CHANGE.WORLD: Pictorul iluminismului englez

Posted on December 7, 2020 by admin

Există artiști care reprezintă și simbolizează epocile în care au trăit. Asociem Italia secolului 16 cu operele lui Leonard, Rafael și Michelangelo, Spania de la cumpăna secolelor 18 și 19 cu Goya, sau Franța ultimelor decenii ale secolului 19 cu pictorii școlii impresioniste. Joseph Wright din Derby este, poate, un nume mai puțin celebru în istoria artei, contemporanii și compatrioții săi Thomas Gainsborough și Joshua Reynolds fiind cotați mai bine. O parte din opera sa însă este extrem de reprezentativă pentru perioada în care a trăit, a doua jumătate a secolului al 18-lea, surprinzând un moment din istoria cunoașterii când știința se desprindea de filosofie și de magie, și devenea noua religie a unei societăți materialiste și a unei economii bazate pe industrializare. A fost pictorul potrivit pentru epoca și țara în carea începea loc aceasta revoluție – Anglia.

(sursa imagine cover: artsandculture.google.com/asset/self-portrait-joseph-wright-of-derby/dAHoypIzxT84Ug)

Joseph Wright a trăit intre 1734 și 1797. S-a născut, a trăit și a creat în cea mai mare parte a vieții sale în orașul Derby, din centrul Angliei, unde a și murit. Era cunoscut ca ‘Joseph Wright din Derby’ în timpul vieții, deoarece mai exista un alt artist cu același nume care însă a fost uitat de istorie. A studiat timp de doi ani la Londra cu Thomas Hudson, care era și profesorul lui Joshua Reynolds. Acestei perioade i se datorează formația sa clasică, tehnica sigură, și în special stăpânirea perfecta a clar-obscurului căruia îi poate fi considerat ca fiind unul dintre maeștri în arta secolului 18. Contrastele dramatice între lumina artificială, umbre și întuneric sunt caracteristice lucrărilor sale de interior, multe dintre ele dedicate științei, medicinei, începuturilor industrializării. Opera sa însă nu s-a rezumat la aceste teme. Dimpotrivă, a fost un pictor destul de prolific, cunoscut în epocă și pentru peisaje și portrete, participant la expozițiile și prezent în saloanele Societății Artiștilor și ale Academiei Regale de Arte. La fel ca Rembrandt, s-a pictat și pe sine însuși la intervale regulate de timp, așa încât avem astăzi numeroase autoportrete care expun evoluția fizionomiei și a stărilor sale sufletești de-a lungul vieții. Din autoportretul care ni-l înfățișează în tinerețe, pictat intre 1765 și 1768 și care se afla la Galeria Națională a statului Victoria din Melbourne, ne privește un tânăr elegant, inteligent, încrezător în sine, cu o privire care învăluie și cercetează lumea din jur și pe cei care o populează.

(sursa imaginii: en.wikipedia.org/wiki/Joseph_Wright_of_Derby#/media/File:Joseph_Wright_of_Derby_The_Alchemist.jpg)

A doua jumătate a secolului al 18-lea a fost pentru Marea Britanie o perioadă de consolidare și expansiune. După secole de frământări sociale, conflicte interne, războaie civile și crize constituționale, Anglia a cunoscut după 1714, sub casa de Hanovra, aproape un secol de stabilizare a monarhiei, reconstrucție internă și expansiune treptată a imperiului. Pierderea unei părți a coloniilor din America de Nord a fost compensată de expansiunea economică, urmată de creșterea influenței politice în Asia și de descoperirea și colonizarea Australiei și a Noii Zeelande. După începutul secolului 18, insulele britanice nu aveau să mai cunoască războaie, toate conflictele în care a fost angrenat imperiul având loc peste mări. Se înființează și se consolidează instituțiile academice, se dezvoltă universitățile, cluburile și societățile unde au loc cercetări, conferințe și dezbateri pe teme științifice. O astfel de societate era Societatea Lunară din Birmingham, care număra printre membrii sai pe Erasmus Darwin, bunicul lui Charles Darwin și medicul personal și prietenul lui Joseph Wright. Filosofi, oameni de știință, industriași se adunau în aceste societăți pentru a schimba informații, a înțelege lumea din jur, a îndruma activitățile economice și de educație. Lucrările semnificative ale lui Wright reflectă această efervescență intelectuală organizată, uneori în mod realist, alteori cu o mai importantă încărcătură simbolică. ‘Alchimistul’, creată în 1771 și care se afla expusă la Muzeul și Galeria de Artă din Derby, este una dintre aceste lucrări. Titlul complet al picturii poate fi tradus ca ‘Alchimistul în căutarea pietrei filosofale, descoperă fosforul, și se roagă pentru succesul lucrării sale, așa cum era obiceiul Vechilor Astrologi Chimiști’. Încă din titlul lucrării poate fi sesizată plasarea subiectului într-un spațiu istoric-alegoric, și despărțirea dintre știință și credință. Alchimistul semi-îngenunchiat se roagă într-o atitudine specifică sfinților din picturile baroce, dar practica este definită ca istorică, iar celelalte două personaje, probabil asistenții alchimistului, nu participă la ceremonial, ci sunt concentrați asupra experienței și asupra lor înșiși. Globul pământesc și cărțile sau manuscrisele de pe etajeră localizează scena în vremea Renașterii, după 1500. Forța interioară este credința, dar sursa puterii și a cunoașterii este știința.

(sursa imaginii: khanacademy.org/humanities/ap-art-history/later-europe-and-americas/enlightenment-revolution/a/wright-of-derby-a-philosopher-lecturing-on-the-orrery)

Atmosfera întâlnirilor societăților științifice este reflectată și în tabloul ‘Un filosof conferențiind în planetariu (în care o lampă ține locul soarelui)’ realizat ceva mai devreme, între 1763 și 1765, care se află la același muzeu din Derby. De observat în primul rând rolul filosofului, care aici poate fi un nume generic pentru cercetătorul renascentist al universului înainte de specializarea în discipline ale cunoașterii. Oaspetele, un conferențiar cum vor fi fost mulți dintre cei care vizitau orașe ca Derby sau Birmingham, s-a oprit pentru un moment din vorbit, dând răgaz celuilalt bărbat să-i înregistreze în scris cuvintele. Doi copii, băieți, par mai interesați să se joace. O fată adolescentă, cu brațele sprijinite pe mașină, văzută din spate, contemplează liniștit. Un tânăr își protejează ochii de strălucirea luminii emanate din centru și o tânără se uită fascinată, fără să clipească. Între conferențiar și celelalte personaje există o relație ca între un mesager și apostolii săi. Atitudinile sunt asemănătoare cu cele din picturile lui Caravaggio realizate cu un secol și jumătate în urmă, doar că locul revelației religioase a fost luat de cunoașterea științifică. Magie poate? În orice caz știința devine doctrina magică.

(sursa imaginii: commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=3751913)

Una dintre lucrările cele mai celebre ale lui Joseph Wright se găsește la National Gallery din Londra. Este vorba despre ‘O experiență cu o pasăre în pompa de aer’. Astăzi, acest gen de experiențe ar atrage critici justificate din partea societăților care protejează animalele. Pompa de aer fusese inventată în 1650, la Magdeburg, de Otto von Guericke. Câțiva ani mai târziu, Robert Boyle a început să construiască asemenea mașinării în Anglia, ele devenind aparate curente în laboratoare și universități, pentru a demonstra caracteristicile fizice ale vidului, dar și comportamentul animalelor supuse unor asemenea experiențe. Acesta este subiectul dramaticului tablou pictat de Joseph Wright în 1768. O conferință științifică folosește ca material didactic o astfel de pompă în care se află o biată pasăre identificata ca un cuc alb. Remarcați folosirea iscusita a clar-obscurului, precum și, ca și în pictura precedentă, atitudinea dominantă a conferențiarului, ale cărui acțiuni, precum cele ale unui magician, determină reacțiile participanților. Deși este vorba despre un tablou imaginar, o parte dintre personaje sunt identificabile. Cuplul de tineri din stânga tabloului reprezintă o pereche de logodnici care aveau să se căsătorească cu un an mai târziu. Bărbatul care le consolează pe cele două fetițe este Erasmus Darwin. În perspectivă istorică, acest tablou capătă o semnificație suplimentară, cea de avertisment asupra unor experimente care creează suferință, a unor direcții de cercetare științifică riscând să producă mai multe pagube decât folos.

(sursa imaginii: revolutionaryplayers.org.uk/the-blacksmiths-shop-1771/)

Ciclul din care face parte pictura ‘Atelierul fierarului’, aflată la muzeul din Derby pe care l-am menționat anterior, face legătura între revoluția cunoașterii științifice, care se apropia de apogeu în perioada în care a trăit și a creat Joseph Wright, și perioada revoluției industriale, aflată în faza sa incipientă. S-ar putea ca motivele care l-au determinat pe pictor să aleagă atelierele de fierărie ca subiect al câtorva dintre creațiile sale importante să fi fost artistice în aceeași măsură în care erau tematice. Lumina focului și a metalului incandescent înlocuiește sursele centrale de lumină din alte tablouri, creând însă același joc de lumini și umbre și aceeași atmosferă care amplifică sentimentele personajelor reprezentate în tablou, în cea mai buna tradiție a clar-obscurului. Scena este concretă și detaliile sunt precise, însă compoziția și mai ales fundalul aparțin deja picturii romantice. Atelierul acesta ar putea reprezenta chiar fierăria lui Hefaistos sau Vulcan, zeul antic al făurarilor, meșteșugarilor, sculptorilor și, în general, al creatorilor și inventatorilor de bunuri materiale din orice domeniu. Trecutul și viitorul se regăsesc într-o îmbinare simbolică. Alături de portretele unora dintre eroii primei faze a revoluției industriale engleze, picturile de gen ale lui Joseph Wright din Derby sintetizează spiritul unei epoci în care setea de cunoaștere, forța gândului și talentul invenției deveneau motoarele progresului social.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

sequels of war (film: Zana – Antoneta Kastrati, 2019)

Posted on December 5, 2020 by admin

‘Zana‘ (2019) directed by Antoneta Kastrati is the first film from I’ve ever seen. It is no surprise that the film deals with the wars in the Balkans at the end of the last century, among the consequences of which were the appearance of new states on the map of Europe, including Kosovo. However, the perspective from which the conflict is presented is different. The director, who lives in Los Angeles and has made several documentaries about that period, chose together with the screenwriters to describe the conflict indirectly, by presenting the traumas and psychological sequels of the conflict more than a decade after the events. It does so from the point of view of the victims and especially of the women who were in many cases the ones who suffered the most during the war and who continued to bear in silence the nightmares of the horrors they went through. The result is a special film, with a strong emotional impact, a testimony and a document made with the tools of fiction film.

The story takes place in a Muslim village at the intersection of the world of smartphones and YouTube applications, with the traditions that guide the lives of families and the community for centuries. Lume (Adriana Matoshi) is a woman approaching her 40s who carries the hard work duties in a rural economy and within a social order in which women seems to have many more obligations and far fewer rights to decide about their own lives than men. The trauma of the memory of her young daughter killed in the war a decade ago does not leave her, and the woman is finding it increasingly difficult to face the pressures of her husband Rem (Fatmire Sahiti) and mother-in-law (Astrit Kabashi) who want another child to be born. When modern medicine seems to be ineffective, the family presses her to turn to the advice of ‘healers’ – either the local ones in the village or the most famous ones, with television programs and fees of 500 euros. Modernity and tradition, the trauma of war and the attempt to preserve the cohesion of the family, all meet in conflict in the woman’s life.

The whole film revolves around the character of the Lume, and Adriana Matoshi‘s acting is exceptional. The villager from Kosovo is fragile in soul but also dignified in her attempt to overcome her trauma and to face forces much stronger than her in a world where she is surrounded by hostility and indifference. Antoneta Kastrati‘s directorial conception, even if she fails to completely avoid the demonstrative rhetoric, combines it with elements of social criticism and careful observation of traditions in order to make the film cinematically interesting beyond the manifest message. The cinematography is also expressive, with moments of authentic beauty. The fantastic thread is less explored, the director being more concerned with the social dimensions of the phenomena of ‘healers’ and exorcism. This reminded me of another film from the Balkans, ‘Beyond the Hills‘ by the Romanian Cristian Mungiu, where a similar theme was also approached in a realistic register. I liked less the way the characters around Lume were defined, I think there was room for more psychological depth especially in the characters of the heroine’s husband and mother-in-law. ‘Zana‘ is a film that adds to a gallery of productions that describes the conflicts and wars in the Balkans and their aftermath. In addition, it is a film with cinematic quality moments, a film worth seeing, and not only in the context of the message against violence of war and prejudice.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

La Boheme at the end of the 20th century (film: La Vie de Boheme – Aki Kaurismäki, 1992)

Posted on December 3, 2020 by admin

‘La vie de boheme‘ (1992) takes, like many other films by Aki Kaurismäki, a classic theme, including its story and characters, and transplants it to another historical period and another world – the Kaurismäki universe. In the case of this production, he takes two of his favorite actors from films made in Finland and brings them to Paris to film the location of the Parisian bohemian and the love between Mimi and Rodolfo. The starting point is the same novel published in the mid-19th century that inspired the opera “La Boheme” but the characters have insecurity and in-adaptation to the mercantile world that surrounds them specific to many of Kaurismäki‘s heroes. Nothing of the extroverted exuberance of the parties in Puccini’s work reaches ‘La vie de boheme‘, instead we have copious doses of Finnish melancholy. We do witness an opera scene or rather a scene the opera, because the camera is directed not to the stage but to the hall to capture two of the heroines of the story dreaming of an untouchable world in the supreme sounds of Mozart’s music. As in the novel or the work inspired by it, love cannot overcome death.

The heroes of the film are three failed artists, perfect only in their incompatibility with the world around them. Marcel (André Wilms) is a writer who is not able to shorten his 21-chapter texts and adapt them to the tastes of contemporary readers. Schaunard (Kari Väänänen) is a composer whose strident works are not supported even by his friends. Rodolfo, the painter (Matti Pellonpää), is thrown out the door outside all the galleries to which he tries to place his paintings, but at least he has an admirer and buyer who provides for a while the three a thin source of income. Unfortunately, this Rodolfo is also an illegal immigrant (from Albania, from all places) and just when he found his love in the person of the bartender Mimi (Evelyne Didi) he is discovered by the police and deported. The plot follows somewhat the lines of the story we know from Puccini’s opera, with social and personal details adapted to the Paris of the last decade of the 20th century. Each of the three men will live ephemeral love stories, united fby their friendship and their poverty in a world where their art has no chance to be appreciated and ensure their livelihood.

What does the Kaurismäki version of “La Boheme” bring new? It is noteworthy first of all the cynical and pessimistic view of the relations between artists and the surrounding society. It does not help, of course, that each of the three is lacking talent and is a failure in his own field. ‘La vie de boheme‘ also captures the role of women in intrigue – they seem much more materialistic and down to earth than their lovers, and will leave them when they are convinced that they are no longer able to support them. Even Mimi is far from the soft image of Puccini’s work, and the choice of an older and less attractive actress accentuates the effect. Kaurismäki does not give up melodrama, but seeks it elsewhere, creating an anti-romantic version of the story. Benefiting from the services of the extraordinary cinematographer Timo Salminen, he builds on the screen an almost timeless Paris, paying homage to the French filmmakers and the classic works of this film school. His “La Boheme” is not sung but narrated amid grunts of frustration. This special movie, like all Kaurismäki‘s movies, is not to be missed.

Posted in movies | Tagged , , , , , , | Leave a comment

art and crime (film: The Burnt Orange Heresy – Giuseppe Capotondi, 2019)

Posted on December 2, 2020 by admin

‘The Burnt Orange Heresy‘ directed by Giuseppe Capotondi is one of those films whose fate on the screens was seriously affected by the pandemic. Presented for the first time at the Film Festival in Venice in 2019, it was to be released in theaters in March 2020. It is now released on screens, more than half a year late, in a world where cinemas are sparse and the audiences in them even sparser. Had it been promoted well, this film would have had the chance of at least an average audience success, maybe more than that. As things stand, this film that combines a romantic story with a thriller that happens in the art world, and that tells some interesting truths about the commercial value of modern art, including the role and influence of art critics that channel the taste of the public but also determone where collectors’ money goes is just escapist entertainment at a time when yesterday’s ‘normal’ stories have become the subject of nostalgic fantasies.

The stoary is located in Italy, although the characters being American or British expatriates or travelers the film is spoken entirely in English. James Figueras (Claes Bang) is an art critic and the author of books, the most recent of which demonstrates the role of the critic in appreciating art, but also suggests that the field is open to imposture and scams. At one of the book’s launching events, he meets Berenice (Elizabeth Debicki), a young and beautiful American tourist, whose personality and past seem ambiguous. The two quickly land in bed, after which the art critic invites his new girlfriend to spend the weekend with him in the luxurious villa on the shores of Lake Cuomo of an eccentric rich man called Cassidy, also an art collector (Mick Jagger). In a cottage on the edge of the estate, Cassidy houses Jerome Debney (Donald Sutherland), a brilliant painter who disappeared from the public eye for over 50 years, after his entire work had been burned by flames in a fire in Paris. Did he continue to create? A painting of his, if it exists, would be of immense value – material and artistic. I stop here to avoid the spoiler sin. I will only say that there are enough dialogues about art in the film (some reminiscent of Yasmina Reza’s play ‘Art’) but also thriller action material to please fans of those genres.

The execution is more than reasonable, although not completely without problems. Claes Bang and Elizabeth Debicki are very well suited for their roles, the connection between them is credible, they have chemistry and their dialogues in the first part of the film are an excellent introduction to the subject and the atmosphere. Mick Jagger and Donald Sutherland create each excellent roles in their own ways and give me hope for the future, because, at least in movies, it seems that the peak of men’s success with beautiful women happens after we turn 75 years old. The cinematography is excellent, Italy with its natural landscapes, luxurious villas and exuberant interior art representing the perfect setting for a film that manages to attract attention as a thriller related to art, with romantic overtones. In fact, about two-thirds of the film have a look & feel of the 60s or 70s. The final part changes the tone a bit, modern violence appears although is not necessary or cinematically effective, and some details are explained too much and too trivially. However, there are plenty of other good reasons to search and watch this movie when it hits screens nearby or when you get a chance to see it streamed.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

Hamlet, the corporate version (film: Hamlet Goes Business – Aki Kaurismäki, 1987)

Posted on December 1, 2020 by admin

Theater spectators have a good chance of being much more familiar with what they see on screen in the 1987 film by Finnish director Aki Kaurismäki ‘Hamlet Goes Business‘ (the original Finnish title is ‘Hamlet liikemaailmassa‘). Shakespeare’s text is processed and reinterpreted, the historical context and the props that define it (sets, costumes) are changed, and the result reflects much more the view about the world and art of the director than of the Bard. It is precisely the art of film that has been more ‘faithful’ and more conventional in approaching Shakespeare’s text, and especially ‘Hamlet’, perhaps his most famous play. Kaurismäki‘s version has nothing to do with those in which Laurence Olivier, Innokentiy Smoktunovskiy, or Kenneth Branagh appeared. Although much of the dialogue is taken quite faithfully from Shakespeare, ‘Hamlet Goes Business‘ is something else entirely – a ‘film noir’ with hints of absurd comedy, set in Finland in the second half of the 20th century.

In Aki Kaurismäki‘s version, the Kingdom of Denmark is a big Finnish factory (today we would call it a corporation, but the film was made before the Nokia era) that is run by the Hamlet dynasty, and is in danger of being taken over by a Swedish concern interested in in producing there … rubber ducklings. The dramatic structure of the play is preserved, the hero’s father is assassinated, his uncle and mother get married after a short time and plan to take over the kingdom … sorry, the factory. The ghost appears, and the young heir Hamlet, until then more concerned with bringing the attractive Ophelia to bed, begins to plan revenge. Spectators will recognize many of the plays’ lines, a theatrical performance will also appear, although the famous ‘To be or not to be’ is missing. This Hamlet has no philosophical pretensions but retains some of the ambiguity of the character.

The cinematography gives this film a special quality. Kaurismäki and cinematographer Timo Salminen use black and white but also specific ‘film noir’ angles as well as cinematic props from Orson Welles and Alfred Hitchcock‘s sets of tools. The actor who playes Hamlet, Pirkka-Pekka Petelius reminds the young Welles, while Kati Outinen‘s Ophelia seems to be borrowed from Ingmar Bergman‘s films. Music and other elements of pop culture combined with the style of gangster story present an original combination, which predates by almost a decade the first films of this genre made by Tarantino and the Coen brothers. With this 1987 film, Kaurismäki started to conquer the position of first-rate director of his generation, and created a version of ‘Hamlet’ that is like no other.

Posted in movies | Tagged , , , , , | Leave a comment

CHANGE.ORG: Muzeele în vremea pandemiei (și după)

Posted on November 30, 2020 by admin

Lumea culturii și a artelor a fost unul dintre cele mai lovite sectoare în acest an dificil, în care omenirea a învățat să se confrunte cu pandemia cauzată de virusul COVID-19. Trauma este profundă, pentru că atinge omenirea dintr-o multitudine de direcții critice. Este vorba despre un dezastru pentru mulți dintre cei care lucrează în acest domeniu și pentru economiile în care cultura reprezintă o sursă de venit considerabilă în bilanțul financiar național. În Franța, de exemplu, peste 1 milion de salariați activează în cultură, iar veniturile aduse de acest sector economiei franceze sunt de șapte ori mai mari decât cele ale industriei automobilistice. Este vorba despre o catastrofă morală și psihologică care afectează felul în care o mare parte a populației își petrece vacanțele și timpul liber. Este vorba despre o pierdere imensă în fluxul educațional. Dintre instituțiile culturale, muzeele sunt dintre cele mai afectate. Peste 90% din muzeele lumii au fost închise în acest an pentru perioade mai scurte sau mai îndelungate. În țări ca Statele Unite se apreciază că o treime dintre acestea nu vor supraviețui economic anului 2020.

sursa imaginI: indexgrafik.fr/le-musee-imaginaire-andre-malraux/

Una dintre soluțiile alternative adoptate de multe dintre muzeele lumii este virtualizarea. Nu este un concept nou. Andre Malraux (1901-1976), intelectualul, scriitorul, omul politic și ministrul culturii în guvernul lui Charles De Gaulle, scria în 1947 un eseu numit ‘Muzeul imaginar’. Malraux pleca de la observația că legătura dintre oameni și artă sau cunoaștere prin intermediul muzeelor este un concept relativ nou, specific european, care își are originea în perioada Renașterii, atunci când patronii culturii au devenit și colecționari de obiecte care concretizau și obiectivizau legătura dintre oameni și concepte abstracte cum sunt știința, arta, religia. Nu este singurul mod și nu este neapărat modul obligatoriu pentru a crea aceasta legătură. La mijlocul secolului trecut, Malraux propunea fotografia ca mijloc de comunicare vizuală. Dacă ar fi trăit și ar fi scris eseul său cu 30 sau 40 de ani mai târziu, Malraux ar fi propus desigur Internetul. Încă 20 de ani în plus, aproape de zilele noastre, ar fi folosit termenul de virtualizare. În definitiv, Muzeul său Imaginar (volumele sale despre sculptura lumii au fost lecturi care mi-au aprins imaginația în adolescență) este una dintre primele exemplificări ale conceptului de muzeu virtual din istoria culturii.

Răspunsul instituțiilor amenințate nu a întârziat. Multe dintre muzeele lumii, mai mari sau mai mici, au trecut imediat sau la scurt timp după șocul închiderii porților la versiuni virtuale ale prezenței lor, în spațiul internetului. Modalitățile sunt extrem de diferite, și rezultatele la fel. Ca și în multe alte domenii ale vieții sociale, economice, culturale, pandemia a scos în evidență structuri fragile și a accelerat procese care erau în pregătire, în unele locuri se aflau deja în execuție, însă folosind totul alte resurse și un alt plan de desfășurare și de introducere. Se poate spune că reușitele cele mai evidente au fost înregistrate de acele instituții care de aflau deja în curs de digitalizare și arhivare electronică a comorilor din expoziții și depozite, și care planificaseră deja deschiderea porților în mod virtual, ca un canal alternativ de comunicare, la distanță, cu vizitatorii. Iată un exemplu pe care îl cunosc bine, căci este vorba despre un muzeu din New York pe care l-am revizitat în toamna trecută. Colecția Frick este unul dintre cele câteva muzee de prestigiu care sunt plasate pe 5th Avenue, la est de Central Park, în ceea ce ghidurile turistice numesc ‘Mila Muzeelor’, alături de muzeele Metropolitan sau Guggenheim. Colecția creată de industriașul Henri Clay Frick, în somptuoasa rezidență construită în această zonă exclusivă din Manhattan, este deschisă ca muzeu din 1935 și include opere și obiecte de artă de mare valoare, aparținând unor artiști ca Bellini, Rembrandt, Vermeer, Gainsborough, Goya, sau Whistler. Muzeul moștenește câteva dintre tradițiile impuse de legatar printre care interdicția de a fotografia în interioare și limitarea numărului de vizitatori care se află simultan în clădire. Se poate spune că Frick a prevăzut vremurile în care evitarea aglomerărilor va deveni o condiție sanitară? Probabil că nu, dar a dorit ca vizitatorii să se bucure de condiții optime de vizită și de întâlnire cu arta pe care el o apreciase și o colecționase. Dat fiind că muzeul urma să intre într-o renovare care va dura cel puțin doi ani, actualii curatori au întreprins o acțiunea vastă de digitizare, pentru a crea o replică virtuală a experienței vizitelor. Rezultatul este spectaculos și informația suplimentară obținută prin accesarea expoziției virtuale mi-a completat și îmbogățit experiența vizitei. Am petrecut probabil două ore în muzeu toamna trecuta și de câteva ori mai multe ore completând și aprofundând informația în fata ecranului calculatorului acasă. Când Corona a lovit New York și întreaga lume, Colecția Frick era pregătită. Renovarea clădirii deja începuse, o parte din exponate fuseseră mutate într-o alta clădire pe Madison Avenue, dar vizitele puteau continua virtual, accesând site-ul muzeului. Vizitele virtuale pot fi extinse cu mini-conferințe ținute de experții muzeului, unde sunt prezentate în detalii unele dintre exponatele alese ale colecției. Acestea sunt accesibile pe YouTube.

(sursa imaginii: blog.britishmuseum.org/how-to-explore-the-british-museum-from-home/)

Venerabila instituție care este British Museum din Londra este un alt exemplu de utilizare multilaterală a canalelor de comunicare cu publicul, devenite posibile prin intermediul Internetului. Care sunt modalitățile prin care putem ajunge virtual, din orice loc al lumii, în vremuri de pandemie, dar și în perioade ferite de restricții la exponatele, arhivele, documentele și cărțile aflate în păstrare de muzeul inaugurat în 1753? Iată câteva dintre ele: tururi virtuale prin sălile muzeului folosind Google Maps; explorarea virtuală a galeriilor și a unora dintre sălile muzeului cu software specializat accesibil de pe site-ul Web; podcasturi; audio-ghiduri accesibile pe YouTube și Apple; explicații ghidate cu experții muzeului filmate și disponibile pe YouTube; arhiva foto on-line a colecției; integrarea a peste 7300 de exponate cu platforma Google Arts and Culture. Ca vizitatori virtuali, putem alege domeniile sau criteriile conform cărora să ne organizăm vizita virtuală: perioada istorică, zona geografică, domeniul științific sau artistic de interes. Putem întrerupe vizita în orice moment și o putem relua după pauza de masă, a doua zi sau la întoarcerea dintr-o călătorie.

(sursa imaginii: artsandculture.google.com)

Platforma Arts and Culture a lui Google, menționată mai sus, oferă o poartă de intrare într-un univers de informații, imagini, înregistrări și experiențe de realitate virtuală (VR) și realitate extinsă (AR) colectate din peste 2 mii de muzee și peste 10 mii de monumente și obiective culturale și turistice din întreaga lume. Numărul lor este, desigur, permanent în creștere. Obiectivul principal al tuturor acestor instituții a fost în acest an să păstreze legătura cu vizitatorii lor și să ofere programe alternative și modalități educative și de divertisment de calitate celor care au fost obligați să rămână acasă. Dacă este să căutăm o parte bună în situațiile bizare prin care muzeele, dar și vizitatorii, au fost constrânși să treacă în ultimele luni, aceasta ar fi legată de timpul care ne-a fost pus la dispoziție. Pentru o mare parte dintre muzee și instituții de cultură, digitizarea și virtualizarea, chiar dacă exista în planuri, nu era prea sus pe listele de priorități. Pandemia a creat acest timp, a eliberat spațiile muzeale pentru execuția fotografiilor de calitate (absolut necesare experiențelor virtuale) și, mai ales, a scos în evidență faptul că migrația și extinderea spre numeric este nu numai o valoare adăugată, dar poate deveni în momente de criză și un canal vital de comunicații. Nouă, utilizatorilor, ni s-a creat un timp ‘liber’ pe care l-am putut dedica explorării virtuale a unor spații culturale noi, la care nu avusesem niciodată resurse să ajungem fizic. Criza creată de pandemie a constituit însă și un moment de reflecție în legătură cu relația dintre turismul cultural și turismul de masă. O parte dintre măsurile concepute pentru combaterea crizei se pot transforma în măsuri pe termen lung. Cel puțin unul dintre marile orașe turistice ale lumii – Amsterdam – a adoptat în aceasta perioadă un plan de reorganizare a priorităților, pentru a salva centrul istoric de super-aglomerația specifică anilor precedenți și a proteja calitatea vieții locuitorilor orașului amenințați de ‘disneylandizare’, în folosul turismului cultural de calitate.

(sursa imaginii: museumnext.com/article/is-the-future-of-museums-online/)

Ce ne rezervă viitorul? Vor înlocui muzeele on-line și experiențele virtuale de diferite feluri călătoriile și vizitele care implică un contact direct cu știința, arta, culturile lumii? Pentru un răspuns posibil să ne întoarcem la ceea ce spunea Malraux. Colecțiile particulare de curiozități și de arte au fost la început simboluri ale puterii, într-un moment al dezvoltării istorice când a devenit evident faptul că una dintre condițiile poziției dominante în societate este cunoașterea. Muzeele au extins colecțiile regilor și principilor Europei, democratizându-le. Acum suntem martorii unei expansiuni a acestui proces de democratizare prin accesarea internetului din orice punct al planetei. Nu cred însă că muzeele vor înceta să existe. Modelul viitorului pare hibrid. Pandemia va mai dura o vreme și, împreună cu ea, restricțiile legate de numărul de vizitatori, de distanțare, de regulile sanitare stricte. S-ar putea să nu mai vedem foarte curând sau de loc aglomerațiile din jurul portretului Mona Lisei sau al statuii lui David, ceea ce nu este neapărat un lucru rău. Funcțiile de educație, de cercetare, de comunicare instituțională vor continua, și vor exista întotdeauna iubitori de artă doritori de acces direct, poate la prețuri mai mari. Posibil însă să se mai întâmple ceva. Poate că unii dintre copiii, tinerii sau chiar cei mai în vârstă care au fost atrași în timpul pandemiei de accesul virtual la comorile artei și ale cunoașterii oferite de muzee vor veni acum și se vor integra în circuitul cultural. Nu va fi un proces simplu, vor fi necesare investiții materiale și de pasiune, imaginație și dorință de a schimba și de a accepta schimbările. Muzeul imaginar însă are șansa să se extindă și să devină mai cuprinzător, mai divers, mai interesant.

———–

O parte dintre experiențele virtuale discutate în acest articol pot fi accesate la următoarele adrese:

https://www.frick.org/visit/virtual_tour

https://www.frick.org/interact/miniseries/cocktails_curator

https://blog.britishmuseum.org/how-to-explore-the-british-museum-from-home/

https://www.britishmuseum.org/collection/galleries#virtual-galleries

https://www.youtube.com/user/britishmuseum/featured

https://www.britishmuseum.org/collection

https://artsandculture.google.com/

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

Manhattan thriller (film: Money Monster – Jodie Foster, 2016)

Posted on November 26, 2020 by admin

The presence of Julia Roberts and George Clooney in the cast was a good enough reason to choose to see ‘Money Monster‘ (made in 2016) and the name of Jodie Foster as director was another reason. Foster is already at her fourth feature film and proves here that she has a good grasp of the tools of film making. ‘Money Monster‘ is a thriller set in the worlds of the big television studios and of the stock exchange investors, both located in midtown Manhattan, professionally made, which will satisfy fans of the genre. My feeling of slight disappointment is caused by the fact that from a collection of talents as this film gathers, viewers have, I think, the right to expect something special. This is not the case, but one does not exit empty hands from watching this movie either.

The story. Lee Gates (George Clooney) and Patty Fenn (Julia Roberts) are the anchor, respectively the producer of a television show of the kind we love to hate – a show providing economic advice including tips for stock market investments in a media circus style, in other words entertainment on the viewers’ money . The studio is infiltrated a young man (Jack O’Connell) disguised as a pizza delivery boy, who takes the anchor hostage on live broadcast, demanding explanations and compensation (tens of millions of dollars!) for the losses due to a spectacular fall of shares of a company recommended by the show the previous day. The official explanation is that that the cause been a financial software ‘glitch’, but we will soon find out that something else entirely has happened – a high-level scam and fraud, the victims being the small investors, among others the ones who follow the recommendations of television shows.

As an action thriller throwing critical and satirical arrows at commercial television and the world of computer finance ‘Money Monster‘ works quite well. The feeling I had watching the movie was that I was watching a double episode (due to the screening time) of a good TV series. The actors are doing their job well, but the question is whether Clooney and Roberts‘ (paychecks) level acting were needed for these roles. They fail to add anything special to their characters, and the feeling of overcasting cannot be avoided. The kidnapping and hostage situation that takes place in television studios and then on the streets of Manhattan are truthfully rendered. Probably we, the spectators, are to blame, if we expected more than the level of ‘OK movie’ from a production with such names in the credits. Jodie Foster is an actress who has added drama and vibration to her roles in films such as ‘Taxi Driver‘, ‘The Accused‘, ‘The Silence of the Lambs‘ or ‘Panic Room‘. However, as a director, her work until now is too routine. More boldness as well as avoiding and overcoming the beaten paths would have added a lot to this film. It’s not too late for future work.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

the Hollywood Dream (film: Hollywoodism – Simcha Jacobovici, 1998)

Posted on November 23, 2020 by admin

Among the few positive effects of the pandemic I can list the cultural events and virtual festivals that we can access on the Internet and that I would otherwise have hardly or maybe never attended. One of them, the Jewish Film Festival in Bucharest, which took place between November 19 and 22, witch gave me the opportunity to watch the documentary ‘Hollywoodism: Jews, Movies and the American Dream‘ made in 1998 by Simcha Jacobovici. The festival also included a very interesting discussion, in Romanian, between the president and animator of the festival, Dan Schlanger and the Israeli-Canadian director whose parents were born in Romania and who entertains very well a conversation in Romanian. I knew previously Jacobovici especially as author of TV documentary series on biblical archeology and the history of early Christianity, and I knew that he is a filmmaker who does not avoid controversies, and I even suspect that he sometimes seeks them out or enjoys highlighting them. This is also the case with ‘Hollywoodism‘, a film that presents a relatively well-known history, of the Jews of the first or second generation of immigrants from Eastern Europe who created the film industry in their new homeland and dominated it for a long time, close to half a century. The facts are quite well known, but Simcha Jacobovici‘s perspective and interpretations develop some theses that not everyone will agree with at the end of watching the film, and which certainly deserve to be exposed and debated.

The story presented in ‘Hollywoodism‘ begins in the first decade of the last century, when a significant part of the film industry migrated from the New York area, where the dominance of Thomas Edison’s trust had become stifling to Southern California, an area still relatively sparsely populated, open to entrepreneurship and creativity. The six studios created at that time were to become the backbone of a film industry that would influence American culture and economy from then until today. Most of the founders of the new studios were Jews, immigrants, or children of immigrants who had fled anti-Semitic discrimination and pogroms in the Eastern Europe still dominated by the czarist and Austro-Hungarian empires, seeking freedom and economic prosperity in the expanding United States. The films that began to be produced by these studios, especially in the late 1920s and 1930s, represented an America resonating with the ideals of democracy, equality, social justice, and taking the side of the oppressed for economic or racial reasons. Not only the producers were mostly of Jewish origin, but also some of the stars of the screen, including some of the famous actresses. Cinematography was part of an expanding culture, in which the Jewish contribution was evident in other fields such as music or theater.

https://www.youtube.com/watch?v=iHfGuYiKlF4

Simcha Jacobovici analyzes in detail the connections of the founders and heads of the great studios with their Jewish origins. Most of them belonged to the category of Americans who preferred to put Jewish identity in the background, striving for near-complete assimilation along with social recognition among the upper classes of the 20th century America. The result was not only that their films presented the American dream in an idealized way that was not always in line with reality, but was also reflected in their private lives. The rise of fascism in Europe and the rise of racist, including anti-Semitic movements in the United States had to take place in order to bring them back to reality and make them respond. I was surprised to learn that before the United States entered the war, only two bluntly anti-fascist films were made in Hollywood. Only during World War II were the great studios able to contribute openly and enthusiastically to the patriotic effort, with films that lifted the morale of American soldiers and openly condemned fascism. But after the war, silence. Although the heads of the studios traveled to Europe and saw with their own eyes the horrors of the death camps, it took almost half a century for Hollywood to produce films about the Holocaust. Moreover, in the early 1950s some studio owners cooperated with the ‘witch hunt’ at the beginning of the Cold War, accepting blacklisting that excluded from work also many directors, screenwriters, actors of Jewish origin. But it was already dusk time for the generation of the Warner brothers, Mayer, Zukor, Szenlnik.

Simcha Jacobovici is an engaged documentary filmmaker. I had seen this in his films about archeology and ancient history, and this style is also visible in ‘Hollywoodism‘. The facts are documented and detailed, but there are some main ideas around which revolve the comments and testimonies we see on the screen. Simcha Jacobovici has opinions that he exposes clearly and leaves little room for discussion, even when the topics are controversial. Some issues considered secondary are overlooked or briefly mentioned (the producers’ attitudes towards women, relations with other minority communities). Even so, Simcha Jacobovici‘s film has an exceptional documentary value. It may be the beginning of an in-depth and interesting discussion, as many of the topics covered are still the subject of research and controversy, but these discussions do not take place on screen in ‘Hollywoodism‘. If it were done today, ‘Hollywoodism‘ would probably look different, in light of the evolution of Hollywood in the last half century, but especially in the last two decades since the film was made. A good theme for ‘Hollywoodism – The Sequel’ ? What does Simcha Jacobovici think?

Posted in documentary, movies | Tagged , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Fascinația meduzelor

Posted on November 23, 2020 by admin

Meduzele fascinează. Nu este ceva nou. Imaginația oamenilor combinată cu lipsa de informații exacte legate de biologia marină au amplificat dimensiunile și forțele acestor ființe, atribuindu-le puteri supranaturale în mitologia grecilor și a altor popoare antice din jurul Mediteranei. Gorgonii, Meduza și surorile ei erau descrise ca femei înaripate cu șerpi veninoși vii în locul părului. Cei care le priveau în ochi erau transformați în piatră. Homer, Hesiod și Pindar, printre alții, oferă imagini complexe și diverse ale fabuloasei creaturi. Cea mai obișnuită interpretare a Meduzei sugerează că este un simbol folosit pentru a proteja și a îndepărta răul, un fel de deochi al antichității. Ea reprezintă o amenințare menită să descurajeze alte pericole, o imagine a răului pentru a respinge răul.

(Capul Meduzei, mozaic, perioada romană, Muzeul din Sousse, Tunisia; sursa imaginii: wikipedia.org/wiki/Cultural_depictions_of_Medusa_and_Gorgons#/media/File:Medusa_mosa%C3%AFc_Rhodes.jpg)

Pe lângă dimensiunea mitologică și forțele magice care le sunt atribuite, meduzele mai au și o altă poveste, la fel de fascinantă, care aparține sferei științelor biologice, clasificării ființelor vii și teoriei evoluției. Ele au reprezentat și reprezintă până în ziua de astăzi un paradox al naturii. Anumite varietăți de meduze pot ajunge la dimensiuni impresionante, și totuși structura lor este surprinzător de simplă. Nu au sistem nervos central, ochi, inimă, plămâni, sânge – în fapt, nu au cam nimic, în afară de un corp de forma unei umbrele gelatinoase, de care atârnă tentaculele. Plutesc în apă, dar sunt totuși legate de fundul mărilor în care trăiesc prin intermediul unor polipi care au jucat un rol central în creșterea și dezvoltarea fiecărui organism. Dacă sunt atinse reacționează prin înțepături veninoase, dar acesta este cam singurul lor reflex la stimulii exteriori care este cunoscut. Simplitatea structurii a fost observată încă din antichitate, și multă vreme a fost dezbătută întrebarea dacă meduzele sunt animale foarte rudimentare sau poate plante foarte avansate.

(capul Gorgonei, insula Fasos, sec. 4 i.e.n. Muzeul Pushkin, Moscova, photo by user:shakko – Own work, CC BY-SA 3.0, sursa imaginii: commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=6237499)

Unul dintre primele sisteme de clasificare a ființelor vii îi aparține lui Aristotel. Dotat cu un excepțional simț al ordinii și al ordonărilor, filosoful și enciclopedistul grec a fost unul dintre primii gânditori care a introdus în secolul 4 î.e.n. sisteme de categorisire care ordonau viziunea omului despre natură și univers. Printre ele se afla și ‘scara naturii’ (romanii aveau să o numească ‘scala naturae’), care împărțea formele de viață în trei categorii, diferențiate prin funcțiile lor vitale. La bază se aflau plantele, care aveau doar capacități nutritive și reproductive. Urmau animalele, dotate în plus cu simțuri. În fine, pe poziția cea mai înalta se aflau oamenii, dotați cu rațiune. Câteva ființe vii însă nu se încadrau prea bine în aceste categorii. Printre ele se aflau meduzele, care nu aveau simțuri, dar nici rădăcini în pământ, deci nu păreau să fie nici animale, dar nici plante. Aristotel, preocupat de acest eșec al sistemului său a numit meduzele ‘anomalii incomplete’. Conceptul de scară a naturii avea să fie însă folosit de alti gânditori antici, cum au fost Theophrastus și Pliniu cel Bătrân, și preluat mai târziu de gânditorii creștini, care i-au adăugat o dimensiune religioasă. Cu cât o ființă vie se află mai sus pe această scară, cu atât este mai aproape de Dumnezeu. Sfântul Toma din Aquino a fost cel care avea să perfecționeze în secolul 13 concepția inițiată de Aristotel, argumentând că diferența semnificativă dintre lumea plantelor și cea a animalelor constă în mișcarea voluntară dintr-un loc în altul. Gânditorii Renașterii care i-au urmat au perfecționat metoda, adăugând noi diferențe specifice și divizând în continuare regnul animal după caracteristici funcționale și morfologice – aveau animalele sânge cald sau rece? Aveau pene sau nu? etc. Concepția rămânea ‘top-down’, cu omul în vârful scării, și cu meduzele din nou într-o poziție incertă. Pe de-o parte, ele păreau să se miște, dar nu era clar dacă mișcările erau voluntare și aveau un scop din cele puse în evidență la animale (de exemplu, căutarea hranei sau adăpostirea de pericole). Medicul și naturalistul elvețian Conrad Gessner a plasat și el, în secolul 16, meduzele într-o categorie aparte, cu un loc neclar în sistemul său de referință, numindu-le (probabil din cauza capacității lor de a înțepa și produce iritații) ‘urzici rotunde neatașate’.

(sursa imaginii: publicdomainreview.org/collection/ernst-haeckels-jellyfish)

Inventarea în a doua jumătate a secolului 17 a microscopului a schimbat fundamental studiul organismelor vii. Perfecționat de olandezul Antoine van Leewenhoek, acest aparat a deschis calea explorării micro-universului viu, dezvăluind structura celulară a materiei vii, dar și revelând ochilor existența unei abundențe de micro-organisme pe care oamenii le ignorau complet până atunci. Revoluția aceasta a aruncat în aer și clasificările precedente, căci deodata nu numai meduzele ci și întregul univers de micro-organisme nou descoperite nu își mai găseau locul. Câteva decenii mai târziu, în 1735, suedezul Carl von Linne (Carl Linnaeus) a publicat ‘Systema naturae’, care rafina scara naturală, împărțind-o în cinci nivele: regnul, clasa, ordinul, genul și specia. Sistemul rămânea o ierarhie ‘top-down’, iar meduzele iarăși nu prea își găseau locul, căci nu păreau să se înrudească cu nimic altceva în natură. Erau totuși definitv asociate cu animalele, aparțineau clasei viermilor, și unui gen numit zoofile, adică animale asemănătoare plantelor. Trebuiau să se mai întâmple încă două revoluții în biologie pentru ca meduzele să-și găsească locul în sistemele de clasificare a naturii: inversarea scării naturale într-o ierarhie ‘bottom-up’ care pleacă de la organismele cele mai simple și ajunge la cele complexe, și apariția teoriei evoluției prin selecție naturală, enunțată de Charles Darwin în revoluționara sa carte ‘Despre originea speciilor’, publicată în 1859. Mai trebuia, de asemenea, să apară și un savant care să-și dedice o mare parte din viață și din activitatea sa științifică meduzelor. Numele său a fost Ernst Haeckel.

(sursa imaginii: biolib.de/haeckel/EH_images/high/EH1860.html)

Povestea vieții lui Ernst Haeckel sună în unele privințe ca un roman din perioada romantismului târziu cu care a fost contemporan (a trăit intre 1834 și 1919). A fost naturalist, zoolog, filosof, fizician, explorator al mărilor și al sistemelor biologice care trăiesc în ele, dar și precursor sau adept al rasismului ‘științific’, poligenismului, eugenismului și al darwinismului social. Prima sa mare iubire s-a numit Anna Sethe, fiica unui prieten al lui Heinrich Heine. S-au logodit în 1858, într-o perioadă când Haeckel era încă dependent de sprijinul financiar de la tatăl său, deoarece tocmai își terminase studiile medicale, dar era nemulțumit de munca sa de medic, dorind să se dedice științei. Scrisorile sale către Anna Sethe arată ce rol a jucat aceasta în căutarea unui scop științific în viață. Abia după ce Haeckel a fost numit profesor asociat la Universitatea din Jena în iunie 1862, cuplul s-a putut căsători. Nunta a avut loc la Berlin. În 1864 însă, Anna a murit după o boală scurtă. Pasiunea lor comună pentru studiul vieții marine, în general, și al meduzelor, în particular, l-a însoțit pe Haeckel pentru toată viața. Deși s-a recăsătorit după câțiva ani, savantul german nu a uitat-o niciodată pe Anna, și mai târziu a numit două noi specii de meduze descoperite de el după numele ei (Mitrocoma annae și Desmonema annasethe). Pe lângă activitatea sa științifică, Ernst Haeckel a fost preocupat și de artă, fiind un excelent ilustrator. Cartea sa din 1899 ‘Kunstformen der Natur’ (‘Formele de artă ale naturii’) conține texte și ilustrații de o excepțională valoare și de o rară frumusețe, care au avut un rol important în dezvoltarea esteticii curentului Art Nouveau.

(sursa imaginii: society6.com/product/ernst-haeckel-jellyfish-discomedusae_print)

Intrat în corespondență cu Charles Darwin încă din perioada în care Anna trăia, Ernst Haeckel i-a adoptat cu entuziasm teoria și s-a angajat în conceperea unui ‘arbore al vieții’ care reprezintă, de fapt, și o nouă formă de reprezentare a clasificării organismelor vii și o istorie a evoluției. Rezultatul a fost lucrarea științifică publicată în 1866 intitulată ‘Generelle Morphologie der Organismen’ care, printre altele, a și pus capăt dezbaterilor științifice despre natura meduzelor, demonstrând că ele aparțin fără dubiu regnului animal. Meduzele sunt animale primitive, iar motivul datorită căruia sunt atât de deosebite de alte ordine constă în despărțirea lor foarte timpurie de restul animalelor, în istoria evoluției. Această concluzie rămâne valabilă chiar dacă arborele filogenetic descris de Haeckel a fost corectat în decursul celor peste 150 de ani care au trecut de la publicarea cărții. Cel puțin deocamdată. Istoria clasificării organismelor vii și a găsirii locului meduzelor (și al altor ființe ‘singulare’) în clasificările făcute în istorie are însă o morală în plus. Istoria științei evoluează. Clasificările de ieri și teoriile cele mai bine construite și elocvent prezentate se pot dovedi a fi incorecte. Câteodată, întreaga concepție trebuie schimbată, ca atunci când ordinea clasificării pe scara naturii a fost inversată. Alteori, descoperiri tehnologice revoluționare (cum a fost cea a microscopului) sau teorii noi (cum a fost evoluția) răstoarnă concepțiile vechi, dezleagă enigme care păreau de ne-elucidat și corectează erori făcute în trecut. Oamenii de știință trebuie să se doteze, printre altele, și cu o flexibilitate în gândire care să-i facă să recepteze și să înțeleagă rapid noile descoperiri și să le integreze în munca lor, revizuind uneori concepții și categorisiri care păreau a avea putere de axiomă. Toate teoriile și clasificările în știință sunt în permanență subiect de posibilă revizuire.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

survival (film: 10 Cloverfield Lane – Dan Trachtenberg, 2016)

Posted on November 20, 2020 by admin

If you are not a claustrophobic person and have not become one during this year 2020 and if your escapist entertainments these days include horror movies you can try ‘10 Cloverfield Lane‘ (2016) directed by Dan Trachtenberg. It is the director’s first feature film and the only one that he has released on screens so far, but it is a remarkable debut under the careful producer guidance of J.J. Abrams. As in most films produced by Abrams, unexplained phenomena take place and the suspicion of extraterrestrial intervention hovers over this film, but the way the story is told makes us change our perspective all the time and wonder what we actually see on screen. Even the surprising final part, which some will like and others will like less, does not explain everything. The questions will continue to concern the viewers even after the screening of the film ends.

The three heroes of the film find themselves together in an underground bunker, after what seems to have been a catastrophic event that made life on the surface of the Earth impossible or dangerous, at least for a while. The air outside seems polluted, and our heroes are among the few survivors. Howard (John Goodman) has been building the bunker for years preparing precisely for such an event, because he is an adept of conspiracy theories and a survivalist. Emmett (John Gallagher Jr.), his younger neighbor, took refuge in the bunker in the aftermath of the disaster. Michelle (Mary Elizabeth Winstead) got there by hazard (or maybe not), following a car accident caused by Howard, who also saved her life. In the conditions of seclusion and isolation, the dynamics of the relations between the three characters will also develop with them, or rather with the young woman’s vision of the situation, because we, the viewers, see the story from her perspective. Does Howard tell the truth? What role does Emmett play – is he a friend or an enemy? Is this a true extraordinary situation or a pretext for a kidnapping? What really happened outside? An attack with atomic or chemical weapons? The invasion of an enemy army? An alien invasion? Or maybe nothing really happened? As spectators, together with Michelle, we will often change our points of view.

The movie works very well most of the time. It’s helped by the good acting, especially by John Goodman whom the role fits wonderfully, and by Mary Elizabeth Winstead, an actress that I also noticed and liked in season 3 of the Fargo series, which was distributed a year after this movie. The sets, both the bunker that creates a sensation that combines claustrophobia with a feeling of hesitating security as none of the heroes knows exactly what is happening outside, and the few scenes filmed outside, manage to create an atmosphere of tension, amplified by the soundtrack. Most horror and sci-fi fans will be pleased. ‘10 Cloverfield Lane‘ does not try to shock excessively or cross the limits of the genre, but skillfully combines familiar elements and themes and manages to provide more than reasonable entertainment.

Posted in movies | Tagged , , , , , | Leave a comment