‘Ali: Fear Eats the Soul‘ (German title is ‘Angst essen Seele auf‘) was in 1974 Rainer Werner Fassbinder‘s first internationally acclaimed film, earning public and critical attention worldwide. He had already written and directed about 20 films, and roughly as many would follow in the only eight years of the rest of his life, a life and a film career resembling a flame that burned so intensely until it consumed its torch. Made in just two weeks, ‘Ali: Fear Eats the Soul‘ is one of his masterpieces, a film of a unique sincerity and tenderness, a story about two lonelinesses that meet in an impossible love story, a severe critique of a society that had formally buried the ghosts of the past but was in fact unable to get rid of social prejudice, racism and xenophobia.
Some of the film’s key scenes take place in a bar in Munich. In the opening scene of the film, Emmi (Brigitte Mira), a lonely woman (we will soon find out that she is a widow) in her early 60s enters the place to take refuge from the rain. Inside we can see the bartender (Barbara Valentin) and a few other characters, all lonely, all silent, people whose eyes do not meet. The scene, the light, the attitudes resemble a painting by Edward Hopper. At the bartender’s urging, one of the men invites Emmi to the dance. It is the beginning of a relationship that goes against all conventions. The man, Ali (El Hedi ben Salem), at least 20 years younger, is a Moroccan immigrant, speaking broken German, working hard during the day and living at nights together with five other immigrants in a one room apartment. Emmi is a woman with a reasonable financial situation but very lonely. She works as a cleaning lady in a company, she had been a Nazi party member in her youth (‘like everyone else’) although her deceased husband had also been an immigrant, coming from Poland. Everything separates them except the loneliness that pushes them towards each other in a relationship that the whole social and family entourage (Emmi has two sons and a daughter, all adults, at their homes) opposes. When it does not take direct and violent forms (such as the reaction of one of the sons) the rejection takes the form of social ostracism and boycotts from neighbours, co-workers, the owner of the apartment. Will the two manage to overcome the prejudices of those around them and especially their own conditioning and limitations dictated by education and traditions? Does the relationship between them have any chance?
The cinematography is remarkable. Fassbinder had the talent to compress or expand the space by using framing, giving us the feeling of suffocation and claustrophobia in interiors and loneliness in the urban landscape, always described as deserted, with no extras. But what is most obvious about this film is the emotion and sincerity. Filmed in just two weeks, ‘Ali: Fear Eats the Soul‘ was also written by Fassbinder, and those who know the German director’s biography can’t avoid parallels with his own biography and personal involvement. Fassbinder felt marginalised all his life, and El Hedi ben Salem, the actor who plays Ali, was at the time when the film was made his life partner. His ‘unprofessional’ acting fits the role very well, amplifying the feeling of inadequacy specific to the character. The actress who played the role of Emmi, Brigitte Mira, also had a rather troubled life story. Being half Jewish, she had to hide her identity during the Nazi period using false documents and even participating in the making of propaganda films. Boycotted for these reasons after the war, she was almost completely anonymous when Fassbinder cast her, at the age of 64 in this role. From here her popularity grew to become immense towards the end of her life. The silences interrupted by timid but dignified words in this film remain one of her best moments on screen. Fassbinder would produce many more formidable films in the years to come, each of them difficult to define. Some critics use the term ‘social melodrama’ to somehow include his films in a genre. As usual, these categorisations are not very important. ‘Ali: Fear Eats the Soul‘ is a film made as in one breath, of maximum sincerity and sensitivity, one of the best of the German director with whom time did not have patience.
Meseria de ghicitor în stele, glob de cristal, cafea sau alte instrumente ale futurologiei este deosebit de riscantă în zilele noastre. După neobișnuitul an 2020, care ne-a adus zguduirea pandemiei, un an fractal cu șanse bune să împartă în două istoria noastră globală și istoriile personale, se impune multă prudență celor care se aventurează să anticipeze viitorul. Voi respecta totuși tradiția rubricii CHANGE.WORLD și voi încerca să trasez câteva direcții de evoluție, să estimez câteva tendințe care se conturează în lumea științei și a tehnologiilor avansate și să încerc să anticipez care ar putea fi impactul acestora în anul 2021. La sfârșitul anului sper să putem reveni și compara.
Pandemia COVID-19 a adus cu sine câteva noi provocări, dar în special a accelerat procese deja existente, grăbind introducerea lor în aplicație și exploatarea pe scară largă a unor tehnologii aflate în diferite faze de cercetare și proiectare. Dezvoltarea și testarea în timp record a vaccinurilor este doar exemplul cel mai vizibil și cunoscut tuturor. În mod similar, au fost implementate programe de urgență în domenii diverse, au fost aduse schimbări și optimizări algoritmilor de evaluare a riscurilor, au fost introduse simulări asistate de programe de inteligență artificială (AI). Toate acestea combinate vor duce, cred, și mă bazez și pe estimările experților, la o revoluție în metodologiile de proiectare, testare și implementare a proiectelor mari și complexe din domenii diverse de activitate: de la tratamentele și profilaxia medicala până la cercetarea spațiului cosmic. O revoluție tehnologică precedentă de aceeași amploare a avut loc în anii ’60 și ’70 ai secolului trecut și a avut sursa tot într-un proiect concret – programul de cercetare spațială Apollo. Impactul tehnologic a început să fie simțit imediat și a continuat în anii și deceniile care au urmat – transmisiile optice, transportul și prelucrarea imaginilor la distanță, micro-electronica și Internetul, studiul fiziologiei umane în condiții de stres și fizica temperaturilor foarte scăzute, și multe alte domenii s-au dezvoltat exploziv în anii care au urmat programelor spațiale și mult timp după ce ultima misiune Apollo a revenit pe Pământ. Același lucru se va întâmpla și în 2021 și în anii care urmează. Combaterea pandemiei și schimbările aduse modului nostru de muncă și de viață necesită creativitate din partea cercetătorilor, flexibilitate din partea consumatorilor și impun salturi tehnologice. Putem enumera câteva domenii în care progresele sunt deja vizibile, cu altele probabil că vom face cunoștință în viitorul nu foarte îndepărtat.
Interacțiunea dintre politică și știință va continua să aibă o influență determinantă. Guvernele lumii sunt finanțatorii unei părți considerabile din activitatea de cercetare științifică și tehnologică și consumatori importanți ai acesteia. Marile corporații, chiar și cele globale, funcționează în contexte politice naționale (în unele cazuri multiple) și trebuie să respecte legile și să se adapteze alianțelor sau barierelor create de guverne. Cumpăna dintre anii 2020 și 2021 reprezintă o perioadă de schimbare politică în Statele Unite, alegerile din Germania din toamnă pot aduce și ele schimbări considerabile în Europa. Personal, cred că schimbările de direcție datorate instaurării (foarte probabile a) unei administrații democrate la Casa Albă nu vor fi atât de bruște și de radicale cum preconizează unii comentatori, cel puțin în domeniul relațiilor cu știința și tehnologia. Sigur se va schimba abordarea ecologică și, ca rezultat, cercetarea energetică și combaterea poluării vor reveni pe primul plan al priorităților. Statele Unite vor revizui părăsirea unora dintre organizațiile și alianțele internaționale preconizată de administrația Trump. Relațiile dintre Statele Unite și aliații săi, inclusiv cei din Europa cred că se vor îmbunătăți. Alte evoluții însă vor continua pe aceleași linii. China, Rusia, India sunt de multă vreme factori de prim plan și concurenți formidabili în industriile avansate și în cercetarea științifică asociată. Prezența lor va crește. Conflictul economic dintre Statele Unite și China nu cred că își va găsi prea repede soluția, în timp ce Rusia va continua să fie privită cu suspiciune, mai ales în lumina dezvăluirii la sfârșitul lui 2020 a atacurilor cibernetice care se pare că își au acolo originea. Administrația Biden va adopta poate un ton și un stil mai diplomatice, dar ideologic eu cred că ea va fi la fel de fermă, dacă nu chiar mai severă, în ceea ce privește încălcările drepturilor omului și apărarea intereselor americane în fata amenințărilor venite dinspre China și Rusia. Prelungirea acestor conflicte va avea impact și asupra Internetului și a standardizării comunicațiilor pe baza căreia se dezvoltă economia mondială. Globalizarea a primit lovituri serioase în 2020 și nu cred că își va reveni în 2021. Impactul acestor tendințe este resimțit și în segmentarea Internetului, prin introducerea de ziduri informatice și a altor bariere în comunicații, și în fragmentarea soluțiilor ultimului segment de acces al rețelelor 5G. Fiecare țară vă fi obligata să aleagă (dacă nu a ales deja) cine îi vor fi furnizorii de echipamente 5G și nu este clar încă dacă și cât de bine vor funcționa soluțiile hibride. Un alt aspect al relației dintre guverne și industrie în Statele Unite și în Comunitatea Europeană o reprezintă acțiunile anti-trust împotriva giganților hi-tech. Nici aici nu cred că vor avea loc schimbări spectaculoase, deoarece ideologia democrată este cel puțin la fel de opusă marilor concerne ca și politicile administrației Trump. Sistemul de combatere a monopolurilor s-a pus în mișcare împotriva lui Google și a lui Facebook, Amazon este de asemenea vizată. Chiar dacă rezultatele imediate nu vor apărea în 2021, ele vor cere eforturi și resurse din partea marilor concerne, așa încât nu este exclus ca acestea să recurgă la inițiative proprii de de-centralizare, fără să aștepte deciziile forurilor regulatorii sau ale justiției.
Evit să mă lansez în aprecieri legate de durata pandemiei. Campaniile de vaccinare au început sau încep în țările avansate, dar restul lumii va primi vaccinuri cu întârziere, și nu este clar dacă țările mai puțin dezvoltate au resurse pentru achiziționarea acestora. Revenirea vieții economice, sociale, culturale se va accelera probabil în a doua jumătate a anului, dar va fi parțială și va continua în anii următori. Marile companii americane și o parte dintre cele din Europa și Extremul Orient au anunțat că vor continua cu modul de lucru de acasă, oriunde va fi posibil, cel puțin până la jumătatea anului 2021. Unele dintre ele vor generaliza sau vor extinde acest mod de operare, sau vor recurge la structuri organizatorice mixte. Procesul de virtualizare va continua să se extindă și în alte domenii, cum sunt comerțul și cultura. Și aici este vorba despre extinderea și generalizarea unor tendințe care existau și înainte de pandemie. Mulți dintre consumatorii care au făcut cunoștință în 2020 cu comenzile pe Internet și livrările la domiciliu vor continua să le utilizeze în parte cel puțin și după ce restricțiile vor fi anulate, odată ce au învățat modul de comandă și de operare, au căpătat încredere în posibilitățile de selecție și de livrare la termen și au înțeles avantajele oferite de comerțul electronic. Același lucru se vă întâmpla și în domeniul culturii. Spectacolele, concertele, reprezentațiile de teatru virtuale au devenit familiare iubitorilor de artă și au apărut și forme creative noi, concepute special pentru distribuire și participare pe Internet. Producția și distribuția de filme trece printr-o revoluție în care canalele internetice devin factori de ‘mainstream’ și concurează cu marile studiouri și cu rețelele sălilor de cinema. Marile și mai micile muzee ale lumii au devenit în 2020 și entități virtuale, și chiar dacă o parte dintre iubitorii de artă vor reveni la sedii și vor relua plăcuta îndeletnicire a turismului cultural, eu prevăd că activitățile on-line vor dura și chiar vor deveni permanente în epoca de după Corona. Toate aceste aplicații vor fi susținute de tehnologii informatice, cum sunt experiența totala (TX), norii internetici distribuiți, asistența tehnică IT virtuală accesibilă oriunde pe rețea.
Domeniul în care se petrece o revoluție tehnologica care va fi urmată de schimbări structurale semnificative este cel al asistenței medicale și al serviciilor de sănătate. Niciodată în istorie medicii nu au fost atât de solicitați și nici nu au fost investite resurse materiale și tehnologice atât de semnificative pentru combaterea unei singure boli. Impactul pandemiei va fi însă mult mai semnificativ și mai de durată decât stoparea și – sperăm – eradicarea lui COVID-19. Serviciile de telemedicină s-au dovedit a fi esențiale, și ele au fost folosite și local, în spitale și în sistemele medicale naționale sau private. Ele se vor extinde și vor deveni în multe locuri din lume procedura de bază. Vizita la doctor va fi precedată de o consultație virtuală, și aceasta va fi semi-automatizată, combinând măsurători ai parametrilor medicali cu ajutorul senzorilor Internetului Obiectelor (IoT) și discuții video cu medicul de familie sau cu specialiștii. Robotica a pătruns în clinici și spitale și utilizarea ei se va extinde. Ingineria genetică a jucat un rol cheie în determinarea structurii genomului asociat cu COVID-19 și sinteza vaccinurilor. Tehnicile de determinare a hărții genetice, creare de tratamente personificate și sinteza genetică folosind tehnici CRISPR-Cas9 vor furniza tratamente pentru un număr crescând de boli. Algoritmii AI vor fi folosiți pentru a prelucra statisticile medicale, a detecta imediat erupția epidemiilor și a prezice pozițiile geografice ale viitoarelor focare de infecție. Introducerea combinată a acestor tehnologii va duce la schimbări în sistemele de asigurări, care pe de-o parte vor putea oferi soluții mai personalizate, pe de altă parte vor putea și trebui să fie extinse la ansamblul populației pentru a evita apariția focarelor de infecție condiționate social. Vor fi aduse în discuție, cred eu, și modificări ale sistemului global de comunicare și ajutor reciproc în condițiile urgențelor globale. Concentrarea cercetării și producției medicale în mâinile câtorva giganți care domină industria medicamentelor și-a dovedit eficiența dar și limitele. Reformele sunt inerente, chiar dacă putem presupune că vor fi întâmpinate cu rezistență.
Calendarul spațial al anului 2021 este bogat în lansări de noi misiuni sau continuarea unora dintre explorările începute în acest an. Vor fi lansate trei misiuni spațiale spre planeta Marte (Mars 2020 a lui NASA, Tianwen-1 a agenției spațiale chineze și Hope a Emiratelor Arabe Unite). NASA va lansa și proba spațială Lucym care începe o călătorie de 12 ani în care va explora asteroizii din centura solară și din jurul planetei Jupiter, acolo unde orbitează deja și proba Juno, care în acest an va pătrunde în atmosfera celei mai mari planete a sistemului solar. În octombrie 2021, după multe amânări, va fi lansat telescopul spațial James Webb. Luna va fi ținta mai multor misiuni automate lansate de Statele Unite, Rusia (care revine printre exploratorii Lunii, după o absență de 45 de ani) și India, care va încerca pentru a doua oară o aselenizare ‘lină’, după eșecul din 2019. În ceea ce privește zborurile cu astronauți, SpaceX va continua programul său de lansări cu misiunile Crew-2 și Crew-3, transportând astronauți spre și de la Stația Spațială Internațională, în timp ce China va efectua primele sale lansări din faza a 3-a a proiectului Tiangong care are ca scop construcția primei stații spațiale permanente chineze. Tot în 2021, Boeing se va alătura firmelor private cu programe spațiale semnificative lansând zboruri ale avionului-rachetă CST-100 Starliner (fără echipaj în ianuarie, cu echipaj în vară).
Orice trecere în revistă la acest început de an poate fi doar parțială și superficială. În multe alte domenii, cercetările au continuat de-a lungul anului 2020 și au fost înregistrate progrese semnificative, și acestea vor continua să se întâmple și în 2021. Surprizele nu sunt nici ele excluse, dar sperăm că ele vor fi din categoria celor pozitive. Pandemia va continua să fie cu noi chiar după ce va fi controlată și, sperăm, în final eradicată, datorită schimbărilor multiple pe care ni le-a impus pe toate planurile. Aud și citesc multă lume spunând că așteaptă trecerea dintre ani pentru a pune în spatele lor și a face uitat, dacă se poate, anul 2020. Eu aș propune să privim la 2021 nu numai ca la un instrument de ștergere și uitare a trecutului, dar și ca anul oportunităților și al noilor începuturi.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The story of ‘Atlantis‘ (2019) by Ukrainian director Valentyn Vasyanovych (who also wrote the script) takes place in Eastern Ukraine, in 2025, a year after the end of a war between Russia and Ukraine. It doesn’t really matter who won the war, because the whole area is completely destroyed. The mines have made any car drive a risky adventure, waters are contaminated, pollution seems to have destroyed any trace of the vegetation that will have been spared by the fighting. Neither the survivors of the conflict nor the dead seem to have found peace. This is the ambiance of this powerful film about the conflict that is still taking place on the forgotten edge of Europe. The story happens in the future, but this is not a science fiction movie but rather political and ecological anticipation. A gloomy, pessimistic and unfortunately realistic film.
Sergyi (Andriy Rymaruk) is a veteran of the recently ended war, but he cannot escape the trauma of the battles in which he participated and of the violence he saw or perhaps participated in. The war is over but not in people’s souls. The friend and comrade-in-arms with whom Sergyi worked in a metallurgical factory commits suicide. The lonely hero of the film cannot get rid of the military way of life, of training with firearms, of travelling in the areas destroyed by war. During one of these trips he meets Katya (Liudmyla Bileka) who is active in an organisation of volunteers who dig up in search of the bodies of soldiers killed in the war, Ukrainians and Russians alike, anonymous soldiers buried in a hurry, to bring them the last respect and the rest they deserve. He decides to join them. In a way, these people are trying to close a cycle. Maybe together with the dead and the survivors and world in which the heroes of the film live will also be able to return to normal. This is an ecologically destroyed world, but worse than this, it is people’s lives that seem to be marked forever. A sunken world, like the legendary continent that gives the film its name.
Director Valentyn Vasyanovych uses interesting cinematographic means. The scene that opens the film and one of the final scenes are filmed with infrared night vision camera and the effect is impressive. The filming of the war-torn environment is remarkable, with a post-apocalyptic twist. The mention of the ‘zone’ quotes Tarkovsky directly, the difference being that the catastrophic war that caused the destruction is close to our actuality. What seemed to me to work less well is the emphasis on fix camera and the human presence filmed from a distance. The crushing space-character relationship does not allow the heroes to reveal themselves to the spectators and we cannot appreciate the actors’ work either. The length of some of the scenes did not seem justified to me either, it is not necessary for an interior scene that shows the loneliness of the hero to last ten minutes when the message has become obvious after two minutes. If these overweight had been eliminated and the actors had been allowed to express themselves, I think the film would have benefit. But even so, because of its theme and cinematography ‘Atlantis‘ is an interesting movie made by a director who deserves to be watched. The ending, paradoxically after all the horrors we witnessed, inspires hope.
Produced in 1974, ‘C’eravamo tanto amati‘ (The English title is ‘We All Loved Each Other So Much‘) was for Ettore Scola his first highly successful film, that also brought him international recognition. Many remarkable movies were to follow, but this bittersweet saga of Italy’s first 30 years after World War II remains one of his best films. Scola can be considered the last of the great directors of the glory period of Italian cinema, although he was decades younger than De Sica, Visconti or Rossellini, and about ten years younger than Fellini and Pasolini. Through the epic force, the political commitment and the perfect mastery of the means of cinematic expression, and also because of the explicit homage paid to the masters and colleagues De Sica and Fellini, ‘C’eravamo tanto amati‘ can be looked at as a beautiful period finale. At the same time its Italian comedy style makes this film a light (in the good sense of the word) and enjoyable cinematic experience.
The action of the film begins in 1944, when three friends, three heroes in the cinematic sense but also in their real life, descend victorious from the mountains in which they had fought as partisans against the fascists. Their paths in life are separated, but they will intersect several times and the film captures precisely these encounters spread in time over the next three decades. Giani (Vittorio Gassman) becomes a lawyer and defender in some not very clean cases, makes a convenient marriage that enriches him and becomes a building magnate. Antonio (Nino Manfredi), a left-wing intellectual and a passionate of cinema, refuses to compromise, leaves his wife and son as well as teaching in a small provincial town to become a film journalist in Rome. Antonio (Stefano Satta Flores) is a paramedic in the hospital and leads a modest existence illuminated only by the love for the beautiful actress Luciana (Stefania Sandrelli) that in fact all three men will fall in love with at one time or another in the story. So we are dealing with a capitalist, an intellectual and a proletarian, plus a muse. The fates of the four and their encounters are traced over thirty years, with their meanders and conflicts, and with their intersections with the history of Italian film that lives at the same time its golden age (Frederico Fellini, Vittorio De Sica, Marcelo Mastroianni contribute with cameo appearances in the film).
https://www.youtube.com/watch?v=Hj362or_X5M&t=16s
Half of ‘C’eravamo tanto amati‘ is filmed in black and white and the other half in color in parallel with the film transition that took place in the history of the film during the story. The acting interpretations are all remarkable. To the quartet of heroes I mentioned I would add the character of Gianni’s father-in-law played by Aldo Fabrizi, a formidable role of composition. The accessible Italian-style comedy style makes the film enjoyable to watch, while the insertions of elements borrowed from theatre (the heroes addressing the audience as if from the stage) or from the ‘cinematic kitchen’ (repeated takes or stop-frames) make watching the film interesting for more experimental cinema enthusiasts as well. Ettore Scola was one of the directors who knew how to combine inventiveness, accessibility and narrative talent. The disappointment of the heroes is that of a generation that not only dreamed of a better world but also fought for it, but for which the hour of balance is also the hour of disappointment. A story that seems to repeat itself generation after generation.
‘Grain‘ (the Turkish title is ‘Bugday‘), the 2017 film by Turkish director Semih Kaplanoglu is a beautiful film and at the same time a dense and difficult one. We are dealing with an ecological parable that can be described as being somewhere at the intersection between science fiction and the theological-philosophical discourse, a film with a special aesthetic and numerous references in text, image and composition that often requires browsing through personal repository of cultural, literary and cinematic knowledge of the viewer. It is this permanent intellectual and aesthetic challenge that makes the film’s message seem not to be at the top of the director’s interest. ‘Grain‘ risks becoming a film from which in a year or ten years from watching we be remembered more for visual quotes than for ideas.
The post-apocalyptic world in which the story takes place is familiar from many other films: a deserted planet with islands of relative stability protected by armed soldiers and deadly fences and arid areas where the rest of the survivors wander in rags. The cause of this apocalypse is an ecological catastrophe generated by genetically engineered crops, which have practically destroyed living species on the Earth’s surface. The hero of the film, Erol (Jean-Marc Barr), a scientific researcher employed by the corporation that controls the artificial crops tries to determine the exact causes of the disaster and find a solution. The key to the enigma can be, perhaps, found in the theory developed by another former employee of the company, Cemil (Ermin Bravo), who has taken refuge in the deserted area. Erol will embark on a dangerous journey that will take him though the devastated areas of the planet, in search of his former colleague and of truth.
Most of the film describes the hero’s pilgrimages on the destroyed planet where no form of life survives more than three generations at most. If the post-apocalyptic landscape resembles that of other films, cinematography is completely differently. The combined effect of using black and white and wide screen is spectacular and dramatic. ‘Grain‘, an international production, was filmed on three continents, with urban scenes filmed in the United States while the natural ones, for the most part, use the landscapes of Asian Turkey. Erol’s pilgrimages through the devastated areas, as well as his quests in which science combines with mysticism, are reminiscent of ‘Stalker‘ and it is no coincidence that Semih Kaplanoglu is a great admirer of Tarkovsky. Quotes abound in this film, in which the Turkish director seems to have wanted to pay homage to many of the sources that inspired him, from the Qur’an and the Bible (the little girl discovered in the basket on the shore, the burning tree in the desert) to the name of the guide Alice (Cristina Flutur), the one who has the power to cross the forbidden borders between the worlds. Visual metaphors intertwine with those in the words spoken by the characters. The aesthetic effect cannot be disputed, but neither can the sensation of repetition and length. Unlike many other films that sound the alarm about the risks of genetic engineering, ‘Grain‘ does not choose the more commercial means of expression such as horror or action films, but rather picks the most difficult ones of poetic and religious metaphors. When people try to play God by meddling in the mysteries of creation, solutions and salvation may also come from the direction of the sacred.
Continui cu trecerea în revistă a principalelor evenimente, tendințe și noutăți pe care le-a adus anul 2020 în domeniile științei și tehnologiilor avansate. Chiar dacă lupta pentru stoparea pandemiei și căutarea de tratamente și vaccinuri au dominat anul 2020 și au influențat prioritățile investițiilor guvernamentale și private, activitățile de cercetare, proiectare, experimentele și introducerea în fabricație și exploatare a noilor tehnologii au continuat în toate ramurile și nișele de activitate. A fost anul Coronei, dar nu numai …
Recitesc previziunile mele făcute la începutul lui 2020. Corona nu am anticipat-o, dar câteva previziuni au fost totuși destul de exacte. Una dintre ele era legată de imixtiunea politicului în industria hi-tech, și în special în activitatea marilor corporații. Scriam atunci că alegerile prezidențiale americane vor avea deosebită importanță în ceea ce privește viitorul relațiilor dintre guverne și giganții industriilor avansate, și previziunea mea s-a adeverit. Șefii marilor firme (Facebook, Google, Amazon, Apple) și-au petrecut o parte a timpului lor în 2020 răspunzând întrebărilor diverselor comisii ale Congresului american și ale Parlamentului European. Amazon a furnizat servicii esențiale în Statele Unite și în Europa, a profitat de situația creată de COVID-19 extinzându-și activitățile de livrări la domiciliu, dar a întâmpinat și rezistență în Europa, fiind nevoita să-și suspende temporar serviciile în Franța de exemplu. Google a fost sancționată în Europa cu amenzi de 8,2 miliarde de Euro în trei acțiuni juridice anti-trust diferite. Una dintre sancțiuni se datorează faptului că motoarele de căutare ale lui Google nu includeau sau dădeau prioritate redusă produselor competitorilor în rezultatele căutărilor. Facebook face față și ea unor presiuni deosebite în Statele Unite. Pe de-o parte Comisia Federală pentru Comerț (FTC) a dat în judecată pe 9 decembrie compania, susținând că aceasta își menține în mod ilegal monopolul de rețele sociale personale printr-o politică susținută anti-competiție. În urma unei anchete îndelungate dusă de FTC în cooperare cu o coaliție de procurori generali din 46 de state plângerea susține că Facebook s-a angajat într-o strategie sistematică – inclusiv achiziția sa din 2012 a rivalului Instagram și achiziționarea în 2014 a aplicației de mesagerie mobilă WhatsApp – pentru impunerea unor condiții anticoncurențiale dezvoltatorilor de software și pentru a elimina amenințările la adresa monopolului său. Pe de altă parte, administrația lui Donald Trump i-a atacat și pe Facebook, și pe Twitter pentru cenzurarea sau adăugarea de avertismente unora dintre postările lor care includeau informații considerate inexacte. Schimbarea de administrație la Casa Alba nu va fi neapărat favorabilă giganților hi-tech, căci în Partidul Democrat exista tendințe anti-trust chiar mai puternice decât la republicani.
Alegerile americane, ca și cele din alte țări ale lumii au avut o componentă cibernetică amplificată în acest an în care mai mulți cetățeni decât de obicei au preferat opțiunea votului prin corespondență sau a votului electronic, acolo unde acestea au fost disponibile. Rezultatele, așa cum știți, sunt puternic contestate în Statele Unite, deși cei responsabili cu protejarea sistemelor informatice electorale și majoritatea experților independenți susțin că au fost alegerile cele mai sigure și mai bine protejate din istorie din acest punct de vedere. Dacă la alegerile din 2016 s-a vorbit mult despre imixtiunea rusească, directă sau prin influențarea prin intermediul rețelelor sociale, în noiembrie 2020 se pare că lecțiile au fost învățate și sistemele au fost mai bine protejate. Ultimele săptămâni ale anului s-au dovedit însă mai dificile odată cu expunerea recentă a unui atac cibernetic serios îndreptat în special asupra Statelor Unite, a guvernului său și a altor instituții critice, inclusiv a firmelor de securitate. Acest atac pune în lumină modurile în care amenințările cibernetice continuă să evolueze și să devină și mai periculoase. Anchetatorii încă încearcă să stabilească ce informații ar fi putut fi furate de hackeri și ce ar putea face cu acestea. Hack-ul a început încă din martie, când codul malware (rău intenționat) a fost introdus în actualizările unui program foarte popular numit Orion, realizat de compania SolarWinds, care oferă servicii de monitorizare a rețelei și alte servicii tehnice pentru sute de mii de organizații din întreaga lume. Acest malware a oferit hackerilor de elită acces la distanță timp de câteva luni la rețelele unei organizații, astfel încât să poată fura informații. Deși cei mai afectați de atac se aflau în SUA, Microsoft a declarat că a identificat victime în Canada, Mexic, Belgia, Spania, Regatul Unit, Israel și Emiratele Arabe Unite. Sursele par să se afle în Rusia sau să fie legate de Rusia, deși guvernul rus neagă implicarea. Acest atac se adaugă și amplifică vocile care cer crearea unor bariere sau sisteme de protecție la niveluri naționale sau ale alianțelor între națiuni. Concepția Internetului deschis, accesibil universal și transparent de oriunde în lume a primit lovituri considerabile în acest an. Lumea evoluează spre un Internet segmentat, sau spre Splinternet, un termen care a câștigat în popularitate în acest an.
2020 a fost martor al înăspririi conflictului comercial dintre Statele Unite și China, care a avut repercusiuni vizibile și pe piețele și în industriile tehnologice. Tarifele vamale au crescut, lanțurile de producție și aprovizionare au fost afectate de pandemie și au dus la reconsiderări și reproiectări în sensul producției regionale sau naționale, scăzând atractivitatea globală și rentabilitatea utilizării liniilor de producție ‘Made în China’. Taiwan-ul s-a poziționat în schimb ca alternativă de calitate și nesupusă presiunilor politice. Conflictul și complicațiile juridice în care este implicată firma chineză Huawei au influențat piața internațională de echipamente 5G și darea în exploatare a rețelelor tocmai în anul care ar fi trebuit să fie anul de introducere masivă a acestei tehnologii. Boicoturile s-au adâncit și barierele comerciale s-au înmulțit, extinzându-se la noi companii din China (vezi cazul Tik-Tok) sau la noi categorii de produse (interzicerea folosirii de către firme chineze a tuturor componentelor electronice complexe proiectate în Statele Unite, inclusiv procesoarele de funcționalitate generică). Sunt afectate și procesele de standardizare, rezultatul fiind crearea de standarde paralele și incompatibile pentru anumite segmente ale rețelelor 5G. Nu este clar dacă schimbarea politică de la Washington va duce la un ‘armistițiu’ în acest război economic, în orice caz, nu pe termen scurt. S-ar putea ca viitoarea administrație Biden să folosească un limbaj diferit, sau să se fie mai dispusă la negocieri și compromisuri, dar pe de altă parte importanța acordată de democrați problemelor legate de drepturile omului în regiuni ale Chinei cum sunt Tibetul sau Xinjiang (populată de uigurii musulmani) va constitui din nou un subiect politic fierbinte care va influența și relațiile economice și cooperarea tehnologică dintre primele două economii ale lumii.
A fost un an bun pentru cercetarea spațială și în special pentru SpaceX, firma lui Elon Musk, care și-a consolidat în acest an poziția de lider în explorarea spațială americană. Sonda spațială Dragon 2 a efectuat primul său zbor cu echipaj către Stația Spațială Internațională, lansat la 31 mai 2020 în cadrul programului de echipaje comerciale, efectuând primul zbor spațial orbital lansat de pe teritoriul american de la retragerea navetei spațiale în 2011. Al doilea zbor Dragon cu echipaj, misiunea Crew-1, lansată la 15 noiembrie 2020, a transportat patru astronauți (trei americani și unul japonez) spre Stația Spațială Internațională. SpaceX a efectuat zboruri de testare atmosferică cu prototipuri ale vehiculului său Starship, complet reutilizabil, cu două trepte. Chiar dacă testul din 9 decembrie în care modelul SN8 al celei de-a doua trepte a explodat la aterizare, lansarea până la o altitudine de 12,5 kilometri, zborul orizontal și revenirea sunt considerate un succes. Concepția rachetelor reutilizabile a fost demonstrată și este astăzi acceptată ca un principiu de funcționare care va reduce considerabil costul explorării spațiale în viitor. Tot în acest an, astronauta NASA Christina Koch a stabilit recordul activității femeilor în spațiu cu 328 de zile, într-un zbor încheiat la 6 februarie. 2020 a fost și anul consolidării poziției Chinei ca putere spațială. La 24 noiembrie 2020, China a lansat misiunea automată lunară Chang’e-5 pentru a colecta și aduce roci lunare înapoi pe Pământ. După 23 de zile și o călătorie de aproximativ 400 de mii de kilometri, Chang’e-5 s-a întors pe Pământ în zorii zilei de 18 decembrie. Cele peste două kilograme transportate la bord reprezintă primele probe proaspete de roci lunare aduse pe Pământ în mai mult de 40 de ani, făcând din China a treia țară care a explorat suprafața Lunii, după SUA și fosta Uniune Sovietică. A fost, de asemenea, prima țară care a făcut acest lucru din 1976 încoace, de când sonda Luna 24 a fostei Uniuni Sovietice s-a întors de pe Lună. Întoarcerea în siguranță a capsulei lunare încheie o misiune inovatoare pentru programul de explorare spațială din China, care a anunțat zboruri cu astronauți pentru 2021, precum și un viitor program de rachete refolosibile, similar celui conceput de SpaceX.
2020 fost un an în care s-au înregistrat progrese semnificative în domeniul transporturilor viitorului, deși nu exact în ramurile prevăzute. Vehiculele fără șofer continuă să se afle în teste și lansarea lor pe șosele pentru exploatare de masă nu mai pare iminentă. A contribuit poate la asta și circulația redusă din acest an, una dintre consecințele neașteptate ale pandemiei, care a redus de altfel, neintenționat, și nivelul global de poluare. Semnificativă este vânzarea de către firma Uber a departamentului de vehicule autonome unei firme mai mici, Aurora, în care Uber păstrează totuși un procentaj important din control. În schimb, dronele automate cu control robotic au început să fie testate și chiar și utilizate de Alphabet pentru FedEx și Amazon în unele regiuni într-un an în care livrările la domiciliu s-au extins considerabil. Progrese remarcabile au fost înregistrate în tehnologia bateriilor electrice reîncărcabile. Superbateriile care combină tehnologiile bateriilor cu cele ale supercondensatorilor electrici promit extinderea razei de autonomie a automobilelor electrice la peste 1000 de kilometri. O revoluție este în faze inițiale și în domeniul propulsiei aviatice, cu testarea în mai multe locuri în lume a motoarelor acționate cu hidrogen, alternativă mai eficientă și mult mai puțin poluantă a motoarelor cu kerosen.
Acestea au fost câteva dintre direcțiile și tendințele principale ale anului care a fost. Despre anul care va fi vom discuta în primul articol al lui 2021 și în tot restul anului care urmează. Doresc tuturor cititorilor rubricii să avem parte de un an frumos și sănătos, omenirea să învingă pandemia și viața să fie reluată oriunde ne vom afla nu de unde am lăsat-o, ci dintr-un loc mai bun. La Mulți Ani!
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The French court drama ‘La fille au bracelet‘ (the English title is ‘The Girl with a Bracelet’) made in 2019 by Stéphane Demoustier starts from a situation that is one of the nightmares of any parent. How do a couple of parents face the fact that their daughter, just out of adolescence, is accused of a horrible crime, the murder of her best friend? Can family, marriage hold? Can parents cope with doubts about their daughter’s possible guilt and remorses over the fact that from one point on they can no longer protect her in the face of the justice machine? ‘La fille au bracelet‘ which adapts and relocates an Argentine film (which I have not seen) treats this topic with discretion and sensitivity.
The opening scene of the film looks like a copy of the scene that opens the Romanian film ‘ Arest‘ by Andrei Cohn that I saw recently. The scene takes place on a beach, is filmed from afar in one shot. A family spends a quiet afternoon by the sea. The police appear, snatching one of the people from normal life in order to throw her into a completely different reality, in prison. From here on the two films are different. The arrested person is Lise, a 16-year-old teenager ( Melissa Guers), the daughter of a middle-class couple (Roschdy Zem, Chiara Mastroianni). The family’s life turns into a Kafka-esque nightmare, being confronted with the girl’s pre-trial detention for six months followed by a legal procedure that after two years leads to the trial in which Lise is accused of murder. Most of the film takes place in the courtroom. However, more questions about the morality of the accused seem to be put before the court than evidence to prove guilt. The girl’s lack of communication does not help her face the accusator, the judge and the jurors. Is this the natural shock that a teenager torn from normal life and thrown into legal proceedings under a terrible accusation goes through, or maybe it is a proof of guilt? Doubts sneak even into the minds of the parents.
I liked the approach of director Stéphane Demoustier. He films the court scenes as a TV broadcast, a neutral-style justice drama. Even the scenes that take place between the parents, or between the parents, the girl and her brother are devoid of sentimentality and do not give explicit answers to all the questions. Precisely due to the director’s objectivity, the spectators, like the jurors of the trial, can form their own opinions. Perhaps the lawyer’s plea contains the key to watching the film: how much do we understand, parents and grown-up people, of the problems and feelings of young people, how much do we remember and how much did we forget about how we were at their age? Minimalism also characterises the way actors are directed. Melissa Guers as Lisa makes an exceptional debut which is hopefully the beginning of a formidable career. Roschdy Zem and Chiara Mastroianni are very well cast in the roles of parents, reserved and keeping their troubles inside. Anaïs Demoustier (the director’s sister) also appears in this film in a very different role from the one in ‘Alice et le maire‘ in which I liked her enormously. I even wondered while watching what the heroine there would have thought about this prosecutor who seems to be trying to convict a young woman of murder without concrete evidence, practically asking the accused to prove her innocence instead of her, the prosecutor proving the guilt beyond of any doubt, as required by the laws of justice. ‘La fille au bracelet‘ is the kind of movie that is sometimes said to resemble a long episode of a TV series. In this case, however, it is much more, it is a court drama with a story and characters that accompany the viewers long after the screening of the film is over.
Victor Ieronim Stoichiță s-a născut la București în 1949. A studiat și s-a specializat în istoria artei, fiind asistent la Catedra de Istoria și teoria artei a Academiei de de Arte Frumoase din București până la plecarea din România în 1983. A apucat să participe la activitățile Scolii de la Păltiniș a lui Constantin Noica pe care o considera într-un interviu a fi fost pentru el ‘singura cale de supraviețuire intelectuală într-un context aberant’. Cariera sa în Occident a inclus postul de asistent la Universitatea din Munchen și o catedră la cea din Fribourg, cursuri predate la Sorbona, College de France și Harvard, activități de cercetare în asociere cu numeroase centre de prestigiu, cărți de istorie a artei, estetică și memorialistică. În România este tradus și publicat la Editura Humanitas, unde ‘Despre trup’ apărută în 2020 este a 12-a carte într-o serie de autor. Traducerea din limba franceză este semnată de Ruxandra Demetrescu și Anca Oroveanu cu excepția unui capitol tradus de Mona Antohi, care este și redactoarea cărții.
‘Despre trup’ este o carte frumoasă însă nu și o lectura ușoară. Victor Ieronim Stoichiță a adunat în acest volum materiale bazate pe conferințe susținute în diferite ocazii și articole apărute în diverse publicații de specialitate, rezultate ale cercetărilor sale în domeniul imagisticii corpului uman și a reprezentării sale în artă. Este o treapta a unui edificiu mai complex și nu sinteza finală a cercetărilor sale în această ramură a imagisticii și a istoriei artei, scrisă în limbaj academic și nu în stil de popularizare. Cartea este organizată în trei secțiuni, fiecare incluzând un număr de capitole dedicate unor aspecte ale imagisticii trupului omenesc în diverse perioade. Faptul că această lucrare este deocamdată doar o parte dintr-un complex în construcție este ilustrată și de faptul că majoritatea exemplelor aparțin epocilor Renașterii și Barocului. Antichitatea este menționată mai mult ca referință canonică pentru arta Renașterii, imagistica Evului Mediu deschide calea Renașterii timpurii, iar artiștii secolului 20 apar doar în secțiunea finală, desi în alte cărți ale autorului ei sunt subiectul central, în toată complexitatea lor multi-disciplinara.
Prima secțiune se întitulează ‘Anatomii’. Ea include studii dedicate materialității corpului omenesc și reflectării sale în simbolistica artei Renașterii. Reprezentarea corpului omenesc, în special a celui feminin, în nuduri dar și în imaginile Sfintei Fecioare sunt amplificate de simboluri care sunt prezente în picturile aparent foarte diferite ale lui Leyden și Tițian – trandafirii și strugurii fiind simboluri ale sacrului și profanului, inefabilului și materialului. Școlile de pictură din Veneția și Florența sunt diferențiate prin abordările diferite ale reprezentărilor anatomice – din exterior spre esență, sau pornind de la anatomia internă (schelet, mușchi) revelată de progresele științifice ale vremii spre expresivitatea materializată de tușele de penel ale lui Tițian:
‘… tabloul lui Tițian este în același timp icoană și narațiune. Formatul concentrat este cel al portretului din trei sferturi, ceea ce nu afectează însă realizare unei narațiuni precise și convingătoare. Povestirea conține două elemente dinamice importante: cel dintâi este torsiunea corpului lui Cristos – reacția naturii sale umane la durerea martiriului. Al doilea suplinește absența personajelor secundare, rememorând zelul lor ucigaș. Sunt urme de bici. Sunt urme de penel.’ (pag. 58)
Un scurt dar frumos studiu este dedicat dificultății reprezentării dualității (corp, spirit) a naturii lui Cristos folosind ca exemple sculpturile lui Michelangelo. Capitolul final al secțiunii pornește de la altă capodoperă a lui Michelangelo, examinând detalii ale Capelei Sixtine care ilustrează confruntarea artistului cu materialitatea figurilor biblice și reprezentarea sublimării acestora spre dimensiunea spirituală. Discuția citează interpretări diferite ale textului Vechiului Testament bazate pe traduceri diferite in latină ale Cărții Sfinte. Ar fi fost interesant de comparat aceste traduceri și cu sursa în limba ebraică, cea în care Cartea Genezei care l-a inspirat pe Michelangelor a fost scrisă în original.
A doua secțiune a cărții se numește ‘Redute’ și se ocupă de fragilitatea omenească, de la cea a corpului amenințat de boli și moarte până la forța destinului. Pentru prima s-au inventat platoșele, pentru cea din urmă amuletele, animalele și personajele care incojoara pe cei mari și atrag loviturile soartei. Excepționalul eseu ‘Ochiul bun și ochiul rău’ pleacă de la capodopera lui Giotto pictată pe pereții Capelei Scrovegni din Padova, unde întâlnirea de la Poarta de Aur dintre Ioachim și Ana consfințește printr-o îmbrățișare din priviri legătura sacră ce avea să dea naștere Fecioarei Maria. Ochii reprezintă în arta Renașterii nu numai o oglindire a interiorului ci și un canal magic de comunicare cu lumea, cu oamenii și cu divinul. Chipurile voalate sau semi-acoperite ascund intenții și protejează personajele de lume și lumea de personaje. Expresivitatea ochilor este tema capitolului ‘Străjeri ai chipului’ în care autorul trece în revistă arta descrierii fizionomiilor și contrapunctul cu platoșele și elementele de protecție fizică (armurile) sau simbolică (amulete cu scorpioni) în tablourile maeștrilor Dürer, Tițian, Ghirlandaio, Rafael. O revelație interesantă o reprezintă dezvăluirea rolului reprezentării bufonilor pitici și a animalelor de companie (în special caței) în tablourile dinastice, chiar și în cele oficiale, destinația lor fiind nu numai decorativă ci mai ales protejarea eroilor tablourilor de loviturile soartei. Capitolul eseu dedicat reprezentării portretelor infanților copii ai regelui Spaniei Filip al II-lea, pictați printre alții de de Tițian și Velasquez, copii loviți unul după altul de boli și nesupraviețuind copilăriei are o valoare informativ-istorica și intensitate emitionala. În fine, descrierile armurilor și ale tatuajelor, cu imagistica lor figurativa cu putere magica, este fascinantă nu numai prin paralela trasată între rolul lor în civilizații atât de diferite, dar și prin concretizarea funcției de protecție spirituală a formelor de artă care aveau în perioada când au fost create funcții foarte diferite de delectarea muzeală pe care o oferă astăzi.
‘… tatuajul e o strategie vizuală de intervenție directă asupra pielii persoanei, care vizează distincția, protecția și imunitatea acestuia, o tehnică ce întărește sacralitatea șefului, garantându-i, prin elaborarea unei anvelope de semne, integralitatea corporală și impenetrabilitatea în fața oricărei primejdii, fie ea de ordin spiritual sau material. … El este o armură simbolică acționând – spre deosebire de tehnicile occidentale de durificare și protecție – direct asupra pielii, “călind-o”, ca să spunem așa, prin ritualuri dureroase, care crează o carapace idealmente inexpugnabilă, chiar daca ea nu e constituită decât din semne. Tatuajul tradițional investește cu o putere absolută semnele înscrise pe pielea nudă.’ (pag. 190 – 192)
Secțiunea finală, intitulată ‘Fantasme’, cuprinde câteva eseuri remarcabile, fiecare având drept de existență ca lucrare de sine stătătoare și adăugând informație și conexiuni multiple în contextul cărții. ‘Fantoma Sfântului Francisc’ pleacă de la capodopera lui Zurbaran care m-a fascinat și pe mine la Musée des Beaux-Arts din Lyon, pentru a extinde comentariile și interpretările legate de ‘stranietatea neliniștitoare’ (die Unheimliche) explicată de Freud, de puterea artei în a exprima angoasa în fața morții și a supranaturalului, de relația dintre icoană și istorie (narativul sublimat) în artă. Ciclul de picturi ale lui Vittore Carpaccio de la Scuola di San Giorgio degli Schiavoni din Veneția sunt punctul de plecare al unei discuții despre reprezentarea prezențelor invizibile și a unor fenomene de comunicare telepatică cum sunt cele dintre muribundul Sfânt Ieronim și Sfântul Augustin. Provocările reprezentării textelor evanghelice care descriu fenomene transcedentale, trăiri care pun la încercare ambiguitatea văzului, sunt examinate în capitolul ‘Apariții / dispariții’ cu exemplificări din Rembrandt și Caravaggio. Elisabeth Vigée Le Brun, în tinerețe pictorița de curte a reginei Maria Antoaneta, este eroina capitolului care tratează prezența inefabilului și a destinului care refuză pictorialul concret în portretistică. Tema este generalizată și extinsa în capitolul final ‘Fete și interfețe’ care pleacă de la Da Vinci, trece din nou pe la Rembrandt și Caravaggio pentru a ajunge în modernitatea secolului 20 și a exemplifica în lucrările lui Francis Bacon și Kazimir Malevici abstractizarea trăirilor interioare și a ideilor în portretele create în perioade diferite ale istoriei artei. Doar în acest capitol final abordarea istoricului de artă sfidează sinergetic cronologiile și ne face să regretăm ca lectori ai cărții că această metodă nu este mai larg folosită și că referințele la arta modernă nu apar mai devreme.
Victor Ieronim Stoichiță este un dialectician. Hegel nu numai că patronează explicit unul dintre capitolele cărții, dar întregul discurs al autorului este presărat de exemple de instanțieri dialectice ale contrapunctului: viață și moarte, sacru și profan, inefabil și material, chip și istorie, icoană și narațiune, recto și verso, incarnare și eclipsă, prezență și absență, aparență și esență.
Cele 328 de pagini de text netto sunt însoțite de aproape o sută de pagini de aparat critic important, care includ Note cu referire la text și Note bibliografice, indicarea surselor de la care pleacă fiecare dintre capitole, lista de ilustrații, credite, și lista de nume. Apar în Note și traducerile din original în limba româna sau invers a unora dintre textele citate în volum. Nu pot să nu remarc aici o oarecare inconsistență, căci în corpul textului unele citate apar în original, altele în traducere. Ar fi fost, cred, foarte util, să fie adăugată listei de nume și o scurta extensie care să introducă pentru cititorii care vin din afara profesiei biografiile unora dintre artiștii și autorii citați. Lipsa acestor informații de context este însă probabil intenționată. ‘Despre trup’ este din acest punct de vedere o carte paradoxală. Este o carte editată splendid, ilustrată copios și în excelente condiții grafice, una dintre acele cărți pe care cititorii le cumpără și le păstrează și pentru aspectul lor estetic. Totuși este o carte de specialitate, și cititorul neavertizat poate fi surprins. Contribuie la eventualul șoc cultural și vocabularul. Nu sunt un expert în istoria artei, dar mă consider un amator educat. Rar mi se întâmplă să am nevoie să folosesc dicționarele când citesc în limba română, la lectura acestei cărți am fost obligat să recurg de cel puțin zece ori la dicționar pentru a descifra anumiți termeni sau a înțelege utilizarea lor în text. În vreo două sau trei cazuri nici dicționarele nu au ajutat. Nu am acces la originalul în limba franceza pentru a putea compara daca este vorba despre o problemă stilistică la sursă sau mai degrabă una aparținând traducătoarelor, dar am avut impresia (repetată în mai multe locuri) că daca au existat cinci termeni sinonimi sau alternativi, a fost aleasă intenționat folosirea celui mai obscur dintre ei.
‘Despre trup’ este o carte frumoasă, interesantă și densă. Iubitorii de artă, estetică și de istorie a culturii vor avea multe motive de satisfacție la lectură, vor fi captivați de incursiuni în istoria unor capodopere ale artei legate de reprezentarea trupului omenesc și a percepției și reprezentării acestuia, și se vor îmbogăți cu interpretări și perspective noi. Cei care am citit și prefața suntem avertizați că este vorba despre un edificiu încă în construcție. Când va fi finalizat sunt multe șanse ca el să fie magnific.
In 1982, when he made ‘L’as des as‘ (the English title is ‘Ace of Aces‘) Gérard Oury was a highly regarded director in France and had also gained an international reputation with action comedy films, including the best known of them ‘La Grande Vadrouille‘ and ‘Les aventures de Rabbi Jacob‘, both starring the formidable comedian Louis de Funès. ‘L’as des as‘ tried to repeat the success of these films and used the heaviest possible artillery for this purpose, casting Jean-Paul Belmondo in the lead role. However, the success was only partial. The script failed to avoid the cliches and even a dose of melodrama. There are a few good and original ideas and plenty of gags (some good, some not so good) in this film, but there also many moments when the story drags on or seems terribly obsolete, now, almost 40 years after the film was made. Belmondo is Belmondo and largely carries the film on his shoulder, but even he fails to bring ‘L’as des as‘ more than to the level of acceptable but not necessarily memorable comedy.
The story in the film takes place in 1936, in Germany, during the Olympics, an event that in that year was used by the Nazis as an opportunity for propaganda. The hero embodied by Belmondo named Jo Cavalier is the coach of the French boxing team, but also a former air force pilot during World War I. In the air battles he had befriended the German pilot Gunther von Beckmann (Frank Hoffmann) who had in the meanwhile become a general in the army , but also an opponent of Hitler. On the train carrying the French delegation to Berlin, he meets a Jewish boy, whose family is threatened by the Nazis’ policies of racial discrimination. Cavalier, together with a beautiful journalist (Marie-France Pisier) and his German friend will intervene to save the boy and his family taking them over the border to the Austria still unoccupied by fascists. Of course, not all goes as planned. The truth is that more than half of the film develops a fairly conventional story and the comedy part is not great either. The idea of the lead hero protecting the orphaned child victim of the Nazis has been explored in many films from Chaplin‘s ‘The Great Dictator‘ to Benigni‘s ‘La vitta e bella‘. The final part of the film, however, holds surprises and contains the comic sequences that seemed to me the best, those that approach the satirical sarcasm of Oury‘s best films. The Fuhrer himself and … his sister (a double role played by Günter Meisner) will make an appearance, which for 1982 was a novelty, at least in the comic register, anticipating Taika Waititi, plus a little revisionist history a la Tarantino. This last part saves the film in my opinion and rewards the patience of those who get to it.
Belmondo‘s charm dominates the film. The actor was at the peak of his popularity and in a remarkable physical shape allowing him to perform many of the stunts by himself. The role of the eternal teenager with a big heart, enlisting for good causes against all adversity fits him perfectly. The team around him does its job professionally, but the script is a bit stereotypical, with a few successful jokes (especially about the Nazis) scattered from place to place. With ‘L’as des as‘ Gérard Oury targeted a great entertainment film to repeat his successes from previous decades. The success was mixed right from the moment the film was released and the passage of time did not improve the place of this film in its filmography.
‘Mr. Kaplan‘ (2014) directed by Alvaro Brechner is, I think, the second Uruguayan film I’ve ever seen. It enjoyed success in Latin America and Germany, and represented Uruguay in the competition for best foreign film at the 2015 Academy Awards. The film belongs the genre of films about Holocaust survivors, a genre that evolves over time as the last survivors leave this world, and the perspective of the filmmakers becomes either that of the descendants of the survivors or of the new generations trying to understand this huge historical aberration of the 20th century and its aftermath. Director Álvaro Brechner descends from a family of Holocaust survivors settled in South America and ‘Mr. Kaplan‘ is inspired by the figure of his grandfather, but the film also deals with another broad issue bringing up old age and what gives meaning to life until the final years. The comic and slightly melodramatic register of the script and of the directorial approach does not prevent the emphasising of the message, on the contrary, it amplifies its impact.
The story takes place in Uruguay at the end of 90s. Jacobo Kaplan (Héctor Noguera) is getting old. Age catches up with him, memory and sight begin to show signs of rust, routine dominates his marriage that has lasted for over 50 years, and his life is dominated by the feeling that he failed to live up to the hopes of his parents who had sent him as a young Jewish boy to the shore of salvation in South America to escape the fate of the other Jews who perished in the Holocaust in Europe. Coincidentally, he learns about the existence of Julius Reich (Rolf Becker), an old and lonely man of German origin, with a behavior that seems to hide dark secrets. Could he be a Nazi criminal taking refuge in South America after World War II? If true, discovering his secrets and bringing him to justice would ultimately give meaning to a life that seems otherwise underachieved. Maybe it’s not too late. Together with Wilson Contreras (Néstor Guzzini), a former alcoholic cop, the archetype of the living loser from many points of view (personal, family), Jacopo Kaplan plans an operation like the one that many decades ago led to the capture of Adolph Eichmann and his transfer in Israel to be brought to justice. The reality turns out to be a little different from the one imagined by the hero, and the well-drawn plans will lead to complications and comic confusions, but also to the revelation of some truths that are not easy to reconcile.
I liked the bittersweet approach. Something of the specific Jewish humor, a mixture of sad laughter, self-persiflage and optimism without which it is impossible to get past the small and big troubles of life are mixed in the character played wonderfully by Héctor Noguera. I’ve seen quite a few movies in recent years dedicated to the problems of old age, ‘Mr. Kaplan‘ can be added, in a style that combines melodrama and comedy. I loved the performance of Néstor Guzzini in the role of a typical ‘loser’ who receives a life lesson and borrows strength from the old Jew. The social environment of Jewish families in South America is portrayed with a delicate but sarcastic humor, reminiscent of Woody Allen‘s New York movies. Without completely avoiding clichés ‘Mr. Kaplan‘ is a more than reasonable cinematic experience, a film that manages to amuse and create emotion for its viewers.
