‘Cloudy Sunday‘, the 2015 film by Greek director Manousos Manousakis is one of those docu-dramas that remain in the memory of the audiences as references for the historical periods in which the stories take place, although they are conceived as fiction films. To make such a film, one needs a solid and credible documentation about that era, combined with a story and heroes that generate emotion and identification for contemporary viewers and those of the future. This is the case of this film that places its action in the Thessaloniki of 1942-1943, a period in which the city witnessed one of the most tragic episodes of the Holocaust, an episode in which the entire Jewish community in the city was deported to the death camps. Most of the deportees were sent to Auschwitz and only a few survived. This tragic event that ended the 450-year history of the Jews of Thessaloniki is described by co-writer and director Manousakis through a beautiful and tragic love story.
The title of the film in Greek is ‘Ouzeri Tsitsanis‘, meaning ‘Tsitsanis’s Pub’ (where one drinks ). Vassillis Tsitsanis was a famous bouzouki composer and singer, especially in the rebetiko style, and indeed spent the war in Thessaloniki, where he composed many of his famous songs. Some of the key scenes of the film take place in his place, where, same as in Rick’s Cafe in ‘Casablanca‘, the German occupiers and the resistance fighters, musicians and lovers meet, eat, drink, listen and sing music in the same space. However, Titsanis is only the secondary character of the film, the main heroes being a couple of young people in love. He, Yorgos (Haris Fragoulis), is a Greek Christian, carpenter by day and waiter by night in Tsitsanis’ tavern. She, Estrea (Hristina Heila-Fameli), is a Jewish young woman. The two meet during activities of the clandestine resistance against the German occupiers and fall in love. In normal times, their relationship would have been just an impossible love story like the one of Romeo and Juliet, the two would have had to deal only with the prejudices of the families and of the communities they belong to. In times of war and occupation, however, it was a mortal risk for both, as ties between Jews and Christians were strictly forbidden. The story is told against the background of accentuated racial persecution by the occupiers and their collaborators. Viewers witness boycotts, confiscations, humiliations, forced labor, the ghetto, and finally the deportation on death trains. The end can only be tragic.
The filming style is reminiscent of the classic films of the genre such as ‘Schindler’s List‘. Director Manousos Manousakis emphasized authenticity – the streets, the houses, the restaurant, the music, the language used by the heroes (Greek and Judeo-Spanish of the Sephardic Jews) are exactly reconstructed and give the whole film an immersive atmosphere. The love story is a fiction, but an absolutely credible, a relationship that has of course happened tens, hundreds, thousands of times in war-torn Europe. The fact that the script does not idealize any of the communities described in the film contributes to the authenticity. Both the Jewish and the Christian communities have their heroes and traitors, most of the people resist and oppose oppression, but there are also collaborators who make pacts with the occupiers. The acting interpretations are intense and sincere, managing to get over some clichés and schematics of the dialogues. There is a feeling of deja-vu in some scenes, but I think that the repetition of situations that may look familiar from other films whose action takes place in other countries in the same period is justified. ‘Cloudy Sunday‘ aims and I think it succeeds to a large extent to become a synthesis film of the events that took place in those years in Greece. The value of this docu-drama is both documentary and emotional, describing the last and tragic pages of the history of a community that was lost in the Holocaust. It is a requiem and a warning that the lessons of history must not be forgotten.
Moviegoers who wish to see how movies depicting extraterrestrial encounters in the 1980s were made can be use the 1984 movie by John Carpenter ‘Starman‘ as a case study. In fact, I should be a little more accurate – it’s about the subgenre of (relatively) pleasant encounters with aliens, because the cinema of those years already divided visitors from space into gentle and (obviosly) very intelligent beings, and murderous monsters. So with ‘Starman‘ we are in the zone of pleasant encounters, well, at least from the point of view of the spectators and of part of the heroes. The aliens, on the other hand, seem to have always had many difficulties when they arrived on Earth, regardless of their intentions. The one in this film knows how to take human form and the result is a sci-fi film with elements of romance and road movie. At the end of the screening we learn in this movie more about the human species than about extraterrestrials.
Imagine, say the authors of the script, that the Voyager-2 unmanned spacecraft launched in 1977 carrying a message of friendship and an invitation to visit the planet from the UN Secretary General is discovered by an advanced civilisation and that they decide to return the visit in 1984. Earth inhabitants are not so well prepared and they gun down the alien spacecraft somewhere in the northeastern United States. The survivor of the mission possesses the technology to clone into any human being and chooses to become the reincarnation of Jenny Hayden’s recently deceased husband. The interaction between the two begins in fear, develops in communication, and ends in love. While the visitor learns the secrets of the human body, he also gets into some of those of the soul. The two heroes embark on a journey across much of the United States to reach the place where the visitor is to be rescued and start his journey back to his star. The film becomes a combination of a road movie, an alien encoybter film and a romantic comedy.
36 years after its release, the best part of ‘Starman‘ is the the one related to emotions. Much of the credit goes to the actors, first and foremost Jeff Bridges and Karen Allen who do an excellent job in leading roles, but also Charles Martin Smith who plays the supporting role of the scientist expert in searching of alien life forms. The formula is known from numerous films before and after ‘Starman‘ from Steven Spielberg‘s ‘Close Encounters of the Third Kind‘ to Denis Villeneuve‘s ‘Arrival‘. The ‘technological’ details allow a nostalgic comparison of terrestrial technology evolution and of the ways in which the imagination of filmmakers represented the technologies of stellar civilisations. Are terrestrials ready for contact with other civilisations in the universe? Will we know how to accept life forms and especially ways of thinking that are very different from our own? The answer is given in ‘Starman‘ with the means of romantic comedy and I believe that these aspects are the ones that stay the most visible and memorable in this film.
Dacă memoria nu îmi joacă vreo festă romanul ‘Eu și Marilyn’ este prima carte tradusă din literatura coreeană pe care am citit-o. Curiozitatea pătrunderii într-un teritoriu literar necunoscut îmi era amplificată de faptul că cinematografia coreeană, pe care o cunosc ceva mai bine, îmi oferise multe prilejuri de satisfacție prin filme frumoase, interesante, originale și pot spune chiar neobișnuite. Cinematografia reflectă de multe ori literatura, așa încât mă așteptam la surprize. Am vizitat o singură dată Coreea de Sud, în anul 2004 cu ocazia unui congres, și întâlnirea de atunci cu cultura dar și cu realitățile Coreei m-a pregătit și ea pentru neobișnuit. Romanul semnat de scriitoarea și scenarista de film și televiziune Ji-min Lee (născută la Seul în 1974) apărut în 2020 în colecția ‘Raftul Denisei’ al Editurii Humanitas – fiction mi-a confirmat așteptările. Combinația dintre cultura populară și un mesaj sumbru reflectând experiențe traumatice (istorice în acest caz) este unul dintre mixajele specifice culturii coreene.
Romanul pleacă de la un eveniment real. În anul 1954 actrița și cântăreața Marilyn Monroe a vizitat timp de trei zile în Coreea de Sud, apărând pe scene mai mult sau mai puțin improvizate pentru a ridica moralul soldaților americani angajați în războiul din Coreea. Marilyn se afla încă înainte de apogeul carierei și de vârful unei glorii și adulații pe care nu avea să știe să le controleze în planul vieții sale private, dar era deja o vedetă în ascensiune. Evenimentul acesta mult mediatizat la vremea respectivă este însă doar un pretext pentru a introduce povestea însoțitoarei și translatoarei artistei, Alice J. Kim, eroina principala a cărții, o tânără coreeana trecută prin traumele istoriei coreene recente și mai ales ale războiului care se încheiase de mai puțin de un. Faimoasa Marilyn este personajul secundar al romanului. Povestea întâlnirii dintre cele două femei despărțite de o prăpastie culturala dar unite în vulnerabilitatile și dificultățile confruntării cu vieți foarte diferite este interesantă dar nu joaca rolul principal în edificiul narativ al cărții.
Cartea aceasta are marele merit de a reaminti lumii un eveniment istoric de amploare în epocă și care astăzi este aproape uitat. Despre războiul din Coreea care a avut loc intre anii 1950 și 1953 se știe astăzi foarte puțin în lume, desi consecințele conflcitului, inclusiv divizarea Coreei și controlul comunist al părții de nord a tării, continuă până în ziua de azi. Perspectiva coreeană pe care o aduce Ji-Min Lee în această carte este puțin cunoscută în lume. Am fost surprins – dar poate că nu ar fi trebuit să fi fost – să aflu din postfața cărții că a existat și există și în Coreea o tacere a generației care a trecut prin război și mai ales a supraviețuitorilor traumatizați și martori ai ororilor conflictului. Am întâlnit această tăcere și la supraviețuitorii Holocaustului și la alți supraviețuitori ai ororilor marilor conflicte. O altă surpriză – punctul de vedere local fata de intervenția străină este mult mai ambiguu decât aș fi presupus, iar responsabilitatea este împărțită cu colaboraționiștii locali:
‘Avioanele americane așteptau deja de ceva vreme pe aeroportul militar din Gimpo, pregătite să evacueze soldații americani. A durat ceva, dar până la urmă coreenii au aflat cât de lași ați fost. Ne spuneați plini de siguranță că n-are să înceapă niciun război în timp ce voi vă activați în secret contactele de urgență și făceați planuri de evacuare. Sigur că nu sunteți singurii vinovați. Politicienii și bogătașii noștri sunt și ei condamnabili. Dădeau petreceri peste petreceri ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, în timp ce-și țineau iahturile pitite lângă coastă, la Busan, ca să poată fugi în Japonia. Singurii care au avut de suferit au fost soldații necunoscuți și coreenii obișnuiți, care au devenit peste noapte țintă pentru artilerie.’ (pag. 126)
Acțiunea romanului se petrece în anul de după încheierea armistițiului cu flashback-uri în deceniul precedent. Imaginea Seulului după război poate să îi surprindă pe cei care au cunoscut metropola modernă și hiperactivă de astăzi. Descrierile din primele pagini ale romanului seamănă mai degrabă cu cele ale Berlinului din 1945, un oraș în ruine, bântuit de fantome, suflete moarte în corpuri scheletice, traumatizați de experiențele prin care trecuseră în cei trei ani de conflict. Cei care încep treptat să se trezească la viață încearcă să uite și să se adapteze noilor vremuri și ocupației străine. În această atmosferă o cunoaștem pe eroina cărții al carei trecut îl vom afla treptat în paginile și capitolele următoare:
‘Eu sunt, Alice J. Kim, fata cu părul încărunțit înainte de vreme și vopsit cu bere, acoperit cu basma vișinie cu buline, cu un palton negru din stofă de lână, asortat cu o pereche de pantofi bleumarin cu vârfurile scâlciate, cu mănușile din dantelă care țin lumea la distanță ca voalul negru al unei văduve. Sunt că o păpușă aruncată de o fetiță plictisită. Bineînțeles că lumea nu mă place și nici eu nu sunt în largul meu în acest oraș în care de-abia s-a instituit armistițiul de încetare a focului. În același timp, poate că tocmai eu sunt ființa cea mai potrivită pentru locul acesta.’ (pag. 10)
‘Eu și Marilyn’ ne propune și o intrigă romantică, povestea unui triunghi amoros format din tânăra provenită dintr-o familie înstărită care își făcuse studiile în Japonia, revoluționarul Yeo Minhwan, bărbat căsătorit și mai în vârstă care devine prima (și poate singura) ei mare iubire și japonezo-americanul Joseph, poate preot, poate spion, care o fascinează și o atrage în mrejele sale după ce este părăsită de primul bărbat. Combinația de roman de spionaj și poveste de amor cu tentă de telenovelă este evidentă. Așa cum am constatat însă în alte cazuri, nu există genuri literare minore, există doar literatură bună și literatură mai puțin bună. Aici alunecarea în melodramă și roman aparent lejer de aventuri este un vehicul pentru a povesti despre război din perspectiva unei femei a cărei tinerețe este deturnată de conflictul care se dezlănțuie în jur ei. Alice este și artistă, ar fi putut ajunge o pictoriță de talent, dar războiul îi întrerupe cariera și îi curmă orice plan de viitor. Dupe ce este obligata să lucreze la afișe de propagandă și portrete ale lui Stalin în Seulul ocupat vremelnic de comuniștii din nord, eroina va renunța la orice ambiție de a-și continua cariera ca artistă după încheierea armistițiului.
Întâlnirea dintre Alice și Marilyn este o întălnire dintre două femei care sunt fiecare în felul ei victime ale societăților foarte diferite din care provin. Aparent cântăreața aflată pe drumul consacrării și al celebrității, adulată de toți bărbații care o văd, o ascultă, o visează, pare avantajată de șansă. Ji-min Lee, autoarea cărții, crează într-una din scenele finale o situație ironică prevăzând întorsăturile destinului care avea să o lovească pe Marilyn Monroe cu aproape un deceniu mai tărziu, în timp ce Alice, femeia coreeancă traumatizată de război este cea care va găsi resursele sufletești ale supraviețuirii. Șocul cultural este reciproc, și neînțelegerile descrise în câteva pagini presărate cu umor prevalează. Portretul lui Marilyn, chiar dacă nu este personajul principal al cărții, impresionează:
‘… Marilyn deschide ușa și se aruncă în mijlocul soldaților fără să ezite. Numele ei, scandat din mii de piepturi, zguduie cerul. Blițurile aparatelor de fotografiat se revarsă ca o avalanșă, în timp ce Marilyn zâmbește neclintită în fața luminii orbitoare. Când se apleacă să salute fluturând din mână pe cineva din spatele mulțimii, se aud suspine din toate direcțiile. Coreenii sunt și ei inebuniti și țopăie de bucurie când le văd pe Choe Eunheui și Bae Songheui, venite să o întâmpine pe Marilyn. Îmi fac greu loc prin mulțime și, ajunsa lângă Marilyn, i le prezint pe cele două actrițe. Marilyn le salută cu entuziasm și le ia de braț. Arată și mai străină alături de cele două femei îmbrăcate în hanbok, parcă e ireală, dar atitudinea ei deschisă și prietenoasă îi face pe toți să o adore pe loc. Nu știe mai nimic despre Coreea, dar e limpede că știe o grămadă de lucruri despre oameni. Ea n-are nevoie să vorbească nici o limbă. Farmecul ei face inutile serviciile unei amărâte de inteprete ca mine. ‘ (pag. 74)
Cartea se bucură de o traducere excelentă însoțită de note de subsol semnate de Diana Yuksel. Semnalez impecabila redactare editorială și prezentarea grafică a cărții, și apreciez faptul că în acest caz, spre deosebire de alte cărți publicate în versiune română, traducerea a fost făcută direct din limba originalului, limba coreeana.
‘Eu și Marilyn’ a lui Ji-Min Lee mi-a prilejuit o primă întălnire cu literatura coreeană și în același timp cu istoria unui conflict care a fost uitat sau poate doar pus în umbră de evenimentele care l-au urmat: războiul din Vietnam, genocidurile din Cambogia și Ruanda, războaiele din Balcani cu masacrul de la Srebrenica și din păcate lista este mult mai lungă. Este o carte care are șanse să atragă multe categorii de cititori. Iubitorii de ficțiune istorică vor aprecia rigurozitatea scriitoarei față de date și detalii, cititorii care preferă intrigile de spionaj le vor găsi în abundență și totul este combinat cu o poveste de dragoste tragică. 200 de pagini de lectură pasionantă și semnificativă.
In the history of movies ‘Touch of Evil‘, the 1958 film ‘noir’ by Orson Welles played perhaps a more important role in European and especially French cinema than in American cinema. It is a story of gangsters that takes place in the border area between the USA and Mexico, a film that gathers in its cast some glorious names from at least three generations of actors, an entertainment film and that pursues commercial success, but is made with the means of master of cinema. Like many of Welles‘ other projects, ‘Touch of Evil‘ had a turbulent history. If the legend is true, the young French filmmakers Truffaut and Godard may have seen the film several times more than Welles himself, who claimed to have seen it only once. In the years following the production, the two, who had awarded to ‘Touch of Evil‘ the ‘Cahiers du Cinema’ award, were to direct their first films as independent directors and start what would be called the ‘New French Wave’. They all viewed in fact a film version edited by the big studios that was not to Welles‘ liking. Today’s viewers enjoy a version restored and re-edited in 1998 according to the director’s notes kept by Charlton Heston, the lead actor, a version considered closer to Welles‘ intentions.
The story takes place in a small border town in Texas. Today, in the age of the walls between countries, it is difficult for us to imagine that six decades ago there were such cities divided by a border marked just by the booth of a customs officer or border guard. However, the problems seem to have been about the same as today, with street violence and gangs of drug traffickers controlling the day and night lives (with all the specific vices) of the inhabitants. The rather complicated story of Mexican police officer Vargas (Charlton Heston) confronting criminals and the corrupt police led by Captain Quinlan (Orson Welles), endangering his family and especially his new American wife (Janet Leigh) could be included with minor changes in the genre of films whose action takes place on both sides of the violent border between the United States and Mexico. It can be said in fact that ‘Touch of Evil‘ inaugurated or was the first remarkable film in a series that continues to this day.
The cinematic qualities of the film are exceptional. We are dealing, as in many of Welles‘ films, with a copious portion of vertical takes, from close-ups filmed from the bottom up to car trails on the city streets that I can’t imagine how they were filmed (on location, in Venice, CA, they say!) at a time when drones did not even exist in dreams. For the first time in a movie of the big studios, the handheld camera is used in street scenes. In the following years, French directors had to make consistent use of this device on the streets of Paris. The sound recorded directly in scenes that take place in cars is also, I believe, a technical premiere. All these cinematographic tricks serve the story that flows smoothly, the film has rhythm and humour. The acting performances are just right. Heston and Leigh are of course the protagonists, but Welles steals the show in a composition role in which he added about 20 years and 30 kilograms to his not very fragile body structure through make-up. Dennis Weaver creates an extremely interesting supporting role. Marlene Dietrich is magnificent in the five key scenes in which she appears. ‘Touch of Evil‘ is one of those classic films that manages the performance of attracting and satisfying both film noir viewers and art film lovers even at over 60 years after its making.
Plecările în misiunile spațiale de astăzi nu sunt foarte diferite de plecările marinarilor în călătorii pe oceane, cu 500 de ani în urmă. Despărțirile sunt de lungă durată și întoarcerea nu este întotdeauna garantată. Literatura și cinematografia de anticipație s-au ocupat de multe ori de ceea ce se întâmplă cu familiile astronauților în timpul misiunilor. În 1999, filmul ‘Astronaut’s Wife’ (‘Soția astronautului’) o avea ca eroină principală pe soția căpitanului unei misiuni spațiale în care se întâmpla un dezastru și soarta astronauților era incertă. Criticii au cam strâmbat din nas, dar filmul s-a bucurat de succes de public, nu în mică măsură datorită prezenței pe generic a actorilor Charlize Theron și Johnny Depp. Mai recent, docu-drama biografică ‘First Man’ regizată de Damien Chazelle și lansată pe ecrane în 2018, îl avea ca erou pe Neil Armstrong, primul om care a pășit pe Lună (interpretat de Ryan Gosling), dar figura care a rămas în amintirea multor spectatori este cea a soției lui Armstrong (interpretată de Clara Foy), cea care i-a încurajat și sprijinit cariera și a trăit drama împărtășită de întreaga omenire ca pe o dramă personală. Dar dacă cele care zboară în spațiu sunt femei? Astronautele au și ele familii și, la fel ca în alte domenii, participarea femeilor în explorarea spațială pune probleme specifice. Este tema filmului francez ‘Proxima’, realizat în 2019 și lansat (mai mult pe ecranele virtuale) în lunile trecute.
Au zburat până acum în spațiu 65 de femei. Prima dintre ele a fost Valentina Tereșkova, lansată la 16 iunie 1963 cu capsula spațială Vostok 6, care a petrecut trei zile în spațiu înconjurând Pământul de 48 de ori, în cadrul unui zbor ‘solo’ cum fuseseră toate misiunile spațiale sovietice și americane până în acel moment. Misiunea primei cosmonaute sovietice a fost însă mai mult o operație de propagandă, ea nu a fost urmată de alte zboruri ale femeilor, și au trebuit să treacă aproape două decenii până când femeile au devenit o parte integrantă (rămânând însă o excepție minoritară) din programele spațiale. Programul american Apollo, de exemplu, a fost exclusiv ‘masculin’. În prezent, se află în misiune în spațiu, în Stația Spațială Internațională, două astronaute americane dintr-un echipaj de șase astronauți. Ele sunt Shannon Walker – doctor în fizica spațială și inginer de zbor al misiunii – și Kathleen Rubins, specialistă în biologie moleculară și prima femeie care a sintetizat ADN în spațiu. Fiecare dintre ele se află la a doua misiune în spațiu. Șederea lor la bordul Stației Spațiale este prevăzută să dureze șase luni.
Programele spațiale viitoare includ participarea femeilor, deși aceasta este încă minoritara. 18 femei se antrenează în prezent pentru a participa la misiunile viitoare americane, chineze și internaționale. Programul Artemis al lui NASA prevede că în 2024 unul dintre astronauții care vor ajunge pe Luna va fi o femeie. Astronautele fac parte și din programul explorării planetei Marte, spre care, după planurile actuale, primele expediții cu oameni la bord vor fi trimise înainte de sfârșitul deceniului. Într-unul dintre articolele precedente ale rubricii CHANGE.WORLD, am expus opiniile unora dintre cercetătorii care planifică viitoarele călătorii spațiale și care susțin că, din punct de vedere fiziologic și psihologic, femeile sunt cel puțin la fel de capabile, dacă nu mai capabile, ca bărbații pentru a face față misiunilor spațiale, inclusiv celor de durată. Pentru ca aceste teorii să se transforme în planuri concrete este necesară elucidarea câtorva întrebări care rămân deschise. Modelele de risc legate de sănătatea astronauților includ în această fază recomandarea ca femeile să fie expuse zborurilor doar jumătate din timpul maxim recomandat bărbaților, din cauza radiațiilor cosmice care pot crește riscurile de cancer ovarian și de sân. Pot fi acești factori de risc compensați prin medicație sau prin componente suplimentare de protecție pentru costumele spațiale și scuturile protectoare ale vehiculelor spațiale? Deja costumele spațiale și utilități cum sunt toaletele de pe Stația Spațială sunt dotate cu adaptări speciale pentru astronaute. Care sunt efectele călătoriei în spațiu asupra fertilității? Până acum, în condițiile în care călătoriile spațiale durau cel mult câteva luni, nu au fost înregistrate probleme, multe dintre astronaute dând naștere unor copii sănătoși la câțiva ani după misiunile respective. Nicio astronaută nu a zburat încă fiind gravidă, dar și acest aspect va trebui cercetat în anii și deceniile următoare, mai ales dacă vor fi concepute planuri de colonizare pentru Marte și pentru alte planete. Problemele deci nu lipsesc, nici cele fiziologice, nici cele psihologice.
(sursa imaginii: imdb.com/title/tt7374926/)
Filmul regizat de Alice Winocour se ocupă de perioada de câteva luni dintre momentul în care eroina principală, astronauta Sarah Loreau (interpretată de Eva Green) este anunțată că va face parte din misiunea ‘Proxima’ și ziua în care are loc lansarea. Regizoarea franceză, născută în 1976 la Paris, se află la al treilea său film de lung metraj. Cele doua filme precedente se ocupau de relațiile complexe dintre un neurolog celebru și pacienta sa (‘Augustine’) și de un caz de post-traumă (‘Maryland’). Nu este deci surprinzător că aspectele psihologice ale pregătirilor astronauților și astronautelor se află în centrul atenției în acest film. Misiunea are ca țintă planeta Marte și va dura cel puțin un an. Un an de despărțire este o perioadă îndelungată pentru o mamă care își creste singura fetiță de opt ani. Soțul ei, cercetător (la sol) în cadrul programelor spațiale, va prelua rolul de părinte, dar presiunea psihologică se adaugă antrenamentelor fizice intense prin care va trece Sarah. Este evident că bariera pe care o femeie trebuie să o treacă pentru a-și vedea îndeplinit visul de a deveni astronaută este dublă, dar este această situație diferită de cea în care se află, în lumea noastră competitivă de astăzi, orice femeie care dorește să urmeze o carieră care solicită timp și energie aproape complet dedicate profesiei? Misoginismul și lipsa de încredere în capacitățile femeilor este întruchipată de personajul comandantului american al misiunii, jucat în film de cunoscutul actor Matt Dillon. Legătura dintre mamă și fiică este cea care domină filmul, legătură redată cu sensibilitate și discreție prin jocul actoricesc bine controlat al Evei Green și al fetiței care în film se numește se numește Stella (nume și el, desigur, simbolic) și în realitate Zelie Boulant. Melodrama nu este complet evitată, dar ea este bine temperată.
(sursa imaginii: filmlinc.org/films/proxima/)
Pentru a descrie în mod realist și veridic antrenamentele astronauților și pregătirile științifice și logistice care asigură succesul viitoarelor misiuni, echipa care a filmat ‘Proxima’ a primit aprobarea de a filma la fața locului în câteva dintre instituțiile în care au loc asemenea activități: Centrul european de antrenament al astronauților de la Koln, Centrul rusesc de antrenament al cosmonauților care poartă numele lui Iuri Gagarin, și în final cosmodromul de la Baikonur. Multe dintre dispozitivele de antrenament văzute în film sunt autentice sau replici suficient de exacte ale echipamentelor folosite în realitate. Este unul dintre motivele pentru care ‘Proxima’ este în același timp și spectaculos, și foarte realist și credibil din punct de vedere vizual, iar realizatorii săi nu au fost nevoiți să recurgă la multe efecte speciale. Încă un aspect care merită să fie subliniat este cel poliglot al filmului. Thomas, soțul Sarei și tatăl Stellei este german și părinții își educă fetița bilingv. Echipajul misiunii Proxima este compus dintr-un american, un ucrainian și o franțuzoaică. Antrenamentele au loc în Germania și în Rusia. Eva Green vorbește fluent cel puțin patru limbi în acest film, dar această versatilitate în comunicare este înnăscută pentru actriță evreică, a cărei mamă (faimoasa actriță Marlene Jobert) era născută în Algeria, tatăl are ascendențe bretone și suedeze, ea însăși fiind educata la Universitatea Americană din Paris și trăind o parte din tinerețea ei la Londra și în Irlanda. Pentru cei care se întreabă ce limbă se vorbește pe Stația Spațială Internațională care, depinzând de moment, poate fi un Babilon cosmic, răspunsul este că toate comenzile și comunicațiile cu centrul de comandă au loc în limba engleză. Flexibilitatea multi-lingvistică a filmului transmite totuși un mesaj de cooperare internațională, în spiritul programelor internaționale și atât de necesară în perioadele de tensiune și confruntare cu pericole și amenințări care sunt indiferente la frontiere.
(sursa imaginii: filmlinc.org/films/proxima/)
Într-una dintre multele scene memorabile ale filmului, Sarah ajunge la Baikonur, la hotelul unde cosmonauții sovietici și ruși și, mai recent, astronauții din toată lumea lansați de la această bază locuiau și locuiesc în ultimele săptămâni înainte de lansări. Pe coridoarele hotelului, sunt agățate portretele cosmonauților care și-au petrecut aici ultimele nopți dinaintea zborurilor spre stele. Se oprește într-un salut mut în fața fotografiei Valentinei Tereșkova. În 1963, când a fost lansata de Uniunea Sovietica, aceasta avea 26 de ani, și ea a rămas până astăzi cea mai tânără femeie care a zburat vreodată în spațiu. Un an mai târziu avea să se căsătorească cu un coleg cosmonaut la o festivitate la Kremlin, oficiată de nimeni altul decât de Nikita Hrușciov. A avut și ea o fiică unică, precum Sarah, dar căsnicia ei s-a destrămat și ea. Cea care fusese înainte de zborul în spațiu o simplă țesătoare într-o fabrică (deh, origine sănătoasă) și-a continuat studiile și a absolvit Academia de Inginerie Spațială Jukovski. Programul spațial sovietic fusese însă serios redus și visul de a reveni în cosmos nu a putut să și-l împlinească. A fost instructor pentru alți viitori candidați (și, probabil, și candidate) la zboruri spațiale și apoi a intrat în politică. Și astăzi, la 83 de ani, este deputată în Parlamentul Rusiei din partea partidului lui Putin. Care va fi destinul eroinei din ‘Proxima’? Filmul se încheie cu lansarea misiunii, dar vă recomand să nu plecați înainte de derularea creditelor, care includ un omagiu femeilor care au învins gravitația și prejudecățile și au devenit astronaute. ‘Proxima’ este poveste ‘micro’ a legăturii dintre o mamă și fiica sa pe un fundal ‘macro’, cel al programului de explorare spațială. Examinând durerea despărțirii și conflictul dintre viața profesională și cea privată dintr-o perspectivă feministă, filmul conține un mesaj care va vorbi cu siguranță oricărei mame care s-a luptat cu conflictul dintre urmărirea propriilor sale visuri și cerințele impuse de maternitate. Imaginea care are mari șanse să rămână întipărită în mințile spectatorilor filmului este cea a fetiței Stella fascinată de nava spațială care îi va purta pe astronauți spre astre. Visul va fi transmis generațiilor următoare.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Director and co-writer Serge Bozon started from the famous novella by Robert Louis Stevenson to make in 2017 ‘Madame Hyde‘ a feminine version of the story, transferred into a school in 21st century France. Starring Isabelle Huppert, one of the best French actresses of the last decades and one of my preferred actresses. Supporting roles are played by Romain Duris and José Garcia, two of the most charming and talented French actors. So many premises seem to have been gathered for ‘Madame Hyde‘ to be a good film adored by the public. Can this project fail? What can go wrong? Almost everything, this is my surprise answer after watching this movie.
Marie Gequil (Isabelle Huppert) is a high school physics teacher. Despite her good intentions, she fails pedagogically: she loses control of the class and does not capture the interest of her undisciplined students, the only two girls in the ‘technology’ class complain about her to the pedagogical council, and the school principal (Romain Duris) does not seem to appreciate her efforts or pedagogical methods. Things don’t seem to be going well at home either, her marriage without children is buried under boredom, and her musician and unemployed husband (José Garcia) is only capable to encourage her with unnecessary advice. Only an accident in the laboratory that she strictly guards off limits for students can change something. And the accident happens. Hit (literally) by lightning the mediocre teacher turns into an inspirational model by day and a dangerous and (literally again) electrifying being at night. The good deeds of the day change for the better the fate of Malik (Adda Senani) a disabled student and even the class starts to pay attention to her. However, what happens at night is sinister. Will Jekyll pay for Hyde’s deeds, as we know from the well-known story?
I confess that this strange version of the theme created by Robert Louis Stevenson puzzled me. It’s one of those movies where most viewers’ ratings split into 10s to 1s. I’m undecided somewhere in the middle with my own rating. Loved some parts, hated many others. Jekyll and Hyde, right? Almost all details are the other way around, far too many to be unintentional: the gender swapping of the hero who has become a heroine; unconventional approach to hot social issues such as social integration in disadvantaged neighbourhoods, indiscipline of high school students, rigidity of the pedagogical system; the seemingly clumsy, perhaps parodic, interpretations of Duris and Garcia; intentionally simplistic special effects emphasising that the sci-fi theme is just a pretext; the cinematography with many blurred sequences with very visible red inserts. Isabelle Huppert plays a very different role from the ones we are used to, and the state of permanent confusion in which the heroine finds herself was transmitted to me as a spectator. This mixture of sci-fi, horror, social film, inspired teacher, etc. genres is sprinkled with interesting ideas, some original, but the story is full of holes and lapses. Director Serge Bozon refuses, willingly or unwillingly, to bring a coherent cinematic narrative to the screen. ‘Madame Hyde‘ is without a doubt one of the most bizarre screen adaptations of the Jekyll / Hyde theme I’ve ever seen.
Israeli television surprises and succeeds again with ‘Rehearsals‘ (‘Chazarot‘ in Hebrew), another series that has a chance to be an international success (after the success at home) and turn into a ‘formula’ to be exported and re-located in other parts of the world. But this time it’s not about war stories and the heroes are not agents of the Mossad or other Israeli security services, but a couple of young people who just broke up after writing a play about the relationship between them, and which then is turned it into a performance on the stage of a theatre. And to make the story of the series even more interesting, ‘Chazarot‘ is written and acted by the couple in the staged story. Tzutz and Tzutz, or Iris and Tomer, or Noa Koller and Erez Drigues are the writers, actors and heroes of the play whose rehearsals are the subject of the series ‘Rehearsals‘. Theatre in theatre in television series – here is a formula that can not fail at a time when some television viewers are terribly longing for theatre performances, and the rest of them want to see smart and interesting romantic comedies.
The ten episodes of the first season describe the path of the play from the moment of the first audition-reading to the premiere, in parallel with the evolution of the relationship between Iris and Tomer (she is the playwright, he is the stage director) who split at the end of the first episode after living together for several years. It is clear that much of the show’s charm is based on the chemistry (or anti-chemistry) between the two protagonists and the (highly publicised) fact that Noa Koler and Erez Drigues were indeed a couple sometime in the past, which contributed to the increased interest of Israeli spectators. But just as interesting are the characters of the actors who play them on stage. Agam Rudberg is a young and immensely talented actress, who adds another formidable role to a series of performances on stage and on the big and small screens that have made her a leader of her generation of actresses and actors. Itay Turgeman matches her by completing the image of a couple of young actors who are intoxicated by the status of stars that they acquired and face the ambitions and insecurities specific to them and the generation they belong to. Other formidable roles are played by Evgenia Dodina as the director of the theatre and Shmil Ben Ari as the star / sacred monster of the stage, cabotine and scared of the advancing age. As I mentioned sacred monsters, it is worth mentioning Gila Almagor who appears in a single episode but in what role, that of a minister of culture who seems to be a synthesis of all politicians who have held this position for the last 25 years.
‘Chazarot‘ conquered the Israeli audiences through spiritual dialogues, comic rhythm and tasteful elements of satire, a dose of well-tempered romance, and the performances of actors who each performed memorable roles and did not try in any way or moment to capture the screen just for them. The series managed to keep the interest throughout the ten episodes, avoiding repetitions and the feeling of excessive prolongation of the story. The sincerity of the approach and the love for theatre radiated from each episode. I am very curious how and if ‘Chazarot‘ will succeed abroad and if the second season (announced at the end of the first and after its success) will bring enough new things to keep the interest and sympathy of the home audiences.
Nicolas Roeg‘s 1976 film ‘The Man Who Fell to Earth‘ is probably one of the highlights of David Bowie‘s acting career, but it’s not the only reason this film deserves to be seen 45 years after its release. The English director was a special figure in the film-making landscape of the time and his film brings together the science fiction genre with the pop culture (love and rock’n’roll included) of the 70’s. With a solid training in the industry, Roeg was part of the technical team and cameraman in movies like ‘Doctor Zhivago‘, ‘Lawrence of Arabia‘ and ‘Casino Royale ‘ and later embark on a career as a film director during which he made a few films that can be defined as unusual, each in its own way. In ‘The Man Who Fell to Earth‘ he casts David Bowie, another science fiction enthusiast, but it is not the first film in which Roeg cast a rock star. It was preceded by ‘Performance‘ from 1970 in which Mick Jagger appeared. ‘The Man Who Fell to Earth‘ seen today is much more than an aliens movie, it is also a reflection of the culture and cultural landscape of the time, a film which is a little anarchist, a little strange and very interesting.
Thomas Jerome Newton (David Bowie) is an alien who arrives after a forced landing on Earth in New Mexico. His civilisation is advanced enough to have already visited Earth (‘we have all been visited’) and to have observed it well enough to speak English with a British accent. Several patents of some fundamental technological inventions quickly turn him into a great tycoon, but his real goal is to build a spaceship to transport water to his planet and species that are suffering because a terrible drought. Despite being technologically savvy and able to watch ten television screens with different programming simultaneously (aliens are passionate about television, as we know from other movies) Newton is naive about the earthly secrets of sex and alcohol. The meeting with Mary-Lou (Candy Clark) will fix these gaps in education, but will also give birth to a troubled inter-galactic relationship. Contact with a few large corporate sharks and shadowish government agents will make his stay on Earth a culture shock and an experience with unexpected consequences for everyone.
https://www.youtube.com/watch?v=KTyCWXWW8dM
Fans of rigorous science fiction have plenty of reasons for dissatisfaction with the story of this film. It has dozens of ‘holes’ and the continuity does not seem to have been at all in the attention of the screenwriter and the director. There is no indication of the passage of time in the film, although the aging of those around Newton indicates a different rhythm of time for the two civilizations. The point of view of the story is that of the alien, strong in knowledge and later rich in wealth, but vulnerable because of the fate of his race and especially because of loneliness. However, the scientific pretext should not be scrutinised more than we do with a rock music video. The charm and intensity of the film are based on its visual qualities and on the acting of David Bowie to whom the role fits perfectly physically and psychologically. (Bowie doesn’t sing, but the soundtrack enjoys the participation of musicians like John Phillips and Mick Taylor). Years later, the mega-star singer and actor would confess that he was under the influence of drugs most of the time this film was shot – quite a short time, by the way, three months of filming in New Mexico and in studios in England, followed however by nine months of editing. The culture shock in the story (which is based on a novel with autobiographical elements by Walter Tevis) was doubled by the culture shock between the fantasy world filled with excesses of the ’70s pop art and the technological fantasies of the science-fiction genre. The result is a fascinating and unusual film, as the experience of the meeting of two worlds may be.
În prefața volumului ‘Nu sunt eu’ apărut în 2020 la Editura Litera, Maia Morgenstern ne avertizează că avem în față un volum cu conținut secret, unul dintre acele jurnale personale sau oracole cândva la modă în care sunt înregistrate gânduri intime și opinii împărtășite prietenilor apropiați cu sinceritatea și cu candoarea tinereții. Actrița apreciată și iubită ne recomanda să-i punem la păstrare cartea și să o citim poate mai târziu, iar daca o facem să fie lectura una pe sărite, căci ordinea cronologică a punerii pe hârtie a gândurilor nu contează. Mărturisesc că nu am fost capabil să respect prima rugăminte a autoarei și am început să citesc cartea la scurtă vreme după ce pachetul trimis din România spre Israel a traversat mările și a ajuns la mine. Dorința de a pătrunde cât mai repede în universul artistei pe care o admir și curiozitatea de a-i citi scrisele amplificată de cele câteva fragmente apărute în avanpremiera pe Facebook au fost prea puternice. În schimb, dacă lectura mea nu a fost chiar pe sărite, pot încerca să scriu de această dată o recenzie mai nestructurată. Parafrazând-o pe autoare, puteți citi și paragrafele acestei recenzii în ce ordine doriți, sunt mai degrabă note și impresii de lectură, poate și reacții emoționale mai degrabă decât o analiză detaliată, cum încerc să fac de obicei.
Este vorba despre un jurnal personal, majoritatea însemnărilor acoperind perioada dintre 2016 și 2019. Nu este un jurnal complet și detaliat. Poate că însemnările înseși au fost făcute cu intermitențe, poate că au fost selectate doar unele dintre ele. Lipsesc aproape cu desăvârșire însemnările cu caracter intim și amatorii de cancanuri riscă să fie dezamăgiți. Nici activitățile de zi cu zi nu sunt consemnate cu rigurozitate – de exemplu vizita în Israel din aprilie 2019 și întâlnirea memorabilă cu publicul israelian cu ocazia evenimentului dedicat Pesah-ului la care am asistat la filiala din Tel Aviv a Institutului Cultural Român nu sunt menționate de loc. În schimb cartea este presărată cu numeroase amintiri, populată de figurile unor oameni care au fost dragi și importanți autoarei. Prezentul este un trecut continuu.
Nestructurat deci, iată câteva subiecte și repere importante care revin în carte:
Evreitatea. Numele cărții este inspirat dintr-un incident, unul dintre cele care apar în biografia aproape a oricărui copil evreu născut și școlit în România. Propoziția ‘Nu sunt eu’ era o reacție de apărare a unei fetițe confruntate cu hidoșenia antisemitismului venit tocmai din partea unei persoane care ar fi trebui să o educe și să o protejeze, cu cuvintele grele și injurioase pe care nu le auzise niciodată acasă, cu ura și discriminarea pentru o vină imaginară despre care nu avea cum să fie conștientă. Tot ceea ce a făcut mai târziu Maia Morgenstern însă respinge disimularea și negarea identității, este dimpotrivă atitudinea unui cetățean și artist demn, care a ales un drum și un loc în care să-și exprime evreitatea.
Holocaustul. Evenimentul abisal al istoriei secolului 20 și al istoriei în general este pentru mulți dintre noi și istorie de familie. Maia îi evocă în jurnal pe bunicul Aaron Morgenstern, dispărut într-o zi fară urmă, pe care bunica l-a așteptat până în ultima zi a vieții ei și pe unchiul dispărut și el timp de doi ani în lagărele din Ucraina fară ca familia să știe ceva despre soarta lui (ceva asemănător s-a întâmplat și în familia mea, chiar cu tatăl meu), relatează despre filmările intre gardurile cu sârmă ghimpată de la Auschwitz, scrie despre Holocaustul care se repetă la teatru pentru ca Holocaustul să nu se repete.
Politica românească. Nu pare să o preocupe prea mult. Doar doua bobârnace bine țintite în toată cartea (unul dintre ele prin intermediul lui Cehov).
Crezul personal și profesional. Aici prefer să-i dau cuvântul:
‘… nu mai vreau să fiu soldat. Am îmbătrânit, desigur. Cred că nu mai vreau să mă înregimentez niciunde. Cred că nu mai vreau să fiu soldat căci nu vreau să primesc solda. Asta înseamnă, de fapt, a fi soldat. Cineva care se aliniază, se înregimentează, se luptă, acceptă niste reguli pe care nu le discută. Crede sau nu, treaba lui. În orice caz, primește solda. Ei bine, nu vreau să mă înrolez în nici o armată. Nu vreau să fiu soldat, să devin soldat, să primesc soldă de la nimeni. Deloc. Vreau să-mi căștig existența ca un profesionsit, căci acesta este profesionistul, unul care trăiește din munca lui, din ceea ce face. Așa m-au învățat pe mine școlile astea înalte la care am fost.’ (pag. 14-15)
Părinții. Aș putea spune că ei, alături de Maia, desigur, sunt eroii acestei cărți și eroi principali ai vieții Maiei. Ajungem, cred, la sfârșitul lecturii să-i cunoaștem pe Dusea – Usher Morgenstern și pe Ara – Sara Morgenstern născută Rappaport, să-i respectăm și să-i iubim pentru că au crescut-o pe Maia Morgenstern așa cum o știm. S-a despărțit de ei de un număr de ani, dar ei revin, îi vorbesc, o sfătuiesc, uneori îi răspund la întrebări. Tatăl, comunist din convingere și om drept, exclus din partid și din profesie, internat și persecutat toată viață pentru că nu a renunțat la a spune adevărul, ateu dar educându-și copilul în cele mai frumoase pilde ale tradiției și eticii evreiești.. Mama, matematiciană care ar fi putut face o carieră strălucită, reprofilată spre noile tehnologii ale informaticii la vârsta când alte colege de generație începeau să se gândească la pensionare, spulberând teama de matematică din mintea fetiței ‘umaniste’, dar mai ales fiind alături de ea oricând. Supraviețuitori ai unei generații a căror copilărie și tinerețe au fost traumatizate de Holocaust, ajunși părinți dintr-o generație în care numărul de copii din majoritatea familiilor se subțiase la unul sau una, încercând să-i crească fericiți și buni în pofida presiunilor și a urâțeniei din jur.
Bucurestiul. Et în Arcadia … Și eu îmi amintesc zgomotul castanelor cazând din copaci în Cișmigiu.
Sărbătorile. Viață evreiasca este marcată de sărbători, la fel și cartea Maiei. Pentru cei care trăim în Israel sărbătorile sunt momente de sincronizare cu societatea, cu familia, cu întreaga lume din jur. Maia mi-a amintit cum sunt ele trăite, altfel, în Diaspora, cum asocierile senzitive se împletesc cu semnificațiile și cu definirea identitară. Și din nou, nostalgie, multa nostalgie.
Israelul. În familia Maiei, în generația părinților ei a avut loc o scindare care era frecventă în majoritatea familiilor evreiești intre cei care ‘plecaseră’ și cei care ‘rămăseseră’, deocamdată sau pentru totdeauna. În familia Maiei cei care au plecat au fost bunicii materni și o mătușă. Discutau părinții despre ‘plecare’? Daca da, Maia nu ne povestește. Bunica revenea din când în când în vizite. Dar mai ales veneau pachetele, scrisorile și fotografiile, cele prin care ceva din lumina, căldura și dulceața Israelului ajungea și la ea:
‘Ei au plecat în Israel pe când eram doar un copil de cinci ani. Mi-era dor de ei. Pentru că mă iubeau și mă alintau. Ne scriau adesea. Așteptam cu emoție și bucurie vești de la bunici … Priveam plicurile subțiri – par avion – și încercam să ghicesc ce vești-povești ascund paginile și mai subțiri, aproape ca foita de țigară (zicea mama!) acoperite cu scris mărunt și îngrijit … Dar mai ales, așteptam cu sufletul la gură fotografiile. Fotografiile bunicilor, lumina ce se desprindea parcă din poze și inunda întreaga noastră casă. Așa o lumină caldă, pură, parfum de iubire și fructe coapte. O lumină cu gust de miere și speranță. Scrisorile bunicilor se terminau întotdeauna cu urarea “Pace! Pace vouă! Shalom Alehem!”. Și începeau tot așa: “Fiți binecuvântați!” Și mai așteptam, tot cu sufletul la gură – gura căscată de curiozitate și de poftă -, pachetele. … Printre ramurile de măslini sau jurnale, eu căutam curmalele. Curmale dulci, și bune, și uriașe. Ca mierea, sub o crustă sfărâmicioasă. Cu sâmbure, ca o corabie. Cel mai mult îmi plăceau curmalele. Mi se părea că au strâns tot soarele, și toată căldura, și toată speranța, și toată dragostea, și toată dulceață din lume. Curmalele din Israel. Le lăsam să se topească în gură … Și mi se părea că toată spaima, și grija, și frica au dispărut pentru totdeauna. Curmale din Israel. Pace și dragoste.’ (pag. 162-163)
Teatrul. Profesie, pasiune, viață. Împărtășirea bucuriei că Teatrului Evreiesc de Stat, teatrul în care și-a început cariera și pe care îl conduce de câțiva ani a fost omagiat cu o înaltă distincție sau și-a serbat o frumoasă aniversare. Relatări despre spectacole dragi (‘Lola Blau’, ‘La ordin, Fuhrer!’, ‘Empire’). Experiența germana. Clădirea TES în mijlocul unui cartier care dispare, rămas ca o bornă a amintirilor. Și o discuție care nu s-a încheiat, desigur, despre vitalitatea teatrului evreiesc, despre locul său în cultura româna și cea evreiasca, întrebarea dacă teatru evreiesc egal (sau nu) teatru idiș. O discuție pe care dacă am purta-o în cuvinte nu am fi probabil complet de acord, dar în care argumentul vitalității este însăși TES și spectacolele sale.
Oare spectacolul bazat pe ‘Iuda’ lui Amos Oz, ultima sa carte, o dramatizare trimisă spre citire autorului dar care nu a apucat să revină, a văzut lumina scenei? Sau o va vedea în curând?
Idiș. O alta discuție pe care daca am purta-o în cuvinte nu am fi probabil de acord. Emoționantul punct de vedere al Maiei Morgenstern nu poate să nu fie menționat:
‘Limba cu sunet de cântec de leagăn și aroma de honeileicheh. Turta cu miere. Limba șoaptelor. Să nu înțeleagă copiii când se ceartă părinții. Limba cu gust de sare: Lacrimile ce însoțeau fiecare scrisoare trimisă de departe. Limba foșnitoare ca paginile – multe – de scrisori scrise mărunt, de la dreapta spre stânga. Și fotografii, să nu uitați să trimiteți fotografii, kinderlech!’(pag. 128-129)
Caragiale. Pe la 11-12 ani seriosul ei tată îi impune Maiei lectura pieselor de teatru ale lui Caragiale. După două săptămâni verdictul – Maia citise piesa ca pe o tragedie avându-l ca erou și victimă pe bietul Cațavencu, înșelat, umilit și mințit. Eu aștept versiunea scenică în regia Maiei.
Patimile. Poate cel mai controversat episod din cariera Maiei Morgenstern. Film controversat, regizor controversat, identitate și identificare controversată. Multe întrebări, unele acuzatoare, altele malițioase. Și un răspuns superb.
‘Odată, în timpul unei conferințe de presă, un jurnalist, o persoană de culoare, m-a întrebat:
– Crezi că Iisus e fiul lui Dumnezeu?
Știam ce va urma. Daca voi răspunde “Da. Cred” e rău. Pentru că sunt evreică. Daca răspund “Nu. Nu cred” e rău. Pentru că jucasem în filmul “The Passion of Christ”. Atunci, m-am uitat și eu așa, în ochii jurnalistului, și i-am zis:
– Oare nu suntem cu toții copiii lui Dumnezeu?’ (pag. 69)
Mai am și eu multe întrebări. Nu stiu dacă voi ajunge vreodată să o cunosc personal pe Maia Morgenstern, nu știu dacă voi avea îndrăzneala să-i pun întrebări, nu știu daca îmi vă răspunde. Deocamdată mă mulțumesc cu portretul ei așa cum mi-l pot imagina din cartea aceasta și din spectacolele și filmele în care am văzut-o jucând. Ceea ce primim ca cititori din această carte este un portret parțial, în care multe detalii rămân în umbră. Nici jurnalele cele mai intime nu pot cuprinde toate secretele. Daca ar fi să aleg ilustrația coperții acestei cărți, aș fi folosit tot aceeași frumoasa fotografie a Maiei la 18 ani ca volumul editurii Litera, dar aș fi descompus-o în piese de puzzle și aș fi recompus-o, însă parțial. Poate că într-o viitoare carte se vor adăuga piese. A o însoți și a o cunoaște, atât cât a lăsat să se dezvăluie în lectura acestui jurnal, a fost o delectare.
It is impossible to judge a film like ‘The Glorias‘ (2020) by director Julie Taymor outside its political context. I think that neither the heroine of this biopic – journalist, editor and feminist activist Gloria Steinem – nor the film’s director would enjoy an apolitical assessment, because the film, the book that inspired it, and the biography on screen are all imbued with politics. And yet ‘The Glorias‘ has many cinematic qualities, it has an interesting structure based on an original idea, it is also a well-made film from a visual point of view, which probably does not surprise those who remember that one of Julie Taymor‘s previous films it was ‘Frida‘. In addition, the film has a few surprises in store for viewers.
Director and co-writer (along with Sarah Ruhl) Julie Taymor manages to avoid the linearity and banalities that often dominate biographical films by bringing the four actresses who play Gloria Steinem in four different phases of life (childhood, adolescence, youth, maturity) in a metaphorical Greyhound bus that crosses the endless roads of America or maybe the roads of the heroine’s life. The permanent on the road state is inherited by the heroine from her father played by Timothy Hutton in an emotional composition role, of a wandering salesman, permanent combiner and eternal dreamer. I liked the idea of the bus that turns the movie into a symbolic road movie. How many of us have wondered in childhood or youth what we will achieve and what we will look like in the future? How many of us later wished not to rebuke our younger selves for the mistakes of youth or advise how to avoid them? The formula worked well in my opinion, and emphasised without moralising the various stages of the heroine’s journey, from the economically insecure childhood, through the adolescence in which she was confronted with her mother’s illness and the first encounters with racial and gender injustices and inequalities, the youth and finding the way to the journalistic profession, until the maturity with the political commitment to the gender equality movement and the founding the “Ms.” magazine. Gloria Steinem‘s life was sprinkled with questions, hesitations and mistakes, but melodrama or the use of off-screen text are avoided by the use of dialogues between the four actresses or through simple gestures of solidarity over time. However, the impression of running away from controversy could not be avoided. Some publicly questioned episodes of Gloria Steinem‘s career are skipped, while aspects of her personal life are mentioned only discreetly.
‘The Glorias‘ looks good visually as well. Docu-drama style dominates but there are also seamlessly inserted documentary sequences, as well as short fantasy inserts using music and animation, which break the rhythm and give the impression of interesting and diverse film making. The two actresses who play Gloria Steinem at an older age – Alicia Vikander and Julianne Moore – manage solid creations. Among the many supporting roles, it is worth mentioning the appearances of Bette Midler and Lorraine Toussaint in juicy and inspired interpretations of real characters from the history of the feminist movement. ‘The Glorias‘ is a feminist film that describes the biography of an engaged personality, but manages to do so in a way that avoids rhetorics. Gloria Steinem had the chance for the ideas she campaigned for to become mainstream, at least for one side of the American political class. The same thing happens with the movie. As the film’s heroine found in the magazine she founded the means of commercial expression of her ideas, director Julie Taymor transposed on the screen the memoir of the journalist and political activist into an almost mainstream film, with the participation of several well-known Hollywood stars. Let’s see how the public responds.
