai târziu că exista cauze îngropate în trecutul părinților și al misteriosului Arie. Avem de-a face desigur și cu rutina, însă și cu o critică implicită a unui anumit model de reușită familială și socială în societatea contemporană:
‘Arie, am spus încet, nu mă pot întoarce acasă, iar el m-a întrebat cu blândețe, de ce. Pentru că știu exact ce se va întâmpla, am șoptit eu, stiu ce-mi va spune el și ce-i voi spune eu, știu ce vom mânca la cină, stiu în ce fel mă va privi, mă deprimă faptul că știu atât de multe, vreau să rămân cu tine.’ (pag. 95-96)
Orașul Istanbul spre care Yoni încearcă să o ispitească pe Yaarah pentru a-și petrece o târzie lună de miere, la cinci ani de la cununie și pentru a reaprinde poate pasiunea stinsă, devine, în imaginație, o metaforă a eșecului căsniciei lor, a tuturor căsniciilor lovite de rutină:
‘Mi-l imaginam ca pe-o piață imensă, colorată și zgomotoasă, în care e ușor să intri, dar din care e greu să ieși, prin care, cu siguranță, roiesc o mulțime de perechi sărmane venite în luna de miere, care n-au reușit încă să-și croiască un drum și sunt înfometate, delicatesele orientale stau frumos aranjate în fața ochilor lor, dar ei nu mai au nici o liră, de zile și săptămâni întregi se afla în acest labirint uriaș, infinit, și nimeni nu le înțelege limba, unul arată spre est, iar altul spre vest, unul spre nord, iar altul spre sud, și totul pare la fel, nu există nici un indicator, tarabele se întorc spre ele insele, cerul se întoarce către el însuși, înțesat de baionetele moscheilor transformate în biserici și invers, iar cei doi care plecaseră la drum emoționați și îndrăgostiți plâng acum unul pe umărul celuilalt, plini de ură, pentru că fiecare dintre ei, în adâncul sufletului, crede că celalalt e vinovat.’ (pag. 157)
Și totuși, ce o atrage pe Yaarah la Arie, de ce se lasă absorbită într-un vârtej care îi va distruge viața, sau poate o va reașeza pe alte fundații, dar asta dacă se întâmplă va fi dincolo de paginile cărții. Bărbatul cu vreo trei decenii mai în vârstă o întreabă de câteva ori pe femeie ‘de ce mă iubești?’. Întrebarea rămâne fară răspuns. Nici Yaarah nu pare să aibă răspuns pentru ea însăși, dar nici nu este capabilă să evite spirala spre distrugerea vieții ei de până atunci. Atracția fizică este o parte din explicație, dar nu poate fi cea completă, la urma urmei este vorba despre un bărbat din generația părinților și prieten cu aceștia, trecut prin toate experiențele posibile ale unei șederi îndelungate în Franța prezentată ca un fel de simbol al corupției morale și sexuale, blazat psihic, îndoliat de moartea soției iubite, și până la urmă obosit de viață. Există niște secrete din trecut care sunt legate și de Arie și de părinții lui Yaarah, dintr-o tinerețe mitologică și idealizată dar nici dorința de a pătrunde acele secrete nu pare a furniza o explicație completă a deciziilor tinerei femei, și mai ales a neputinței ei de a evita procesul de auto-distrugere, a transformării amorului în obsesie. Personajul lui Arie rămâne în opinia mea incomplet clarificat pentru cititor, sau poate aceasta este perspectiva lui Yaarah însăși. Dar și lui Yaarah, feministele și feminiștii dintre cititori îi pot reproșa incapacitatea de a decide, pasivitatea în a-și lua soarta în propriile mâini, de a raționaliza pasiunea. Cheia se află posibil în sfaturile pe care Arie i le dă lui Yaarah, el fiind singurul care o analizează și indirect o îndrumă spre deciziile care până la urma vor fi fatale și legăturii lor:
‘… el a spus, pe același ton superior, nu m-ai înțeles, ce legătură are asta cu căsnicia, are legătură cu felul în care te percepi pe tine însăți, căsătoria e o chestiune secundară, poți să fii singur și să te închizi, după cum poți să fii căsătorit și să trăiești deschis, întrebarea e ce fel de nevoi ai, cum alegi, cum iți conduci viața, întrebarea e daca să trăiești la nesfârșit ca o școlăriță care se teme de profesor, chiulind din când în când de la ore, dar păstrându-și imaginea inocentă, ca să nu fie pârâtă părinților, sau ca o ființă independentă, a cărei autoritate supremă să fii chiar tu, la bine și la rău, indiferent de consecințe.’ (pag. 220)
‘ … el a spus, atunci, găsește-ți un bărbat care să aibă grijă de tine seara și care să te elibereze dimineața, amintește-ți doar că orice este posibil, lumea e mult mai deschisa decât crezi, peste tot e cate-o poartă mare, crede-mă, dar pe mine m-a enervat figura lui de stil, vorbea ca un restaurator, apăsat și dând asigurări, demolează peretele asta, adu baia aici, ca și cum ar fi fost vorba despre niște pietre, nu despre un material atât de problematic, de nefericit și de alunecos ca cel al sufletului.’ (pag. 221-222)
Obsesia pune stăpânire pe viața eroinei, care pe măsură ce încearcă să-l înțeleagă pe bărbatul care-i pusese stăpânire pe viață devine dependenta de el sexual, sentimental, și intelectual. Acțiunea cărții se petrece în cea mai mare parte a timpului în Ierusalim, dar Zeruya Shalev evita orice fel de localizare, așa încât povestea s-ar putea petrece în orice mare oraș din lume. Yaarah este o tânără intelectuală a zilelor noastre dar preocupările sale profesionale se pierd complet în furtuna relației adultere și a dependentei de Arie. Referințele la istorice la vremurile Bibliei constituie doar repere sau pilde prin care poate fi înțeles prezentul. Nici timpul nu pare să lucreze în favoarea eroinei. Povestea ei de amor reprezintă un fel de final al celeilalte povești, aceea pierdută dar nu și uitată în trecutul lui Arie și al părinților ei. Ieșirea este traumatica și va fi o rupere radicală de tot ceea ce fusese viața ei înainte. Relația adulteră anulează căsnicia dar nu o înlocuiește. Reprezintă finalul un dezastru sau un nou început? Cititorii sunt lăsați să decidă.
Zeruya Shalev are un stil narativ foarte special. Mi-au fost necesare câteva pagini pentru a mă obișnui cu vocea povestitoarei. Structura frazelor nu delimitează idei sau episoade narative, este vorba mai degrabă despre un flux continuu de destăinuiri, despre o spovedanie cu sufletul la gură, parca pusă pe hârtie după o înregistrare verbala. După ce am înțeles cum trebuie citită cartea mi-a fost mult mai ușor, și a devenit interesant. Cititorul devine destinatarul unei mărturii foarte personale.
‘Viața amoroasă’ nu aparține vreunuia dintre genurile preferate, și mi-a cerut, ca cititor, dorința și răbdarea de a înțelege o perspectivă foarte personală. Personajele cărții, inclusiv eroina principală, nu par să încerce în niciun moment să ne câștige empatia. Zeruya Shalev își presară narațiunea cu episoade erotice frizând explicitul, dar ele nu sunt gratuite literar ci își au justificarea în pasiunile amoroase ale eroinei sale. Până la urmă experiența umană ei se dovedește a fi nu numai șocantă și intrigantă, ci și destul de interesantă pentru a păstra cartea și a citi-o până în final. Nu cred însă că voi căuta insistent și urmarea.
Am discutat și vom mai discuta în articolele rubricii CHANGE.WORLD despre schimbările care au avut loc între ‘înainte’ și ‘după’ Corona și la rolul Internetului în aceste schimbări, dar și în continuarea sub forme diferite a vieții economice, sociale, culturale, de familie, a tuturor în aceste vremuri ciudate. Voi încerca în articolul de astăzi să descifrez câteva dintre secretele rezilienței rețelei globale și să atrag atenția asupra pericolelor care planează asupra dezvoltării sale viitoare. În perioade de criză, cum este cea prin care trece acum întreaga planetă, fie că este vorba despre oameni, fie că este vorba despre sisteme mai complexe, calitățile, dar și defectele devin mai evidente, pericolele sunt mai acute, dar se nasc sau devin mai clare și oportunitățile.
(sursa imaginii: ppt-online.org/646421)
Cum s-a modificat traficul pe Internet, în ultimele opt luni? Ceea ce se petrece pe Internet reflectă ceea ce se întâmplă în viețile utilizatorilor. Sute de milioane de oameni și-au încetat activitatea la sediile companiilor și instituțiilor în care lucrau și o parte însemnată dintre ei au trecut la modul de lucru de acasă. Școlile s-au închis și zeci de milioane de elevi și studenți au trecut la moduri de învățământ la distanță. Cinematografele, teatrele, sălile de concerte sunt pustii și consumatorii de cultură zăvorâți în locuințe au căutat alternative în vizionarea pe ‘streaming’ a filmelor, spectacolelor, concertelor. Marile și micile magazine au fost forțate să se închidă, la fel și multe restaurante, în schimb comenzile pe Internet cu livrare la domiciliu au devenit modul de a face cumpărături al multor familii. Membrii acestora au rămas separați geografic și au făcut din conferințele video o obișnuință zilnică, mai ales când este vorba despre contactele cu persoanele în vârstă. Rezultatul acestor schimbări a fost o creștere între 40% și 200% a nivelelor de trafic, raportat la lunile anului 2019, și schimbarea structurii traficului spre un procentaj mai mare de aplicații ‘real-time’ (streaming sau conferințe). Aceste cifre diferă, desigur, în raport cu zonele geografice și cu perioadele de izolare și de carantină. A urmat o perioadă de reveniri graduale spre restabilirea activităților economice și sociale, dar pandemia COVID-19 nu se lasă învinsă cu ușurință, și în multe țări suntem martorii unui ‘al doilea val’, cu noi carantine, izolări și alte masuri restrictive, mai ales acum, spre revenirea sezonului rece în emisfera nordica. Dacă estimările experților sunt corecte, vaccinurile vor fi accesibile majorității populației planetei doar în a doua jumătate a anului 2021. Revenirea la ‘normalitate’, când și dacă se va petrece, nu va mai fi spre aceeași ‘normalitate’. O parte dintre tendințele pe care le considerăm acum temporare și unele dintre obiceiurile sociale și culturale achiziționate în timpul pandemiei vor deveni permanente.
Rețeaua globală a fost pregătită și la nivelul infrastructurii, și la nivelul aplicațiilor și a rezistat neașteptat de bine până acum, în pofida creșterii nivelurilor de trafic și a schimbărilor structurii acestuia. De la începutul anului 2020, nu a fost înregistrată nicio o defecțiune majoră și nicio perioadă în care zone geografice întinse să fie private de servicii de conectivitate pe Internet. Secretul se află în arhitectură. Protocolul Internet (Internet Protocol – IP) este simplu, robust și distribuit în componente care își au fiecare dintre ele locul, rolul și logica lor. Tocmai această distribuire în spațiu a responsabilităților administrative și lipsa unui centru de coordonare (care ar fi și un centru de paralizare în cazul unui atac cibernetic sau a unei funcționări defectuoase) fac din Internet o rețea extrem de stabilă. Daca privim diagrama logică a Internetului, vedem că rețelele de acces (care pot fi chiar și cele construite în jurul routerele noastre de acasă) sunt legate la centre regionale și/sau la furnizori de servicii Internet (Internet Service Providers – ISP), adică firmele cu care încheiem contracte pentru a ne asigura conectivitatea la lume. Acestea sunt legate între ele prin conexiuni multiple, care se ajută unele pe altele în situații de supra-sarcină sau de defecțiuni. Metoda respectivă se numește conectivitate redundantă și, pentru a întări fiabilitatea, legăturile pot fi pe medii multiple – de exemplu, cabluri optice inter-oceanice sau comunicații prin sateliți. Daca apare o defecțiune sau o suprasolicitare, daca are loc un atac cibernetic sau alte evenimente neprevăzute care taie una dintre liniile importante, traficul este preluat de celelalte și totul se întâmplă automat, deoarece aceasta reziliență este intrinsecă standardelor Internetului.
În vremuri obișnuite, planificatorii de rețele se pregătesc pentru două scenarii extreme care, în jargonul profesioniștilor, se numesc ‘scenariul viscolului’ și ‘scenariul Super Bowl’. ‘Scenariul viscolului’ descrie paralizarea traficului într-o zona geografică întinsă a Internetului, ca urmare a unui eveniment meteorologic sau unei alte catastrofe naturale sau produse de persoane care taie comunicațiile și întrerup alimentarea cu energie electrică. ‘Scenariul Super Bowl’ (sau, dacă vreți, ‘Scenariul Finalei Cupei Mondiale la Fotbal’) descrie comportarea rețelei într-o perioadă cu trafic de vârf, în timp real, datorat unui eveniment major, să zicem o finală a unui sport de mare popularitate. Pandemia a pus rețelele ISP din întreagă lume în situații în care au loc simultan ambele cazuri extreme. Dacă Internetul a rezistat, unul dintre secrete a fost traficul direct (‘end to end’) de la un utilizator la altul sau de la utilizator la serverele care furnizează conținut. Observați primele două diagrame din articol. Nu apar în ele frontiere geografice. Dar tocmai acesta este pericolul, care a devenit și el mai evident în această perioadă de criza. Fragmentarea Internetului s-a produs deja în unele zone ale lumii din motive politice. De exemplu, conform informațiilor opoziției și ale presei internaționale, președintele Bielorusiei, Alexander Lukașenko ar fi ordonat întreruperea accesului la Internet al bielorușilor pe fondul protestelor de stradă în urma realegerii sale contestate. Între timp, se pare că Rusia ia masuri de imitare a Iranului și a Chinei, în crearea unui „intranet gigantic”, controlat de guvern, în care cetățenii din țară nu au acces direct la Internetul global. Un ‘intranet’ este o rețea care se comportă tehnic precum Internetul, dar care este constrânsă la un spațiu virtual, de cele mai multe ori identic cu un spațiu geografic. Comunicațiile nu mai sunt ‘end-to-end’ decât în interiorul intranetului. Utilizatorii pot comunica doar cu acei alți utilizatori și accesa acele știri și surse de conținut cultural sau științific care sunt aprobate de autorități.
Nu sunt la mijloc doar interese politice. ‘Internetul balcanizat’ sau ‘splinternetul’, cum a început să fie numit și de experți, dar și de presă, își are originea în divizarea și fragmentarea planetei și a societăților care o compun, din motive diverse: tehnologie, comerț, politică, religie, naționalism și interese naționale divergente. Această fragmentare are însă nu numai repercusiuni politice, ci și tehnice. Barierele de conținut ridicate la frontierele interne ale Internetului încalcă unul dintre principiile de bază ale familiei de standarde IP – funcțiile fiecăruia dintre straturi. Conținutul trebuie filtrat, redirecționat, uneori distrus. Sunt la mijloc nu numai resurse uriașe de calcul, dar însăși arhitectura edificiului, cea care contribuie la robustețea și scalabilitatea Internetului, este pusă la încercare. Societatea Internetului (Internet Society), forul non-profit care girează activitatea arhitectonică și tehnică în domeniu, a tras un serios semnal de alarmă, lansând la 9 septembrie 2020 o ‘trusă de instrumente’ menită să ajute factorii de decizie politică să alinieze propunerile de reglementare și tehnice cu viziunea unui Internet deschis, sigur și accesibil la nivel global. ‘Trusa de instrumente’ stabilește modul în care noile legi și tehnologii ar trebui aplicate pentru a proteja mai degrabă decât a submina cei cinci piloni fundamentali care caracterizează rețeaua de rețele: 1. Infrastructură accesibilă, cu un protocol comun, care facilitează conectivitate globală nelimitată; 2. Arhitectură deschisă, cu componente interoperabile și refolosibile; 3. Administrare descentralizată și un sistem de trafic unic și distribuit, pentru a favoriza creșterea rețelelor locale; 4. Identificatori globali universali pentru adresabilitate consistentă; 5. Neutralitate tehnologică, pentru a elimina barierele din calea inovației.
Este oare prea târziu? Fragmentarea rețelei globale este o realitate în multe părți ale Internetului și, cel puțin din punct de vedere politic, evoluțiile nu sunt promițătoare. Tendința nu pare reversibilă, însă este poate limitabilă. Soluția nu se află exclusiv în mâinile inginerilor și nici ale politicienilor, ci în colaborarea dintre aceștia. Dreptul la libertate on-line a fost inclus de Organizația Națiunilor Unite ca o componentă a drepturilor fundamentale de libertate de comunicare și de acces la informație, protejate de Declarația Universala a Drepturilor Omului din 1948. Inginerii trebuie să fie în continuare încurajați și stimulați să dezvolte Internetul, pe baza arhitecturii deschise și a principiului comunicației ‘end-to-end’ fără restricții. Organizațiile internaționale, cum este Internet Society, trebuie să continue să ofere soluții, precum ‘trusa de instrumente’ care să estimeze orice inițiativă de legiferare și regularizare a comunicațiilor, având că referință cele cinci principii. Standardizarea tehnică internațională trebuie să fie accesibila tuturor. Organizațiile politice trebuie să încurajeze guvernele lumii să coboare barierele și să liberalizeze accesul pe Internet, în toate direcțiile și la toate nivelele. Cea mai periculoasă strategie ar fi ignorarea pericolelor. Ca și în cazurile extremismului politic și a încălcării drepturilor omului, soluțiile de compromis și de falsă pacificare invită și încurajează conflictele. Viitorul economiei și al societății globale depinde de Internet.
Ceea ce se întâmplă pe Internet depinde și de noi.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘So Long, My Son‘ made in 2019 by Xiaoshuai Wang and presented at the Berlin International Film Festival in February 2020 is proof that Chinese cinema is much more diverse and interesting than the mix of historical, martial arts or political propaganda movies that film lovers outside of China know superficially. It is a complex and ambitious film in itself, with a duration of 3 hours of projection, which is the first series of what is planned to become a trilogy that deals with the history of China and the impact of the great transformations that this huge country and its people has gone through in the last 40 years. On many respects the film is sincere and courageous in addressing historical processes and economic and social changes that have been paid for with a huge human price: the policies aimed at restricting families to at most one child per couple, and the transition from planned economy to capitalism market, with dramatic consequences in the lives of millions of Chinese workers who lost their dull but safe employment due to the closure or downsizing of state-owned enterprises, people forced to re-profile and migrate to ensure their livelihoods. The film’s size and the ambitions of director Xiaoshuai Wang did not stop him from making a deeply human movie based on a well-written story anchored in China’s recent history, with characters that viewers in China and anywhere else in the world can identify with.
We are following the saga of two families from northern China during over three decades, from the ideological relaxation and economic liberalization of the 1980s to the capitalist abundance and socio-economic inequalities of the present. The Liu and Chen families live in the same crowded house, they all work in the same factory, they are neighbors and friends, the two boys of the families were born on the same day and grew up as brothers. The two families symbolically represent different destinies in these times of change. The Liu family remains at the level of simple workers and then small entrepreneurs, they hardly survive the economic shocks that will cause them to migrate to the south of developing China but also a personal tragedy when their only child drowns. The Shen family is more adaptable, earlier the woman reaches a political leadership position, later they succeed economically and make a fortune. Although families break up to reunite only in the end, their destinies remain tied to a secret that cannot be forgotten or erased, perhaps only eventually forgiven.
The two actors who played the roles of the Liu couple impress with the depth, realism and sensitivity of performances. They also convinced the Berlin Festival jury, which awarded them both acting prizes, and I can understand the reasons. The tragedy of losing a child has been represented on screens before, but so far we have not seen such a deep interpretation of the consequences of the demographic policy of the only child at the level of the family cell. Those who see will hardly forget. Director Xiaoshuai Wang alternates the broad takes that describe the complex landscapes of a country in transformation and industrialization, with the intimate ones in the inhabited (but not private) spaces that become familiar to us in all details. Realism alternates with aesthetics and the results are remarkable. The props are chosen carefully, every detail counts. The makeup is perfect. If we pat attention we realize how the director visually expresses messages that he could not make explicit in words. For example, some of the factory-filmed scenes depicting the 1980s include an implicit critique of dullness of life, clothing uniformity and ideological regimentation. The narrative of the film is divided into two parts with different structures, which could belong to different movies. In the first two hours we reconstruct the story of the two families, the conflicts and their evolution in sequences of flashbacks that gradually compose the image and develop the characters. The last hour of the film describes the reunion that takes place in or near contemporaneity, and proposes a reconciliation and a resolution of conflicts. Personally, I liked the first part more, the solution in the end has something too idyllic and too forced which made it look not completely credible. I was left with the impression that Xiaoshuai Wang is a director of great strength and depth who when allowed to develop his artistic and historical vision can lead a movie to admirable results.
Există oare vreun domeniu al vieților noastre sociale, economice, spirituale, personale care să nu fi fost afectat de pandemia COVID-19? Eu nu cunosc, dacă voi știți, scrieți-mi, aștept răspunsurile voastre. Domeniul artelor și felul în care interacționăm cu obiectele din muzee și galerii de artă este și el puternic influențat. Marile și micile muzee ale lumii au fost închise pentru perioade de timp mai lungi sau mai scurte. Galeriile de artă au supraviețuit doar în parte, la fel ca multe alte întreprinderi comerciale mici și mijlocii. Instituțiile de cultură care se redeschid sunt supuse restricțiilor și distanțărilor de tot felul. Industria turismului artistic înregistrează în acest an cifre de încasări cu 80-90% mai mici decât în anii precedenți. Se dezvoltă în paralel alternative precum muzeele virtuale și voi fi ultimul care le voi nega importanța și utilitatea, dar ca iubitor de frumos îmi lipsește contactul direct cu marea artă. Peisajul artistic și economic se schimbă și va fi diferit și după ce pandemia va trece. În aceste condiții, știrile despre deschiderea, tocmai acum, a unui nou și important muzeu surprind și bucură. Ceea ce poate este mai puțin surprinzător și cu atât mai semnificativ este că acest muzeu este dedicat artei pe medii noi, denumire care acoperă în măsură însemnată câteva domenii ale artei digitale în cooperare cu alte domenii ale noilor tehnologii. Numele său este Nxt Museum și locul în care a fost inaugurat, la 29 august 2020, este Amsterdam.
Amsterdam este un oraș binecuvântat cu muzee magnifice care pot satisface gusturile cele mai diverse ale pasionaților de artă și istorie: Rijkmuseuum, Muzeul Van Gogh, Stedelijk, Casa Rembrandt, Muzeul Natural Maritim, Casa Annei Frank, Muzeul de Istorie Evreiască și multe altele, plus biserici și clădiri publice cum este impresionanta primărie. Nxt Museum a fost înființat în nordul Amsterdamului, o zonă considerată ca unul dintre noile ‘puncte fierbinți’ ale orașului, care atrage creatori din diverse domenii ale artelor și tehnologiei. Clădirea, care a găzduit înainte studiouri de producții cinematografice și de televiziune, oferă pe lângă spațiile de expoziție care se întind pe o suprafață de peste 1000 de metri pătrați și laboratoarele Nxt Lab – un spațiu de creație în care invitații programelor de rezidență, artiști, designeri, ingineri, cercetători în diverse domenii ale științei vor colabora și interacționa. Fondatoarea și directoarea muzeului este o tânără pe nume Merel van Helsdingen, expertă în marketing în industria de divertisment. În opinia ei, acest muzeu completează peisajul artistic olandez și european și umple un gol legat de arta interactivă și multi-senzorială, integrativă preocupărilor și modalităților de divertisment ale tinerelor generații.
Expoziția inaugurală va putea fi vizitată până la sfârșitul lunii februarie 2021 și se numește ‘Shifting Proximities’ – ‘Vecinătăți în mișcare’. Ea explorează experiența umană în fața schimbărilor care au loc în societate, în mediul înconjurător și în tehnologie. Este vorba despre o expoziție colectivă care adună instalații imersive și exponate interactive, create de grupuri și de artiști individuali, în colaborare cu experți în software și tehnologii media. Curatorii expoziției sunt Bogomir Doringer și Jesse Damiani. Vizitatorii sunt purtați în ambianțe noi și neobișnuite, în care simțurile receptează stimulii și informația, fiind inițiate dialoguri prin canale de comunicare diverse. Un prim exemplu este instalația ‘Distorsions in Spacetime’ creată de Marshmallow Laser Feast (MLF), un colectiv britanic care lucrează la intersecția științei, artei și tehnologiei. Ceea ce citim în cărțile despre originea și structura universului este tradus aici în reprezentare artistică. Lucrarea invită participanții să navigheze senzorial dincolo de experiența lor zilnică, în spații unde lumea fizică cunoscută este eliminată pentru a dezvălui rețele, procese și sisteme care sunt simultan sublime estetic și documentate științific.
Foarte mult interes suscită ‘Biometric Mirror’, creația rezultată din colaborarea dintre artista și cineasta de science-fiction Lucy McRae, ale cărei lucrări explorează impactul științei și tehnologiei asupra corpului omenesc (a expus deja la Centre Pompidou și anul viitor va fi prezentă la Bienala de la Veneția) și dr. Niels Wouters, cercetător în domeniul interacțiunilor dintre om și mașină. Vizitatorii intră într-un fel de templu spongios al tehnologiei, pentru a venera un algoritm care îi observă, îi psihanalizează și generează versiuni matematice „perfecte” ale fizionomiilor lor – avataruri virtuale bazate însă pe prelucrarea matematică a datelor individuale reale. Sunt tipărite diagnostice precum după o vizita la psihanalist, doar că rolul doctorului a fost preluat de sistemele de identificare facială și de algoritmii de Inteligență Artificială (AI). Este o demonstrație extrem de eficace a capabilităților unor astfel de sisteme, dar și o ocazie de a medita asupra aplicațiilor posibile, de la asistență medicală până la supraveghere socială a subiectelor.
‘Habitat’ este o instalație impresionantă care analizează relația dintre oameni și natură. Autorii sunt Heleen Blanken, artistă cunoscută pe scena artelor vizuale și a muzicii, împreună cu inginerii de la firma olandeză de software NAIVI și cu artistul de sunet Stijn van Beek. Evoluția formelor, imaginilor și sunetelor care îi înconjoară pe vizitatori este determinată de datele captate de sistem datorită însăși prezenței acestora în sala de expoziție. Sintetizând rezultatele scanărilor 3D culese în Centrul de Biodiversitate de la Leiden, lucrarea inventează un nou spațiu virtual, format din solid (pereți și panouri), lichid (un bazin de apă), lumină, imagine și sunete care combină influența naturii cu prezența umană în forme permanent noi și în mișcare.
Ce este media? Care este influența umană? Cum se integrează reprezentările virtuale ale personalităților noastre în relația dintre om, natură și creația artistică? Toate aceste întrebări și multe altele mi-au fost generate de lectura și interacțiunea de la distanță cu exponatele. ‘Econtinuu’, creată de artistul ecolog Thijs Biersteker în colaborare cu botanistul italian și pionier al neurobiologiei plantelor Stefano Mancuso, prezintă știința comunicării inter-plante în două sculpturi de rădăcini de copaci. Datele captate de senzorii din sală sunt introduse într-un sistem AI care simulează relația simbiotică inteligentă care are loc sub picioarele noastre, descoperă modul în care copacii colaborează, se avertizează reciproc, învață unii de la alții și își împart resursele. Pe măsură ce vizitatorii sunt integrați în sistem, își dau seama că rădăcinile răspund și învață din prezența lor, formând un ecosistem futurist de partajare a cunoștințelor cu un mesaj central: împreună suntem mai puternici. ‘Dimensional Sampling #1’ creată de artistul new-yorkez de origine chineză Yuxi Cao (James) împreună cu muzicianul Lau Hiu Kong (Lawrence) din Hong Kong are un mesaj politic implicit, explorând răspândirea codurilor QR la nivel mondial, dar în special în China, unde acestea au devenit o parte integrantă a vieții moderne, de la plata pentru bunuri, până la identificarea persoanelor în vârstă, cu implicații sociale, dar și cu suspiciuni de utilizare în scopuri de supraveghere.
Vizitarea acestui nou muzeu trebuie să fie fascinantă. Nu știu cât de curând voi ajunge la Amsterdam, dar Nxt Museum va fi sigur inclus pe lista obiectivelor obligatorii în programul călătoriei.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
