CHANGE.WORLD: Tehnologia înlesnește tirania?

Posted on November 9, 2020 by admin

Yuval Noah Harari nu se sfiește să facă afirmații răspicate, surprinzătoare, provocatoare. Intelectualul israelian născut în 1976, profesor în departamentul de istorie al Universității Ebraice din Ierusalim, autorul a trei cărți de mare succes și popularitate apărute în traducere și în limba română la Editura Polirom (‘Sapiens. Scurtă istorie a omenirii’; ‘Homo Deus. Scurtă istorie a viitorului’;  ’21 de lecții pentru secolul XXI’) este și un oaspete solicitat al emisiunilor de televiziune, și utilizează cu pricepere și formatul podcast sau cel al dialogurilor filmate și postate pe Internet, având ca parteneri alte celebrități media, de la Natalie Portman până la Mark Zuckerberg. De multe ori își punctează aparițiile publice sau articolele pentru ziarele și revistele de mare circulație cu fraze-ghilotină care se transformă repede în titluri sau citate. ‘Tehnologia înlesnește tirania’ apare în titlul (‘Why Technology Favors Tyranny’) unui articol apărut în numărul din octombrie 2018 al revistei ‘The Atlantic’ într-un grupaj care are și el o temă menită să atragă atenția: ‘Este democrația pe moarte?’ (‘Is Democracy Dying?’). Articolul este interesant în sine și abordează câteva subiecte și dezbate idei pe care, de-a lungul timpului, le-am adus în discuție și în rubrica CHANGE.WORLD. Au trecut doi ani de la publicare, s-au întâmplat multe evenimente de atunci, inclusiv o pandemie globală care a accelerat unele procese descrise sau prevăzute de Harari în articolul său, și cred că este un moment potrivit pentru a reveni asupra acestei problematici și a dezbate afirmația istoricului de la Ierusalim. Am păstrat titlul, însă mi-am permis să-i adaug un semn de întrebare.

(By Daniel Naber – sursa imaginii: commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=71405651)

Viziunile pesimiste prevalează astăzi cam în toate prevederile despre viitor. Ce deosebire față de atitudinea optimist-utopică cu care eram obișnuiți să abordăm viitorul în copilărie și adolescență, când mulți dintre noi ne-am îndrăgostit de sci-fi! Tehnologia urma să fie controlată riguros de oamenii viitorului, iar problemele sociale fie deja își găsiseră soluțiile, eventual prin ‘progresul’ spre socialism și comunism, fie erau atenuate și în curs de rezolvare, prin intermediul tehnologiilor avansate. Până și roboții erau prietenoși, devotați și aveau simțul umorului. Ce s-a întâmplat de atunci? Una dintre diferențele dintre viziunile despre viitor din trecut și realitățile de astăzi este faptul că, pe măsură ce roboții se perfecționează și Inteligența Artificială (AI) se maturizează, mașinile primesc sarcini din ce în ce mai complexe, și nu de natură mecanică, devenind competitori ai speciei umane în domenii legate de gândire și mai puțin de abilitați fizice. În 1997, calculatorul Deep Blue al lui IBM l-a învins într-o partidă istorică pe campionul mondial en titre, Gary Kasparov. De atunci încoace campionatele mondiale de șah ale calculatoarelor au devenit la fel de interesante și de mare nivel ca și cele ale oamenilor. Programul AlphaZero, care a câștigat competiția în 2017, avea însă o calitate specială. Învățase șah singur, spre deosebire de toți adversarii săi care fuseseră programați. În cât timp? În patru ore. Generalizarea poate fi făcută imediat. Dacă un calculator poate atinge în mod autonom un nivel competitiv de campion într-un domeniu ca șahul, atunci acest lucru se poate întâmpla în multe alte domenii de activitate care implică activități intelectuale – medicină, administrație, finanțe etc. Abia ne obișnuiserăm cu ideea că robotii și programele digitale vor înlocui muncitorii de pe liniile de asamblare sau șoferii de vehicule, și iată că și o mare parte dintre profesiile ‘intelectuale’ par a fi amenințate. Tensiunile sociale rezultate din eliminarea a sute de milioane de locuri de muncă par inevitabile. Cine va profita de aceste schimbări?

(sursa imaginii: newatlas.com/go-chess-artificial-intelligence/42968/)

Harari abordează în continuare subiectul posibilei ‘revolte a mașinilor’, scenariu care i se pare puțin probabil în deceniile următoare. Amenințarea principală o consideră a veni din altă parte.  Progresele spectaculoase ale Inteligenței Artificiale permit acestora să propună decizii care, cel puțin teoretic, sunt superioare celor luate de oameni. Fie că este vorba despre alegerea unei viitoare profesii sau a școlii unde să fie trimiși copiii, sau de decizii privind cariera profesională la mijlocul vieții, sau de investiții financiare de care poate depinde siguranța economică a familiei, programele AI pot face recomandări competente. Care este problema? Competența aceasta se bazează pe datele pe care programele AI le au la dispoziție despre noi. Acestea includ capacitățile noastre fizice și intelectuale, gusturile și preferințele personale, ambițiile și angoasele de care câteodată nu suntem nici noi conștienți. Problema este că aceste date despre noi, ceea ce se numește în termeni de specialitate ‘profilul’ nostru, sunt culese prin analiza unor acțiuni și a unor date pe care le furnizăm uneori voluntar, alteori semi-voluntar (știm că Facebook sau Google înregistrează interacțiunile noastre, ‘like’-urile și căutările, dar ‘nu ne pasă’), și de multe ori fără știrea noastră (de exemplu, prin analiza fizionomiei). Dar dacă aceste informații cad în mâinile unor criminali sau ale unor servicii de ordine aservite unor sisteme politice care nu ne sunt pe plac (sau noi lor)?

(sursa imaginii: aicgs.org/publication/moving-beyond-cyber-wars-a-transatlantic-dialogue/)

Poate că este vorba despre întâmplare și noroc, sau poate că nu. De-a lungul istoriei, tiranii și dictaturile nu s-au împăcat prea bine cu avansurile tehnologice. Unii dintre ei poate că s-au temut de acestea, în alte cazuri descoperitorii și oamenii de știință au ezitat să-și pună talentele în slujba unor cauze sau sisteme nedrepte. Mihail Gorbaciov recunoaște în memoriile sale că unul dintre factorii centrali în pierderea de către Uniunea Sovietica a competiției geopolitice, care s-a numit în a doua jumătate a secolului trecut ‘războiul rece’, a fost decalajul tehnologic în domenii precum electronica, informatica, telecomunicațiile, genetica. Unele fuseseră declarate ‘științe burgheze’ în perioada stalinistă, și chiar daca sovieticii au renunțat după Hrușciov la aceste etichetări și au încercat să recupereze întârzierea, aceste schimbări de direcție au avut loc prea târziu. Investițiile uriașe în tehnologie militară și prioritatea acordată industriilor grele și energofage au făcut ca decalajul să nu poată fi recuperat până la căderea sistemului comunist, în ultimele decenii ale secolului trecut.

(sursa imaginii: sites.google.com/site/futureproblemsolvingclub/practice-problems/surveillance-society)

Situația aceasta se schimbă însă în ultimele decenii. Cea mai bună dovadă o reprezintă progresele uriașe făcute de China în domeniul Inteligenței Artificiale și, în general, în activitățile și economia legata de informatică. China este astăzi incontestabil a doua putere economică și tehnologică în aceste domenii și și-a propus să devină numărul unu mondial până în anul 2030. Aceasta țintă ambițioasă este inclusă în programul președintelui Xi, care este pentru China ideologie de stat. Universitățile și centrele de cercetare asociate din China, cum ar fi Institutul de Automatizări din Beijing au devenit centre de excelență, lideri științifici în domeniul AI. Sistemul economic chinez permite libera inițiativă și concurența, ceea ce stimulează dezvoltarea economică și garantează susținerea statului pentru întreprinzătorii care joacă după regulile stabilite și colaborează cu sistemul. Platforma City Brain, de exemplu, este un fel de centru informatic care colectează și prelucrează date de la senzori distribuiți într-o așezare urbană, de la camere video cu identificarea fizionomiilor până la cardurile care detectează tranzacțiile personale sau numerele de înmatriculare ale vehiculelor. Fiecare telefon personal este legat la sistem. Aplicațiile pot fi extrem de diverse și de utile – planificarea semafoarelor și a fluxului de circulație pe străzi și autostrăzi, identificarea bagajelor pierdute de turiști, a copiilor rătăciți și a situațiilor de urgență. Într-o pandemie, sistemul poate identifica pe cei care încalcă condițiile de carantină și poate contribui la anchete epidemiologice. Același sistem poate fi însă folosit și pentru scopuri polițienești și chiar și de supraveghere ideologică. Poate, și după multe informații și mărturii ar fi fost deja folosit în provincia Xinjiang din nord-vestul Chinei, unde autoritățile centrale sunt acuzate de reprimarea etnică și culturală a minorității musulmane uighure. Capacitățile de supraveghere personală în scopuri politice sunt practic nelimitate, și le-au depășit de mult pe cele imaginate de Orwell. Amenințarea este globală. Devenită deja o mare putere AI, China își exporta în toată lumea prin companiile sale de succes produsele cu capabilități de supraveghere personală și sistemele software asociate. Orice conducător autoritar populist și orice regim polițienesc la care vă puteți gândi este un client potențial.

(sursa imaginii: informationweek.com/strategic-cio/security-and-risk-strategy/ais-impact-on-data-protection-strategies-/a/d-id/1337317?)

Aplicațiile AI și folosirea datelor personale în scopuri care se află în afara controlului utilizatorilor este o problemă în toată lumea. În țările democratice, structurile politice dau o șansă de a restrânge intruziunea în datele personale ale utilizatorilor. Uniunea Europeană aplică reguli stricte (dar nu perfecte) de protejare a utilizatorilor. În țările cu regimuri politice totalitare, limitele sunt cele impuse de sistem. Ca și în alte domenii legate de drepturile omului, atunci când este vorba despre garantarea spațiului privat și a datelor personale cuvintele sunt aceleași, dar înțelesurile lor sunt diferite. Este necesară o revizuire a Cartei Drepturilor Omului și a legislațiilor care să includă definirea dreptului cetățenilor de a-și proteja datele personale și de a limita utilizările acestora. O astfel de revizuire ar putea fi baza unui răspuns și la problema tranzacțiilor de date personale și a utilizării acestora în scopuri comerciale de către aplicații cum sunt rețelele sociale. Aș minți daca aș spune că sunt optimist în ceea ce privește atingerea rapidă a acestui scop. Suntem însă într-o fază în care, ca societate, începem să înțelegem noua economie bazată pe date personale și valoarea acestora, ca și implicațiile politice ale controlului acestui tip de informație. Yuval Noah Harari trage un serios semnal de alarmă legat de aceste pericole, de concentrarea datelor personale în prea puține centre cu interese comerciale sau politice. Mesajul său este simplu. Dacă nu vrem ca noi și urmașii noștri să trăim în dictaturi digitale, este momentul să începem să acționăm.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

parents and children (film: Tokyo Story – Yasujirô Ozu, 1953)

Posted on November 7, 2020 by admin

Yasujirô Ozu‘s ‘Tokyo Story‘ was made in 1953, the year of my birth. 67 years have passed since then, the film is the same age as me. It addresses a recurring theme of Ozu‘s creation – the disintegration of the family structure under the pressure of the evolution of modern society (some call it progress). It is a film about the relationships between parents and children, about caring for the elderly and caring for those who come after us, about the time we dedicate to the family, about love and loneliness. Today, when I also have in care my 90-year-old mother, when I am a father and a grandfather, this film is perfectly actual for me and talks about situations that I experienced and feelings and emotions I went through in my life, which started in the year the movie was made. At the same time, it is a film that describes more eloquently than a library of historical books the situation of Japan eight years after the end of the war that changed the course of history and reshaped the character of the nation. The characterization of ”Tokyo Story‘ as one of the best films ever made is not exaggerated.

The story. Shukici and Tomi Hirayama live in a remotevillage located a day train ride away from Tokyo. They are old, they have raised five children, three boys (one of whom died in the war) and two girls. Only the youngest girl remained with them, life and careers took the other away to Tokyo and Osaka. We are in 1953, people were still writing letters and sending them by mail, long distance telephone calls or telegrams were the means of rapid communication used only in emergencies. The elderly couple go on a trip to the great metropolis to visit their children and meet their grandchildren. They are received with apparent respect and Japanese ceremonial, but in reality the children (the physician son, the beautician daughter) don’t have much time for them and they don’t even know how and what to communicate. The differences of generations, of lifestyles and environments have their say. Shared traditions and memories are not enough to create true cohesion. Feelings exist, but the priorities of the active and busy life of the townspeople take precedence, at least until the mother’s health proves to be fragile and the children will be the ones to make their way back to the village where they started their lives.

Ozu‘s style is perfectly polished in this film. The frames are fixed most of the time (only once I think, the camera moves) and the world is seen from the height of the eyes, like in paintings representing mostly indoors. Each scene becomes a refined visual composition, a setting with geometric frames in which each object adds functionality, balance, beauty. Within these frames the characters move and live, communicating with each other but also with the spectators represented by the camera. The acting interpretations are magnificent, I think I could write a whole story about each character, that much I got to know them at the end of the two hours of watching. I will mention two actors who I think are making top creations here: Chishû Ryû, the actor who accompanied Ozu throughout his career and who featured in 52 of his 54 films in the role of the father, and Setsuko Hara, the muse and Ozu‘s favorite actress in the final part of his career, who plays the luminous role of Noriko, the elders’ daughter-in-law, and the widow of their fallen son, who turns out to be closer and more devoted to them than their true children. When the camera is taken outside (maybe about 10% of the film’s duration) we get a glimpse of a Japan in transformation, a Japan after the storm, with obvious social and landscape changes, a world where family, tradition, and human feelings struggle to survive. ‘Tokyo Story‘ is a film that is very japanese and very universal at the same time, one of those cinematographic works that is destined for eternity both as a document and as a perennial human message.

Posted in movies | Tagged , , , , , | Leave a comment

Andrey Konchalovskiy is still here (film: Dear Comrades – Andrey Konchalovskiy, 2020)

Posted on November 6, 2020 by admin

‘Dear Comrades‘ (2020) presented in world wide premiere at the Venice Film Festival where it won the special jury award proves that at the age of 83 Andrey Konchalovskiy is not satisfied with just being a living legend. The screenwriter of the first films of Andrei Tarkovsky, the director who joined Tarkovsky and his own younger brother Nikita Mikhalkov in making outstanding movies in the ’70s that signaled in cinema, before Gorbachev’s ‘glasnost’, the thaw that was to come, has returned to Russia in the last decades after a stormy stage in Hollywood and makes a significant film every few years. ‘Dear Comrades‘ is one of the best of his career, a haunting description of a dark episode of totalitarian repression in the Soviet era, a film that can be said to come a few decades too late but is still relevant today, as any good lesson in history is important in the actuality. It is in any case a remarkable film both in content and in the way the message is transformed into images and transmitted to viewers.

The confusion of values ​​and the gap between ideals and reality dominate the film. The period in which the action takes place is one of those considered relatively ‘liberal’ in the history of the USSR, the one in which Khrushchev was in power. He had denounced Stalin’s crimes (to which he had been an accomplice at least through passivity) after his death, but continued a policy of competition with the West outside and of repression inside. In order to achieve their ambitious economic plans, the Soviet leaders subjected the population to severe economic shortages and any attempt at revolt was suppressed, if necessary by force. Confusion reigned among the population. “In Stalin’s time, prices were falling, now they are rising,” we hear Soviet citizens in the Don area where the film’s action takes place complaining. Young people and workers naively believe in the apparent democratization and in the rights enshrined in the Constitution, but when they claim them and resort to strikes and demonstrations to protest against economic problems, the response of the party and of and its tools of repression are bullets and arrests. Lyuda, the main heroine of the film (played exceptionally by Yuliya Vysotskaya) is an activist in the city party committee, not very important in rank, but significant enough to benefit from direct supply from food warehouses while her fellow citizens stand in endless lines for anything . She is indoctrinated and longs for Stalin (‘in his time I knew who the enemies were’). When her daughter (Yuliya Burova), a factory worker, disappears after the demonstrations are stifled in blood, her devotion to the party is put to the test. Her disabled and alcoholic father (Sergei Erlish) keeps in his chest the uniform of the Cossack and the icon of the Mother of God on the Don, connections hidden in fear with a past that the authorities want forgotten and buried. Ideological dilemmas and gaps dominate the relations between generations in the conditions in which truth cannot be spoken even between parents and children within the walls of their own homes.

https://www.youtube.com/watch?v=vWEiriaRgOo

The cinematography is cold, almost documentary. Konchalovskiy uses black and white film and the 4: 3 screen format specific to the Mosfilm studios in the years when the story takes place. The endless meetings of the party bureaucracy, corruption and cowardice of activists, the intervention of the leaders of the ‘center’, food queues and material deprivation, fear of the KGB, all these will be familiar to spectators who lived in the Eastern Europe before the fall of Communism. Humanity appears where we do not expect it – human gestures of solidarity of simple people, the refusal of some officers to arm their soldiers against the workers, the KGB member who helps Lyuda in the most difficult moments. What seems different is the ideological confusion that the characters seem to be dominated by. Lyuda is unable to live in a different system of reference than the communist one (‘without communism what are we left with?’). Adoration of Stalin seems to be a kind of Stockholm complex that escapes any logic. Konchalovskiy doesn’t even try to explain it. Can this attitude be considered a symbol of Russia’s history in the last century? The answers are left to the spectators.

Posted in movies | Tagged , , , , , | Leave a comment

the train station in the center of Europe (film: Closely Watched Trains – Jiri Menzel, 1966)

Posted on November 5, 2020 by admin

Films from Czechoslovakia were among the hottest and most interesting topics of world cinema in the mid-60s. In 1966, when he made ‘Closely Watched Trains‘, Jirí Menzel was 28 years old and this was his first feature film. He won the Academy Awards for the Best Foreign Language Film, but his film was actually the second Czechoslovak film that enjoyed (two years apart) this precious recognition. From the perspective of more than half a century that has passed since the making of the film, the decision of the Academy jury of that year seems very inspired. ‘Closely Watched Trains‘ is a beautiful and human film, which uses as a pretext a genre of movies deprecated due to propaganda productions in order to tell a simple and emotional story, with credible characters, anti-heroes if you will, or simply ordinary people living in unusual times.

Train stations, and especially the small and lonely ones, were a perfect setting for many memorable films from the American productions to these of the Eastern European cinema. The station in ‘Closely Watched Trains‘ was located in central Europe, in the Czech Republic occupied by the Nazis, in the last year of the Second World War. The stationmaster obeyed the regulations, the railway inspector repeated the slogans of the Nazi occupiers, while ordinary people tried to live their lives. Milos, the main hero of the film (Václav Neckár) is a young man just out of adolescence, who inherits his retired father’s job at the train station. His magician grandfather had been crushed by the German tanks entering Prague while trying to stop them by hipnose (the scene was filmed 23 years before the events in Tiananmen Square). Milos’ thoughts are more on his own sexual performance in doubt after a failed experience in the company of an attractive ticket controller. The strictly guarded trains filled with German soldiers that continue to pass through the station will at some point bring the roller of history over the characters of the film. Innocence and the threat of death, coming to age and first loves, the desire to live and heroism, sex, absurd and death are combined in the story in a way specific to Czech literature and cinema. The film, like other by Menzel, is an adaptation of a novel by Bohumil Hrabal.

‘Closely Watched Trains‘ was one of the first films of world cinema to approach the theme of World War II in an absurdly humorist register and especially from a human perspective, of those who did not necessarily want to be involved, who did not seek heroism but nor did they belong to the despised category of the traitors. I do not know to what extent today’s viewers can appreciate not only the talent of the screenwriter and of the director but also their courage in making such a different and daring film under the conditions of communist ideological control in Cold War Europe. Each of the characters has humanity, color, and a distinct psychological profile. The story is told fluently, and there are many anthology scenes in this film. I already mentioned the scene of hypnotizing the tanks, I would add the car on rails that predicts the films of Emir Kusturica which carries the inspector or the scene in which the stationmaster’s wife gives Milos explanations life while caressing the long neck of a stuffed goose. With ‘Closely Watched Trains‘ Jirí Menzel made perhaps one of the best debuts in the history of the film. It is remarkable, however, that what followed never lowered by much the bar of quality.

Posted in movies | Tagged , , , , | Leave a comment

the birth of the myth (film: Dr. No – Sean Connery, 1962)

Posted on November 3, 2020 by admin

Sean Connery‘s departure to a better world has brought to the attention of moviegoers some of his most famous films, including the first films in the James Bond series. On this occasion, I also completed my spectator record by seeing ‘Dr. No ‘, the film directed by Terence Young that inaugurated in 1962 this series, the longest in the history of cinema. The film withstands the nearly six decades of its making very well, and Sean Connery proves to be, as the fans of the series and the character say, one of the best, if not the best James Bond in history. ‘Dr. No‘ is one of the two films that Ian Fleming, the creator of the hero and the author of the novels that were in turn transformed into film scripts, got to see. It is the film that is closest to the writer’s intentions and the way James Bond is presented in the books. At the same time we can already find in ‘Dr. No ‘ many of the spectacular elements that will be developed and become dominant for the James Bond brand in the 24 films made in the almost six decades that followed.

Sean Connery‘s James Bond in this film has charm and is already licensed to kill, but he is not yet super-technologically gifted. Sophisticated weapons are missing and the character Q. (the technical genius of the English secret services) does not appear yet. Bond’s mission takes him from London to exotic Jamaica, but the story is more of a traditional investigation in which Bond investigates the disappearance of the two English agents on the island and which is only further complicated by an international espionage story in which at stake is the launching of the first American space missions from Cape Canaveral. James Bond is here in good relations with the CIA agents, we are far from the world of the intrigues between allies in John le Carré‘s novels (and the films inspired by them). The first spectacular chase with cars also appears, James Bond is already drinking his martini with a drop of vodka, receiving orders from M. and flirting with Miss Moneypenny. Joseph Wiseman is an adequate Dr. No, the first evil opponent of James Bond and the first on-screen representative of the organization S.P.E.C.T.R.E. But the most memorable appearance is of course that of Ursula Andress coming out of the sea like an Aphrodite in a bikini and setting the high standard for the series of magnificent Bond girls which we will meet at least one in each of the following films from the series.

The execution is excellent. The pace is a little less alert than in newer movies, but this minus is offset by humor and a relaxed approach. The reconditioned version I saw looks great, and the cinematography already has some of the exoticism that will characterize the next movies. Much of the basic elements of the myth are in place, and ‘Dr. No ‘ is not only a good launching pad for the entire series, but also an action movie that fans of the genre will enjoy watching or watching again nowadays.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Noutăți din Metavers

Posted on November 2, 2020 by admin

Campania electorala prezidențială americană este unul dintre spectacolele informaționale periodice cele mai pasionante ale planetei. Se petrece odată la patru ani și miza este extraordinară pentru soarta Statelor Unite și a întregii lumi. Fiecare dintre campaniile ultimelor decenii a adus noutăți tehnologice, mediile de informare și Internetul jucând un rol extrem de important în influențarea opiniei publice și în special a alegătorilor, și nu au lipsit nici inovațiile și aplicațiile creative și, uneori, surprinzătoare ale tehnologiilor celor mai moderne. Una dintre știrile auzite în zilele precedente mi-a atras atenția. Echipa de campanie a unuia dintre cei doi candidați folosește o platformă de joc video foarte populară, pentru a împodobi decorurile imaginare din joc cu panouri electorale ale candidatului lor. Este încă o confirmare a fenomenului de extindere a universului jocurilor în viața noastră, în combinație cu Internetul, Realitatea Virtuală (VR) și cea Extinsă (Augmentată, AR) și cele mai noi tehnici de virtualizare. Bun Venit în Metavers!

(sursa imaginii: reason.com/2019/06/05/if-we-told-you-neal-stephenson-invented-bitcoin-would-you-be-surprised/)

Numele și conceptul de Metavers (Metaverse în limba engleză) a fost inventat de Neal Stephenson și prezentat lumii în romanul său „Snow Crash”, publicat în 1992. Plecând de la propriile sale experimentări cu programe grafice scrise pe calculatoarele Macintosh II ale lui Apple, el a imaginat o lume virtuală persistentă accesibilă prin intermediul unor ochelari speciali, unde jucătorii se puteau întâlni, construi case, cumpăra sau acapara terenuri, încheia tranzacții și acumula averi. Generalizând, Metaversul (META ‘dincolo’ de UniVERS) reprezintă un spațiu virtual colectiv comun, creat prin convergența realității fizice și a spațiului virtual persistent, incluzând suma tuturor lumilor virtuale, a realității augmentate și a Internetului. Unii experți îl consideră ca fiind următoarea treaptă de evoluție și succesorul Internetului de astăzi. De la publicarea cărții „Snow Crash”încoace, Neil Stephenson a devenit unul dintre experții cei mai apreciați în planificarea viitorului. A colaborat cu Jeff Bezos, patronul lui Amazon, în inițiativa acestuia de explorare a spațiului cosmic numită Blue Origin, și ocupă funcția de viitorolog șef a firmei Magic Leap, un start-up specializat în crearea de dispozitive pentru realitate extinsă. Toate acestea, în paralel cu publicarea până acum a 16 romane de anticipație și a multor articole și conferințe în care își explică ideile despre viitor. Teorii neconfirmate îi atribuie și paternitatea bitcoin-ului, poate deoarece conceptul cripto-valutelor apăruse și el în premieră în cărțile sale.

(sursa imaginii: economist.com/technology-quarterly/2020/10/01/headset-technology-is-cheaper-and-better-than-ever)

Să examinăm care este stadiul actual de dezvoltare al Metaversului. Probabil că mulți dintre cititorii rubricii CHANGE.WORLD au experimentat jocurile de realitate virtuală și au trăit senzația de imersare, mai intensă și mai mult sau mai puțin concretă, în funcție de calitatea jocului. Una dintre principalele componente și un factor determinant în reușita experimentelor a reprezentat-o aparatura – în multe cazuri căști cu ochelari care creează universul senzorial al lumilor alternative, le proiectează în câmpul nostru vizual, le amplifică în cel sonor și combină poziția și mișcările noastre cu senzorialitatea mecanică, inclusiv orientarea în spațiu și echilibrul. Aceste dispozitive își au originea într-un prototip numit ‘Sabia lui Damocles’ creat în 1968 de Ivan Sutherland și Bob Sproull de la Universitatea Harvard. Avea un câmp vizual de 40 de grade și se baza pe tuburi catodice. Jumătate de secol de evoluție a extins capacitățile și a redus considerabil dimensiunile, dar și costul acestor dispozitive. Generația cea mai recentă are dimensiunile unor ochelari de vedere, se conectează la telefoanele mobile care constituie releul de comunicație cu lumea și cu Internetul, și costă intre 400 și 1200 de dolari. Sistemul Cave Automatic Virtual Environment (CAVE – nume inspirat de peștera lui Platon, unde filosoful contempla percepția, realitatea și iluzia) complementează viziunea cu proiecții pe 6 planuri ale unei încăperi, și permite mai multor utilizatori să împărtășească aceeași experiență. Lupta se dă între tehnologiile care necesită folosirea de căști sau ochelari, și cele care le pot elimina parțial (măcar căștile) sau complet. Consumatorii acestor aplicații nu vor accepta prețul de a purta o cască în public (vezi filmul ‘Ready Player One’ al lui Steven Spielberg, despre care am scris aici acum câteva săptămâni). Cel mult ochelarii, și aceștia trebuie să fie stilați și la modă.

(sursa imaginii: newatlas.com/ikea-augmented-reality-catalog-app/28703/)

Viteza de reacție care creează senzația de realitate senzorială cere timpi de propagare de câteva milisecunde între utilizatori și calculatoarele care rulează programele Metaversului. Rezoluțiile necesare compatibilității cu viziunea umană sunt de 3000 de pixeli pe inch. Tehnologiile există deja, prețurile sunt ridicate încă, dar vor scădea. Rețelele 5G vor juca un rol important în a garanta acești parametri funcționali. Care sunt însă aplicațiile care le pot folosi? Lumea jocurilor, cu tot mirajul ei, nu poate susține dezvoltarea comercială, ea a rămas de peste patru decenii o nișă sigură, dar totuși o nișă. Alte aplicații încep însă să folosească realitatea virtuala, obiectele și imaginile sale.  Cinematografia a fost unul dintre primele domenii în care imaginile create virtual prin VR au fost combinate cu efecte AR pentru a crea o parte din lumile imaginare în care se petrecea acțiunea unor filme că ‘The Mandalorian’ din seria ‘Star Wars’ sau seriale ca ‘Westworld’ al lui HBO, inclusiv interacțiunile dintre personaje, și cele dintre personaje și decor sau elementele de recuzită. Există însă și aplicații comerciale cum sunt cataloagele virtuale. Firma IKEA a creat deja de câțiva ani un catalog virtual în care clienții potențiali pot vedea nu numai produsele în multiplele lor variante de forme, dimensiuni și culori, dar pot și proiecta viitoarea lor amplasare în spațiul propriilor locuințe. Totul se bazează pe modele grafice virtuale care pleacă de la fotografiile produselor (elemente de mobilier de exemplu) combinate cu cele ale spațiilor în care acestea trebuie să se încadreze. Arhitecții și designerii de interioare folosesc unelte și aplicații similare, bazate pe aceleași principii. Alte domenii folosesc aceleași metode pentru simulări în care interacțiunea umană și lumea obiectelor cunoscute este studiată în diferite situații și scenarii posibile, unele în condiții extreme: antrenamentele piloților de avioane și ale militarilor, testarea vehiculelor autonome și a software-ului acestora în diferite scenarii posibile, planificarea procedurilor medicale, inclusiv intervenții chirurgicale complexe, și multe altele.

(sursa imaginii: algemeiner.com/2020/03/30/jerusalem-orchestra-members-perform-virtual-concert-from-homes-in-israel-new-york/)

Pandemia COVID-19 a accelerat anumite procese de virtualizare ale unor activități economice, sociale sau artistice. Unii artiști din domeniul dansului modern începuseră de câțiva ani să experimenteze cu repetiții la distanță, cu scopul de a reduce numărul de călătorii și impactul ecologic al profesiei lor, care implica turnee și distribuții internaționale. Această tendință a devenit dominantă în anul pandemiei fiind folosită, între mulți alții, de compania lui Mark Morris, de Seattle Dance Collective, Miami City Ballet, Pennsylvania Ballet și Dance Theatre of Harlem. Orchestre de muzică clasică și coruri au repetat prin intermediul Internetului și au oferit concerte în formații de cameră până la formule orchestrale sau corale complete cu zeci sau sute de muzicieni. Dar și alte activități sociale s-au desfășurat în această perioadă prin intermediul Internetului – de la baluri de absolvire până la nunți. Trebuie menționat că existau deja scule software pregătite, ele fiind desigur testate, puse la lucru și perfecționate în acest an, în condiții reale. Elementele noi introduse pe scară largă sunt cele legate de imersiunea în realitate virtuala (VR) care asigură participanților la aceste activități experiențe senzoriale și profesionale cât mai apropiate de cele din lumea reală. Multe sunt încă departe de a fi perfecte, dar pandemia a oferit o ocazie unică pentru un semnificativ salt înainte.

(sursa imaginii: forbes.com/sites/solrogers/2020/04/30/the-metaverse-spatial-computing-and-5g/#66f87df1b91c)

Viziunea completă a Metaversului nu a fost încă atinsă, dar ea pare acum de domeniul realizabilului. Pachete de software care asigură utilizatorilor o experiență virtuală persistentă, indiferent de locul în care se află, sunt oferite de diferite companii sub nume diverse, cum ar fi Magicverse (Magic Leap), Cyberverse (Huawei) sau Planet-scale AR (Niantic). Companiile specializate în jocuri au însă un avantaj prin bibliotecile grafice și experiență în ceea ce începe să fie numit ‘mixed reality’ (XR). Ele revin acum în forță în primul plan al dezvoltării a ceea ce promite să fie viitorul Internetului, sau daca vreți lumea realităților generate de calculatoare. Pentru a evolua de la specializare de jocuri la nivel de platformă, ele trebuie însă să-și transforme structura programelor în același mod în care au făcut-o calculatoarele digitale cu 60 de ani în urmă, și anume să treacă de la programe specializate și optimizate pentru o singură aplicație (sau joc) la o structură modulară în care nucleul cu funcții generice (numit sistem de operare în programele de calculatoare, ‘motor’ în jocuri) este separat de programe, respectiv jocuri. În acest moment pe piața de jocuri exista două asemenea platforme dominante: Unity realizată de Unity Technologies bazata în San Francisco și Unreal Engines produs de Epic Games din Cary, Carolina de Nord. Unity susține că deține 60% din piața internațională a aplicațiilor VR și XR, în schimb Epic Games se poate mândri cu jocul „Fortnite”, probabil cel mai popular joc video pe rețea din istorie care a trecut recent pragul a 250 de milioane de jucători. Nu este de mirare că politicienii sunt foarte interesați de acest spațiu. Aceste aplicații pun în evidență încă un aspect al relației dintre utilizatorii de software și aplicațiile lor. Jucătorii video folosesc cu totul alt fel de interacțiuni decât programatorii sau operatorii aplicațiilor digitale de astăzi. Oamenii nu s-au născut pentru a ședea pe scaun cu degetele pe tastaturi și cu ochii pe ecrane. Modelul tastatură-ecran ține mai degrabă cont de necesitățile calculatoarelor, și nu de cele ale utilizatorilor, el dăunează sănătății și nu reprezintă o interacțiune naturală. Ce-ar fi dacă mașinile s-ar adapta felului de comunicare al oamenilor, prin limbaj și gesturi? Miza, în final, este însă și mai mare. Însuși conceptul de realitate cere o redefinire în momentul în care vom putea combina prezența fizică cu prezența virtuală, obiectele fizice cu cele transportate virtual sau create de imaginația noastră și a semenilor noștri. Acestea sunt direcțiile de dezvoltare pe care le vom urmări împreună în următorii ani în Metavers.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

a long, slow, beautiful, different film about colonial Asia (film: India Song – Marguerite Duras, 1975)

Posted on October 31, 2020 by admin

‘India Song‘ written and directed in 1975 by Marguerite Duras can be either a mesmerizing or a painful cinematic experience. The French writer whose literary work largely reflected her life experience in Asia and her fascination with this continent has directed a number of films that bring to the screen or are inspired by her books. This is the case with ‘India Song‘, which is probably one of her most extreme films to experiment with. The result is in this case a film that bears little resemblance to the films of the era in which it was created, being closer to what we call ‘video art’ today. Many viewers will probably not be able to overcome the barriers raised intentionally by the author and will abandon the viewing before the end or will complain about the wasted time if they resisted to the end. A few others will be excited. I confess that I was somewhere in the middle. I had a hard time watching. I didn’t like the film, but I think that I understood why the author took the chosen creative paths that she took and why a minority of viewers have a good chance to like it.

There is a story in this film, but it is not what is happening that is central but the way the story is told. Anne-Marie Streyter (Delphine Seyrig), who is born in Indochina (same as the writer and director of the film), is the wife of the French ambassador accredited in Calcutta. Her life takes place in an atmosphere of boredom and decadence, sprinkled with extramarital affairs with young lovers, an attitude also attributed to Duras in her own private life. The only dissonant event would be the hopeless advances of the consul in Lahore (Michael Lonsdale) in love with the heroine, which when rejected will bring him despair. The set and the surrounding nature suggest the physical and moral erosion of the colonial way of life at its historical twilight. The echoes of the tragic events that were taking place in those years in different parts of the planet hardly reach this world suspended between dream and history, but the imminence of the tragedy is clear.

Viewers who dare to watch this film must be warned that they will witness a cinematic experience that is different than the usual. The long and slow frames have a beauty of paintings, and in them the characters move slowly, as if they want to freeze time in place. The heroes do not speak to each other, we rather have the feeling that we are visiting an art exhibition accompanied by a rich text, read off-screen, which replaces the interactions between the characters but also part of their feelings. The actors are merely silhouettes, they play their roles in kind of an almost frozen mimicry. I give a special mention to the performance of Michael Lonsdale, who is said to consider the consul in Lahore his favorite role. The filming was not done in India, but near Paris, in one of the mansions abandoned by the Rothschild family during World War II and since then fallen into ruin. The local color is therefore not the authentic one, but the one imagined by the author. The music, very appropriate, is stylish and obsessive. ‘India Song‘ is a beautiful film, the atmosphere is dreamy, but the excess of method makes it difficult to watch. Most spectators, if they resist, will sooner or later look for the fast-forward button.

Posted in movies | Tagged , , , , , | Leave a comment

between entertainment and political manifesto (film: BlacKkKlansman – Spike Lee, 2018)

Posted on October 29, 2020 by admin

The political division and the racial tensions of recent years in the United States have not yet been reflected in memorable films. In ‘BlacKkKlansman‘ Spike Lee, one of the directors who has a lot to say about these topics, chose to express his opinions by telling a real story that happened 45 years before in Colorado Springs: a undercover police infiltration among the white racist extremists members of the Ku Klux Klan. Their success was all the more spectacular as the leader of the operation, Ron Stallworth (John David Washington), was the first black police officer in the city’s history, while his partner, Flip Zimmerman (Adam Driver), was Jewish. It is clear that Spike Lee intended by telling the story of this case that took place decades before to expose the roots of the political situation and racial tensions in America today. Paradoxically, he managed better with the historical part which is well told, with moments of authenticity and humor. Political rhetoric, too explicit, was perhaps not necessary.

What I liked? The action part is narrated in a fluent and engaging manner. The landscape of the ’70s looks authentic on screen, from the dial phones to the clubs with their fantastic music. The soundtrack of the film is remarkable. The most interesting character is that of Flip Zimmerman, the white policeman who very much ignored his Jewish identity before undergoing a call to reality in contact with the racism of the supremacists who targeted Jews as much as black Americans. The relationship between Ron and his girlfriend Patrice (Laura Harrier) reflects a conflict that continues to this day in the African-American community about the most effective attitude to confront racism and the injustices of the system: integration and collaboration, or militant opposition?

What I liked less? I was not convinced by the polarized description of the characters, including the idealized representation of some and the schematic grotesque view of the others. The screenwriters put into the mouths of the70s heroes words that literally or almost literally reproduce political slogans of the 21st century. The intention is obviously to convey the message that the roots of today’s discrimination already existed in the society of those years and in the white American culture of the past (see the film quotes from ‘The Birth of a Nation‘ and ‘Gone with the Wind‘). There was no need, and certainly in such a repetitive way as in this movie. Spike Lee and the film’s screenwriters do not seem to have trusted their own ability to convey their strong and just political and moral message. In reality, the story itself and the way the reality of the ’70s is brought up to the screen are strong enough to convey these messages to viewers. The rhetoric, the simplistic satire and the collages that open and close the film do not help in my opinion, the core itself is enough valuable and expressive. ‘BlacKkKlansman‘ is a good movie packaged as a political manifesto.

Posted in movies | Tagged , , , , , , | Leave a comment

a classic of the French ‘film noir’ (film: Le doulos – Jean-Pierre Melville, 1962)

Posted on October 27, 2020 by admin

Made in 1962, ‘Le doulos‘ is probably the most characteristic ‘film noir’ of Jean-Pierre Melville‘s career. It is also the film in which the French director expresses openly on screen, with cinematographic means, his total devotion to the American cinematography that inspired him. ‘Le doulos‘ looks like an American gangster movie from the ’30s or’ 40s. His heroes wear raincoats and hats borrowed from the heroes of those movies, mimic on the screen the grimaces of Humphrey Bogart and Edward G. Robinson, listen to jazz music, and even when ordering a drink prefer whiskey and nothing else. There is, however, an important recurring theme in Melville‘s films that dominates the story here as well – the code of honor of the mob. The heroes of ‘Le doulos‘ kill in cold blood, but are at the same time guided in their own way by moral laws and values, especally solidarity – different, of course, from the rest of the world around them.

Maurice Faugel (Serge Reggiani), recently released from prison, commits a crime whose apparent motive is robbery, but in fact it is a ‘setting of accounts’ related to a story from the past. When he is captured after another robbery that ended with the death of a police officer, the suspicions related to the source of the information that led the police to the crime scene fall on his friend Silien (Jean-Paul Belmondo). While in prison, Maurice plans to take revenge, but it is Sillien who helps him get out, leading to the suspicions of the police to fall on another mob character (Michel Piccoli). What is the truth? Is Silien a lowly informer or a man of honor (according to the codes of the underworld) and a true friend? The story is a permanent game between cops, mobsters and informers, we are left to oscillate between suspicion and certainty, and what we see is not necessarily what it seems. The final also brings the clarification of the whole story in the last minutes of the film, and then we realize that the director and the writers have played until then with our perceptions and perspectives as spectators.


Almost everything is perfect from a cinematic point of view and withstands well the 58 years since the film was made. In 1962 the choice between black and white and color was a choice between two almost economically equivalent variants. The usage of black and white cinematography corresponds to the consistency with the model of classic American films. Also pay attention to the use of mirrors, one of the director’s favorite tricks. Some of the scenes filmed on the street (for example the scene that opens the film) remind us that Melville was contemporary (and a good friend) with the directors of the New French Wave. The only scenes that disappoint are the ones that happen in cars – they are so clumsy that I suspect, but I have no confirmation, that it was an intentional directorial decision, for the same purpose of getting the film a 30-ish look. Belmondo and Reggiani have solid parts and act perfectly, but what remains in the memory related to their characters are the rain clothes almost always present and their symbolic hats. ‘Le doulos‘ remains over the years a violent and interesting entertainment, set in a world created by Melville from characters imported from overseas and transplanted into the French landscape.

Posted in movies | Tagged , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Dilema antisocială

Posted on October 26, 2020 by admin

Rețelele sociale, aplicații ca Facebook, Twitter, Google, YouTube, și cele asemănătoare lor, sunt în același timp utopii și distopii. Pe de-o parte, permit acces imediat la informație și conținut, creează legături noi și recuperează relații pierdute de decenii, unesc comunități și înlesnesc împărtășirea pasiunilor comune. Pe de altă parte, odată cu informațiile, sunt distribuite și dezinformările, datele personale pe care le furnizăm în mod voluntar și comportamentul nostru devin accesibile unor algoritmi cu scopuri comerciale, platformele contribuie la polarizarea opiniilor și acaparează o parte însemnată din timpul nostru. Aspectele distopice au devenit subiecte de dezbateri și contradicții, au intrat în atenția politicienilor și figurează ca temă în campaniile electorale, au fost studiate de psihologi, sociologi și cercetători din alte domenii, se scriu cărți și se fac filme despre ele. Cel mai recent este documentarul de lung metraj ‘The Social Dilemma’ (‘Dilema socială’) a cărei primă versiune a fost prezentată în premieră în ianuarie, la Festivalul de la Sundance, și acum, după revizuiri și actualizări legate de Corona, este distribuit și accesibil pe Netflix . L-am vizionat din perspectiva utilizatorului pasionat și a inginerului care cunoaște destule despre structura acestor aplicații, dar și despre oamenii și organizațiile care le-au creat. Împărtășesc deci, în cele ce urmează, cu cititorii rubricii CHANGE.WORLD câteva dintre notele de vizionare și opiniile mele.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt11464826/mediaviewer/rm3501893121)

Cine sunt autorii, producătorii și contribuitorii principali la realizarea acestui film? Regizorul este Jeff Orlowski, născut în 1984, în Staten Island, New York. ‘The Social Dilemma’ este al treilea său film de lung metraj. Primele două, tot filme documentare, ‘Chasing Ice’ (2012) și ‘Chasing Coral’ (2016), aveau teme ecologice, pledând pentru salvarea marilor habitate (ghețarii, recifele de corali) amenințate de schimbările climatice. Vizual, aceste prime filme sunt impresionante și contribuția lui Orlowski este substanțială, el fiind și directorul de cinematografie. În ‘The Social Dilemma’ el abandonează acest rol și filmul arată foarte diferit din punct de vedere vizual. Avem de-a face cu o colecție de interviuri editate și combinate după o ordine corespunzătoare dezvoltării ideilor din scenariul-pledoarie scris de Orlowski împreună cu doi colaboratori. Majoritatea celor intervievați sunt foști salariați ai firmelor Facebook, Twitter, Google, Instagram, Apple – programatori, proiectanți, experți în algoritmi, oameni de marketing, unii dintre ei deținând funcții de conducere care, în timpul sau după ce au terminat să lucreze la firmele respective, au început să aibă dubii în legătură cu scopurile comerciale și modurile de proiectare și operare ale acestora. Li se adaugă un număr de personalități cunoscute, reprezentând trendul tehno-scepticismului, și critici ai economiei bazate pe high-tech: profesor doctor Shoshana Zuboff de la Harvard Business School, autoarea cărții ‘The Age of Surveillance Capitalism’ și doctor Cathy O’Neill, autoarea unui recent best-seller, având ca temă algoritmii numit ‘Weapons of Math Distruction’. Apare de asemenea Jaron Lanier, considerat unul dintre părinții Realității Virtuale, care, din 2006, este asociat cu Microsoft (fapt neprecizat în film). În fine, filmul este produs și distribuit prin Netflix, care este un canal de comunicații și de distribuire de conținut concurent al rețelelor sociale și al lui YouTube. Dacă va fi existat vreun disclaimer prin credite, îmi cer scuze, dar mie mi-a scapăt.

(sursa imaginI: southasiatimes.com.au/news/?p=10851)

Multe dintre problemele apărute pentru Facebook și pentru celelalte aplicații abordate în film sunt reale și trebuie discutate. Pentru cei care au urmărit cu atenție dezbaterile publice (inclusiv cele din Senatul american) și ceea ce se întâmplă în aceste domenii în ultimii ani, filmul aduce puține informații noi. Expunerea este însă dramatică, pronunțată cu hotărâre și din surse autorizate. În definitiv, toți foștii sau actualii contribuitori în industria hi-tech care apar în film sunt experți care știu despre ce vorbesc și care și-au adus contribuția într-un mod seminificativ în domeniile respective. Pozițiile lor reflectă necesitatea dezbaterii pe plan etic a direcțiilor spre care se îndreaptă folosirea Internetului și a tehnologiilor derivate, aspect despre care am discutat de multe ori în rubrica CHANGE.WORLD. Câteva dintre afirmațiile făcute în film se vor transforma probabil în citate și surse de ‘meme’ în viitorii ani. Sunt ele însă 100% clare și înseamnă același lucru pentru diferitele categorii de public? Să luam ca exemplu afirmația ‘Dacă nu plătești pentru produs, atunci produsul ești tu’. Aceasta afirmație este pe cât de spectaculoasă, pe atât de aproximativă. Care parte din noi devine produs atunci când folosim (aparent) gratuit Facebook, Twitter sau YouTube? Cea pe care o alegem noi să o expunem. Opțiunea de a furniza minimul de informații personale și de a anonimiza prezența în spațiul internetului există pentru oricare dintre aceste aplicații. Poate că ea nu este suficient de bine explicată și sigur nu este ușor de configurat, dar aceasta este altă întrebare. Și apoi, construirea de profile ale clienților nu este o invenție a rețelelor sociale, ci o practică de marketing și vânzări aplicată de cel puțin un secol, iar în domeniul distribuirii de conținut pe Internet este folosită pe larg, inclusiv de către Netflix.

(sursa imaginii:  imdb.com/title/tt11464826/mediaviewer/rm1149024769)

Dintre putinele informații noi, din punctul meu de vedere, le-am reținut pe cele legate de mecanismele psihologice și fiziologice ale dependenței descrise de doctor Anna Lembke de la Facultatea de Medicină a Universității Stanford. Bănuiam că efectele pasiunii pentru ecrane sunt similare altor dependențe, dar confirmarea am primit-o acum. Care este originea acestei dependențe și este ea intenționată? Unul dintre partenerii lui Zuckerberg din primii ani ai lui Facebook descrie scopurile de proiectare ale algoritmilor din spatele butonului ‘like’ și a ‘tag’-urilor din aplicație în termeni de ‘angajare’ (atragerea atenției), ‘creștere’ (crearea apetitului de a cerceta în jur) și ‘reclamă’ (atragerea de clienți noi). Comportamentul nostru se schimbă, nu întotdeauna suntem conștienți de acest lucru, și cei mai mulți dintre noi, clienții, nu cunoaștem mijloacele de control. Folosind un citat atribuit lui Steve Jobs (‘telefonul este un obiect de utilitate la fel ca o bicicletă’), autorii argumentează că ‘bicicletele nu creează dependență și nu modifică niciodată comportamentele umane’. Trebuie să-i contrazic. Am prieteni bicicliști care prezintă și ei simptome de dependență. Unii dintre ei doresc să se plimbe cu bicicletele oriunde ajung în lume, indiferent de anotimp sau de riscuri. Alții dedică mult timp (1-2 zile pe săptămână) acestei pasiuni, ceea ce lor li se pare normal, mie excesiv. Unele biciclete sunt scumpe și afectează bugetele familiilor. Cunosc cel puțin un caz de biciclist de teren, amator și pasionat, care a murit în mod tragic într-un accident. Pericolele, deci, există, la fel cum există multe beneficii și efecte pozitive, și există și dependența. Până la urmă, avem de-a face cu o problemă de numere. Dacă 2 miliarde de oameni ar utiliza bicicletele și nu rețelele sociale, am discuta probabil acum despre ‘Dilema biciclismului’.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt11464826/mediaviewer/rm3443828481)

Jurnalismul de investigație și opiniile experților sunt intercalate cu secvențe de ficțiune care încearcă să convingă într-un mod mai direct despre unele dintre pericolele dependenței de comunicarea socială în rândul adolescenților: diminuarea comunicării umane directe, modificări comportamentale, polarizarea opiniilor, influența dezinformării. Mi s-a părut a fi cea mai slabă parte din punct de vedere cinematografic, și datorită faptului că ‘centrul de comandă’ al comportamentului este o metaforă cam grosolană, și din cauză că angajarea socială nu este neapărat negativă, și nici confuză cum reiese din scenariu. Un alt aspect problematic al filmului constă în selectivitatea opiniilor și a exemplelor. Nu știu dacă au fost solicitate opiniile celor care lucrează și conduc astăzi Facebook, Google și celelalte firme vizate. Sunt convins că ar fi avut multe de replicat. Exemplele despre impactul politic al rețelelor sociale sunt exclusiv negative (Myanmar, Brazilia). În realitate, global, situația este cu totul alta. Facebook, Twitter și colegii lor au avut un rol important și în mobilizarea opiniei publice pentru cauzele democrației și libertății de exprimare. Exemple? Iran, Primăvara arabă (cu efecte amestecate), Hong Kong, Ucraina, Bielorusia. Nu este întâmplător faptul că rețelele sociale internaționale și Google nu sunt accesibile în China sau că unul dintre primele lucruri pe care le fac dictatorii și autocrații atunci când  se confruntă cu proteste (Bielorusia, Turcia, Iran) este să taie legăturile cu Internetul și să interzică rețelele sociale.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt11464826/mediaviewer/rm50955777)

Ce-i de făcut? Una dintre propunerile radicale aparține Shoshanei Zuboff, dar aceasta, fiind editată în două fragmente despărțite de câteva zeci de minute, s-ar putea să fie înțeleasă greșit. Autoarea teoriei ‘capitalismului de supraveghere’ explică faptul că informațiile despre noi, utilizatorii aplicațiilor, au devenit o valoare de piață, precum alte utilități sau resurse naturale. Acest comerț ar trebui să fie interzis, zice ea. Atenție însă, Shoshana Zuboff se referă la datele personale, și nu la întreaga piață de aplicații de rețele sociale. Concluzia aproape general acceptată este că platformele nu se mai pot considera neutre, așa cum poate dorea Mark Zuckerberger cu un deceniu în urmă, ele trebuie să-și asume responsabilitatea acțiunilor lor și impactul personal și social, intenționat sau nu, asupra clienților. Vedem deja asemenea măsuri în acțiune. Twitter interzice informații incorecte în perioada alegerilor. Facebook a anunțat că va bara orice grupuri și va șterge postările care neagă Holocaustul. Google a înființat poziția de Design Ethicist (proiectant de etică). Inteligența Artificială nu poate rezolva toate problemele, cum replica cineva la o afirmație editată din context a lui Mark Zuckeberger. Corect, dar ea poate ajuta. Problema, o spun unii dintre cei intervievați în film, nu este tehnologia, ci modelul comercial, bazat pe maximizarea profitului. Poate, dar problema aceasta nu este doar problema rețelelor sociale, și nici măcar cea a Internetului, sau a noilor tehnologii în general. Este problema întregului sistem capitalist, dar și motorul motivațional al inițiativei private. În niciun alt sistem nu ar fi putut apărea Internetul, roboții, Inteligența Artificială. Acțiunile de reglementare sunt, probabil, inevitabile și ele au început deja. Subcomitetul Anti-trust al Camerei Reprezentanților a Statelor Unite a publicat la 6 octombrie un raport în care critică practicile anti-competitive ale celor patru mari giganți, Amazon, Apple, Facebook și Google. Raportul este discutabil din multe puncte de vedere, și ritmul și felul în care vor fi introduse legislații și reglementări legate de structura marilor companii hi-tech, diferitele piețe în care funcționează fiecare dintre ele, și relațiile cu consumatorii depind și de rezultatele alegerilor americane, de la începutul lui noiembrie. Schimbările par însă inevitabile. Rămâne să sperăm că ele vor fi pozitive pentru economie și pentru noi, utilizatorii.

PS și Disclaimer. În timp ce scriam acest articol, Facebook mi-a trimis o notificare despre o transmisie în direct a concertului pentru vioară de Beethoven, cu violonistul Frank Peter Zimmermann și orchestra  Concertgebouworkest din Amsterdam, dirijată de Daniele Gatti. Acest articol a fost scris în parte sub influența muzicii lui Beethoven și datorită notificării furnizate de Facebook, bazată pe profilul meu personal. În același timp, citesc știri pe care tot Facebook mi le furnizează despre cumplitul atentat de la Paris une, cu doar câteva zile în urmă, a fost asasinat și decapitat de un terorist islamist profesorul de liceu Samuel Paty, pentru că a adus în discuția elevilor săi caricaturile profetului Mahomed, și în care incitarea pe rețelele sociale pare să fi fost una dintre motivațiile asasinului. Dezbaterea dintre utopie și distopie continuă.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in Uncategorized | Leave a comment