If you are looking for an entertainment with heroes that you can identify with, especially if you have reached retirement age or if you have parents or grandparents at this age, then ‘Lontano Lontano‘, the 2019 film by Italian director Gianni di Gregorio can be exactly what you need. Di Gregorio, who is also the author of the screenplay and plays one of the lead roles, has created a story that seems to belong, like its heroes, to another era – an era in which people were not only more decent, but also able to plan. to travel or even settle in another country, to be, as the English title of the film says – ‘Citizens of the World‘.
The heroes of the film are three Italian retirees who have lived most or perhaps their entire lives in Rome or around this city. All three are lonely, their pensions, if they have them, are close to the minimum, they hardly meet ends and their knowledge about the rest of the world and even about the laws of the country and society in which they live is very limited. Corona is still just a brand of beer that the three have probably not heard of, so Europe and the whole world is open to them, and theoretically they could move to another country, somewhere where their precarious pensions in Italy are worth a lot so that their lives would be much more comfortable. Within a week we will watch the three heroes debating with each other and with themselves the idea of leaving the country they had lived in until then and the familiar environment in which they had lived all their lives to embark on the adventure of relocating to another country at old age. The mirage is strong but venturing into the unknown is not an easy decision.
The film has an indisputable charm due primarily to the warmth with which the director films the environment in which their heroes live their lives. The three retirees live in a world that tells them almost bluntly that they are no longer needed, the laws and the ways the capitalist economy and digital society function are increasingly hard to understand to them, but at least some of the people around have not changed much for the worse and the fabric of social relations added to the familiarity of the landscape with its bars, restaurants, market booths, even their neglected homes function as the best social safety net. The three actors, Ennio Fantastichini, Giorgio Colangeli, and film director Gianni Di Gregorio play with talent and empathy the roles of the three heroes, with their doubts and hard to take decisions, with their old age and their difficulties, dreams and disappointments. They are in fact the generation of children in the neo-realistic Italian films of the ’50s and’ 60s who have now reached the age of old age and are facing what Italy has become tourist and consumer. Based largely on the charm of the actors and the empathy between the audience, the characters and the world in which they live, the film does not develop, unfortunately more intrigue, and therefore the demonstration seems a bit simplistic and rhetorical and at the end of the week described in the film, we, spectators, risk being a little disappointed. ‘Lontano Lontano‘ is a nice and human film, which could have been a very good one if it had been more daring.
If the numbers mentioned by wikipedia are accurate then ‘Postcards with wildflowers‘ (the Romanian title is ‘Ilustrate cu flori de câmp’), the 1975 film by director Andrei Blaier, was seen in cinema halls by 2.1 million viewers. Today, I believe that even Hollywood productions in pandemic-free periods fail to reach even one-tenth of that figure in Romania. How can we explain this formidable audience success? The film addresses, discretely and from an official perspective, a very controversial issue – that of clandestine abortions resulting from the demographic policy of the communist regime that forbade and criminalised abortions. From a historical perspective, it can be said that ‘Postcards with wildflowers‘ precedes ‘4 months, 3 weeks and 2 days‘ made in 2007 by Cristian Mungiu, of course from a very different point of view and cinematic style. However, it was not only the theme but also the presence in the cast of several first-rank actors, the contribution of an excellent technical team, and of course, the name of the director Andrei Blaier that contributed to its success. How does the film survive the 45 years after its making?
The story takes place in a town on the shores of the Danube. The opening scene of the film is a frame of everyday life seen through binoculars of a sailor on a ship. The cinematography director Dinu Tãnase creates a ‘limited vision’ effect, as if warning the viewers that what they will see is a constrained and limited version of reality. In one of the following scenes, two young women meet in a train station. Laura (Carmen Galin) comes from Bucharest, Irina (Elena Albu) is waiting for her with a bouquet of flowers. Other flowers come down from the train, it’s a funeral wreath. The film begins with flowers and death. We shall soon find out that Laura came to town to have a clandestine abortion, a deed severely punished by law. Irina’s mother is an accomplice. The word ‘abortion’ is never uttered however, the characters use double-speak, they are afraid, all their actions take place under the pressure of fear. A wedding is taking place in parallel. A wedding with hopeful young brides, with corrupt and ridiculous older participants, with loud and vulgar music. New lives begin, others are cut short.
The story sounds better than it looks on the screen today, more than 45 years after the film was made. In order to overcome the barriers of censorship, screenwriter and director Andrei Blaier was forced to insert in the film a clear ideological message on the line of the official anti-abortion policy of the period, and also to thicken the negative characters to the point of ridicule. And yet, interpretations like those of Draga Olteanu Matei, Eliza Petrachescu or Gheorghe Dinica catch our attention and give human dimensions to their characters who live in an environment and a period of social and political pressure. The solidarity of the two young women played by the beautiful and talented Carmen Galin and Elena Albu predicts the friendship of the two heroines in Mungiu‘s film made three decades later. The conflict between the generations is accentuated by the presentation of the provincial sub-culture, which provides colour and authenticity and partially balances some of the exaggerated melodrama that accompanies the propagandistic message. Dan Nutu and George Mihaita complete the cast with the portraits of two young men belonging to a generation that tries to detach itself from the mediocrity and corruption around it, but whose attempt, at least in the film, fails tragically. Of course, Blaier could not go all the way to point the finger at the responsibility of the system, but the lack of chances and alternatives of the heroes is striking. The film has many cinematic qualities, I have already mentioned the cinematography, I would add the music of Radu Serban, a popular composer of the period, but not everything crosses the screen and the test of time. ‘Postcards with wildflowers‘ is an exemplary product of a period in which the ideological line imposed in Romanian cinema required the creation of films that reflected ‘the present’ but did not give the film-makers the freedom to mirror the truth.
It was only a matter of time before the first films inspired by the lockdown periods imposed by COVID-19 appeared. ‘Host‘ (2020) by British director Rob Savage is not only one of the first horror films made during the pandemic, but it is a film that uses the collective experience of what we have lived through and are living through in the last year. Zoom teleconferencing software with which at least half of humanity has become familiar is one of the main technical means that define the film both visually and thematically. It can be said that ‘Host‘ has the ambition to become something similar to what was ‘The Blair Witch Project‘ over 20 years ago, only that the role of the video camera is taken over by Zoom teleconferencing. Remarkably, the ambitions of the director and the producers are largely achieved.
Six friends (five women and one man) meet in a Zoom conference, one of those that have become familiar for many people during long and repeated periods of lockdown. Everyone is at home, in the environment in which they feel best. For entertainment, they decide to invite a medium who will organise a spiritualism seance on Zoom. The guest warns them that although it takes place online, the seance can summon the spirits, that there may be signs of the presence of those who have left this world and that the spirits must be respected. The friends don’t really take the warnings or the session in general very seriously. The man leaves the conference after a few minutes, one of the girls allows herself a prank of those that can arouse spirits, the internet connection of the medium moderator is interrupted, and from here things start to get complicated. We slip into the world of internet spiritism, which turns out to be a nightmare. Lockdown can protect against viruses, but not from the actions of spirits.
Rob Savage makes excellent use of Zoom conferencing conventions to build the visual concept of the film and to create the feeling of fantastic. One of the laws of the genre says that the horror effect is amplified when dangers appear unexpectedly in an environment that is familiar and that normally suggests protection. Zoom conferences have become a psychological comfort for us by connecting with the world, family, friends. In the film, they do represent a socialising framework between friends at first, but as things get more complicated the temporary virtual community created by the conference turns into a space gradually invaded by horror. The familiar Zoom grid is used to create the split screen effect in which some of the participants are spectators, only to become actors or even victims. The effect is effective and shocking. The film lasts a little less than an hour, which would be too little for a commercial distribution but works perfectly in screening. I think Rob Savage did very well not to add time, and in addition the duration of the movie falls within a standard duration for many Zoom conferences. The actors’ performances are all excellent and the remote interaction works just as well as in any conference. ‘Host‘ is a minimalist and efficient film, intelligently using convention and transforming the computing environment limitations into qualities and means of expression. I read that director Rob Savage is preparing a new film that could be considered a sequel. I just hope that it will include enough new and independent material. The precedent exists, as the sequel films of ‘The Blair Witch Project‘, although much more generously funded, were far from equaling the success of the original. The expectations created by ‘Host‘ are high.
Despre mecanica cuantică unii dintre noi își amintesc mai mult sau mai puțin vag din ultimele lecții de fizică din liceu. Fiind vorba despre o disciplină relativ nouă, apărută în prima parte a secolului 20 și bazată pe o matematică depășind cu mult ceea ce era predat în scoală, trecerea acesteia în revistă era destul de succintă. În ultimii ani, am început să auzim despre calculul cuantic. Am menționat această tehnologie și în articole precedente ale rubricii CHANGE.WORLD și voi dezvolta subiectul în viitor, pe măsură ce această ramura a tehnicii de calcul va deveni mai ‘fierbinte’. Ne aflăm deocamdată în etapa în care cercetătorii și experții IT concurează cu autorii de literatură și filme de anticipație în ceea ce privește prelucrarea și promovarea noțiunilor legate de cuantică. În articolul de astăzi, voi trece deci pe scurt în revistă stadiul cercetării științifice și proiectele tehnologice cele mai importante din domeniu, și voi discuta unul dintre filmele lansate în ciudatul an 2020, care pleacă de la calculul cuantic pentru a explora universul science-fiction.
De ce este nevoie de calcul cuantic? Tehnicile de calcul moderne se dezvoltă deja într-un ritm exponențial. Aplicații și probleme ale căror soluții erau posibile acum un deceniu doar utilizând super-calculatoare sunt acum executate de telefoanele noastre ‘inteligente’ sau de calculatoarele personale cele mai performante. Și totuși există probleme care nu vor putea fi rezolvate și aplicații care știm deja că nu vor putea fi executate niciodată prin intermediul tehnologiilor existente. Unde se află limita expansiunii capacităților de calcul, așa cum le cunoaștem astăzi? În primul rând, în logica binară folosită de toate sistemele de calcul concepute până acum. Întreg universul IT al lumii și aplicațiile sale se descompune până la urma în combinații și operații cu 0 și 1. Pentru a descrie un procentaj în întregi avem nevoie de opt astfel de stări. Pentru a cobori la precizii mai avansate trebuie să multiplicam cu ordine de mărime, iar soluția, oricât de multe stări binare am folosi, va fi tot aproximativă, deci incompletă. Exista însă o stare în natură care este și la limita miniaturizării (structura atomică) și are și proprietăți ne-binare. Calculatoarele cuantice folosesc fenomenele suprapunerii și combinărilor din mecanica cuantică pentru a crea stări nebinare care se extind exponențial cu numărul de qubiți sau biți cuantici. Qubitul este unitatea de bază a informațiilor cuantice – versiunea cuantică a bitului binar clasic. Două exemple din mecanica cuantică: rotirea electronului în care cele două niveluri pot fi luate ca rotire în sus și rotire în jos; sau polarizarea unui singur foton în care cele două stări pot fi luate ca polarizare verticală și polarizare orizontală. Într-un sistem clasic binar, realizat fizic cu un dispozitiv cu două stări, un bit ar trebui să fie într-o stare sau alta. Mecanica cuantică permite qubitului să se afle într-o suprapunere coerentă a ambelor stări simultan, o proprietate care este fundamentală pentru mecanica cuantică și calculul cuantic.
Nu toate problemele pot fi rezolvate folosind calculul cuantic, și dacă soluții există, ele nu sunt optimale din punctul de vedere al resurselor de calcul și al memoriei. Unele afirmații făcute prin 2017 de Google privind superioritatea sistemelor cuantice s-au dovedit a fi eronate, bazându-se pe teste (benchmark) concepute greșit. Acolo însă unde calculul cuantic se potrivește, avantajele sunt spectaculoase. Aplicațiile posibile includ chimia cuantică și studiul structurii moleculelor complexe, criptografia (atacuri cibernetice și metode de protecție), predicții legate de interacțiunile dintre medicamente și pacienți în industria farmaceutică, simulări și generare de date pentru mașini cu auto-învățare (machine learning). Puterea de calcul depinde însă de numărul de qubits care poate fi realizat fizic, și aici se poate aprecia că tehnologia se află în faze incipiente, deși sunt deja implicate firme cu renume cum sunt IBM, Intel, Google sau Fujitsu. Trebuie înțeles faptul că implementările qubits folosesc fenomene cuantice diverse și acesta este un domeniu de cercetare activă în care nu există soluții mature. Diferite computere cuantice utilizează diferite implementări qubit. Câteva dintre exemplele sistemelor cele mai complexe aflate în dezvoltare folosesc tehnologii de implementare bazate pe supraconductivitate, capcane de ioni, matrice optice, magneți moleculari. Nu fiți intimidați dacă unii sau toți acești termeni vă sunt străini, este vorba despre domenii de frontieră ale fizicii și a ingineriilor derivate.
(sursa imaginii: imdb.com/title/tt11540272/)
Știința inspiră literatura și cinematografia de anticipație și de multe ori interacțiunea acționează și invers, așa cum se poate observa din istoria unor ramuri ale științei și tehnicii cum este robotica. Începe să se petreacă un fenomen similar și în ceea ce privește domeniul calculului și calculatoarelor cuantice. Desigur, imaginația artiștilor nu este supusă limitelor logicii științifice și ale realizabilității practice a ideilor, așa încât imaginația poate da rezultate diferite de realitățile prezentului sau ale viitorului. Uneori tehnologia este doar un pretext sau un punct de plecare pentru a dezbate alte probleme, unele acute, dar nu neapărat în legătură cu respectiva ramură științifică. Este cazul filmului ‘Lapsis’, scris și regizat de Noah Hutton, unul dintre acele filme ale cărui drum spre spectatori a fost deviat de pandemia COVID-19. Premiera era planificată la un festival programat pentru martie 2020 care a fost amânat în ultimul moment. Ca urmare, prima întâlnire cu publicul a avut loc cu câteva luni mai târziu, la Festivalul de Filme Fantastice de la Bucheon, din Coreea de Sud, urmată de proiecția la festivalul nord-american Fantasia și de distribuirea streaming. Autorul filmului este născut în 1987 și este fiul actorilor Thomas Hutton și Debra Winger. ‘Lapsis’ este al doilea său film de ficțiune de lung metraj, primul se numea ‘Mosaic’ și aparținea tot genului anticipației. Foarte interesant este și un alt film din cinematografia sa care are titlul ‘In Silico’, un documentar de lung metraj la care Hutton a lucrat zece ani, având ca erou un specialist în neurologie care și-a propus simularea creierului omenesc cu ajutorul super-computerelor. Nu am văzut încă acest documentar care a avut premiera doar în noiembrie 2020, dar primele reacții pe care le-am citit sunt și ele entuziaste.
(sursa imaginii: imdb.com/title/tt11540272/)
‘Lapsis’ se petrece într-un viitor apropiat sau poate că este vorba despre un viitor alternativ. În lumea în care se petrece filmul, calculatoarele cuantice au fost introduse pe scară largă, și cine nu are un asemenea calculator sau nu a devenit destul de priceput în manevrarea sa se află cam în aceeași situație cu cei care astăzi nu au telefoane ‘inteligente’ și acces la Internet. De exemplu, mesajele de la primărie ajung la cetățeni doar prin rețeaua cuantică. Este vorba desigur despre o licență pe care scenaristul Noah Hutton și-o permite legată de stadiul real al dezvoltării tehnologiei, căci așa cum am văzut, nu orice aplicație se potrivește calculului cuantic și înlocuirea calculatoarelor binare generice cu calculatoare cuantice nu este realistă, cel puțin în prezentul nostru. Pentru generalizarea rețelei cuantice, în lumea imaginată de Hutton, trebuie instalată o rețea de imense noduri de comunicații, cuburi gigantice, între care trebuie trase cabluri. Am descris într-unul dintre articolele mai vechi ale rubricii topologia ‘mesh’ în care cât mai multe noduri de comunicații sunt legate cu toate celelalte – în film, avem de-a face cu un ‘mesh’ uriaș, realizat peste mediul natural, inclusiv păduri. Realizarea acestor cablaje este făcută în film de lucrători temporari, angajați ai marilor companii de cablaj (opt la număr în lumea lui ‘Lapsis’) care sunt plătiți generos după numărul de trasee executate. Eroul filmului, Ray (jucat de actorul Dean Imperial), are motivele sale personale pentru a se angaja în aceasta activitate – un frate bolnav de o boală cronică, pentru tratamentul căreia într-o clinică particulară trebuie plătite sume exorbitante. Concurența este acerbă, nu numai între cablatori, dar și între aceștia și roboții care în principiu ar trebui să-i ajute în zonele dificile, dar care în realitate preiau uneori activitățile operatorilor umani și le anulează efortul și remunerațiile condiționate de finalizarea traseelor. Ceea ce începe ca o activitate de sfârșit de săptămână, care combină drumețiile în natură cu un profit material aparent ușor de realizat, devine pe măsură ce povestea se dezvoltă o competiție acerbă și fără menajamente între lucrători și propriile lor capacități fizice, și mai ales între lucrători și roboti.
(sursa imaginii: imdb.com/title/tt11540272/)
Scenariul inteligent scris de Noah Hutton abordează câteva subiecte critice ale dezvoltării tehnologice. Oricât de abstracte și de sofisticate ar fi aplicațiile unei noi ramuri științifice, ele au totdeauna la bază o infrastructură fizică, reprezentată în ‘Lapsis’ de imensele cuburi și de cablajul care le interconectează. Alta temă: noile stadii de dezvoltare a tehnologiilor de comunicații vor lăsa întotdeauna în urmă un procentaj din populație, este ceea ce i se întâmplă lui Ray, eroul filmului. În fine, metoda folosită de corporațiile cablajului este similară cu cea a ramurilor economice care fac parte din așa numita ‘gig economy’, în care locurile de muncă temporare și flexibile sunt norma și companiile tind să angajeze antreprenori independenți și freelanceri, în loc de angajați cu normă întreagă. Este ceea ce se întâmplă în viața reala cu șoferii lui Uber sau cu tinerii care transportă comenzi la domiciliu, dar și cu alte activități mai speciale sau mai sofisticate, de la gătit până la consultanțe de tot felul. Câștigurile sunt rapide, programele sunt flexibile, dar asigurările și programele de pensii rămân în responsabilitatea salariatului și nu există rețeaua de protecție socială. În ‘Lapsis’ avem desigur de-a face cu o formă extremă și competitivă, dar metafora este clară. Și mai evidentă este tema concurenței roboților care îl va determina pe eroul filmului să recurgă la acțiuni care amintesc revoltele contra mașinilor ale mișcării luddiste din a doua jumătate a secolului 18 și din prima jumătate a secolului 19.
‘Lapsis’, una dintre primele experiențe cinematografice ale anului 2021 pentru mine, pleacă de la o temă clasică de science-fiction și reușește să lărgească cercul de probleme abordând câteva aspecte critice ale confruntării cu explozia de tehnologie pe care o trăim. Este un film bun, un film neliniștitor, care își merită vizionarea și discuțiile pe care aceasta o generează.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Come True‘ (2020) based on a story by Daniel Weissenberger and written, directed and filmed by Anthony Scott Burns is one of those films about which at the end of watching you wonder ‘what did I actually see?’. It is, of course, a horror film, following many of the rules of the genre, at least until a certain point. Above all, however, it is an oneiric film, a dream on several levels: because at the objective level the script tells a story about sleep, dreams and especially nightmares, because of the way it is made and filmed, and because the final explanation that provides a kind of key to what we have seen, a key that we can accept or not. Of course, I will say nothing about the end, so as not to commit the sin of revealing anything that would rob the viewers of the pleasure of surprise. I will only say that this film has good chances to please both the horror genre lovers and those who look for smart movies without minding if they are strange.
The film debuts as a psychological thriller about coping with sleep disorders, chronic fatigue, and the nightmares caused by them. Sarah ( Julia Sarah Stone) is a college student who spends her nights in parks or at her friend’s house, in restless sleep, haunted by nightmares. The proposal to participate in a scientific study of sleep disorders, which provides her with a comfortable bed at night, seems to answer exactly the problems she faces. But what exactly is this clinic, with its immaculate white walls and slightly retro-technical monitoring devices? What is the purpose of the research? The nightmares return, they amplify, the worlds of dream and seemingly objective reality begin to multiply, to mix. The nightmares do not stop with the awakenings.
Why does ‘Come True‘ attract and captivate? First I would mention the cinematography. The representation of dreams, including nightmares, has a rich tradition in the history of the film from Buñuel and Hitchcock to mention two illustrious predecessors. The solution to visualising the dreams proposed by Anthony Scott Burns is not looking for the spectacular but for the psychological impact – his dreams are dark and cloudy, just as we feel when we have a bad dream. The lead actress, Julia Sarah Stone, creates a fantastic role. I rarely throw superlatives, but here I can’t help but notice that she is also perfectly distributed physically, and that her expressiveness is at the Academy Awards level. At the age of 23, she proves that she has a ton of talent but also experience, with 38 films in her filmography already listed by IMDB. Compared to her, the other interpretations fade, including that of Landon Liboiron, in the role of the researcher in the sleep study clinic who provides support to the heroine in critical moments. I also liked the ending, although I read it being criticised by other commentators. I think it has the great quality of not trying to explain everything we saw, leaving us to keep thinking and asking questions. Just as intense dreams continue to accompany us after waking up. Recommended viewing.
‘Aniara‘, the film made in 2018 by the Swedes Pella Kagerman and Hugo Lilja has the ambition of being a cosmic saga of proportions, a film in which a lot of talent, energy and hopes have been invested. The action takes place entirely on a spaceship, but not the exploration of space concerned the two authors (screenwriters and directors) of the film. Even though quite a lot has been invested in building a spaceship model that competes with similar ones in American movies, and even if the sets and props manage to create an interesting imaginary world, it is clear that the authors’ attention has focused on the fate of some of the heroes and on the way they face an extreme situation, in which plans for the future are canceled or at best postponed, and the present becomes an infinite journey through a deserted space. ‘Aniara‘ is at the same time a saga but also a story about people’s reactions and the evolution of their relationships in extreme conditions.
The story of the film takes place in the near and foreseeable future in which the Earth has become either too small or uninhabitable for mankind, and a part of the population colonizes the planet Mars. Space ship Aniara is a kind of a Titanic of those times, a huge luxury space carrier, with all the comfort necessary for the three months of travel. The main heroine of the film, Mimaroben (or MR – Emelie Garbers) is the operator of a cyber salon (I am looking for a suitable term) called MIMA that combines virtual reality with artificial intelligence to offer passengers personalised experiences reminiscent of the natural ambience of the lost earthly paradise. The journey is suddenly disrupted by an incident caused by ‘cosmic garbage’ in which the huge space shuttle loses its ability to control the trajectory. Passengers are told that instead of three months the journey will take two years, but in fact this information is also inaccurate, because in reality the spacecraft is simply drifting in the infinite cosmic ocean. Thousands of passengers and crew members only gradually find out the truth and realize that their journey may take an eternity. The social environment that combines tourist efficiency with Scandinavian civilisation is gradually falling apart. MIMA transforms from escapist entertainment into a hallucinatory drug and object of worship. How long will the machines last? How long will people last? What happens to our civilisation when it is removed forever from the environment in which we were born?
What I liked. The film raises many interesting issues and opens up discussions worth undertaking. Emelie Garbers assumes excellently the lead role, with twists and turns of destiny that combine the collective experience with the personal one. The narrative construction is solid, even if the outcome is somewhat predictable. The sets of the impressing ‘cosmic mall’ traveling through space and degrading as hopes are shattered, civilisation disintegrates and violence, despair and superstition take over the survivors are presented gradually and interestingly. What I liked less. With the exception of MR, the rest of the characters are either schematically constructed (the captain of the expedition played by Arvin Kananian) or insufficiently psychologically justified (the heroine’s partner – Bianca Cruzeiro). There is also a poetic thread (the film is based on a poem by a famous Swedish poet) that is lost, and the metaphor of the MIMA system (perhaps inspired by Stanislaw Lem and Tarkovsky‘s ‘Solaris‘) fails to convince.
‘Aniara‘ is an ambitious project that offers a space saga different from action movies, with less special effects and more ideas and directions for thougt and discussion. The heroes of the film are not space explorers but passengers, ordinary people like us, suddenly faced with the problems of existence and survival. Even if the execution is not perfect, even if many of the action threads are suddenly interrupted or lead nowhere, it is an interesting film for science fiction fans and not only for them.
Nu există genuri literare ‘serioase’ spre deosebire de altele ‘minore’. Există literatură bună și literatură proastă și multe mediocritate între ele. Tragediile antice sunt telenovele melodramatice și sângeroase de familie, Hamlet este un roman detectiv și o vendetta în stil medieval, iar romanele lui John Le Carre care tocmai și-a pus condeiul la odihnă conțin mai multă calitate și adevăr artistic decât zeci de volume premiate cu cele mai prestigioase distincții academice sau editoriale. Nu caut deci nicio scuză pentru a declara că sunt pasionat de romanele polițiste, pasiune moștenită în familie de la mama și de la bunica mea, ambele devoratoare de literatură de acest gen. Lecturile romanelor din colecțiile Masque și Serie Noire (familia mea avea ‘surse’ de cărți în limba franceză) se intercalau în mod firesc în adolescența mea cu ‘Cireșarii’, romanele lui Jules Verne sau clasicii și modernii publicați în România în acea vreme. Citeam și romane polițiste (sau milițiste cum le-am găsit numite într-un interviu) românești, desi pe cele mai multe dintre ele le găseam schematice în comparație cu cele străine și nerealiste fata de ceea ce vedeam și trăiam în jur. Regăsirea acestui gen în literatura română contemporană îmi face reală plăcere, mai ales că ‘Umbrele din Ada Kaleh’, apărută în 2019 în colecția și editura ‘Crime Scene Press’ este nu numai un thriller interesant și pasionant la lectură ci și, pur și simplu, o carte bună. Ceea ce nu este puțin.
Numele autorului îmi este cunoscut și încă de multă vreme, dar nu în acest gen. Biografia sa de altfel include genuri literare diferite ca și o bogată activitate de editor, director de reviste, proprietar și promotor al cărților și jurnalisticii. L-am întâlnit prima data prin 1974 ca autor al unei remarcabile serii de interviuri în revista ‘Flacăra’. Preluase de la Adrian Păunescu, care probabil începuse să fie ocupat cu cenaclul și cu poetica de partid, postul de autor de interviuri, și o făcea cu talent și acuitate. Păunescu exersase genul în România Literara, seria nouă, în care era adjunctul primului redactor-sef, Geo Dumitrescu, și George Arion îi continua activitatea cu pricepere și consecvență. Jurnalistica, reportajele și interviurile din Flacăra anilor ’70 erau cam cele mai bune care puteau fi găsite în presa românească de atunci, din ce în ce mai ideologizată și aservită cultului personalității. George Arion era deja cunoscut și ca poet, dar debutul său în genul polițist în 1983 l-am pierdut, data fiind apropiată de plecarea mea din România și începutul unei perioade în care contactele mele cu literatura scrisă și publicată în Romania a fost sporadică. Dacă număr bine titlurile enumerate pe coperta a treia, ‘Umbrele din Ada Kaleh’ este al optulea roman din ciclul început în 1983 care îl are ca erou principal pe Andrei Mladin, jurnalist de investigație și detectiv amator și ocazional. După cate înțeleg Mladin este un fel de alter ego al autorului. Tânărul ziarist care începuse prin a activa în România ultimului deceniu de socialism se află acum la vârsta bilanțurilor. Devenit scriitor consacrat se întâlnește cu cititorii, fie ei un club al pensionarilor amatori de romane polițiste, și îi avertizează pe aceștia și pe noi, cititorii, prin intermediul lor, despre pericolele confuziei dintre planurile vieții reale și a ficțiunii literare:
‘Încerc să nu le amestec planurile. Dacă întră în coluziune, ambele au de suferit. Este ca la ciocnirea dintre materie și antimaterie. Nu mai rămâne nimic din ce știam. Da, în scrierile mele sunt elemente din lumea înconjurătoare, dar ordonate după alte reguli, dictate de imaginație. Să luăm cazul unui accident de circulație. Procesul verbal întocmit de agentul venit la fața locului oglindește fidel ce s-a petrecut. Într-un roman, relatarea întâmplării e transfigurată, plasată într-un context mai larg, cerut de derularea acțiunii, emoțiile celor implicați modificând percepția asupra faptelor.’ (pag. 37)
Într-un fel mă bucur pentru faptul că realitatea și fantezia sunt separatate și că ceea ce se petrece cu eroul cărții nu este vreo reflectare a unor experiențe personale ale autorului. Andrei Mladin este martor în carte al unor întâmplări care în viața reală ar fi traumatizat orice om de rând. Faptul că în jurul său se petrec crime sau că vecinii sau prietenii săi dispar sau mor în împrejurări suspecte sau violente pe care el este sau nu chemat să le elucideze ar fi oarecum firesc pentru eroul oricărui thriller sau roman polițist. Din momentul în care însă eroul cărții împreună cu mult mai tânăra (și atrăgătoarea) sa colegă Ava Noureanu încep să investigheze o poveste veche de cel puțin jumătate de secol legată de posibila dispariție a patru tineri acuzați de delicte politice deținuți în secret la Ada Kaleh în zilele cele din urmă ale insulei și orașului scufundate sub apele lacului de acumulare de la Porțile de Fier, viața și siguranța lor par a se afla tot timpul în pericol. Cei doi sunt drogați și răpiți, interogați și amenințați, șantajați și sechestrați, supuși unor presiuni psihologice și fizice demne de romanele de aventuri și de spionaj cele mai fanteziste. Martorii de la care încearcă să obțină informații par și ei să fie foarte reținuți în a împărtăși din misterele trecutului, și unii dintre ei dispar în mod subit. Trecutul sumbru al României cu represiunea politica și metodele specifice activității serviciilor secrete pare departe de a se fi terminat în 1990. Urmașii acestora continua să-și protejeze supraviețuitorii și renumele:
‘Cu asta mă ocup împreună cu oamenii mei. Ștergem urmele. Dăm cu spray-uri unde miroase neplăcut. Ascundem sau distrugem dovezi. Îi compromitem pe cei care ne arată cu degetul. Da, au fost și greșeli, dar s-au construit hidrocentrale, fabrici și uzine, s-a electrificat țara, s-au ridicat mii de blocuri, sisteme de irigații, metrou în București … În peste douăzeci de ani, ăștia din ziua de azi n-au fost în stare să dea în folosință nici macar o autostradă. Iar de furat fură mai rău ca pe vremea turcilor.’ (pag. 175)
George Arion stăpânește perfect tehnicile narative ale genului. ‘Umbrele din Ada Kaleh’ are cam 250 de pagini, lungimea optimă a romanelor polițiste clasice. Este scris frumos și modern și se citește cu ușurință. În carte sunt combinate trei planuri narative: timpul real narat la persoana întâi de Mladin, amintiri din copilăria acestuia folosind pretextul unui jurnal prescris de psihanalist eroului, și două schițe gen Hitchcock aparținând în principiu tot autorului care conțin însă cheile unor evenimente legate de narațiune. Nu lipsesc în partea a doua a cărții câteva pasaje sau capitole care includ repetiții care puteau fi poate evitate sau care dau impresia de ‘umplutură’ dar acestea sunt puține. Finalul este neașteptat pentru un roman de gen, dar este cât se poate de logic în raport cu psihologia personajelor și conține un comentariu social acut și elocvent. Nu orice mister se cere dezvăluit până la ultimul detaliu și nu cu orice preț.
sursa imaginii https://alchetron.com/George-Arion
În aceeași întâlnire cu cititorii, eroul romanului lui George Arion rapunde întrebărilor din public:
‘- Ați pomenit de valul nordic. E posibil să apară și unul sudic?
– Acesta există deja. Spaniolii, italienii, portughezii, grecii au mulți autori care și-au câștigat o notorietate europeană.
– Noi nu facem parte din el?
– Din păcate – nu.
– De ce?
Oftez și încep să explic.’
(pag.39)
Este adevărat că romanul polițist românesc încă nu a creat un ‘val’ al sau. Cărțile unor autori ca George Arion sau Stelian Turlea demonstrează însă că genul nu numai că există ci și că el se încadrează în mod firesc în proza românească de bună calitate care se scrie astăzi. Cititori au existat, există și vor exista pentru acest gen. Realitatea românească de astăzi, confruntarea cu sechelele trecutului, deschiderea către lume cu toate avantajele dar și cu problemele importate și exportate datorita frontierelor deschise reprezintă un teren fertil pentru o literatură polițistă actuală și interesantă. ‘Umbrele din Ada Kaleh’ demonstrează că se poate. Eu voi caută celelalte cărți deja apărute din seria care îl are ca erou pe Andrei Mladin și le aștept cu interes și pe cele care sper că vor urma.
‘Ali: Fear Eats the Soul‘ (German title is ‘Angst essen Seele auf‘) was in 1974 Rainer Werner Fassbinder‘s first internationally acclaimed film, earning public and critical attention worldwide. He had already written and directed about 20 films, and roughly as many would follow in the only eight years of the rest of his life, a life and a film career resembling a flame that burned so intensely until it consumed its torch. Made in just two weeks, ‘Ali: Fear Eats the Soul‘ is one of his masterpieces, a film of a unique sincerity and tenderness, a story about two lonelinesses that meet in an impossible love story, a severe critique of a society that had formally buried the ghosts of the past but was in fact unable to get rid of social prejudice, racism and xenophobia.
Some of the film’s key scenes take place in a bar in Munich. In the opening scene of the film, Emmi (Brigitte Mira), a lonely woman (we will soon find out that she is a widow) in her early 60s enters the place to take refuge from the rain. Inside we can see the bartender (Barbara Valentin) and a few other characters, all lonely, all silent, people whose eyes do not meet. The scene, the light, the attitudes resemble a painting by Edward Hopper. At the bartender’s urging, one of the men invites Emmi to the dance. It is the beginning of a relationship that goes against all conventions. The man, Ali (El Hedi ben Salem), at least 20 years younger, is a Moroccan immigrant, speaking broken German, working hard during the day and living at nights together with five other immigrants in a one room apartment. Emmi is a woman with a reasonable financial situation but very lonely. She works as a cleaning lady in a company, she had been a Nazi party member in her youth (‘like everyone else’) although her deceased husband had also been an immigrant, coming from Poland. Everything separates them except the loneliness that pushes them towards each other in a relationship that the whole social and family entourage (Emmi has two sons and a daughter, all adults, at their homes) opposes. When it does not take direct and violent forms (such as the reaction of one of the sons) the rejection takes the form of social ostracism and boycotts from neighbours, co-workers, the owner of the apartment. Will the two manage to overcome the prejudices of those around them and especially their own conditioning and limitations dictated by education and traditions? Does the relationship between them have any chance?
The cinematography is remarkable. Fassbinder had the talent to compress or expand the space by using framing, giving us the feeling of suffocation and claustrophobia in interiors and loneliness in the urban landscape, always described as deserted, with no extras. But what is most obvious about this film is the emotion and sincerity. Filmed in just two weeks, ‘Ali: Fear Eats the Soul‘ was also written by Fassbinder, and those who know the German director’s biography can’t avoid parallels with his own biography and personal involvement. Fassbinder felt marginalised all his life, and El Hedi ben Salem, the actor who plays Ali, was at the time when the film was made his life partner. His ‘unprofessional’ acting fits the role very well, amplifying the feeling of inadequacy specific to the character. The actress who played the role of Emmi, Brigitte Mira, also had a rather troubled life story. Being half Jewish, she had to hide her identity during the Nazi period using false documents and even participating in the making of propaganda films. Boycotted for these reasons after the war, she was almost completely anonymous when Fassbinder cast her, at the age of 64 in this role. From here her popularity grew to become immense towards the end of her life. The silences interrupted by timid but dignified words in this film remain one of her best moments on screen. Fassbinder would produce many more formidable films in the years to come, each of them difficult to define. Some critics use the term ‘social melodrama’ to somehow include his films in a genre. As usual, these categorisations are not very important. ‘Ali: Fear Eats the Soul‘ is a film made as in one breath, of maximum sincerity and sensitivity, one of the best of the German director with whom time did not have patience.
Meseria de ghicitor în stele, glob de cristal, cafea sau alte instrumente ale futurologiei este deosebit de riscantă în zilele noastre. După neobișnuitul an 2020, care ne-a adus zguduirea pandemiei, un an fractal cu șanse bune să împartă în două istoria noastră globală și istoriile personale, se impune multă prudență celor care se aventurează să anticipeze viitorul. Voi respecta totuși tradiția rubricii CHANGE.WORLD și voi încerca să trasez câteva direcții de evoluție, să estimez câteva tendințe care se conturează în lumea științei și a tehnologiilor avansate și să încerc să anticipez care ar putea fi impactul acestora în anul 2021. La sfârșitul anului sper să putem reveni și compara.
Pandemia COVID-19 a adus cu sine câteva noi provocări, dar în special a accelerat procese deja existente, grăbind introducerea lor în aplicație și exploatarea pe scară largă a unor tehnologii aflate în diferite faze de cercetare și proiectare. Dezvoltarea și testarea în timp record a vaccinurilor este doar exemplul cel mai vizibil și cunoscut tuturor. În mod similar, au fost implementate programe de urgență în domenii diverse, au fost aduse schimbări și optimizări algoritmilor de evaluare a riscurilor, au fost introduse simulări asistate de programe de inteligență artificială (AI). Toate acestea combinate vor duce, cred, și mă bazez și pe estimările experților, la o revoluție în metodologiile de proiectare, testare și implementare a proiectelor mari și complexe din domenii diverse de activitate: de la tratamentele și profilaxia medicala până la cercetarea spațiului cosmic. O revoluție tehnologică precedentă de aceeași amploare a avut loc în anii ’60 și ’70 ai secolului trecut și a avut sursa tot într-un proiect concret – programul de cercetare spațială Apollo. Impactul tehnologic a început să fie simțit imediat și a continuat în anii și deceniile care au urmat – transmisiile optice, transportul și prelucrarea imaginilor la distanță, micro-electronica și Internetul, studiul fiziologiei umane în condiții de stres și fizica temperaturilor foarte scăzute, și multe alte domenii s-au dezvoltat exploziv în anii care au urmat programelor spațiale și mult timp după ce ultima misiune Apollo a revenit pe Pământ. Același lucru se va întâmpla și în 2021 și în anii care urmează. Combaterea pandemiei și schimbările aduse modului nostru de muncă și de viață necesită creativitate din partea cercetătorilor, flexibilitate din partea consumatorilor și impun salturi tehnologice. Putem enumera câteva domenii în care progresele sunt deja vizibile, cu altele probabil că vom face cunoștință în viitorul nu foarte îndepărtat.
Interacțiunea dintre politică și știință va continua să aibă o influență determinantă. Guvernele lumii sunt finanțatorii unei părți considerabile din activitatea de cercetare științifică și tehnologică și consumatori importanți ai acesteia. Marile corporații, chiar și cele globale, funcționează în contexte politice naționale (în unele cazuri multiple) și trebuie să respecte legile și să se adapteze alianțelor sau barierelor create de guverne. Cumpăna dintre anii 2020 și 2021 reprezintă o perioadă de schimbare politică în Statele Unite, alegerile din Germania din toamnă pot aduce și ele schimbări considerabile în Europa. Personal, cred că schimbările de direcție datorate instaurării (foarte probabile a) unei administrații democrate la Casa Albă nu vor fi atât de bruște și de radicale cum preconizează unii comentatori, cel puțin în domeniul relațiilor cu știința și tehnologia. Sigur se va schimba abordarea ecologică și, ca rezultat, cercetarea energetică și combaterea poluării vor reveni pe primul plan al priorităților. Statele Unite vor revizui părăsirea unora dintre organizațiile și alianțele internaționale preconizată de administrația Trump. Relațiile dintre Statele Unite și aliații săi, inclusiv cei din Europa cred că se vor îmbunătăți. Alte evoluții însă vor continua pe aceleași linii. China, Rusia, India sunt de multă vreme factori de prim plan și concurenți formidabili în industriile avansate și în cercetarea științifică asociată. Prezența lor va crește. Conflictul economic dintre Statele Unite și China nu cred că își va găsi prea repede soluția, în timp ce Rusia va continua să fie privită cu suspiciune, mai ales în lumina dezvăluirii la sfârșitul lui 2020 a atacurilor cibernetice care se pare că își au acolo originea. Administrația Biden va adopta poate un ton și un stil mai diplomatice, dar ideologic eu cred că ea va fi la fel de fermă, dacă nu chiar mai severă, în ceea ce privește încălcările drepturilor omului și apărarea intereselor americane în fata amenințărilor venite dinspre China și Rusia. Prelungirea acestor conflicte va avea impact și asupra Internetului și a standardizării comunicațiilor pe baza căreia se dezvoltă economia mondială. Globalizarea a primit lovituri serioase în 2020 și nu cred că își va reveni în 2021. Impactul acestor tendințe este resimțit și în segmentarea Internetului, prin introducerea de ziduri informatice și a altor bariere în comunicații, și în fragmentarea soluțiilor ultimului segment de acces al rețelelor 5G. Fiecare țară vă fi obligata să aleagă (dacă nu a ales deja) cine îi vor fi furnizorii de echipamente 5G și nu este clar încă dacă și cât de bine vor funcționa soluțiile hibride. Un alt aspect al relației dintre guverne și industrie în Statele Unite și în Comunitatea Europeană o reprezintă acțiunile anti-trust împotriva giganților hi-tech. Nici aici nu cred că vor avea loc schimbări spectaculoase, deoarece ideologia democrată este cel puțin la fel de opusă marilor concerne ca și politicile administrației Trump. Sistemul de combatere a monopolurilor s-a pus în mișcare împotriva lui Google și a lui Facebook, Amazon este de asemenea vizată. Chiar dacă rezultatele imediate nu vor apărea în 2021, ele vor cere eforturi și resurse din partea marilor concerne, așa încât nu este exclus ca acestea să recurgă la inițiative proprii de de-centralizare, fără să aștepte deciziile forurilor regulatorii sau ale justiției.
Evit să mă lansez în aprecieri legate de durata pandemiei. Campaniile de vaccinare au început sau încep în țările avansate, dar restul lumii va primi vaccinuri cu întârziere, și nu este clar dacă țările mai puțin dezvoltate au resurse pentru achiziționarea acestora. Revenirea vieții economice, sociale, culturale se va accelera probabil în a doua jumătate a anului, dar va fi parțială și va continua în anii următori. Marile companii americane și o parte dintre cele din Europa și Extremul Orient au anunțat că vor continua cu modul de lucru de acasă, oriunde va fi posibil, cel puțin până la jumătatea anului 2021. Unele dintre ele vor generaliza sau vor extinde acest mod de operare, sau vor recurge la structuri organizatorice mixte. Procesul de virtualizare va continua să se extindă și în alte domenii, cum sunt comerțul și cultura. Și aici este vorba despre extinderea și generalizarea unor tendințe care existau și înainte de pandemie. Mulți dintre consumatorii care au făcut cunoștință în 2020 cu comenzile pe Internet și livrările la domiciliu vor continua să le utilizeze în parte cel puțin și după ce restricțiile vor fi anulate, odată ce au învățat modul de comandă și de operare, au căpătat încredere în posibilitățile de selecție și de livrare la termen și au înțeles avantajele oferite de comerțul electronic. Același lucru se vă întâmpla și în domeniul culturii. Spectacolele, concertele, reprezentațiile de teatru virtuale au devenit familiare iubitorilor de artă și au apărut și forme creative noi, concepute special pentru distribuire și participare pe Internet. Producția și distribuția de filme trece printr-o revoluție în care canalele internetice devin factori de ‘mainstream’ și concurează cu marile studiouri și cu rețelele sălilor de cinema. Marile și mai micile muzee ale lumii au devenit în 2020 și entități virtuale, și chiar dacă o parte dintre iubitorii de artă vor reveni la sedii și vor relua plăcuta îndeletnicire a turismului cultural, eu prevăd că activitățile on-line vor dura și chiar vor deveni permanente în epoca de după Corona. Toate aceste aplicații vor fi susținute de tehnologii informatice, cum sunt experiența totala (TX), norii internetici distribuiți, asistența tehnică IT virtuală accesibilă oriunde pe rețea.
Domeniul în care se petrece o revoluție tehnologica care va fi urmată de schimbări structurale semnificative este cel al asistenței medicale și al serviciilor de sănătate. Niciodată în istorie medicii nu au fost atât de solicitați și nici nu au fost investite resurse materiale și tehnologice atât de semnificative pentru combaterea unei singure boli. Impactul pandemiei va fi însă mult mai semnificativ și mai de durată decât stoparea și – sperăm – eradicarea lui COVID-19. Serviciile de telemedicină s-au dovedit a fi esențiale, și ele au fost folosite și local, în spitale și în sistemele medicale naționale sau private. Ele se vor extinde și vor deveni în multe locuri din lume procedura de bază. Vizita la doctor va fi precedată de o consultație virtuală, și aceasta va fi semi-automatizată, combinând măsurători ai parametrilor medicali cu ajutorul senzorilor Internetului Obiectelor (IoT) și discuții video cu medicul de familie sau cu specialiștii. Robotica a pătruns în clinici și spitale și utilizarea ei se va extinde. Ingineria genetică a jucat un rol cheie în determinarea structurii genomului asociat cu COVID-19 și sinteza vaccinurilor. Tehnicile de determinare a hărții genetice, creare de tratamente personificate și sinteza genetică folosind tehnici CRISPR-Cas9 vor furniza tratamente pentru un număr crescând de boli. Algoritmii AI vor fi folosiți pentru a prelucra statisticile medicale, a detecta imediat erupția epidemiilor și a prezice pozițiile geografice ale viitoarelor focare de infecție. Introducerea combinată a acestor tehnologii va duce la schimbări în sistemele de asigurări, care pe de-o parte vor putea oferi soluții mai personalizate, pe de altă parte vor putea și trebui să fie extinse la ansamblul populației pentru a evita apariția focarelor de infecție condiționate social. Vor fi aduse în discuție, cred eu, și modificări ale sistemului global de comunicare și ajutor reciproc în condițiile urgențelor globale. Concentrarea cercetării și producției medicale în mâinile câtorva giganți care domină industria medicamentelor și-a dovedit eficiența dar și limitele. Reformele sunt inerente, chiar dacă putem presupune că vor fi întâmpinate cu rezistență.
Calendarul spațial al anului 2021 este bogat în lansări de noi misiuni sau continuarea unora dintre explorările începute în acest an. Vor fi lansate trei misiuni spațiale spre planeta Marte (Mars 2020 a lui NASA, Tianwen-1 a agenției spațiale chineze și Hope a Emiratelor Arabe Unite). NASA va lansa și proba spațială Lucym care începe o călătorie de 12 ani în care va explora asteroizii din centura solară și din jurul planetei Jupiter, acolo unde orbitează deja și proba Juno, care în acest an va pătrunde în atmosfera celei mai mari planete a sistemului solar. În octombrie 2021, după multe amânări, va fi lansat telescopul spațial James Webb. Luna va fi ținta mai multor misiuni automate lansate de Statele Unite, Rusia (care revine printre exploratorii Lunii, după o absență de 45 de ani) și India, care va încerca pentru a doua oară o aselenizare ‘lină’, după eșecul din 2019. În ceea ce privește zborurile cu astronauți, SpaceX va continua programul său de lansări cu misiunile Crew-2 și Crew-3, transportând astronauți spre și de la Stația Spațială Internațională, în timp ce China va efectua primele sale lansări din faza a 3-a a proiectului Tiangong care are ca scop construcția primei stații spațiale permanente chineze. Tot în 2021, Boeing se va alătura firmelor private cu programe spațiale semnificative lansând zboruri ale avionului-rachetă CST-100 Starliner (fără echipaj în ianuarie, cu echipaj în vară).
Orice trecere în revistă la acest început de an poate fi doar parțială și superficială. În multe alte domenii, cercetările au continuat de-a lungul anului 2020 și au fost înregistrate progrese semnificative, și acestea vor continua să se întâmple și în 2021. Surprizele nu sunt nici ele excluse, dar sperăm că ele vor fi din categoria celor pozitive. Pandemia va continua să fie cu noi chiar după ce va fi controlată și, sperăm, în final eradicată, datorită schimbărilor multiple pe care ni le-a impus pe toate planurile. Aud și citesc multă lume spunând că așteaptă trecerea dintre ani pentru a pune în spatele lor și a face uitat, dacă se poate, anul 2020. Eu aș propune să privim la 2021 nu numai ca la un instrument de ștergere și uitare a trecutului, dar și ca anul oportunităților și al noilor începuturi.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The story of ‘Atlantis‘ (2019) by Ukrainian director Valentyn Vasyanovych (who also wrote the script) takes place in Eastern Ukraine, in 2025, a year after the end of a war between Russia and Ukraine. It doesn’t really matter who won the war, because the whole area is completely destroyed. The mines have made any car drive a risky adventure, waters are contaminated, pollution seems to have destroyed any trace of the vegetation that will have been spared by the fighting. Neither the survivors of the conflict nor the dead seem to have found peace. This is the ambiance of this powerful film about the conflict that is still taking place on the forgotten edge of Europe. The story happens in the future, but this is not a science fiction movie but rather political and ecological anticipation. A gloomy, pessimistic and unfortunately realistic film.
Sergyi (Andriy Rymaruk) is a veteran of the recently ended war, but he cannot escape the trauma of the battles in which he participated and of the violence he saw or perhaps participated in. The war is over but not in people’s souls. The friend and comrade-in-arms with whom Sergyi worked in a metallurgical factory commits suicide. The lonely hero of the film cannot get rid of the military way of life, of training with firearms, of travelling in the areas destroyed by war. During one of these trips he meets Katya (Liudmyla Bileka) who is active in an organisation of volunteers who dig up in search of the bodies of soldiers killed in the war, Ukrainians and Russians alike, anonymous soldiers buried in a hurry, to bring them the last respect and the rest they deserve. He decides to join them. In a way, these people are trying to close a cycle. Maybe together with the dead and the survivors and world in which the heroes of the film live will also be able to return to normal. This is an ecologically destroyed world, but worse than this, it is people’s lives that seem to be marked forever. A sunken world, like the legendary continent that gives the film its name.
Director Valentyn Vasyanovych uses interesting cinematographic means. The scene that opens the film and one of the final scenes are filmed with infrared night vision camera and the effect is impressive. The filming of the war-torn environment is remarkable, with a post-apocalyptic twist. The mention of the ‘zone’ quotes Tarkovsky directly, the difference being that the catastrophic war that caused the destruction is close to our actuality. What seemed to me to work less well is the emphasis on fix camera and the human presence filmed from a distance. The crushing space-character relationship does not allow the heroes to reveal themselves to the spectators and we cannot appreciate the actors’ work either. The length of some of the scenes did not seem justified to me either, it is not necessary for an interior scene that shows the loneliness of the hero to last ten minutes when the message has become obvious after two minutes. If these overweight had been eliminated and the actors had been allowed to express themselves, I think the film would have benefit. But even so, because of its theme and cinematography ‘Atlantis‘ is an interesting movie made by a director who deserves to be watched. The ending, paradoxically after all the horrors we witnessed, inspires hope.
