‘Cesar et Rosalie‘, the title of the 1972 movie by French film director Claude Sautet, can easily be misleading. It is not a simple love story, or rather it is not a single love story, but two. In other words, it is the story of a love triangle, in which a woman is loved by two men, and returns love to both of them. The situation seems awkward and could be the subject of a passional film about jealousy with the potential to end tragically, or it could be a pretext for a wild comedy. I confess that I know very little about Claude Sautet, the film’s director and co-writer. If my memory serves me well, this is his first film I’ve ever seen. His merit here is to have written a sensitive and intelligent story and to have chosen and led a formidable team of actors with the help of which he made a film that withstands the test of the almost half century that passed from production.
Rosalie (Romy Schneider) is newly divorced taking care of her little daughter. Cesar (Yves Montand), her boyfriend, is much older than her, but he is rich, charismatic, and full of self-confidence, at least until the appearance of David (Sami Frey), Rosalie’s first love from the time just before her marriage. The two men love Rosalie, each of them in his own way, very different from each other. Rosalie hesitates as she cannot decide between the younger man who has left abandoned her years before and the older man who ensures her safety and who seems willing and able to do anything for her. Where will the romantic competition between the two lead? What will Rosalie decide? I will say, of course, nothing about the ending except that it is one of the few cases in which I do not agree with my favourite film critic, the late Roger Ebert, who criticised it quite severely. I really liked the open and surprising final. Today’s feminists may be irritated for much of the film, but they will be rewarded in the end. In fact, a new movie could start here.
Yves Montand and Romy Schneider are fascinating, and it’s hard to believe that it’s been almost 50 years since this film was made and 3-4 decades since they’ve left this world. Sami Frey completes this triangle that draws the kind of plot that was very fashionable during the French New Wave, but which is described here with the methods of classic French cinema based largely on text and the charm and talent of the actors. Claude Sautet knew how to direct his actors and leave them enough freedom to get the best of them. The cinematography, the music, the natural and urban scenery are no more than effective, serving the plot. An interesting extra detail, proof of Sautet‘s casting talent, is the appearance of a 19-year-old red-haired actress named Isabelle Huppert in a supporting role, one enough well defined and with enough presence on screen so that we can remember it – probably the first more consistent role of the future star in a feature movie. ‘Cesar et Rosalie‘ is a beautiful and interesting film, which has withstood the test of time and is still worth watching or re-watching today.
Somehow, I managed to miss the opportunity to see ‘I’m Not There‘, the film that Todd Haynes made about Bob Dylan, when it was released on screens in 2007. It’s been 14 years since this very unusual film was made. Songs, albums, concerts, and a Nobel Prize which probably surprised the singer as much as many others were added to Dylan’s career and biography, but I believe that the mystery surrounding his personality has only amplified. A multilateral personality, eccentric and uncomfortable with his style of being, cultivating an aura of mystery around his person and public image, Dylan escapes categorisations both when it comes to biography as well as when it comes to his music. Approaching this project, Todd Haynes decided from the start that it would be trivial and useless to make a conventional biopic about such a non-conventional personality. Looking for the right artistic tools, director and co-writer (along with Oren Moverman) Todd Haynes chose an artistic style (collage) specific to the DADA literary movement of the early 20th century and elements from the dream cinema of the surrealists who inherited Dadaists. The result is an original cinematic collage biography, but not a very comfortable for many viewers, especially for those who are not very familiar with Dylan’s biography and music. But the great chance of the film is the music, mostly original, included in the soundtrack with Dylan’s consent.
‘I’m Not There‘ follows in parallel the biography of six characters who could be facets of his person: a black boy named Woodie Guthrie, a folk singer, another singer abandoning folk for electric pop, an actor, Arthur Rimbaud, Billie the Kid. Each of the characters is played by another actor. Details of Dylan’s real biography are interleaved with imaginary episodes, some dreamlike, quotes from interviews or statements made in different contexts are mixed with lines written in the spirit of the singer’s thoughts and actions. Everyone who knows and loves Dylan will find episodes he knows and texts that will resonate with him. But I think that for each of the fans there will be details or characters that represent less their own Dylan. For me, for example, the character of Billie the Kid did not tell me anything that has to do with my image of Dylan, and the scenes with the child with the guitar seemed forced, even if we consider them dreams and even if the boy is named Woodie Guthrie.
‘I’m Not There‘ is interesting as an experimental film – it has an original idea, it wins and keeps the viewers’ attention through the diversity of plans and the alternation of characters, it includes a mosaic of references about the culture of the ’60s and’ 70s and contains many moments and ideas of smart cinema. As a docudrama, however, the film failed to educate me or present me with new perspectives on Dylan. Those who know more details about Dylan’s biography will probably find more connection points, but I think that precisely this constant search for biographical details in fictional spaces (where did he say that ?, when did he sing like that ?, etc.) to which the viewer is permanently challenged, eliminates opportunities for genuine emotion. Some of the actors who play Dylan succeed great performances – of course, the first to be mentioned is Cate Blanchett in a very special role of her amazing career, then Heath Ledger in one of his last roles, and Christian Bale. I can’t say anything about Richard Gere, I confess that his embodiment of Dylan as Billie the Kid is the one that I understand the least. Watching Charlotte Gainsbourg is always a treat, and no, she’s not playing Dylan. All in all, ‘I’m Not There‘ is an intriguing and interesting film about Bob Dylan with a lot of music by Bob Dylan, but I haven’t learned much new about him. The mystery surrounding Dylan remained intact.
Cu doar vreo patru secole în urmă, a susține că Pământul nu este centrul Universului era un păcat pedepsit cu excomunicarea și o crimă pentru care se putea ajunge la eșafod sau la rug. Ideea că spațiul cosmic este infinit și că este foarte posibilă existența multor altor forme de viață și a unor alte civilizații în afară de cea terestră a câștigat teren doar pe la sfârșitul secolului 19. Faptul că am putea să comunicăm și chiar să ne întâlnim cu aceste civilizații extra-terestre este un subiect controversat și astăzi printre oamenii de știință. Imaginația artiștilor și fantezia scriitorilor și cineaștilor au fost de multe ori însă în avans fata de descoperirile, teoriile și confirmările acestora din partea savanților. Genul literar al întâlnirilor cu extratereștri, filmele și arta inspirate de posibilele vizite ale acestora pe Pământ, ale noastre pe planetele lor, sau în spații cosmice neutre are o istorie relativ scurtă. De la început însă, s-au conturat doua tendințe opuse. Una îi privea pe extratereștri ca fiind o amenințare pentru omenire, întruchiparea temerilor noastre despre ceea ce este străin, diferit, periculos. Cealaltă îi privea cu curiozitate și admirație, vedea în ei semeni de-ai noștri, sub un cer de stele mai larg și mai cuprinzător decât cel gândit până atunci. Monștri sau ambasadori ai unor civilizații înaintate? Vizitatori buni sau vizitatori răi?
Voi încerca în articolul de azi al rubricii CHANGE.WORLD să exemplific aceste tendințe cu două filme văzute recent și realizate la doi ani distanță, în anii ’80 ai secolului trecut, de un regizor pe nume John Carpenter, căruia cinemateca locală i-a dedicat (în mod virtual, prin intermediul sistemului Video On Demand – VOD, cum se poartă în zilele noastre) o retrospectivă.
Cine este John Carpenter? Născut în 1948 în statul New York, a fost pasionat de cinematografie din copilărie, și după studii în domeniu și-a început cariera cinematografică în anii ’70, cu doar câțiva ani după debutul generației de regizori din care fac parte Steven Spielberg și George Lucas. Poate fi considerat un fel de mezin al acestei generații. Filmele sale au avut un destin interesant – respinse în general de critică, au fost adoptate de public, însă nu imediat, ci la câțiva ani după lansările pe ecrane. Succesele sale cele mai cunoscute aparțin genului filmelor ‘horror’, cel mai faimos dintre ele fiind ‘Halloween’, realizat în 1978. Mie însă din cinematografia lui îmi place cel mai mult ‘The Fog’ realizat în 1980, un film despre o corabie rătăcind printr-o ceață adâncă, cu o cinematografie în care tensiunea psihologică este amplificată de folosirea cu iscusință a efectelor vizuale. John Carpenter este și compozitorul unei bune părți din muzica filmelor sale. La Festivalul de film de la Cannes din 2019, Guilda regizorilor francezi i-a acordat lui Carpenter premiul omagial ‘Caleașca de aur’, numindu-l ‘un geniu creator de emoții crude, fantastice și spectaculoase’.
Primul film pe care l-am ales pentru a ilustra sub-genul filmelor cu ‘vizitatori răi’ este ‘The Thing’, produs de studiourile Universal și realizat de Carpenter în 1982. Nu știu dacă filmul a fost difuzat în România, dar traducerea cea mai corectă a titlului ar fi, în opinia mea, ‘Creatura’. Este o adaptare a nuvelei ‘Who Goes There’, scrisă de John W. Campbell Jr., un autor prolific și controversat de science-fiction, inițiatorul ‘fanzinelor’ (reviste de gen în format mic) ‘Astounding Science Fiction’ și ‘Analog’. Producția a început pe la mijlocul anilor ’70 și, timp de câțiva ani, scenariul a fost scris și rescris în timp ce diverși regizori au început și au abandonat proiectul. John Carpenter l-a preluat în 1981 și l-a filmat în 12 săptămâni, majoritatea scenelor fiind realizate în studiourile din Los Angeles și în Alaska. Pedalând pe succesul din ‘The Fog’, John Carpenter încearcă să creeze și aici o atmosfera apăsătoare, influențată de viscolele și gerurile Antarcticii unde se petrece acțiunea. Filmul relatează povestea unui grup de cercetători americani care se confruntă cu Creatura, o formă de viață extraterestră adormită multă vreme sub ghețuri, un parazit care ucide și apoi preia mimetic forma altor organisme. Pe măsură ce monstrul atacă și îi omoară pe membrii expediției, supraviețuitorii sunt copleșiți de o suspiciune paranoică unul față de celălalt, dat fiind că oricare dintre ei ar putea fi Creatura. În fruntea distribuției exclusiv masculine se află actorul Kurt Russell.
Recepția critică a fost, folosind o figură de stil aflată la îndemână, glacială. Filmul a avut parte de cronici inițiale foarte negative, a fost caracterizat drept un ‘deșeu’, ‘un exces nefericit’ și propus pentru titlul de cel mai detestat film din toate timpurile, de către revista ‘Cinefantastique’. Unele comentarii au subliniat calitatea efectelor speciale, în timp ce altele le-au găsit respingătoare și au considerat caracterizarea personajelor ca fiind slab realizată. Publicul însă nu l-a respins. Filmul a avut un succes de casă rezonabil, recuperându-și, cu 19,6 milioane de dolari încasări, cheltuielile de producție de 15 milioane. Schimbarea radicală de atitudine s-a petrecut atunci când filmul a ajuns să fie distribuit pe casete video și la posturile de televiziune. Succesul a fost deosebit. În anii următori, a fost reevaluat ca fiind unul dintre cele mai bune filme științifico-fantastice și de groază realizate vreodată și a câștigat statutul de ‘film cult’. Producătorii de filme au menționat influența filmului asupra muncii lor și a fost preluat în alte forme de mass-media, cum ar fi televiziunea (ca serial) și jocurile video. ‘The Thing’ a generat un roman inspirat din scenariul filmului în 1982, atracții în parcurile de distracții, jocuri de societate, continuări în cărți de benzi desenate, un joc video și un film ‘prequel’, în 2011, cu același nume. Un ‘remake’ fusese anunțat pentru 2020, însă acest proiect, precum multe altele, a fost suspendat din cauza pandemiei.
(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0088172/)
Cele două categorii de filme descriind interacțiunea cu extra-tereștrii, cele cu ‘vizitatori buni’ și cele cu ‘vizitatori răi’, erau deja bine delimitate la începutul anilor ’80. Unul dintre exemplele cele mai celebre din prima categorie fusese ‘Alien’ al lui Ridley Scott din 1979, care concura cu ‘The Thing’ în a imagina extratereștrii ca pe niște monștri înfricoșători și respingători. Filmul lui Scott depășește cotele celui al lui Carpenter și motivele pot fi căutate în cinematografia inspirată de artistul elvețian H.R. Giger și de prezența în rolul principal a lui Sigourney Weaver. Din a doua categorie exemplul de referință ar fi ‘E.T. the Extra-Terrestrial’ al lui Steven Spielberg, ieșit pe ecrane în același timp cu ‘The Thing’. Viziunea despre vizitatori din acest film era cu totul diferită. Reprezentanți ai unor civilizații avansate, ei veneau mânați de intenții bune, căutând dialogul cu locuitorii Terrei, găsind interlocutori în rândul copiilor (în ‘E.T.’) sau al femeilor, cum avea să demonstreze unul dintre filmele următoare ale lui John Carpenter, ‘Starman’, producție a studiourilor Columbia, ieșit pe ecrane în 1984. Acesta este al doilea film despre care vreau să vă povestesc. Să presupunem, zic autorii scenariului, că sonda spațială Voyager-2, lansată în 1977, purtând un mesaj de prietenie și o invitație de a vizita planeta noastră din partea secretarului general al ONU își găsește destinatari și că aceștia se decid să întoarcă vizita prin 1984. Pământenii nu sunt așa de pregătiți de oaspeți și doboară racheta undeva în nord-estul Statelor Unite. Supraviețuitorul misiunii posedă tehnologia de a se clona în orice ființă omenească și aleg să devină reîncarnarea soțului nu de mult decedat al tinerei Jenny Hayden. Dialogul dintre cei doi începe cu teamă, se dezvoltă în comunicare, se încheie în dragoste. Pe măsură ce ‘vizitatorul’ învață secretele corpului omenesc, el se aproprie și de cele ale sufletului. Cei doi eroi pornesc într-un drum care traversează o mare parte din Statele Unite, pentru a ajunge la locul unde vizitatorul urmează să fie salvat și să-și înceapă călătoria de întoarcere spre steaua sa. Filmul devine o combinație între un road movie, un film de gen ‘întâlniri de gradul trei’ și o comedie romantică. Rolurile principale sunt interpretate de actrița Karen Allen și de actorul Jeff Bridges, care a cules și o candidatură pentru un Premiu Oscar pentru interpretare masculină pentru acest rol. A fost unul dintre filmele cu succes de public ale lui Carpenter, cu peste 28 de milioane de dolari încasări în cinematografele Americii de Nord. O coincidență interesantă face ca filmul să fi ieșit pe ecrane în aceeași săptămână cu un alt film notabil din istoria genului science-fiction – ‘Dune’ al lui David Lynch.
(sursa imaginii: vhsrewind.com/starman-1984/)
Până la urmă, aceste filme spun mai multe despre noi, pământenii, decât despre extra-tereștri. Chiar și în filmele cu ‘vizitatori buni’, aceștia nu se bucură de o primire prea cordială din partea pământenilor. Este civilizația noastră terestră pregătită pentru contactul cu alte civilizații din univers? Vom ști să acceptăm alte forme de viață și alte moduri de gândire foarte diferite de ale noastre? Răspunsul îl vom primi cândva, poate, în viitor. Până atunci, rămâne să ne delectăm cu filmele care anticipează aceste ‘întâlniri de gradul trei’ și, în funcție de gusturi să alegem filme cu vizitatori buni sau cu vizitatori răi sau din ambele genuri. Vizionări plăcute!
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Hollywood loves to make films about Hollywood, and to turn the stars of the past into the heroes of contemporary films, even at the risk of producing revisionist versions of the history of the seventh art. ‘Mank‘ released in 2020 on Netflix, directed by David Fincher on a screenplay written many years ago by his father, Jack Fincher, brings to screen one of the contributors to film making lesser known today – the publicist and screenwriter Herman J. Mankiewicz. His name was perhaps unjustly forgotten, as he co-wrote with Orson Welles the screenplay of ‘Citizen Kane‘, considered one of the masterpieces of film history, and shared with him the only Academy Award that the film received, actually the only Academy Award that Welles ever received, if we exclude the honorary one from 1971. If we accept the version of events in the film, Mank was the one who won for Orson Welles this only Academy Award of his career. But let’s be honest, the screenwriters are often overshadowed by actors, directors and producers, and the posthumous glory that ‘Mank‘ creates for the film’s hero is an exception anyway. ‘Citizen Kane‘ is a masterpiece (and in the top 3 of my favorite films), David Fincher is an extremely talented director, the film ‘Mank‘ is interesting both because it addresses the controversy of the creation of the script and because it is originally made cinematically – so we have gathered almost all the premises for a success. Many of the promises are fulfilled, but not all.
The principal thread of the story in the film takes place in a period of 60 days, in a ranch isolated from the world, in which Orson Welles (Tom Burke) secludes Mankiewicz – Mank (Gary Oldman) to write the script of a future film that will become ‘Citizen Kane‘. Mank had just had a rather serious car accident, so he needed the presence of a nurse in addition to a typist. Both women are refugees from war-torn Europe – the echo of the global events that were taking place during the writing and making of the film. In addition, the screenwriter faces alcohol addiction, although it is not obvious that he could create or even live without it. The young director, already considered a genius, had almost complete control of the film by contract, but his success or failure depended on the quality of the script that Mank wrote. Through a series of flashbacks, viewers witness his struggle with the memories of a decade of activity in Hollywood, interleaved with the incidents of a rebellious screenwriter, talented and appreciated for his spirit and sense of humour, but often in conflict with the studio magnates and with the press tycoons. ‘Citizen Kane‘ will mirror these events in Mankiewicz’s life. We know the result, but the road to success was twisted, glory did not come immediately, and life never rewarded Welles or Mankiewicz in proportion to their talent and contributions to the art of film. If posterity already restored Welles’ glory, ‘Mank‘ – the movie tries to do the same for Herman Mankiewicz.
What I liked. The cinematography is extraordinary. David Fincher gave the film a look and feel as close as possible to the style of the period in which ‘Citizen Kane‘ was made. He used black and white, filmed and captured the sound with devices similar to those of the ’30s, framed and moved the cameras according to the rules of the time, and the soundtrack is mono. Gary Oldman creates a notable performance as Mank, but this is no surprise, Oldman is one of the most talented and versatile film actors today. Among the other acting interpretations, Amanda Seyfried stands out in the role of a diva of the time, a role that is likely to bring her a well-deserved Academy Award nomination for supporting female role. What I liked less. Flashbacks include many details and characters that are perhaps familiar to those very knowledgeable in the history of Hollywood in the 30s, but which will be unknown and will lose their effect for the rest of the audience (the vast majority). ‘Mank‘ is definitely a docu-drama, and I think that here David Fincher should have found the creative means to educate his less initiated spectators. Most of the supporting roles around Mank are a bit schematic, and worse, they include lines that sound ‘implanted’ from contemporary political speak. The intention of the authors to give current meanings and resonances to the events that take place on the screen was obvious, but I believe that this effect could have been achieved without explicit rhetoric.
For me, ‘Mank‘ changed the perspective of ‘Citizen Kane‘, which is, as I said, one of my favourite movies. I love Welles‘ film for two reasons – revolutionary cinematic art and courageous political attitude and message. ‘Mank‘ offers a new perspective, and attributes the political attitude, anti-populist message and anti-corporate satire not only to Welles but especially to the life experience of a brave and talented screenwriter, the son of Jewish immigrants from Europe, a rebel against great studios and of the magnates who led them. The future viewings of ‘Citizen Kane‘ will be for me and for many who will see ‘Mank‘, different.
‘Valley of Love‘, the film written and made in 2015 by Guillaume Nicloux brings Gérard Depardieu and Isabelle Huppert together on screen. These two formidable French actors had never acted together for 35 years in a film. In the meantime they became what the French call ‘sacred monsters’ they are two actors who – as the joke goes – could read the White Pages (if there still was such a thing) and fill the screen with the magic of their presence. On top of that, the story in the film takes place in Nevada, in the very special place which is Death Valley, a place where spectacular scenery and unique natural and physical phenomena meet, a place that has already fascinated many filmmakers (as an example – do you remember Antonioni‘s ‘Zabriskie Point‘?). Nicloux takes the two French heroes of his film right here, this is where he stages his strange and melancholic story. The result of these fascinating premises is a little less than the sum of the promises, but I believe that I’ve already mentioned enough reasons why ‘Valley of Love‘ is a film that should not be ignored.
Isabelle (Huppert and Gerard (Depardieu) are a couple of actors, once in love, once married, separated for a long time. They had time to rebuild their lives, to start other families, other children were born. Their son, Michael, committed suicide six months before, and left a letter to each of them, with precise directions for them to reunite, spend a week together in the Death Valley, Nevada, and be every day, at precise times, in one of the spectacular places accompanied by legends of the desert, with the promise of his reappearance in one of these places. The week spent together is an opportunity for the two ex-husbands and lovers to find each other and themselves, to face the passage of time, the feelings for each other that have not completely disappeared at the breakup, and especially with guilt of not having able to ensure the self-confidence and life fulfilment of the child conceived together. The two feel permanently alien to the places, not only because of the extreme climate, and not only because they are French dealing with the Americanisms around them (including the intrusion of more or less desired admirers) but also because they do not resonate with the magnetism of the places. When the fantastic appears, they are overwhelmed.
The two formidable actors combine elements of their own biographies, and the impression the film left on me is that Guillaume Nicloux left them a considerable margin of freedom, including adding from their own experiences. Definitely the plot is quite thin and what gives consistency and colour to the film is the way Isabelle and Gerard interact with each other and with those around them. The scenes that contain the small cultural conflicts are funny and provide a necessary comic counterpoint, without which the general atmosphere would have been, I think, too gloomy. The final part includes a surprise and an opening to fantastic, many will probably like it but certainly not all. ‘Valley of Love‘ is a French film set in the American desert, but the location is not accidental and plays an important role in the dynamics of the film’s narrative and aesthetics. Viewers with a preference for European films have a much better chance of liking this film.
One of the great joys of a cinephile is the discovery of a formidable film made by a hitherto unknown director. Of course, it’s the cinephile’s problem, that is, mine, if I haven’t known the name of Italian director Marco Tullio Giordana so far, and if I saw after such a long delay ‘La meglio gioventu‘ (the English title is ‘The Best of Youth‘) made in 2003. The duration of the film may have intimidated distributors and he may not have enjoyed commercial screenings in the country where I live. Its six hours led Roger Ebert (who liked the film a lot and gave it four out of four stars) to write that good movies are never too long. I can only agree with him. ‘La meglio gioventu‘ is a cinematic saga of almost four decades of Italian history told through the story of a middle-class family that witnesses and participates in all the major upheavals and events of the era. The film is excellently written and acted and its duration gives the characters time to develop, to involve their viewers, to conquer them. At the end of the viewing we know and feel many of them as part of our families.
The story takes place between 1966 and 2003 and follows the destiny of three generations the Carati family, and especially of the middle generation that comes to life in the tumultuous end of the decade of the 60s. . The little sister will marry an important figure in the world of finance. The two brothers, Nicola (Luigi Lo Cascio) and Matteo (Alessio Boni) are very close at first, but their paths will split. Plans to travel with her friends in Norway to the Arctic Circle are interrupted by the appearance of Giorgia (Jasmine Trinca), a girl who escaped from a psychiatric asylum where she was abusively treated with electric shocks. The boys’ attempt to help her fails, and the two react differently. Nicola resumes the trip to Norway but will not finish it. He devoted himself to medical studies and became a psychiatrist, under the influence of the trauma caused by the fate of Georgia. Matteo abandons his literature studies, enlists in the army, from here he joins the police, and will be pursued by the feeling of failure and the impossibility to communicate and implement his ideals. The years go by, the family is not spared by tragedies, love stories interfere and generation of children appears asking questions about the world they inherit and about the gap between the ideals of their parents’ youth and reality. In the background, a country torn by conflict, gnawed by corruption and political violence.
https://www.youtube.com/watch?v=fomy6uaDNmE
The quality of the film comes from two main sources. First of all, the screenwriters manage to realistically and truthfully describe each of the historical periods and create credible characters, with interesting personal stories, who interact naturally and gain empathy in the relationship with the spectators. The production is impeccable down to the last detail. The locations, the interiors, the objects, the clothes, the music, the speak of the characters – all are authentic to the point of giving a feeling of immersion. Acting is excellent, each of the actors gives life to his or her character and creates credible images in different periods of life, even if some of the makeups are not perfect. Narrative lines develop in parallel and fates intersect naturally at key moments. I can’t say that the soap opera effects are completely avoided, especially in the final part of the film, but I think it’s one of the cases where melodrama works, more than this, it’s really welcome. ‘La meglio gioventu‘ is a case of a historical saga combined with good quality soap opera elements, a beautiful and captivating film about recent Italy.
Cititorii romanului lui Matt Haig ‘Biblioteca de la Miezul Nopții’ (apărut în 2020 la Editura Nemira în traducerea Cristinei Nan) vor face imediat asocierea intre formidabila metaforă care se află în miezul cărții și cealaltă bibliotecă celebră din literatura lumii, Biblioteca Babel a lui Jorge Luis Borges. La Borges aveam de-a face cu o metaforă a Universului, conceput ca o imensă bibliotecă incluzând toate cărțile care pot fi create din combinațiile celor 25 de semne (22 de litere ale alfabetului latin, punct, virgulă și spațiu). Matt Haig construiește cu Biblioteca de la Miezul Nopții o metaforă a existenței omenești. Cartea sa, amestec de fantezie, filosofie și psihologie s-a bucurat de succes și de câteva ediții imediat după apariția sa (destul de recentă de altfel), devenind un best-seller pe lista lui ‘New York Times’, fiind recomandata de clubul de carte al emisiunii ‘Good Morning, America’ și primind premiul Goodreads Choice Award pentru cărți de ficțiune. Promptitudinea editurii Nemira în a oferi cititorilor versiunea sa în limba română este remarcabilă.
Eroina cărții, Nora Seed, are 35 de ani și trăiește într-un orășel englez. Nu are o viață prea fericită, ghinioanele și eșecurile par să o copleșească. Primele capitole se deschid cu o numărătoare inversă a orelor până la sinuciderea eroinei. Motivele sunt poate mărunte dar se acumulează – își pierde locul de muncă la un magazin de muzică, este singură și unicul companion, un motan numit Voltaire, fuge din apartament și moare în stradă, fratele ei mutat la Londra a tăiat comunicațiile, și viața îi este plină de regrete pentru decizii neinspirate care au adus-o unde se afla. Sinuciderea se petrece la ora magiei, la miezul nopții. Timpul pare să se oprească în loc și Nora ajunge într-o … bibliotecă administrată de doamna Elm, bibliotecara școlii unde învățase cu mulți ani în urmă, unul dintre puținii oameni, poate singurul, care o ajutase într-un moment de cumpănă din adolescență.
‘Intre viață și moarte se afla o bibliotecă, i-a zis. Și în acea bibliotecă sunt multe rafturi care se întind la nesfârșit. Fiecare carte iți oferă ocazia să încerci o altă viață pe care ai fi putut să o trăiești. Să vezi cum ar decurge lucrurile daca ai fi făcut alte alegeri. … Cât timp exista Biblioteca de la Miezul Nopții, vei fi ferită de moarte, Nora. Acum va trebui să decizi cum să trăiești. … nu e realitatea așa cum o înțelegi tu. Ca să mă exprim mai clar, e un soi de tărâm intermediar. Nu e viață. Nu e moarte. Nu e lumea reală în sensul convențional al cuvântului. Dar nici vis nu e. Nu e nici una, nici alta. Pe scurt, e Biblioteca de la Miezul Nopții.’ (pag. 40-43)
Premiza este cât se poate de interesantă. Biblioteca există între viață și moarte. Nora poate alege orice carte din rafturi și fiecare carte conține o viață alternativă. Fiecare dintre vieți este una dintre cele care ar fi rezultat dacă ar fi schimbat o singură decizie pe care a regretat-o. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi continuat înotul de performanta, daca ar fi mers la o întâlnirea la cafenea cu un bărbat pe care îl refuzase, dacă ar fi continuat studiile de filosofie sau pasiunea pentru muzică? Fiecare viață alternativă este trăita până când apare dezamăgirea. Atunci se întoarce la bibliotecă pentru a încerca din nou, altceva. Această alternare printre viețile paralele posibile se poate termina daca Nora va găsi o viață care este cel mai bun rezultat posibil, fie atunci când se vă resemna și îndrepta spre moarte.
Cartea dezvoltă în continuare viețile alternative ale Norei: vieți paralele sau vieți succesive? Memoria ei acumulează experiențele, dar ea este singura care pare conștientă de aceste tranziții, între care au loc întâlnirile cu doamna Elm. Cine este ea de fapt? Dispeceră a acestui purgatoriu sau întruchipare a Divinității? La fiecare nou salt într-o altă viață Nora este obligată să-și reconstituie propriul său trecut, să înțeleagă schimbările, să se confrunte cu soarta celor dragi care de fiecare data este diferită. ‘Efectul fluturelui’ funcționează și în lumile legate între ele prin Bibliotecă, o decizie diferită luată în trecut poate avea efecte imprevizibile și pentru ea dar și pentru cei din jur. Va cunoaște și alti ‘transgresori’, călători intre vieți alternative, căci drumurile destinelor nu sunt limitate de determinism sau de legile spațio-temporale pe care le cunoaștem din viața obișnuită. Precum universul fizicii moderne, acest univers pare să aibă mai multe dimensiuni:
‘Da. Tipul cu pisica. El a susținut că, în fizica cuantică, toate variantele alternative se desfășoară simultan. Toate odată. În același loc. Suprapunere cuantică. Pisica din cutie este atât vie, cât și moartă. Poți să deschizi cutia și să constați că e vie sau moartă, așa funcționează, dar într-un fel, chiar și după ce cutia a fost deschisă, pisica rămâne în continuare vie și moarta. Fiecare univers se suprapune peste alt univers. Asemenea unui milion de imagini pe hârtie de calc, toate cu ușoare variații în același cadru. Interpretarea lumilor multiple din fizica cuantică sugerează faptul că există un număr de universuri paralele divergente. În fiecare clipa a vieții tale, pășești într-un nou univers. Cu fiecare decizie pe care o iei. Și, în mod tradițional, se credea că nu poate exista niciun fel de comunicare sau de transfer între aceste lumi, cu toate că ele se desfășoară în același spatiu, literalmente la câțiva milimetri de noi.’ (pag. 158-159)
O urmărim deci pe Nora în multe dintre viețile sale posibile alternative. De fiecare dată reușita pare mai bună, fie profesional, fie social, fie emoțional, decât cea din viața ei reală precedentă. O vedem pe rând campioană olimpică la înot, vedetă rock, filozoafă, soție și mamă, exploratoare a ghețarilor, proprietara de cramă sau de pub. Îi spune „da” fostului iubit părăsit în pragul nunții și acceptă realizarea visului acestuia de a locui într-un oraș mic și de a deține un pub local. Ea poate fi totul sau orice. Precum cărțile din biblioteca lui Borges care cuprind tot Universul, cele din Biblioteca de la Miezul Nopții a lui Matt Haig conțin toate viețile posibile. Dar și pe cea fericită? Și în definitiv, în ce constă fericirea?
După cum puteți constata am ajuns la un nivel de abordare care seamănă puțin a clișee de psihanaliză. Aici se află una dintre capcanele cărții și cred că fiecare dintre cititori va primi partea finală într-un fel diferit, funcție de experiența sa de viață. Nu voi da mai multe detalii deoarece nu doresc să răpesc bucuria citirii și a descoperirii. Finalul încearcă să fie optimist. Unii cititori îl vor găsi dulceag și prea previzibil, ceva de genul filmelor hollywoodiene. Este oare însă problema cărții? Sau poate este vorba despre o problemă a noastră, a cititorilor? Mai poate o carte ‘serioasă’ în lumea de astăzi să aibă un final pozitiv? Vă invit să citiți ‘Biblioteca de la Miezul Nopții’ și să încercați să răspundeți singuri. Vă așteaptă o lectură plăcuta a unei cărți scrise cursiv și inteligent. Întrebările pe care și le pune eroina despre destin, hazard, responsabilitate, decizii și consecințele lor sunt dintre cele pe care ni le-am pus sau ni le vom pune cândva în viață fiecare dintre noi.
Watching Lucian Pintilie‘s ‘Reconstituirea‘, filmed in 1968 and distributed in 1970, is for me a reunion with this film, after 51 years. I was, in 1970, among the lucky cinephiles in Romania who got to see the film at the only cinema in Bucharest where the screening was allowed. The re-viewing confirmed my opinion held during the 51 years that have passed since then, based on the strong impression that the film made on me at my first watching. ‘Reconstituirea‘ is a unique film, completely different from everything that had been done before in Romania, it is an infusion of truth in a cinema suffocated by propaganda, it is a film that assimilates creatively much of what was created valuable in the world cinema in the previous decade . Much of what followed in the Romanian cinema before but especially after 1990 has its starting point in this film. The fact that it was banned after a few weeks of screening, that it was pre-empted from being screened at the 1970 Cannes Film Festival, and that it was hidden from the audiences until the fall of communism is not surprising. Its topic related to the life of the young generation in a bureaucratic and totalitarian society is perfectly in sync with the protest movements of the youth around the world in 1968 when it was made.
(For the English speaking movie fans – the title of the film is better translated into ‘The Re-enactment’ rather than ‘Reconstruction’ as translated on IMDB)
The story takes place on the edge of a mountain town, near a stadium. Two young people, Nicu (Vladimir Gaitan) and Vuică (George Mihaita) are brought with the militia van to film the re-enactment of an incident that took place a week ago, at their high school graduation party. Intoxicated by alcohol, the boys got into a fight, destroyed ‘public property’ and injured a waiter. They are actually free, but they are not told that from the beginning, to serve the ‘educational’ purposes of the film. The characters around them are a human micro-cosmos of a part of Romania at that time: a semi-illiterate militiaman (Ernest Maftei), a prosecutor who keeps those around him in fear but who has his own personal problems (George Constantin) , an alcoholic teacher, hit by destiny, a complexed and marginalised intellectual (Emil Botta), a beautiful young girl who tries to enjoy life (Ileana Popovici). The two young men are obliged to reconstitute a violence that is not in their character. Fear is invisible but it determines their actions. A small incident of youth turns into a case that can destroy their lives. The noises in the stands of the nearby stadium can be heard constantly. At the end of the match, the crowd leaves the stadium. The simulated violence has tragic consequences.
The censors had good reason to be shocked by this film, which is subversive on several levels. The screenwriter Horia Patrascu and the director Lucian Pintilie did not make any concessions. The characters are presented in their true light, intellectually limited, with atrophied moral senses, mimicking a legal and educational process that hides repression. The world of young people is opposed to the generation that has already learned to cope with the system, but it is also devoid of hope and moral compass. The crowd coming out of the stadium is frightening with their faces, prejudices and a lack of understanding of what is happening. The pretext of the film in the film is used brilliantly, and the title itself, ‘Reconstituirea‘, identical to Virgil Calotescu‘s propaganda film made nine years before about the case of heist from the National Bank, alludes to the use of cinema as a propaganda tool. The wonderful team of actors creates some of the best roles in the film careers of each of them. The reunion with ‘Reconstituirea‘ 51 years after the first viewing strengthened my opinion that this film is the formative work of Romanian cinema, a film that integrates perfectly among the best works of film art of the late ’60s. By cutting the access of this film to the audiences in Romania and world-wide, the communist censorship of the time determined that it should remain a singular masterpiece, instead of creating, at that time, a remarkable Romanian film school.
Sunt multe șanse ca zilele de 12, 13 și 15 ianuarie 2021 să fi trecut fără ca dumneavoastră și mulți alții dintre cetățenii planetei cu acces la Internet să fi marcat o aniversare importantă. Nu au fost deschise sticle de șampanie, nu s-au ținut discursuri, au fost scrise doar câteva articole și a apărut un mic anunț pe pagina home a sărbătoritei. Și totuși, cred că aniversarea este importantă, și s-ar putea ca acel ianuarie al anului 2001 să fie celebrat multă vreme de aici înainte. La 12 ianuarie era înregistrat domeniul wikipedia.com, la 13 ianuarie era înregistrat domeniul wikipedia.org, iar la 15 ianuarie 2001 era lansată ediția în limba engleză a aplicației wikipedia. Creatorii aplicației se numeau Jimmy Wales (antreprenorul) și Larry Sanger (expert în Internet și creatorul aplicației). Aveau în 2001, 34 și, respectiv, 32 de ani.
Ce este wikipedia? Pentru a răspunde la aceasta întrebare cred că cea mai autorizată sursă este însuși articolul din wikipedia despre wikipedia. Iată un citat: ‘Wikipedia este o enciclopedie online multilingvă deschisă, colaborativă, creată și întreținută de o comunitate de editori voluntari care utilizează un sistem de editare bazat pe wiki. Este unul dintre cele mai populare 15 site-uri web clasate de Alexa, începând din ianuarie 2021, iar ziarul The Economist l-a plasat ca „locul 13 cel mai vizitat de pe web”. Fără reclame, este găzduit de Wikimedia Foundation, o organizație americană non-profit, finanțată în principal prin donații.’ Simon Garfield, expertul publicației Esquire este mai categoric decât The Economist și Alexa (sistemul informațional al lui Amazon) și clasează site-ul Wikipedia pe locul șapte ca popularitate a accesului pe Internet, după Google, YouTube, Facebook, Twitter, Instagram și Baidu. Numărul lunar de accesări este estimat la 1,7 miliarde pentru cele peste 55 de milioane de articole ale celor 317 wiki-enciclopedii existente în prezent. Cea mai bogată ediție, cea în limba engleză, cuprinde actualmente peste 6,2 milioane de articole care ar umple vreo 2800 de volume tipărite.
By Version 1 by Nohat (concept by Paullusmagnus); Wikimedia. – File:Wikipedia-logo.svg as of 14 May 2010T23:16:42, CC BY-SA 3.0, https://en.wikipedia.org/w/index.php?curid=33285413
Cuvântul wikipedia combină conceptele de wiki și de enciclopedie. Cuvântul enciclopedie îl datoram unei greșeli de ortografiere a unui copist din secolul 15, care a transcris greșit cuvintele ‘enkyklios paedia’ (cultură generală), însă conceptul exista încă de la grecii din antichitate, semnificând un compendiu de cunoștințe, universal sau specific unuia sau mai multor domenii ale cunoașterii. În secolul al 18-lea, Denis Diderot, editorul Enciclopediei Franceze, își propunea să adune în lucrarea sa ‘toate cunoștințele răspândite pe suprafața Pământului’. Enciclopedia Britanică, o instituție a cărei istorie începe în 1768, a fost sursa multora dintre articolele inițiale din Wikipedia (după expirarea termenului de copyright). Ultima sa ediție tipărită a fost publicată în 2012, următoarele vor fi distribuite on-line. Înțelegerea definiției nu este completă însă fără a explica noțiunea de wiki. Inventat de programatorul american Howard Cunningham, un wiki este un document scris în hipertext (limbaj de bază folosit pentru documente text pe Internet) care permite editarea în colaborare. Folosirea cuvintelor însemnate (marcate) permite legarea diferitelor documente prin referințe. Programele wiki au asociate un editor de text cu acces controlat și un sistem de control al editării care păstrează istoria versiunilor succesive ale documentelor și autorilor variantei inițiale și a modificărilor succesive. În afară de Wikipedia, aplicațiile wiki sunt folosite ca sisteme de gestație a informației, unelte de colaborare în proiecte cu participare distribuită, pentru luarea și editarea de note și rezumate ale întâlnirilor on-line, și gestionarea de site-uri Web ale comunităților. Sistemul este simplu, robust, scalabil. Practic, oricine are acces la Internet poate deveni co-editor al Wikipediei. Există peste 40 de milioane de conturi de editori Wikipedia, dar dintre ei doar vreo 133 de mii sunt considerați activi. Mă număr și eu printre aceștia.
Accesul la Wikipedia este gratuit. Nu numai că nu exista taxă de utilizare, dar spre deosebire de rețelele sociale, ca Facebook, sau de motoarele de căutare, cum este Google, Wikipedia nu folosește publicitate, garantează anonimatul și protejarea informației personale, individuale, dar și la nivelul statisticilor, departe de ochii firmelor comerciale sau ale instituțiilor de orice fel. Finanțată prin donații administrate de Wikipedia Foundation, care este o organizație non-profit, ea pare să sfideze rețetele de succes ale tuturor celorlalți giganți din Silicon Valley. Nu există estimări credibile ale ‘valorii de piață’ a Wikipediei, căci puterea informațională și influența cunoștințelor acumulate în uriașul depozit de date este imposibil de evaluat. Și totuși, alte companii cum sunt Amazon, Apple sau Google folosesc ca referință articolele din Wikipedia în aplicații cu valoare comercială, inclusiv asistenți personali. Toți utilizatorii Wikipedia au primit probabil în ultimii ani cereri de donații la prima accesare a aplicației din browsere sau de pe telefoanele mobile. Mesajele explică modul în care Wikipedia a trebuit să reziste presiunilor de a accepta publicitate, sau de a vinde informații, sau de a stabili un sistem de plăți și a respins aceste opțiuni. Cel puțin parțial, Wikipedia se bazează pe faptul că măcar o parte dintre cititorii săi vor deveni și donatori.
Este evident că, din punctul de vedere al cantității de informație, Wikipedia depășește cu ordine de mărime orice alte enciclopedii sau biblioteci de date. Peste 20 de miliarde de pagini Wikipedia sunt accesate în fiecare lună. Ca tematică, nimic nu este mai aproape de visul lui Diderot. Orice utilizator poate găsi informații în legătură cu aproape orice temă, în limbi vorbite și scrise de majoritatea covârșitoare a populației Pământului, iar dacă informațiile nu există, le poate crea singur și pune la dispoziția celorlalți utilizatori. Care este însă gradul de încredere pe care îl putem acorda informației de pe Wikipedia? În aparență, ar trebui să fie redus, căci este vorba despre conținut editat de voluntari amatori. Cert, Wikipedia nu are autoritatea Enciclopediei Britanice ale cărei articole sunt create și verificate de experți în domeniile respective. Modelul este vulnerabil atacurilor de securitate organizate și glumelor ocazionale. Nu pentru multă vreme însă. Filosofia de bază a sistemului ar putea fi definită ca auto-reglare comunitară. Dacă cineva introduce – intenționat sau din eroare – informație incorectă, restul comunității utilizatorilor va sesiza și va corecta prin editare articolele respective. Articolul din wikipedia care descrie abordarea aceasta se numește ‘Punct de vedere neutru’ și este unul dintre articolele cele mai discutate și mai comentate. El face recomandări legate, de exemplu, de exprimarea opiniilor politice sau estetice și explică felul în care sunt tratate excepțiile. Există peste 1000 de administratori (o parte dintre ei voluntari) care verifică articolele noi. Printre contributori se află experți în domenii diverse și vitale, de la diferitele ramuri ale medicinei până la siguranța transporturilor, care verifica exactitatea informației. Toate deciziile sunt ale unor factori umani. Wikipedia exclude în mod explicit folosirea algoritmilor de filtrare automată a informației. Rezultatul este că reputația enciclopediei de pe internet este în permanentă creștere. Organizația Mondiala a Sănătății (WHO), de exemplu, folosește Wikipedia pentru a pune la dispoziția publicului larg din toată lumea informații despre pandemia COVID-19 și metodele de combatere și limitare a efectelor acesteia.
Împlinirea vârstei de 20 de ani este o bornă și în viețile oamenilor. Ea simbolizează părăsirea definitivă a adolescenței (‘the teens’) și intrarea în maturitate, cu toate responsabilitățile acesteia. Contrazicând modelele economice ale majorității celorlalte aplicații informatice și internetice, Wikipedia demonstrează forța distribuirii responsabilităților între utilizatori și creatori și universalitatea acestor roluri. Este, poate, aplicația cea mai apropiată de visele și scopurile întemeietorilor Internetului. Problemele desigur că există. Criticii ridică problema diversității, în condițiile în care Marea Britanie, Germania, Statele Unite și Japonia contribuie cu peste 50% din numărul acceselor, și peste 80% dintre contributori vin din Europa și America de Nord. Un alt aspect esențial este cel al platformelor mobile, Wikipedia pentru telefoane mobile fiind mult mai puțin versatilă decât variantele pentru calculatoare. Acestea sunt două dintre subiectele cele mai des abordate în întâlnirile anuale numite Wikimania, unde se întâlnesc membrii personalului permanent al firmei cu contributorii cei mai activi. Viitorul pare însă a fi asigurat tocmai din cauză că interesele comerciale sunt pe planul doi al priorităților. Puține dintre aplicațiile existente astăzi au șanse bune să existe și peste 50 sau 100 de ani. Wikipedia însă poate să fie una dintre ele.
La Mulți Ani!
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The presence of Catherine Deneuve or Juliette Binoche in the cast would be reason enough to make me run to see a movie. ‘La vérité‘ (the title in English is ‘The Truth‘) made in 2010 gave me the double opportunity to see both actresses in the lead roles and in addition the film adaptation and direction belong to Hirokazu Koreeda, the formidable Japanese director whose films ‘Like Father, Like Son‘ and ‘Shoplifters‘ I consider among the best Japanese films of the last decade. Now, in his first film made outside of Japan, Koreeda manages to create another subtle and emotional cinematic story, which gives the viewers a an occasion for thought and joy, and in addition brings out the best of the two excellent French actresses, each of them creating some of the best roles in their recent careers.
Fabienne Dangeville (Catherine Deneuve) is a famous film actress, still active in her 70s. A recently published memoir includes enough embellishments, inaccuracies, and omissions to exasperate many around her, including her personal assistant for more than 40 years, her daughter Lumir (Juliette Binoche) who came to visit New York together with her American husband Hank (Ethan Hawke) and grand-daughter (delicious and smart like most children in the movies), and Pierre, Lumir’s father, from whom she is separated. Are these omissions due to her memory problems that are starting to become more frequent, or are they rather intentional, part of the image building game that she continues to practice despite her age? The film accompanies the encounter between the actress and her daughter and her family, as well as the filming of a science fiction production in which Fabienne plays the role of the oldest incarnation of the daughter of a woman who remains forever young. It is an opportunity for the screenwriter to expand and mirror the debate about the effects of the passage of time in the relationship between mother and daughter.
https://www.youtube.com/watch?v=rmHV5_4c39g
There are quite a few indications that Fabienne Dangeville’s character is conceived as a kind of alter-ego of Catherine Deneuve herself. There is an absent character in ‘La vérité‘ but who is permanently in the memory of Fabienne and Lumir – that of the actress, friend and rival who died many years ago in a car accident. We can’t help but remember Françoise Dorléac, Catherine Deneuve‘s older sister, who died in a car accident shortly after playing together in ‘The Young Girls of Rochefort‘, just as we can’t help but notice the trophy table in the house of the actress on whom exactly two Cesar awards are exposed. Director Hirokazu Koreeda also creates a delicate and intelligent intrigue here, with many nuances and emotions, with characters who radiate empathy precisely through of their human weaknesses. The actors, as always in his films, have the opportunity for special creations, and I think that Catherine Deneuve and Juliette Binoche both achieve in ‘La vérité‘ two special roles, excelling in the scenes in which they both appear, scenes in which the sensitivity and professionalism of each complements the other. Ethan Hawke‘s presence is also remarkable, as he is cast in a very different supporting role from the ones he is used to. In his first film directed outside of Japan, Koreeda fits perfectly into the Parisian atmosphere, including that of film production (we also have a ‘film in film’ story here) and only one frame, of the garden with a cherry blossom filmed through a window that frames it, it reminds where the director comes from. ‘La vérité‘ is an intelligent, beautiful and sensitive film about age, about memory, about the relations between mothers and daughters, about the passage of time and about the art of actors. Highly recommended.
