‘L’ivresse du pouvoir‘, the title of Claude Chabrol‘s 2006 film, was translated for the English-language market in ‘Comedy of Power‘. Is it just another uninspired translation like many others or a fundamental misunderstanding of what this film meant? The French title meaning ‘Drunkenness of Power’ describes exactly the phenomenon that takes over the film’s heroine, investigating judge Jeanne Charmant-Killman (Isabelle Huppert) who is investigating a complicated corruption case in a large French company, with obscure political ramifications at the highest level of corporate management but also with the French and international politics. The translated title implies a nuance of comedy that does not exist in explicit form and blurs the fact that the story focuses on the character of the judge, her courage but also her obsession in fighting strong adversaries and the system that supports them, and the personal price that she is forced to pay. Such a film succeeds or fails as the main role is played. In this case, the fact that the film holds water and is not easy to forget is, of course, due to Isabelle Huppert. It is one of the most successful collaborations between the great actress and Claude Chabrol from a list of nine films made together in almost three decades.
Two of the film’s heroes, judges, jokingly exchange a line stating that ‘investigative judges are the strongest people in France’. Judging by this film, there is a good deal of truth in this statement. In fact, investigative judges seem to combine in France the functions and powers of investigators and prosecutors for complicated cases. They can arrest suspects and put them under pressure for lengthy investigations. This is what the heroine of the film does when she investigates a complex case, inspired by a famous real case, which it seems that French viewers immediately identified despite or perhaps with the help of an ambiguous ‘disclaimer’ that opens the film. The investigation and the case itself do not seem to have particularly interested co-writer and director Claude Chabrol. His attention is focused on the judge, who apparently has the law and almost discretionary powers upon those under investigation, but against whom there is immense pressure, from friendly phones, fine meals and promotions to threats and attacks on her personal safety and even life. Her private life is also beginning to fall apart, but the obsession with justice and the drunkenness of the power with which she is invested are slowly taking over her person. For how long? Where are the limits?
Not much happens in this movie and what happens is not surprising. The investigation is progressing slowly and even if we do not know the details of the case it is clear that those investigated are guilty, but it is also clear that they are not exceptions in the social landscape but the norm in a corrupt system in which justice leads an unequal struggle against big financial and political interests. Even if in that case the judge will eventually get a trial and convictions, a few culprits will be sacrificed but the system remains standing. The quality of the film consists in the precision of the procedural details and the description of the daily life of the people working in the justice system. The judge’s character, ready to go very far, even too far, to reach significant convictions, and who has the courage to tell her boss that she is interested in justice and not in the public image of justice, is masterfully played by Isabelle Huppert in one of her many roles that can only be characterised as memorable. The actors around her have fewer opportunities to develop their characters, they are more sketches than complete characters. Claude Chabrol, of course, knows how to describe an investigation on screen and he does it with precision and detachment, but also with dry humor. The above-mentioned conspirators stubbornly smoke long, thick cigars. The main heroine is called Jeanne (as Jeanne d’Arc) Charmant (charming) Killman. ‘L’ivresse du pouvoir‘ is not one of Chabrol‘s best films, but the judge in red gloves played by Isabelle Huppert will be remembered by viewers for a long time.
‘After the Sunset‘ (in Japanese ‘Yuhi No Ato‘) directed in 2019 by Michio Koshikawa offers a sincere and direct cinematic experience, which managed to capture my attention and make me feel the emotions and sympathise with the problems of the heroes despite all the geographical, cultural and social distances. The story is about motherhood and adoption, it is a little melodramatic and easily predictable, but it succeeds from a cinematic point of view precisely because it never tries to camouflage itself in something else, using with professionalism simple movie-making tools – narration, image, and acting.
The story takes place in a small village on an island where the main occupation of the inhabitants is fishing. Yuichi Hino is a fisherman, living with his mother and his wife, Satsuki, in what is probably a typical home of a typical family on the island. The two did not succeed to have a child despite intensive fertility treatments, and adopted a little boy, Towa, a charming child like almost any child on screen and in reality, talented at beating drums (a folk attraction and the hobby on the island), protected, loving and loved by those he considers to be his parents and by everyone else around him. The couple plans to legally adopt Towa near the age of seven, but the laws require the consent of the biological mother, even if she abandoned him three months after birth. To their surprise, the mother leaves nearby, she came to the island to be close to the boy and is looking to get back the motherhood she had given up in a moment of despair. Japanese law seems to favour the biological parents in such cases, and the movie sounds also as a critique of the situations created by these regulations. The confrontation between the two women who claim, each with her own arguments, each justified from a personal perspective, is inevitable.
Melodrama? I am not one of those who consider melodrama a minor genre. I don’t think, actually, that there are any minor genres. There are only good movies and bad movies, and ‘After the Sunset‘ is a movie I liked. Towa, the boy around whom the whole story revolves and the passions of the mature heroes is played wonderfully by a child actor named Towa Matsubara. The two women are very different in typology and characters. Satsuki (Maho Yamada) is a local woman devoted to her husband and adopted child whose existence is threatened by the danger of losing the child who has become an integral part of her family and life. Akane (Shihori Kanjiya) is a city girl who has gone through poverty and violence, who, after serving time for abandoning her child, asks for a second chance. Both actresses, like the rest of the cast, do a great job. The film has authenticity and sincerity and even if the ending is a little predictable and leaves the feeling that it is artificially lengthened, it brings to screen discreetly and delicately an interesting story and emotional issues.
Memorialistica este unul dintre genurile literare care mă fascinează. Decizia de transforma bilanțul vieții, activității publice, creației literare, artistice sau publicistice într-o carte nu cred că este una ușoară. Cele ce urmează după această carte, dacă urmează, riscă să fie citite și considerate ca un fel de capitole anexă. Și totuși din ce în ce mai multe personalități aleg să o facă, și nu neapărat la vârstele bilanțului, daca ținem seama de prelungirea mediei de vârstă biologică. O fac și persoane și personalități care nu aparțin lumii literaturii și publicisticii, și ca urmare apare un sub-gen relativ nou – cartea de memorii ca debut. Rezultatele sunt amestecate, căci meseria de autor de carte are și ea o fază de ucenicie care este marcată de erori specifice debutanților. ‘Evreu fără frontiere’, cartea lui Tiberiu Roth, a cărui prim volum publicat în 2019 de editura Libris EDITORIAL din Brașov l-am citit este o astfel de operă de memorialistică și o carte de debut în același timp, dar una specială din multe puncte de vedere. În primul rând nu are aproape nicio tară a cărților debutanților. Este interesantă, bine scrisă, captivează de la prima până la ultima pagină, ceea ce nu este ușor ținând cont că este vorba despre un volum de 530 de pagini plus ilustrații, în format mare. Și încă cititorul cucerit de stil și conținut va dori să citească și volumul doi (apărut și el, dar care nu a ajuns la mine încă). Ceea ce însă atrage atenția asupra acestei cărți este originalitatea formulei folosite de autor. Tiberiu Roth abandonează de la bun început formula pur memorialistică. Folosind articolele publicare intre 2013 și 2019 în revista internetica ‘Baabel’ el formatează cartea ca pe o originala colecție de note de călătorie. Subtitlul cărții – ‘Călătorie prin țări, idei și ere’ – este foarte ilustrativ pentru voiajele imaginare propuse pe urma perindărilor sale în lume. Avem de-a face cu relatări geografice, cu incursiuni istorice legate de locurile în care a avut șansa să ajungă, și cu idei și subiecte de discuție propuse în legătură cu țările vizitate și istoria lor, legate însă și de istoria sa personala și de cea a poporului său.
Cei care nu-l cunosc pe Tiberiu Roth personal sau prin intermediul prezenței internetice (articolele din Baabel sau postările pe Facebook) beneficiază de un scurt CV la începutul cărții: născut la mijlocul celui de-al doilea deceniu al perioadei interbelice, copilăria i-a fost marcată de originea sa evreiască și prima tinerețe de originea socială ‘nesănătoasă’ care l-au făcut să aparțină categoriilor discriminate de cele două dictaturi succesive care s-au succedat în România. Renunțând la visele de a ajunge să trăiască în țara renăscută a evreilor care luase ființă în 1948, și-a contruit o solidă carieră profesională care a inclus, la apogeu, poziția de inginer-sef al uneia dintre fabricile model ale României comuniste. Finalul acestei cariere a inclus activitate didactică, și apoi activitate publica, fiind timp de trei decenii președintele Comunității Evreilor din Brașov. Cele trei decenii au coincis cu marile schimbări în România, începând cu anii finali ai dictaturii urmați de lunga și sinuoasa tranziție. Conținutul cărții și felul în care scrie Tiberiu Roth au fost influențate de biografie, dar vom reveni la ea în continuare.
Cei care parcurg cartea vor detecta rapid formula folosită de autor, care este repetată destul de consecvent în diferitele capitole ale cărții. Parcursul vieții și pozițiile ocupate i-au înlesnit călătorii începând chiar din perioada comunistă, continuate în vremea când avea responsabilități publice în comunitatea evreiască și mișcarea sionistă renăscută în România după 1990. Tiberiu Roth ajunge într-un loc din lume, să zicem San Remo (un exemplu mai mult sau mai puțin întâmplător). Menționează rezonanța locului în conștiința publică (festivalurile de muzică ușoară), apoi furnizează informații de felul celor pe care cititorii se așteaptă să le găsească în cărțile de călătorie. Una dintre preocupările sale permanente (pe care o împărtășesc și eu în călătoriile mele) este căutarea reperelor evreiești din țara sau orașul în care a ajuns, legate de prezentul și de istoria vieții evreiești în locul respectiv. În cazul orașului San Remo este vorba despre un eveniment istoric petrecut cu un secol în urmă, conferința care a stabilit condițiile Mandatului Britanic, care consfințea aplicarea în practică a principiilor Declarației Balfour din 1917 care promitea stabilirea unui ‘Cămin Evreiesc’ în Palestina eliberată la sfârșitul primului război mondial de sub ocupația de jumătate de mileniu a Imperiului Otoman. Secțiunile istorice ale capitolelor sunt în general bine scrise și atent documentate, și lectura lor constituie o bună introducere pentru cei care sunt mai puțin familiari cu subiectele și un prilej de consolidare și comparație a informațiilor pentru cei care au deja cunoștinte despre locul respectiv și istoria sa. Personal am apreciat relatări din locuri în care eu nu am ajuns (Peru, Corsica) dar și completarea cunoștințelor despre locuri pe care le-am cunoscut cum sunt Irlanda, Portugalia, Insulele Canare. Am găsit numeroase detalii pasionante despre istoria evreiască a Brasovului în care trăiește Tiberiu Roth, dar și despre istoria evreilor din Viena și din Imperiul Austro-Ungar și raporturile lor cu dinastia habsburgică.
Iată-l de exemplu pe călătorul nostru prin țări și ere ajuns în insula Creta și relatând un emoționant episod de istorie evreiască:
‘Nu se știe exact când și cum a început marea istorie a micii comunități evreiești din Hania, dar există o scrisoare circulară emisă de Senatul Roman în anul 142 î.Ch. la cererea regelui Simon Hasmoneanul, adresata evreilor din Creta. Exact se știe doar când și cum s-a sfârșit istoria lor. În 20 mai 1944, cei 264 de evrei din Hania au fost adunați de trupele germane de ocupație (nu era greu, căci ei toți locuiau în micul cartier evreiesc din orașul vechi!), încărcați într-un vas, transportați în aceeași zi la Heraklion – capitala insulei și portul cel mai mare. În 9 iunie, evreii din Hania au fost îmbarcați cu destinația Auschwitz, pe vasul Dania, care urma să-i transporte până la Atena. Pe același vapor au mai fost îmbarcați 400 de ostateci greci și 800 de prizonieri de război italieni (Italia întorsese armele împotriva Germaniei). După ce vaporul a ieșit în larg, un avion britanic a bombardat vasul, necunoscând ce fel de încărcătură transporta. Echipajul german a părăsit vasul avariat, care s-a scufundat cu proscrișii închiși în cala vasului. Greci, italieni și evrei. Un cinic ar putea spune că evreii au scapăt de Auschwitz …’ (pag. 127)
Tiberiu Roth este sionist activist, și își declară pe față poziția fară pretenții de falsă obiectivitate atunci când vorbește despre trecutul sau prezentul Statului Israel. Admirația fata de realizările acestei țări în scurta sa istorie este explicită. De câte ori are prilejul, și prilejurile i se ivesc des, leagă locurile vizitate de istoria poporului evreu, de perioada istorică de coșmar a Holocaustului, de renașterea națională și reîntoarcerea evreilor în patria renăscută și reconstruită din temelii. Unele dintre capitole se transformă în scurte prelegeri de istorie a comunităților evreiești sau ale evenimentelor care au dus la nașterea și la consolidarea Statului Israel. Ele sunt foarte instructive, cred, pentru o parte din publicul cititor de limba română care a avut rar ocazia să citească istorii bine concepute ale unei țări care este tot timpul în centrul atenției mediei dar care este puțin cunoscută de cei care nu au vizitat-o sau studiat-o. Atunci când exprimă opinii politice ele nu au pretenție de echilibru (vezi capitolul ‘Scrisoare către “văru’ meu”‘) dar se mențin pe linia moderației pacifiste. Și totuși, atât atitudinea politicoasă și deferentă atunci când evocă personalitățile israeliene cu care s-a întâlnit cât și evitarea consecventă a criticilor sau a luării de poziții în legătură cu disputele interne israeliene reprezintă și ele o luare de poziție:
‘Două curente majore au coagulat (mai mult sau mai puțin) politicile privind statalitatea, ele dominând și astăzi scena politică evreiască din Israel și din diaspora, cu toate că în multe aspecte exista deja un consens tacit: intrasingentii și concilianții. Intransigenții, ale căror personalități majore au fost Jabotinsky, Beghin, Șamir, consideră că Iudeea și Samaria sunt teritorii istorice evreiești inalienabile și, chiar dacă prin avatarurile și inechitățile istoriei au ajuns să fie dominate demografic sau atribuite politic arabilor palestinieni, nimeni nu este în drept să interzică stabilirea unor așezări evreiești pe aceste teritorii. Concilianții, care se consideră executori ai viziunii unor lideri că Sokolov, Arlosoroff, Ben Gurion, susțin renunțarea la continuarea dezvoltării de așezări evreiești în Cisiordania și chiar desființarea unora dintre așezările existente. Și unii, și alții, intrasigenti și concilianți, doresc pacea, recunoașterea Statului Israel ca stat evreiesc și a Statului Palestina ca stat arab, frontiere negociate, asigurarea drepturilor și libertăților democratice pentru cetățenii și rezidenții din statele proprii, garanții strategice pentru securitatea Statului Israel (înconjurat de o superioritate disproporționată a statelor arabe din jur). Unul dintre cei mai importanți lideri israelieni concilianți, care a întruchipat speranța păcii, a fost Ițhac Rabin. El a fost ucis de un intrasigent în ziua de 4 noiembrie 1995.’ (pag. 203)
Viziunea sionistă este frumos expusă în capitolul care (pornind de la arhipelagul Bikini unde au avut loc experiențele nucleare americane după cel de-al doilea război mondial) descrie istoria organizațiilor care au luptat pentru independența Israelului:
‘Sionismul s-a născut dintr-o Disperare, o Dorință, și un Vis. Disperare pentru viața evreilor amenințată de antisemitism, pogromuri, discriminare și persecuții; dorința de păstrare a culturii, tradițiilor și sufletului poporului evreu; visul de reclădire a statului evreu după doua mii de ani în exil. Mișcarea sionistă, a carei vârstă venerabilă de 120 de ani o vom aniversa în anul viitor, nu a fost, de-a lungul anilor, o oază de liniște și concordie. Idei, pasiuni și interese s-au combătut reciproc, servind idealurile și scopurile fundamentale ale Mișcării pe cai diferite. Declarația Balfour și apoi Mandatul încredințat Marii Britanii prin Tratatul de Pace de la Sevres, au generat o ambiguitate păguboasă în Proiectul sionist prin acceptarea formulei de “Cămin National Evreiesc”, care avea să genereze conflictul – devenit cu timpul ireconciliabil – intre evrei și arabi în Palestina. Dar și între evrei și evrei, între cei de dreapta (“ulii”) și cei de stânga (“porumbeii”). (pag. 355-356)
Multe dintre lecțiile de istorie presărate de Tiberiu Roth sunt informative și bine structurate. În unele locuri aș fi dorit parcă o abordare mai personală, mai implicată. În definitiv, la ora când cartea a fost publicată și când cititorii au ajuns să o țină în mână, autorul nu mai deținea nicio funcție oficiala, nu mai era obligat să-și păstreze părerile ‘pe linie’, să elogieze demnitarii și să le menționeze titlurile, eventual adăugând inițiale de gen ‘E.S. ‘. Câteodată abandonează tonul oficial și atunci avem parte de mărturii mult mai interesante și de perspectiva autorului martor al evenimentelor, care sunt singur că există și în alte cazuri dar a fost estompată de auto-cenzură:
‘Șef Rabinul Moses Rosen era un om aspru, nu foarte prietenos, dar era “șeful” meu direct, fiind și președinte al F.C.E.R., iar eu eram prea proaspăt numit în funcție ca să fi avut vreo controversă. Venea destul de des la Brasv, se interesa de mersul comunității, de enoriași, de tineret, lua masa la “cantina cașer”, o plătea și lăsa contribuții pentru sinagogă. Stătea totdeauna la Hotelul “Alpin” din Poiana, avea apartamentul “lui”, știa că acolo erau toate instalațiile de ascultare montate de Securitate, dar avea grijă și își prevenea invitații să vorbească doar ceea ce nu stârnea interesul “ascultătorilor”. (pag. 102)
Tiberiu Roth se dovedește a fi și un excelent portretist, fie că este vorba despre personalități istorice și impactul lor asupra epocilor în care au trăit și până în prezent (Napoleon Bonaparte cu contribuția sa la emanciparea și egalitatea în drepturi a evreilor, inclusiv declarația proto-sionistă de la Akko) sau despre personalități contemporane. Când dedică un capitol lui George Soros în care îi descrie biografia și influența sa asupra evenimentelor contemporane, Tiberiu Roth nu fuge de controversa și abordează frontal:
‘ Să încep cu declarația fermă că nu sunt un sorosist și nici măcar un fan al domnului Soros, și am motive întemeiate să nu fiu. Nu sunt nici măcar un adept al viziunii sale politice și nici măcar faptul că este “analizat” ca fiind un evreu-ungur (doua “păcate” de neiertat) nu mă face să-mi schimb părerea. Dar asta nu înseamnă că nu îi apreciez marile sale calități, faptul că este una dintre personalitățile care au configurat epoca în care trăim, că este un om cu totul deosebit și, din multe puncte de vedere, un exempu remarcabil de cetățean al planetei pe care ne-a fost dat să trăim. Și că mă supară profund când toate relele lumii i se atribuie lui de către niste amărâți, care în viața lor nu au mișcat nici un deget pentru omenire sau pentru tărișoara pe care o deplâng cu lacrimi de crocodil.’ (pag. 422)
‘Circulă pe internet (această fascinantă conexiune a creierelor lumii!) texte grotești, pline de stupidități, de ură, de antisemitism, pe care de multe ori, în bonomia sau naivitatea noastră le “dăm mai departe”. Trebuie să oprim defăimarea lui Nobel, a lui Rothchild sau a lui Soros și a multor altor capitaliști, care au făcut bani din propria lor muncă, inventivitate, perseverență și au dedicat, cu cu generozitate, o parte însemnată a averii lor altor oameni, după merite și criterii, fapt care mă obligă să subliniez că e timpul să învățam că termenul de “capitalism” nu e peiorativ și nici nu e echivalent cu necinstea și hoția. Faptul că în România, și în aproape toate țările fost comuniste, foarte mulți oameni necinstiți s-au îmbogățit, nu este decât o problemă a legislației și justiției, și nu o consecință a capitalismului!’ (pag. 308)
Este fascinant felul în care Tiberiu Roth abordează problemele identitare, plecând de la întrebări legate de propria sa biografie, persoană și identitate. Nu este simplu, el fiind evreu cu limba maternă maghiara, crescut și trăit în România, ezitând în legătură cu emigrarea și decizând să rămână să trăiască în România, dar legat ideologic și sentimental de Israel. Desigur, nu lipsesc contradicțiile, și nu pot spune că Tiberiu Roth le-a explicat până la capăt. Am menționat CV-ul de la începutul cărții. Spre finalul volumului el revine asupra propriei sale biografii, evocă familia, pe tatăl și mama sa, bunicii și mătușile, inclusiv acea parte a familiei pierită în Holocaust. Capitolul despre ‘Viața la țară’ este unul dintre cele mai frumos scrise și mai emoționante din carte. Dilemele sale identitare (pe care le împărtășesc și eu în parte) sunt mai complexe. Cultura maghiară este puternic înrădăcinată în familia sa. La fel ca majoritatea evreilor de la vest de Carpați, o parte din familia sa a pierit în Holocaust, găsindu-se în timpul războiului pe teritoriul Ardeaului de Nord. De câteva ori menționează ‘schizofrenia identitară’ a evreilor unguri și nu-și explică decizia lor de a continua să trăiască în țara care i-a trădat așa de cumplit în timpul celui de-al doilea război mondial, cu toate că rădăcinile istorice ale evreilor în Ungaria sunt cu un mileniu mai vechi decât ale maghiarilor. Dar atunci care sunt motivele care au făcut ca Tiberiu Roth să-și asume dedublarea și să fie dintre putinii evrei rămași în România, în pofida convingerilor sale sioniste? Atașamentul față de cultura evreiasca și față de viața comunitara sunt ireproșabile, în ciuda faptului că nu este un evreu religios și nici macar limba ebraică nu și-a însușit-o vreodată. Poate că dilemele identitare sunt mai bine enunțate (dar nu și explicate) când recurge la un citat din Norman Manea, un scriitor care s-a ocupat mult în opera sa de aceste probleme:
‘Se întreba Norman Manea, reluând cinica și chinuitoarea întrebare cu iz freudian: “Ce rămâne dintr-un evreu care nu este religios, nu este naționalist (sionist) și nu cunoaște limba Bibliei?” Această interogație dureroasă, dar des ignorată, este de o stringentă actualitate, îndeosebi pentru diaspora evreiască. … Deci, ce se poate pastra din identitatea evreiasca dacă pilonii ei esențiali se surpă? Cum, de altfel, se întâmplă în mod concret în realitatea pe care o trăim! Nu doar în România, ci aproape în toate țările europene, în care mai trăiesc, fragmentați, probabil în jur de 1,5 milioane de persoane, dintre care unii se consideră, iar alții sunt considerați evrei. Dincolo de răspunsurile zeflemiste de tipul “mâncarea și umorul evreiești”, sau sumbre, cum ar fi “amintirea holocaustului”, exista trăsături fundamentale care pot caracteriza specificul evreitatii.” (pag. 177)
Câteva cuvinte despre structura cărții. Capitolele fiind independente cartea poate fi începută, citită cu pauze, intercalată cu alte lecturi. Este un avantaj pentru o carte de asemenea dimensiuni pe care mulți alti autori ar fi împărțit-o în cel puțin două cărți, și reamintesc, am citit deocamdată și recenzez aici doar primul dintre cele două volume. Exista însă și un dezavantaj, legat de faptul că sunt preluate, în fapt, articolele publicate de-a lungul câtorva ani în revista ‘Baabel’. Unele articole sau fragmente din ele se referă la evenimente de actualitate pentru momentul în care au fost scrise, altele descriu stări de fapt sau situații politice care au evoluat în direcții diferite. Un exemplu: capitolul despre Hong Kong, scris în 2015 și publicat în 2019 pare la lectura mea din februarie 2021 foarte depășit de evoluția evenimentelor politice în fosta colonie britanică care cade din ce în ce mai dramatic sub controlul aproape complet al Chinei comuniste. Cartea ar fi câștigat, cred eu, dacă la fiecare capitol / articol ar fi fost menționată data primei publicări a textului în ‘Baabel’. Nu este singura problema editorială. O alta destul de vizibila este titrarea greșită a paginilor unei părți a capitolelor din prima jumătate a cărții, cu un decalaj care face ca multe pagini să primească titluri de pagină ale capitolelor precedente. În plus, sunt câteva corecturi de conținut ale unor erori care nu ar fi trebuit să treacă o verificare editorială atentă. Exemple: Place du Tertre din Paris se află în Montmartre și nu în Montparnasse. Constantinopolul a căzut în 1453 și nu în 1451. Coloniștii de pe Mayflower nu au fost olandezi ci englezi., etc.
Toate aceste observații sunt, desigur, detalii care pot fi cu ușurință remediate la o viitoare ediție și care nu scad din valoarea documentară, emoțională, umană a cărții lui Tiberiu Roth. Călător inteligent prin lume și prin viață, autorul ne împărtășește din trăirile sale și ne cucerește prin franchețea stilului său, prin erudiția și claritatea prezentărilor, prin atitudinea angajata dar lipsită de retorică dogmatică și de extremisme în sprijinul cauzelor pe care le consideră juste. Aștept să ajung să citesc cât de curând și al doilea volum, continuarea călătoriei interesante și îmbogățitoare prin țări, idei și ere.
The story in ‘Servants‘, the film made in 2020 by the Slovak director Ivan Ostrochovsky takes place in Czechoslovakia in 1980. It had been 12 years since the ‘Prague Spring’, an attempt to peacefully reform the communist system that had been crushed by the Soviet tanks, and it would be nine years more before the Iron Curtain that divided Europe was crushed down by history. But nothing in what happens in the film seems to recall either the hope of a ‘socialism with a human face’ or the winds of freedom that would soon blow over Europe. On the contrary, the political atmosphere seems to resonate with the grey and glacial landscape in which the cinematography of the film is shrouded. Repression and corruption dominate the lives of the young people enrolled in the theological seminar in which the film takes place, and the courageous attempts of dissident priests along with some of their students to oppose the system involve enormous personal risks. ‘Servants‘ is a dystopian story about a period that apparently belongs to history, but there are many elements in this film that make me believe that the screenwriters and the director intended to say something not only about the world of 1980 but also about the period when we live today.
The movie begins with a scene that reminds a ‘film noir’. Radio talk between police cars. A road at night, a car stops under a bridge, a corpse is thrown from it. Everything is filmed in black and white, which is of course a cinematic fashion, but here this choice is not only aesthetic but also very suitable for the atmosphere of the film. What follows may be the story of the coming to age of two young men, perhaps friends, who are entering a Catholic theological seminary. Religion was only tolerated in the communist system and its institutions were closely monitored by the political police, so as not to become hotbeds of resistance. The religious seminary is itself a system of coercion, but placed within another system of coercion, a larger one that expands at the level of the whole society. Priests led by the dean of the school have a choice between resisting and collaborating with the system. Many choose the path of compromise, and thus violate some of the fundamental rules of the practice of faith, including the secrecy of confession. They do not necessarily do it out because they are evil, but rather out of the desire to continue the religious and pedagogical activity of the seminary that is permanently under threat of closure by the authorities. For students, young people just out of adolescence, the dilemma is even more difficult. Collaborating means violating the ideals for which they have chosen the hard path of the priesthood. Resisting involves physical dangers, they can be drafted to the army, arrested, investigated, or even worse.
I liked ‘Servants‘. Some elements of cinema are remarkable, beyond the gloomy and cold aesthetics of the image. Many scenes are almost completely static. Fixed frames, heroes in contemplation or confrontation, but most conflicts are expressed through silence and gazes. In the church or in the theological seminary, people move slowly if they move, they whisper if they speak. One of the teachers proposes to his students silence as a method of spiritual recovery. Only the policemen shout, and only the young people run, and that’s only at the beginning of their road to priesthood. Movement returns only in the final scene, which has a symbolic meaning due to the background in which it takes place, but I will not say more so as not to commit the spoiler sin. I don’t know most of the actors, but they all seemed excellently distributed and directed. The only one I know very well is, of course, Vlad Ivanov, who creates the role of a blackmailer and torturer secret police officer tasked with overseeing the seminar, adding another role to his international career and another foreign language in which he seems fluent, and fitting perfectly into the atmosphere. It is interesting to compare this film with ‘Corpus Christi‘ by Polish director Jan Komasa. Both deal with the role of the Catholic religion in the societies of Central Europe and have as heroes young people on the path to priesthood, facing the realities of the world in which they will live. Both come to pessimistic conclusions, and perhaps this also tells something about how the involvement of church with the societies around it. Where are the boundaries between adaptability and compromise? What is the price beyond which the survival of the institution loses its meaning in the absence of the moral and spiritual compass? Not all of these questions are answered, but the fact that they are asked is a start.
Aaron Sorkin‘s screenplays for feature films and television already cover much of the significant moments in U.S. history over the past 60 years, and deal with some of the most significant personalities of the period (Steve Jobs, Marck Zuckerman) or the main institutions of American democracy, including social media and the White House. As a director, Sorkin recently made his debut with ‘Molly’s Game‘, a film that did not impress me that much, and his return to ‘the great politics’ with ‘The Trial of the Chicago 7‘ is, in my opinion, a qualitative leap. The format used this time is the courtroom docu-drama and the case presented is well known to American viewers, being probably quite well documented also for the youngest (many books have been written and no less than 11 fiction or documentary films have been made before this). In addition to the artistic and historical reconstruction qualities that I will mention below, the film also has a direct political message that it never tries to camouflage. The historical moment described in the film was complex and controversial in American history. Aaron Sorkin has done a lot of what can be done with a courtroom drama to catch that historical process, but he has reached, in my opinion, some of the limits that the genre imposes on reflecting the reality outside the courtroom.
The introduction combines news footage with fictional scenes to recreate the charged political atmosphere of 1968: the Vietnam War with lotteries deciding who would be recruited according to the birth date, protest movements against an unpopular war, the assassinations of Martin Luther King and John Kennedy, the hippie movement and the global protests. All roads led to Chicago, where the initially eight protagonists were to play an important role in the demonstrations that would end in violence. They represented different facets of the war protests from the Flower Power and Yippies movements, through veteran or younger pacifists to the Black Panthers whose goals were related to the rights of the Afro-Americans. The public trial intended to designate them as instigators of violence and thus justify the harshness of the police response that followed. In a country where freedom of speech is enshrined in the Constitution and where in theory there are no political trials, the case of the eight (who became the seven following the separation of Bobby Seale, leader of the Black Panthers) was a moment of convergence of the public interest and an opportunity of reflecting on the role of justice in the democratic process. Opinions, then divergent, have remained divided to this day, and the ‘The Trial of the Chicago 7‘ movie is a continuation of these debates, one which has gained new and perhaps unexpected significance of the recent events in American actuality that have brought to focus the debate about the boundaries between freedom of expression and incitement to violence and revolt.
As a court drama, the film works very well. The scenes that take place in the courtroom are based on events that are well known in the United States, the process being documented in the press and by the other media. Skilled screenwriter Aaron Sorkin completed the picture with scenes and dialogues from the prosecution and defense team’s trial preparations, and flashbacks recreating the events on the streets of Chicago in the days of the Democratic Party Convention, making again use of documentary sequences. Director Aaron Sorkin chose an excellent team of actors and directed them professionally. They all do an excellent job, but a few acting creations stand out. Frank Langella is impressive in the role of Judge Hoffman, whose leadership of the trial was criticised at the time and went down in history as a case example. After many years of second-hand casting, Joseph Gordon-Levitt receives a role up to his talent and creates the character of a prosecutor with a difficult task, in conflict with his own conscience. Mark Rylance plays the role of the lead defense lawyer and proves once again that he is one of the best actors of the moment, creating another unique role, which is unlike anything he has done before. Finally, Sacha Baron Cohen dominates the gallery of defendants as Abbie Hoffman, the protester who defies the rules of a society and a system he considers unfair. All these efforts are commendable, the result is a docu-drama and a good quality courtroom movie, but something seems to be missing. The film failed to involve me emotionally. Perhaps the problem is the too explicit sympathies of the filmmakers in connection with this case, perhaps this is about the limits of the genre of courtroom dramas. Memorable films of this kind involve the juries and introduce us to the dilemmas and the debates of the 12 persons in the jury room. In this film the jurors scarcely appear, and the moment of the verdict is not even presented on the screen. For two cinematographic hours we witness a trial in which everything we see on screen leads to one conclusion, but the jury decides differently. Why? We won’t find the answer to this question in ‘The Trial of the Chicago 7‘ and maybe that’s what’s missing from the film.
Nu există o dată exactă de naștere a televiziunii, dar o putem situa cu aproximație cu un secol în urmă. Vom trece în revistă, în cele ce urmează, câteva etape ale acestei istorii. Este vorba însă despre o istorie care nu are șanse să depășească cu mult centenarul. Televiziunea, așa cum o cunoaștem, va dispărea în deceniile următoare. Deja, astăzi, ecranele, conținutul, modul de difuzare și modul de vizionare a programelor de televiziune sunt foarte diferite de cele cu care eram obișnuiți cu 20 de ani în urmă. Sunt toate șansele ca în viitorii 10 sau 20 de ani televizoarele să dispară din casele noastre. În articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD, vom discuta deci despre istoria acestui mijloc de comunicare și de divertisment care a ocupat un loc central în viețile noastre (și ale părinților și bunicilor noștri) în secolul în care a trecut, dar pe care copiii noștri, poate, și nepoții noștri, aproape sigur, nu-l vor cunoaște. Ce-l va înlocui? Vom încerca să atingem detaliile tehnice, culturale și sociale ale acestor evoluții.
Originile conceptului de televiziune pot fi găsite în descoperiri și invenții din a doua jumătate a secolului 19. Primele sisteme de transmisie a imaginilor la distanță au fost inventate și experimentate în Anglia, de Alexander Bain și Frederick Bakewell, în jurul anului 1850, și primul serviciu de facsimilare a fost introdus de preotul italian Giovanni Caselli in1856. Era vorba, desigur, despre imagini fixe. Cercetările și invențiile care au dus la apariția cinematografiei au fost aproape simultan încercate și pentru transmisia la distanță a imaginilor mișcătoare. Studentul german Paul Julius Gottlieb Nipkow avea doar 23 de ani în 1884, când a patentat un disc rotitor cu perforații care permitea transmisia de semnale sincronizate la distanță (pe același principiu cu cel al telegrafului) și reconstituirea lor la recepție. Discurile Nipkow aveau să joace un rol important peste câteva decenii. Termenul de ‘televiziune’ aparține rusului Constantin Perski și a fost menționat în public pentru prima dată la o comunicare făcută de acesta la Congresul Internațional al Electricității care a avut loc în cadrul Expoziției Universale de la Paris în anul 1900. Aveau să treacă încă șapte ani până când conceptul a putut fi demonstrat în practică cu ajutorul noii tehnologii a tuburilor electronice. Invenția, înregistrată în 1911 de către rușii Boris Rosing și Vladimir Zvorikin, a unui tambur optic care permitea descompunerea imaginii la transmisie și reconstrucția ei la recepție a putut fi pusă în aplicare doar după Primul Război Mondial. Cel care a demonstrat prima dată funcționarea sistemelor de televiziune și apoi a pus bazele primelor sisteme comerciale a fost inventatorul scoțian John Lodge Baird, care este creditat de mai multe surse ca fiind ‘inventatorul televiziunii’. Era vorba despre ‘televiziune mecanică’, folosind discuri Nipkow. Primele demonstrații au avut loc în 1927, între Glasgow și Londra, și apoi, în 1928, peste Atlantic. Firma lui Baird a instalat primele servicii comerciale în Germania și în Franța. Inventatorul american Charles Franklin Jenkins a făcut experimente similare aproape sincrone cu ale lui Baird și a înregistrat primul patent american. Serviciile comerciale au fost oferite în Statele Unite începând cu anul 1928 de firma Bell. La sfârșitul anilor ’20 și începutul anilor ’30, au fost înregistrate progrese similare în Japonia și în Uniunea Sovietică.
Saltul tehnologic calitativ a constat în introducerea tuburilor catodice în aparatele de recepție de televiziune. Inventate în 1897, de fizicianul englez J.J. Thompson, Cathod Ray Tubes (CRT) au suferit timp de câteva decenii probleme legate de contrast și luminozitate, care făceau dificilă reconstituirea imaginii. Soluția acestor probleme a fost găsită de inginerul maghiar Kalman Tihanyi, descoperitorul stocării sarcinilor electrice și al fotoconductivității care i-au permis, în 1926, să patenteze sistemul de televiziune pe linii, folosit apoi pe scară largă vreme de peste jumătate de secol. Remarcabil este faptul că același inventator vizionar a patentat cu un deceniu mai târziu, în 1936, principiul televiziunii pe plasmă, punând bazele tehnologiei ecranelor plate, care la sfârșitul secolului 20 aveau să înlocuiască televizoarele cu tuburi catodice. Serviciile de televiziune publică au început să fie puse în exploatare în anii ’30, în Statele Unite, Franța, Anglia, Germania și atunci au apărut și primele firme producătoare de televizoare precum Telefunken. Cel de-al Doilea Război Mondial a oprit pentru o vreme progresul televiziunii, deoarece producția electronică a fost reorientată spre scopuri militare. După război însă, succesul exploziv al acestui sistem de comunicații și divertisment a devenit inevitabil. Primii au fost americanii. Aparatele de televiziune au devenit o parte din aparatura electrică și electronică introdusa în casele americane de ‘boom’-ul economic postbelic. Aparatul de televiziune a devenit centrul informațional și de divertisment al caselor și familiilor americane și apoi al celor din restul lumii. ‘Zilele Radioului’ din anii ’30, descrise în filmul lui Woody Allen, au devenit în anii ’50 ‘Zilele Televiziunii’. Aparatele cu lămpi, care erau la început de dimensiunile unui mic dulap, au început să devină mai compacte, mai fiabile și să consume mai puțin curent electric, odată cu apariția tehnologiei tranzistoarelor. Televiziunea, în alb-negru la început, s-a răspândit în întreagă lume postbelică. Televiziunea în culori apărută în anii ’50 a ajuns dominantă la sfârșitul anilor ’60. Japonia a devenit un mare producător de aparatură de televiziune, ‘boom’-ul său economic fiind sincron cu transformarea aparaturii de televiziune într-un bun de larg consum, perfect potrivit preciziei, fiabilității, productivității în masă specifice industriei japoneze. Au apărut cicluri de inventivitate și de introducere eșalonată a noilor tehnologii. Prețurile au fost întotdeauna ridicate pentru televizoarele cele mai moderne, pentru a scădea după câțiva ani. Primele televizoare americane în culori, produse de firma Westinghouse, costau 1295 de dolari în anul 1954 (echivalentul a 12500 de dolari de astăzi). La începutul anilor ’60, prețul scăzuse la câteva sute de dolari. Aceeași tendință poate fi observată și la modelele și sistemele mai recente.
Primele companii de producție si transmisie a programelor de televiziune (‘broadcasters’) au apărut ca extensii ale companiilor de radio. În deceniul care a urmat războiului, în Statele Unite, patru mari companii particulare dominau transmisiunile radio și au folosit acest control al pieței ca rampă de lansare și pentru transmisiile de televiziune. Trei dintre ele sau succesoarele lor sunt active și astăzi. Dimensiunea teritoriului nord-american a făcut ca rețelele naționale să se asocieze cu distribuitori locali. Începând cu anii ’50 ai secolului trecut și până astăzi, cam în orice loc din Statele Unite pot fi receptate programele marilor rețele naționale cu inserții de știri și programe specifice, și în special de publicitate regionale, conținut creat de partenerii locali. În majoritatea celorlalte țări ale lumii au luat naștere posturi de televiziune naționale sau corporații cu sprijin economic și implicare directă a guvernelor respective. În țările blocului răsăritean, această tendință a fost fățișă, partidele comuniste văzând în transmisiile de televiziune (ca și în cele de radio sau în presă) instrumente de propagandă și ‘educație’ politică. Diversificarea canalelor de distribuire a conținutului televiziunii și multiplicarea acestora a schimbat regulile jocului, începând cu mijlocul deceniului al optulea. Televiziunea prin cablu a devenit concurentă ca medie și în conținut a posturilor tradiționale și a prezentat din primul moment un model economic viabil care i-a asigurat competitivitate economică și acapararea unei părți a pieței. Televiziunea prin satelit a spulberat limitările geografice și, odată cu ele, unele bariere ideologice. Iar începând cu deceniul al nouălea, Internetul a introdus o nouă revoluție și în acest domeniu.
Ce s-a întâmplat cu ecranele? În primul rând, apariția calculatoarelor cu display grafic a dus la separarea dintre funcțiile de receptor de conținut și de display de imagine. Astăzi, tehnologii similare de display sunt folosite în scopuri diferite, de la telefonia mobilă și până la instalații de divertisment de casă sau panouri publicitare pe șosele și pe stadioane. De aici și o diversificare de ordine de mărime a dimensiunilor acestora. Ecranele plate, desigur, domină, dar și aici funcțiile și nivelul de integrare cu receptoarele și adaptoarele de conținut sunt foarte diferite, iar tehnologiile care fac ca imaginea să fie mai fidelă și mai atrăgătoare se află într-o concurență acerbă, adevărate războaie ale ecranelor. Două tehnologii de vârf vor domina piața în deceniul care începe. În pofida numelor asemănătoare (LED și OLED), ele funcționează pe principii diferite. Tehnologia LED este promovată de firma sud-coreeană Samsung și de firma chineza TCL Electronics. Ea se bazează pe cristale lichide și diode emițătoare de lumină, plus trei filtre pentru fiecare punct optic numit pixel, care reglează intensitatea celor trei culori fundamentale: roșu, verde sau albastru. Aceasta combinație determină culoarea și intensitatea luminoasa a fiecărui punct. Tehnologia OLED nu are nevoie de luminozitate permanentă, pixelii ei fiind fabricați din materiale organice, care emit lumină numai când sunt stimulați electric, frecvența determinând culoarea. Rezultatul este că negrul este intens și permite contrast superior. Firmele care sunt specializate în această tehnologie sunt LG Display și, din nou, Samsung din Coreea de Sud, Sony și Panasonic din Japonia și Philips din Olanda. Fiecare dintre aceste tehnologii are avantajele și dezavantajele sale. OLED pare să aibă în acest moment un avantaj calitativ, și faptul că poate fi construită din mai puține straturi îi permite adaptarea mai simplă la suprafețe de plastic, folosite în ecranele pliabile ale telefoanelor mobile, dar și ale sistemelor de divertisment cu ecrane cu curbură. Tehnologia LED este ceva mai matură și mai accesibilă ca preț în acest moment, ecranele LED fiind în medie de două ori mai ieftine decât ecranele de dimensiuni similare fabricate în tehnologie OLED. Completați colecția de inițiale cu QLED, o tehnologie aflată încă în fază experimentală, care folosește fenomenele fizicii cuantice pentru a construi pixeli de dimensiuni diferite în funcție de culoare, îmbunătățind spectaculos contrastul și gamele coloristice.
Inventivitatea tehnologică nu este limitată la calitatea imaginilor. Ecranele de sticlă, de exemplu, nu vor dispărea, însă funcțiile lor vor fi diferite – un exemplu fiind ecranele transparente cu funcții de imagine și control (prin contact), pe care până acum le admiram doar în filmele de anticipație. O altă tendință modernă care câștigă teren este încorporarea generării sunetului în ecrane, eliminând necesitatea instalării de difuzoare separate. Sistemul Acoustic Surface, inventat de firma japoneza Sony, încorporează în fiecare element OLED două micro-motoare care le fac să vibreze și să genereze sunet. Sistemul concurenților, numit Cinematic Sound, al firmei sud-coreene LG include în ecran o peliculă suplimentară cu o grosime de 600 de microni, care poate face să vibreze orice punct al ecranului la frecvența dorită. Rezultatele sunt spectaculoase, sunetul fiind nu numai extrem de precis calibrat, dar și provenind, așa cum se întâmplă cu toate sunetele din natură, din locul de unde este emisă și lumina.
Ce ne rezervă viitorul? Există, în primul rând, o tendință clară, adoptată deja în proporții variabile în țările avansate, de integrare a distribuirii de conținut în sistemele de automatizare și control ale locuințelor. Televizoarele ‘inteligente’, având control digital, devin în aceste sisteme ‘clienții’ sistemelor de distribuire. Ecranele sunt legate direct sau prin intermediar la Internet, cu filtre specifice programabile. (Exemple: ecranul din salon reprezintă ‘cinematograful de casă’ legat de sursele preferate de streaming, cele din camerele copiilor sunt supuse controlului părinților etc.) Funcțiile ecranelor sunt multiple și combină divertismentul și educația cu controlul ambiant sau accesul la informație. Care este în acest context rolul posturilor de televiziune tradiționale sau al canalelor de televiziune digitale? Dacă vor mai exista, ele vor fi unele dintre multiplele surse de conținut aflate la concurență cu celelalte baze de informații de formate diverse accesibile pe Internet. Va fi interesant. Vom urmări, vom relata, vom dezbate.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
În articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD vom discuta despre industria cipurilor. Nu, acest articol nu are legătură cu vaccinurile, și cine caută teorii conspirative legate de injectarea de cipuri odată cu vaccinul anti-COVID va trebui să se adreseze altor ‘surse’. Vom discuta despre micro-cipuri, dispozitivele electronice miniaturale care au devenit motorul revoluțiilor informatice și al tehnologiilor moderne de comunicații. Aplicațiile lor sunt omniprezente și felul în care ele sunt proiectate, locurile în care sunt asamblate și lanțul operațional care le aduce în final în produse industriale sofisticate sau bunuri de consum larg au devenit cheile progresului economic. Articolul de astăzi va încerca să descifreze câteva dintre secretele acestor procese puțin cunoscute publicului. Ca întotdeauna, comentarii, întrebările și provocările la discuție sunt binevenite.
Să începem cu o definiție și cu puțină istorie, amintind și onorând numele inventatorilor. Un cip (‘chip’ în engleza) sau microcip este o bucată de material semiconductor care conține un număr de circuite electronice integrate. Primele patente care stau la baza acestei tehnologii au fost înregistrate în 1959 de doi americani. Inginerul Jack Kilby de la Texas Instruments primea patentul american pentru miniaturizarea circuitelor electronice, iar fizicianul Robert Noyce de la Fairchild Semiconductor primea alt patent pentru un circuit integrat bazat pe siliciu. Noyce era unul dintre co-fondatorii companiei Fairchild (în 1957) și în 1968 avea să întemeieze firma Intel împreună cu Graham Moore. Primele aplicații ale cipurilor au fost militare – mai exact în sistemele electronice ale rachetelor nucleare. Au fost folosite pe scară largă și în programele spațiale americane, și se poate aprecia astăzi că au avut o contribuție esențială în câștigarea cursei spațiale spre Lună de către Statele Unite, furnizând un avantaj tehnologic decisiv față de Uniunea Sovietică, țară care nu poseda încă acea tehnologie. La începutul anilor ’70 tehnologia cipurilor a început să fie accesibilă și pentru aplicații comerciale. Astăzi sunt fabricate anual în lume peste un trilion (o mie de miliarde) de cipuri, deci peste 128 de cipuri pentru fiecare locuitor al planetei. Cipurile sunt prezente în obiecte pe care le folosim în fiecare zi de la telefoane mobile și carduri de credit până la contoarele de electricitate sau aparatele electrocasnice. Un automobil electric de exemplu folosește peste 3000 de astfel de dispozitive. Și nu, nu sunt prezente în vaccinuri, dar există aplicații medicale în care microcipurile sunt injectate sub piele, fie în scopuri de identificare, fie ca senzori pentru aplicații medicale specifice.
Cipurile complexe sunt construite din straturi suprapuse de materiale semiconductoare (de obicei, siliciu) acoperite de suprafețe metalice (de exemplu, aluminiu) care sunt construite, prelucrate și interconectate printr-un proces numit fotolitografie, care folosește substanțe chimice, gaze și lumină în condiții de maximă sterilitate. Unul dintre enunțurile celebre ale acestei industrii este ‘legea lui Moore’, în fapt o predicție făcută de inginerul american Gordon Moore în 1965 și revizuită cu un deceniu mai târziu, conform căreia numărul de tranzistoare pe cipurile de siliciu se dublează la fiecare aproximativ 24 de luni. Această prognoză empirică a fost confirmată în mod surprinzător de exact timp de patru decenii începând cu mijlocul anilor ’70. În ultimii ani, ea este pusă însă la încercare. Pe de-o parte, tehnologiile de fabricație au ajuns la dimensiuni de ordinul nanometrilor (a miliarda parte dintr-un metru), ceea ce se aproprie de limitele fizice ale tehnologiilor existente. Ritmul de dublare al densității de tranzistori pare să se rărească mai recent la o perioadă de trei ani, și este posibil să stagneze în jurul anului 2025. Pe de altă parte însă, apar noi tehnologii. Un domeniu care reprezintă o mare promisiune este fotonica. Fotonica folosește proprietățile luminii ca mediu de transmitere a informațiilor. Domeniul tehnologic emergent al optoelectronicii combină efectele cuantice ale luminii cu efectele magnetice ale materialelor semiconductoare. Un alt domeniu de studiu nou și promițător este cel al nanotehnologiei. Nanotehnologia funcționează în domeniul atomilor și moleculelor. Este o nouă dimensiune a fabricației care urmărește să creeze substanțe, materiale și procese noi și îmbunătățite. Cu nanotehnologia, oamenii de știință lucrează pentru a crea microcipuri viabile de mărimea moleculelor. Acestor tehnologii li se adaugă, desigur, și calculul cuantic menționat în câteva articole precedente ale rubricii, însă acesta implică o regândire a algoritmilor și proceselor informatice de bază, deci discuția, cel puțin pentru moment, trebuie purtată separat.
Să trecem în revistă, pe scurt, principalele direcții de dezvoltare și să enumerăm cei mai activi participanți și producători din industrie. De la început trebuie precizat că există două sectoare distincte, în care se petrec fenomene diferite și evoluții în direcții contrare. La nivelul concepției și producerii de procesoare complexe are loc o explozie de inventivitate și de inițiative legate de noi domenii de aplicație, cum ar fi medicina, jocurile pe rețea sau inteligența artificială. Arhitecturile acestor dispozitive complexe de calcul au oscilat în valuri cu o periodicitate cam de un deceniu între procesoare generice și cipuri specializate, în acest moment ultimele fiind cele care sunt ‘pe val’. Proiectanții urmăresc ca, în paralel cu creșterea densității circuitelor de bază, să îmbunătățească parametrii funcționali ai componentelor: viteza de execuție a instrucțiunilor, disiparea termică și consumul de energie care influențează direct timpul de viață al bateriilor care alimentează aceste circuite. Numele cel mai ‘fierbinte’ în aceasta industrie este Nvidia, firmă americană înființată în 1993, specializată în crearea de cipuri pentru inteligența artificială. De curând, Nvidia și-a anunțat intenția de a achiziționa cu suma de 40 de miliarde de dolari firma britanică Arm, sau mai exact firma ‘umbrelă’ ARM Holdings cu sediul la Cambridge. Pe lângă producția de cipuri cu o arhitectură specială care dă numele companiei, ARM este proprietara licențelor tehnologiilor de fabricație a unei mari părți a componentelor de bază ale telefoanelor mobile. Această tranzacție este în prezent investigată de forumurile regulatorii și anti-trust din Marea Britanie, fiind prima mare afacere de acest fel după Brexit. Aprobarea ei nu este considerată încă sigură, dar trebuie menționat faptul că ARM este deja proprietate străină Marii Britanii, fiind deținută de conglomeratul japonez Softbank. Nu este singura tendință din această ramură a industriei cipurilor. Două dintre marile corporații globale cu imense resurse financiare lucrează la proiectarea de cipuri specializate din resurse proprii – este vorba despre Apple, care produce deja cipuri pentru modelele noi de telefoane iPhone și intenționează să facă același lucru pentru calculatoarele Mac, și de Amazon care își proiectează noua generație de cipuri pentru centrele de date care sunt infrastructura serviciilor de ‘nori internetici’, cea mai lucrativă linie a lui Amazon, generatoare a peste 50% din venituri.
Cealaltă ramură a industriei de cipuri este cea a producției componentelor de bază. Tendința, aici, este contrară. Avem de-a face cu o consolidare care a dus ca, în două decenii, numărul firmelor producătoare să scadă de la 25 la 3. Cele trei sunt Intel, Samsung, originară în Coreea de Sud, și TSMC din Taiwan. Una dintre știrile cele mai spectaculoase ale ultimelor luni este demisia lui Bob Swan, directorul general executiv al lui Intel, după doar doi ani și jumătate în funcție. Îi ia locul Pat Gelsinger, care ocupase poziția similară la firma VMware, dar schimbarea este mai profundă, ea indicând ieșirea probabilă a firmei fondate de Robert Noyce din cursa pentru stăpânirea tehnologiei celei mai moderne, cea care va domina, probabil, piața în acest deceniu, cea cu straturi de 3 nm. Deci, dacă în domeniul proiectării arhitecturilor pentru aplicațiile viitoare asistam la o întărire a prezenței americane cu centrul ei tradițional din Silicon Valley, în cel al producției de bază tehnologiile avansate, vor fi dominante firmele din Asia.
Faptul că TSMC (Taiwan Semiconductor Manufacturing Company) este o firmă taiwaneză trebuie, cred, să ne facă să fim atenți la evoluțiile politice din Extremul Orient. TSMC se anunță a fi liderul tehnologiilor avansate, semnalând deja progrese în dezvoltarea generației următoare pentru cipuri cu straturi de 2nm. Spre deosebire de Intel și de Samsung, ea nu este implicată în proiectarea arhitecturii cipurilor, ceea ce îi permite să-și concentreze forțele pe procesele de producție, și să fie un furnizor neutru din punctul de vedere al aplicațiilor dispozitivelor bazate pe tehnologiile pe care le posedă. Pe de altă parte însă, faptul că este o firma din Taiwan o plasează în epicentrul unui posibil viitor conflict în care China ar încercă să-și revendice în mod asertiv suveranitatea pe care o declară asupra acestui teritoriu. Pe insulă sunt concentrate cam 20% din producția mondială de componente electronice și cam jumătate din cea bazată pe noile tehnologii de producție (sub 10 nm). Taiwan este însă o țară a cărei independență este recunoscută politic de puține alte tari ale lumii. Succesele ei recente atât în domeniul electronicii, dar și în cel al combaterii pandemiei au adus-o în centrul atenției și o prezintă ca un model alternativ chiar și pentru China însăși. Gigantul asiatic se confruntă cu propriile sale probleme. Embargoul american asupra importului și exportului de tehnologie chineză funcționează în dublu sens, și include interdicția de a livra firmelor chineze tehnologii de producție avansate și, mai recent, și produse bazate pe aceste tehnologii. Vânzările lui TSMC către firme chineze au scăzut cu 72% în 2020. Rămâne de văzut dacă administrația Biden va continua aceeași linie cu cea a administrației Trump, dar deocamdată nu au fost anunțate schimbări. China s-a angajat într-un program accelerat de recuperare a decalajului tehnologic în acest domeniu, punând la dispoziția centrelor de cercetare, universităților și a peste 50 de mii de firme înregistrate în aceasta ramură economică subsidii de peste 100 de miliarde de dolari, dar decalajul tehnologic este apreciat la a fi de 5 până la 10 ani. Importanța alianțelor dintre Statele Unite și Europa pe de-o parte, și Coreea de Sud și Taiwan de cealaltă parte devine esențială. La mijlocul și în a doua jumătate a secolului 20, când combustibilul principal care alimenta economia lumii era petrolul, ochii tuturor erau îndreptați spre Golful Persic și strâmtoarea Hormuz. În secolul 21, secolul în care prelucrarea datelor și viteza de circulație a informației sunt esențiale economiei și societății, atenția noastră va trebui să fie îndreptată spre mările și strâmtorile din jurul Chinei.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
I was 14 years old in 1967, when Mircea Saucan‘s film ‘Meandre‘ (which had been filmed in 1966) was shown on Romanian screens for a short time, before being withdrawn and buried in the archives until the fall of communism in 1989. I didn’t get to see then this film which has the illustrious glory of having been banned from being distributed in Romania or exported outside the country shortly after production, along with Pintilie‘s ‘Reconstituirea‘ and one or two other films made between 1965 and 1969, becoming ‘negative examples’ in cultural policy meetings aimed at making cinema a propaganda tool of the regime. In this way, some of the young and talented directors of the time were cut off and denied the opportunity to create quality cinema, and the history of Romanian film lost the opportunity to create a solid film school, as it happened in other communist countries like Poland, Czechoslovakia and even the Soviet Union. It would be over three decades before the appearance of the New Romanian Wave. I had the opportunity to see and appreciate Saucan‘s film at the Romanian film festival (virtual and retrospective edition this year) in Israel and I tried to understand what scared the communist censors of the ’60s.
Reconstructed from flashbacks alternating with present time scenes, the story (based on the screenplay by Horia Lovinescu, a successful playwright and the manager for decades of the Nottara Theater in Bucharest) is structured nonlinearly. ‘Meandre‘ is the story of a love triangle. Anda (Margareta Pogonat) is a beautiful and elegant woman, whose life and feelings are shared between her husband, Constantin (Ernest Maftei), a successful and influential architect, and Petru (Mihai Paladescu), her former lover she never forgot, whose career was destroyed by Constantine, perhaps because of their rivalry. Gelu (Dan Nutu), the son of Anda and Constantin, a young man at the age of self-searching and rebellion, sees in Petru a model and a mentor. The reunion after years between Anda and Petru leads not only to memories and re-evaluations of their romantic relationship but also to unexpected revelations related to the causes of their separation in the past.
https://www.youtube.com/watch?v=8Exm6VIzIPE
It is obvious that director Mircea Saucan was more interested in the way he tells the story than in the story itself which, although interestingly written, fails to involve the viewers. ‘Meandre‘ is a film by a director who had obviously seen many of the major films of the French New Wave and of other film schools in the first half of the 1960s, a modern film (both then and today) that does not mimic but creatively combines the most interesting cinematic techniques of the art of film of those years. The narrative structure and futuristic scenography (using as a pretext the hero’s profession as an architect) has something of Godard and Robbe-Grillet‘s experiments while the repeated sequences and the way the soundtrack creates a space parallel to the image quotes Resnais. However, these ideas are not copied but smartly processed and amplified. Tiberiu Olah‘s music is at first dissonant, then includes pop quotes (‘House of the Rising Sun’) and free jazz (in 1966!), to end in harmonic tones towards the end. The cinematography (by Gheorghe Viorel Todan) often uses the mobile camera constructing aesthetic framing with bold angles, and even the very poor quality of the filming material gives the movie (intentionally or not) a feeling of journalistic realism.
What bothered the censors? Maybe the fact that the film does not align in any way with the propaganda line of the films of the time? We see a love story and some characters concerned with their personal problems and not with the construction of socialism. The action could take place anywhere in the world where people love and separate, betray and aspire to a different life. A few lines include allusions to social limitations (the excellent scene that opens the film) but no open criticism of the system. A scene filmed in a church could have been interpreted mystically or in protest, although in 1966 the demolition of the churches in Bucharest had not yet begun. Despite the presence of very talented actors such as the fascinating Margareta Pogonat or the very young at the time Dan Nutu, the characters and their story fail to win the empathy of the spectators. This is however a feeling I have when watching many of the films of the New French Wave, for example – the formal dominates the emotion. Unfortunately, ‘Meandre‘ did not have the chance to be continued by other films that would have opened, perhaps, another direction of evolution of Romanian cinema in the ’60s.
There are two different films in ‘Another Round‘ (the Danish title is ‘Druk‘ which Google translates as ‘Excessive Drink’), Thomas Vinterberg‘s 2020 film. One is about alcohol, its positive and negative effects, and how drinking is an integral part of the social life and culture of the community and perhaps of an entire people. The other is about a midlife crisis of four high school teachers who have each, in their own ways, come to a standstill in their personal and professional lives. Can alcohol be a solution? Up to what blood alcohol level? Can the morning after hangover be avoided?
The heroes of the film are four teachers from a Danish provincial town. Drinking seems to be part of the local culture and daily life, in a country where high school students drink countless beers at social events and where the scandals caused by them when under influence are regarded with indulgence as youth outbursts. Even teachers do not avoid the liquors, and even philosophers seem to propose a blood alcohol level of 0.05% as normal. The four teachers begin a ‘psychological test’ of living and exercising their teaching profession in conditions of permanent alcoholism. The results seem very positive for a while. Martin (Mads Mikkelsen), the history teacher we will be following most closely, regains the class’s attention and inspires students’ interest in the subject he is teaching. Even his private life seems to return to a better forgotten path lost due to routine. The music teacher urges the students in the choir to listen to each other and to put their soul into the music they sing. The sports teacher motivates his football team and turns the spectacled boy intimidated by his colleagues into a scorer. Finally, the psychology teacher finds ways to help the terrified student facing final exams. Problems arise as the experiment progresses, alcohol doses increase, and inevitably, the negative effects of alcohol occur, including the tough waking up in the mornings after nights of excessive drinking. But are these changes just because of alcohol or at all because of alcohol? Maybe drinking is just a pretext to overcome the inherent crises of the professional routine, family, or life in general?
The script has sensitivity and subtlety and avoids the pitfalls of extremes. ‘Another Round‘ is neither a plea in favour nor a moralising story against alcohol consumption, although I can guess that Danish viewers in particular have an opportunity to reflect on the role and place of drinking in their society. The study of characters is underlined by the extremely nuanced acting interpretation, especially of course the one of Mads Mikkelsen who adds another special role to his career and collaborations with Thomas Vinterberg. I was also impressed by the cinematic technique imagined by the director and cinematographer. The camera, fixed at the beginning, acquires mobility as the story progresses (along with the increase in alcohol levels) to become chaotic in times of crisis and later broaden the perspective and change the brightness towards the end. The confrontation of each of the heroes with the experiment is different and the outcome is not happy for everyone. Social drama and psychological study, a subtle and ostentatious story about middle age and school, teachers and students, ‘Another Round‘ ends with an unexpected tone of optimism. Highly recommended – one of the most beautiful movies of this very special season.
Al doilea volum din ‘mica trilogie a marginalilor’ semnată de Vasile Ernu și publicată în 2016 în seria ‘Ego grafii’ a Editurii Polirom se ocupă cu ‘Bandiții’ după ce tema primului volum (despre care am scris și eu și Jovi) fusese ‘Sectanții’. Al treilea volum se află în drum spre mine și sper să-l primesc, să-l citesc și să scriu despre el peste câteva săptămâni. Până atunci am ținut însă să citesc înainte ‘Bandiții’, desi ordinea lecturii volumelor nu pare a fi obligatorie. Incadrându-se în tematica generală, fiecare dintre cele trei cărți pare a fi independentă și permite o lectură de sine stătătoare. Colecția ‘Ego grafii’ adună scrieri remarcabile aparținând în general eseisticii și memorialisticii. Cărțile ciclului lui Vasile Ernu își găsesc locul aici fară probleme în pofida faptului că ele refuza clasificările de gen. Analiza sociologică și etnografică se întâlnește cu memorialistica, dar este vorba despre amintiri decantate și personaje fictive construite din multe frânturi de adevăr combinate. Este și literatură de bun nivel mai ales când este vorba despre descrieri de peisaje (naturale sau sociale) sau despre sublinierea caracterelor oamenilor definiți prin vorbele lor, și este și eseistică cu o privire critică la evenimentele ultimului secol din istoria oamenilor și a ținuturilor de la marginea Imperiului. ‘Marginea’ este nu numai frontiera geografică a zonei de influență a Imperiului Rus ci și poziția categoriilor sociale care constituie subiectul fiecăruia dintre volume: în primul ‘sectanții’, categoria din care provine scriitorul și familia sa; apoi ‘bandiții’ care sunt eroii volumului de față; în final ‘evreii’ care figurează în titlul celui de-al treilea volum.
‘În această regiune am copilărit așa că totul îmi era foarte familiar. Aici aveai la doi pași satele pescărești ale rascolnicilor ruși, din care, dacă intrai, nu mai puteai ieși. Aici erau citeva sate mari și bogate de moldoveni, unde părinții mei aveau prieteni foarte buni pe filieră religioasă, cu care se vizitau vară de vară. Sectanții noștri erau cei mai buni producători și comercianți de legume și împînzisera toată Ucraina, o bună parte a Rusiei și țările baltice încă din perioada comunista. În anii ’70-’80 aceste sate trăiau un soi de renaștere și prosperitate. Astăzi lucrurile nu mai arată la fel. O mare parte a sectanților mei au ales calea pribegiei și a muncii în străinătate … Doar bandiții mei se pare că se descurcau de minune în noile ape foarte tulburi. Tot ce a rămas neschimbat de la Gogol încoace sunt drumurile proaste.’ (pag. 129)
‘Bandiții’ este și o poveste de maturizare, fiind povestită la persoana întâi de Vasea, copil crescut pe malurile Bugeacului, cutreierând în adolescență Odessa, Chișinăul și spațiile dintre ele, stabilit mai tărziu în România dar întorcându-se mereu spre locurile de baștină pentru a-și vizita familia și pentru a se documenta și a-și găsi inspirația pentru cărțile sale. Cartea este împărțită în patru secțiuni, fiecare dintre ele acoperind un timp al zilei sau un anotimp al vieții povestitorului, dar și o perioadă istorică și o treaptă de dezvoltare sau de decădere a tagmei bandiților. Din acest punct de vedere cartea mi-a amintit frumosul film al coreanului Kim Ki-duk ‘Spring, Summer, Fall, Winter … and Spring’ cu observația că iarna care închide ciclurile vieții sau noaptea care se așterne pare la Vasile Ernu să puna pecetea definitivă pe o perioadă istorică și o altă primăvara sau dimineață nu se anunță a veni.
Cum se explică fascinația povestitorului și apropierea dintre lumea ascetică și virtuoasă a sectanților din care provine și mediile subversive ale bandiților? În copilărie ‘băieții buni’ sunt atrași de ‘băieții rai’, ba chiar visează să devina cândva ca ei. Mai târziu îi unește prigonirea de către autoritățile Imperiului. Felul în care s-au cunoscut tatăl lui Vasea și Profesorul, figura centrală a cărții și a lumii bandiților, nu este niciodată elucidată. Poate că este vorba despre o legătură de rudenie, poate că existat în trecut o ședere în același spațiu penitenciar. În orice caz apropierea este prezentată și ca spirituală, religioasă chiar. Hristos, spune la un moment dat Profesorul, a fost răstignit intre doi hoți. Metodele revoltei sunt însă radical diferite. Lumea violentă și închisă a bandiților exercita fascinație și poate fi un model pentru un anumit stil de libertate (‘lupi, nu câini’) dar ea se opune stilului de viață și valorilor restului societății:
‘Noi sintem o specie de care ei se tem. Noi sintem născuți să-i încolțim, să trezim în ei frica și să-i facem să trăiască cu acea frică. Oricîte ziduri și-ar ridica, oricîte sisteme de securitate ar construi, oricît de mulți milițieni și gărzi de corp ar avea, noi știm să-i omorim și să le luăm tot ce au. Da, noi știm să omorîm și să furăm, iar ei știu a dracului de bine să construiască capcane și închisori. Ei stiu să ne vîneze. Ei s-au născut pentru a ne închide în cuști, iar noi ne-am născut pentru a le inspira teamă și nesiguranță.’ (pag. 45)
O mare parte a cărții este dedicată descrierii lumii bandiților, codurilor de onoare, celor patru caste în care este împărțită, felului de a se îmbrăca, tatuajelor, îmbrăcăminții, limbii folosite de aceștia. La începutul cărții este oferit un ‘dicționar minimal’, un glosar al termenilor esențiali extras din limba folosită de bandiți care este ea însăși un amestec de rusă, româna, idish și alte limbi ale sud-vestului Imperiului – instrument esențial căci el include multe cuvinte cu sens ascuns și diferit de cel al limbilor de origine. Vasile Ernu dovedește un talent excepțional în a creiona potretele veridice și reprezentative ale câtorva dintre eroii care populează aceasta lume. Așa îi cunoaștem pe înțeleptul Profesor care este și un fel de autoritate ‘juridică’ a lumii bandiților, pe asistentul și paznicul său, uriașul Maki, pe Pianist regele hoților de buzunare, pe Iașa Hudojnik pictorul de tatuaje, pe maestrul evadărilor Korj, pe cartoforul Zăbală, pe ucigașul plătit Finkă și pe tiotea Hana patroana de bordel. Povestitorul bea împreună cu ei ‘cifir’, esență de ceai cu puteri de drog, le dezleagă limbile și mai ales știe să asculte, pentru a construi apoi portrete expresive sau a povesti detalii picante dar esențiale. Iată-l de exemplu descriind tatuajele care împodobesc corpurile bandiților:
‘Nu mai văzusem nicăieri aceste imagini, aceste intervenții uneori artistice, alteori brutale pe corp. Brațele lor pline de desene erau și înfricoșătoare, dar și foarte atractive. Mă uitam și mă temeam, căci nu înțelegeam, pentru că era ceva complet diferit de tot ce văzusem până atunci. Trupurile lor arătau de cele mai multe ori ca niște iconostase pline de biserici și cruci, de icoane și dumnezei, de fecioare sfinte, sirene și balauri, de nuduri și nume, de îngeri și demoni. Arătau ca ilustrațiile unei povești de groază pe care încă n-am citit-o. De fiecare dată cînd vedeam un astfel de corp, mă uitam pe furiș, cu o mare curiozitate, dar și cu o anumită teama. Mă temeam să nu fiu surprins de ochii celui care avea un astfel de corp, pentru că auzisem că bandiții sunt niste monștri de care se temea, dar îi și respecta cam toată lumea. … Iar urmele de gloanțe și mai ales crestăturile de cuțit, din care aveau cu duiumul, păreau mai degrabă un soi de ordine, de epoleți prin care își arătau gradul, poziția în ierarhia răului a tragediei lor.’ (pag. 165-167)
‘Bandiții’ poate fi privită ca o adevărată radiografie a lumii interlope de la periferia de sud-est a fostei Uniuni Sovietice, o lume cu eroii, legendele, castele, și legilei ei proprii, unele dintre ele enunțate în decaloguri ale bandiților sau ale închisorilor. Amatorii de romane având ca eroi organizațiile criminale din diverse părți ale lumii sau de filme cu gangsteri americane, franceze, sau japoneze vor face comparații și vor regăsi multe dintre caracteristicile prezente în aceste opere documentare sau de ficțiune, inclusiv mentalități și ‘coduri ale onoarei’. Există însă și câteva diferențe. Una dintre ele, esențială în opinia mea, este refuzul de a întemeia o familie, o extensie a tendinței de a refuza orice atașament fata de vreuna dintre instituțiile fundamentale ale societății. Aici atitudinea bandiților este diametral opusă organizării breslelor interlope din Italia sau Statele Unite care au în centrul ierarhiei familia și legăturile de sânge, fiind mai degrabă similară cu cea a singuraticilor samurai japonezi, reflectată și în câteva filme ‘noir’ printre care ‘Samuraiul’ lui Jean-Pierre Melville (1967, cu Alain Delon în rolul principal). Respingerea completă a normelor și instituțiilor sociale acoperă detalii cum ar fi actele de identitate. Singura instituție unde bandiții se întâlnesc cu autoritățile este pușcăria:
‘Viața omului nu este decât o trecere dintr-o instituție închisă, cu regulile ei, spre o altă instituție închisă, cu alte reguli ale ei. Familia te pregătește pentru școală, școala te pregătește pentru fabrică și corporație și din cînd în cînd te mai nimerești în instituții precum armata și spitalul. Au și ele funcțiile lor, de a te “prelucra”, profilactic, pentru o bună funcționare în viața standardizată. Însă, pentru toate aceste instituții care au ca scop disciplinarea ta prin control, există o instituție-model par excellence: pușcăria. Viața adevărată începe odată cu pușcăria. Ea este măsura tuturor lucrurilor. Omul începe să devină om în toată puterea cuvîntului odată cu pușcăria, de aceea, cine nu trecut prin pușcărie nu poate fi numit cu adevărat om. De aceea, despre noi se spune că suntem ultimii oameni adevărați. De ce? NU doar pentru că am trecut pe acolo, ci pentru că nu ne-am supus acelui loc și nu am acceptat să fim domesticiți. Fraierilor însă le este de ajuns grădinița pentru a fi domesticiți. Ce poate fi mai trist decit lupul devenit cîine?’ (pag. 150)
Idealizarea lumii bandiților este prezentată din perspectiva acestora, ceea ce nu este nou în literatura acestei părți a lumii. Și în spațiul românesc avem destule exemple de la baladele cu haiduci până la romanele lui Panait Istrati (scrise în franceză). Vasile Ernu nu-și ascunde fascinația pentru aceasta lume și eroii săi, dar nu se identifică cu ea. Punctul de vedere al victimelor nu este prezent explicit, ci doar subînțeles. Sursele răului și a căilor adoptate de bandiți sunt sistemice, mulți sunt prezentați ca orfani de război sau ca victime ale violenței și abuzurilor încă din copilărie. Codurile și legile mediului sunt însă și ele puse la încercare de schimbările aduse de căderea comunismului. Generația bandiților îmbătrânește, și alte reguli sau lipsa de reguli se instaurează. Față de schimbările aduse de acei ani perspectiva devine aproape nostalgică:
‘Apoi știi bine ce s-a întâmplat. A căzut comunismul, și la ce bun să mai furi daca poți să privatizezi și să iei totul legal. Cînd m-am întors, prin ’87-’88, din pușcărie, după un mic sejur, nu am mai recunoscut nimic. Cain era la putere peste tot. Acum nu Cain era cel prigonit, ci el era legea. Ai noștri se ocupau de protecție, de taxe, de tot. Cînd veneau la noi, oamenii nu o făceau pentru că le era tare drag de noi, ci pentru că nu mai aveau încredere în nimic: stat, poliție, justiție, lege. Nimic. Înțelegi? Cînd totul a fost făcut varză, oamenii au venit la noi, pentru că bandiții rămăseseră ultima autoritate și lege. Ei, uite, asta ar trebui să-i pună pe ginduri … Practic, cînd statul s-a năruit, numai noi am mai putut da coerență lucrurilor, și pentru că noi mai avem ceva reguli și ierarhii. Și poate ceva mai multă etică, daca e să vorbim pretențios.’ (pag. 232)
Ultima secțiune a cărții, ‘La miez de noapte’ este mult mai personală, concluzionând capitolele precedente și dezvoltând viziunea povestitorului (pe care trebuie din nou să-l asimilăm cu scriitorul) asupra amurgului vechii ordini și a transformărilor care nu numai că au pus capăt gloriei bandiților îmbătrâniți, dar au și infirmat speranțele propriei sale generații. Contextul este mai larg, scriitorul povestitor, stabilit acum în România, extinde perspectiva, căutând elementele comune ale evenimentelor de tranziție. Generalizarea aceasta nu funcționează perfect, căci multe dintre fenomenele sociale și culturale prezentate înainte erau specifice Imperiului de dincolo de Prut și mai puțin prezente în spațiul românesc. Vocea povestitorului poate totuși să fie, cu nuanțe, și cea a unui reprezentant al generației sale cam de oriunde din Europa de Est post-comunistă:
‘Generația mea, născută în anii ’60-’70, nu doar că nu a iubit comunismul, dar nici macar nu l-a urît. Și aceste e lucrul cel mai grav, poate. Ea pur și simplu l-a disprețuit total. Și, fapt mai grav, l-a ignorat profund, iar ignoranța omoară orice regim. Cînd față de regim te comporți că și cum n-ar exista, el moare pur și simplu. Aceasta este marea lecție! Aceasta este lecția dată de generația mea. Ea l-a distrus printr-un soi de ignoranță profundă. Generația mea era interesată doar de lucruri pe care regimul nu ni le punea la îndemînă. Și noi ne-am retras în apartamente, beciuri, garaje, tabere, parcuri, să ne delectăm cu micile noastre plăceri. Iar plăcerile noastre se reduceau la lucruri banale: o pereche de blugi, un vinil cu Beatles și o carte cu vederi liberale, precum Bulgakov sau Brodski. Dacă prindeam și o sticlă de Cola, eram deja în transă, și o amestecam cu un Cabernet moldovenesc ieftin.’ (pag. 312-313)
Pentru mine lectura cărților lui Vasile Ernu este fascinantă și dintr-un alt punct de vedere. Născut și trăit fiind pe malul drept al Prutului cunosc foarte puțin și probabil foarte deformat istoria recentă și realitățile de astăzi ale Basarabiei. Cele două volume din trilogia marginalilor pe care le-am citit până acum sunt pentru mine o introducere într-un spatiu foarte diferit lingvistic, cultural, și ca mentalitate de modelul pe care îl aveam în minte despre aceste locuri. Unele dintre povestirile din carte și câteva dintre personaje mi-au amintit mai degrabă de ‘Povestirile din Odessa’ a lui Isaac Babel. Comparația pare intimidantă, dar cred că este meritată, căci Vasile Ernu este și un formidabil povestitor. Combinație de galerie de portrete, memorii, carte despre maturizare, eseu politic, studiu social și etnografic – ‘Bandiții’ este ceva din toate acestea și în plus scrierea unui prozator de talent. Un ultim cuvânt bun se cuvine și frumoaselor ilustrații ale lui Laurențiu Midvichi. Aștept cu nerăbdare volumul final al trilogiei.
