Nu există genuri literare ‘serioase’ spre deosebire de altele ‘minore’. Există literatură bună și literatură proastă și multe mediocritate între ele. Tragediile antice sunt telenovele melodramatice și sângeroase de familie, Hamlet este un roman detectiv și o vendetta în stil medieval, iar romanele lui John Le Carre care tocmai și-a pus condeiul la odihnă conțin mai multă calitate și adevăr artistic decât zeci de volume premiate cu cele mai prestigioase distincții academice sau editoriale. Nu caut deci nicio scuză pentru a declara că sunt pasionat de romanele polițiste, pasiune moștenită în familie de la mama și de la bunica mea, ambele devoratoare de literatură de acest gen. Lecturile romanelor din colecțiile Masque și Serie Noire (familia mea avea ‘surse’ de cărți în limba franceză) se intercalau în mod firesc în adolescența mea cu ‘Cireșarii’, romanele lui Jules Verne sau clasicii și modernii publicați în România în acea vreme. Citeam și romane polițiste (sau milițiste cum le-am găsit numite într-un interviu) românești, desi pe cele mai multe dintre ele le găseam schematice în comparație cu cele străine și nerealiste fata de ceea ce vedeam și trăiam în jur. Regăsirea acestui gen în literatura română contemporană îmi face reală plăcere, mai ales că ‘Umbrele din Ada Kaleh’, apărută în 2019 în colecția și editura ‘Crime Scene Press’ este nu numai un thriller interesant și pasionant la lectură ci și, pur și simplu, o carte bună. Ceea ce nu este puțin.
Numele autorului îmi este cunoscut și încă de multă vreme, dar nu în acest gen. Biografia sa de altfel include genuri literare diferite ca și o bogată activitate de editor, director de reviste, proprietar și promotor al cărților și jurnalisticii. L-am întâlnit prima data prin 1974 ca autor al unei remarcabile serii de interviuri în revista ‘Flacăra’. Preluase de la Adrian Păunescu, care probabil începuse să fie ocupat cu cenaclul și cu poetica de partid, postul de autor de interviuri, și o făcea cu talent și acuitate. Păunescu exersase genul în România Literara, seria nouă, în care era adjunctul primului redactor-sef, Geo Dumitrescu, și George Arion îi continua activitatea cu pricepere și consecvență. Jurnalistica, reportajele și interviurile din Flacăra anilor ’70 erau cam cele mai bune care puteau fi găsite în presa românească de atunci, din ce în ce mai ideologizată și aservită cultului personalității. George Arion era deja cunoscut și ca poet, dar debutul său în genul polițist în 1983 l-am pierdut, data fiind apropiată de plecarea mea din România și începutul unei perioade în care contactele mele cu literatura scrisă și publicată în Romania a fost sporadică. Dacă număr bine titlurile enumerate pe coperta a treia, ‘Umbrele din Ada Kaleh’ este al optulea roman din ciclul început în 1983 care îl are ca erou principal pe Andrei Mladin, jurnalist de investigație și detectiv amator și ocazional. După cate înțeleg Mladin este un fel de alter ego al autorului. Tânărul ziarist care începuse prin a activa în România ultimului deceniu de socialism se află acum la vârsta bilanțurilor. Devenit scriitor consacrat se întâlnește cu cititorii, fie ei un club al pensionarilor amatori de romane polițiste, și îi avertizează pe aceștia și pe noi, cititorii, prin intermediul lor, despre pericolele confuziei dintre planurile vieții reale și a ficțiunii literare:
‘Încerc să nu le amestec planurile. Dacă întră în coluziune, ambele au de suferit. Este ca la ciocnirea dintre materie și antimaterie. Nu mai rămâne nimic din ce știam. Da, în scrierile mele sunt elemente din lumea înconjurătoare, dar ordonate după alte reguli, dictate de imaginație. Să luăm cazul unui accident de circulație. Procesul verbal întocmit de agentul venit la fața locului oglindește fidel ce s-a petrecut. Într-un roman, relatarea întâmplării e transfigurată, plasată într-un context mai larg, cerut de derularea acțiunii, emoțiile celor implicați modificând percepția asupra faptelor.’ (pag. 37)
Într-un fel mă bucur pentru faptul că realitatea și fantezia sunt separatate și că ceea ce se petrece cu eroul cărții nu este vreo reflectare a unor experiențe personale ale autorului. Andrei Mladin este martor în carte al unor întâmplări care în viața reală ar fi traumatizat orice om de rând. Faptul că în jurul său se petrec crime sau că vecinii sau prietenii săi dispar sau mor în împrejurări suspecte sau violente pe care el este sau nu chemat să le elucideze ar fi oarecum firesc pentru eroul oricărui thriller sau roman polițist. Din momentul în care însă eroul cărții împreună cu mult mai tânăra (și atrăgătoarea) sa colegă Ava Noureanu încep să investigheze o poveste veche de cel puțin jumătate de secol legată de posibila dispariție a patru tineri acuzați de delicte politice deținuți în secret la Ada Kaleh în zilele cele din urmă ale insulei și orașului scufundate sub apele lacului de acumulare de la Porțile de Fier, viața și siguranța lor par a se afla tot timpul în pericol. Cei doi sunt drogați și răpiți, interogați și amenințați, șantajați și sechestrați, supuși unor presiuni psihologice și fizice demne de romanele de aventuri și de spionaj cele mai fanteziste. Martorii de la care încearcă să obțină informații par și ei să fie foarte reținuți în a împărtăși din misterele trecutului, și unii dintre ei dispar în mod subit. Trecutul sumbru al României cu represiunea politica și metodele specifice activității serviciilor secrete pare departe de a se fi terminat în 1990. Urmașii acestora continua să-și protejeze supraviețuitorii și renumele:
‘Cu asta mă ocup împreună cu oamenii mei. Ștergem urmele. Dăm cu spray-uri unde miroase neplăcut. Ascundem sau distrugem dovezi. Îi compromitem pe cei care ne arată cu degetul. Da, au fost și greșeli, dar s-au construit hidrocentrale, fabrici și uzine, s-a electrificat țara, s-au ridicat mii de blocuri, sisteme de irigații, metrou în București … În peste douăzeci de ani, ăștia din ziua de azi n-au fost în stare să dea în folosință nici macar o autostradă. Iar de furat fură mai rău ca pe vremea turcilor.’ (pag. 175)
George Arion stăpânește perfect tehnicile narative ale genului. ‘Umbrele din Ada Kaleh’ are cam 250 de pagini, lungimea optimă a romanelor polițiste clasice. Este scris frumos și modern și se citește cu ușurință. În carte sunt combinate trei planuri narative: timpul real narat la persoana întâi de Mladin, amintiri din copilăria acestuia folosind pretextul unui jurnal prescris de psihanalist eroului, și două schițe gen Hitchcock aparținând în principiu tot autorului care conțin însă cheile unor evenimente legate de narațiune. Nu lipsesc în partea a doua a cărții câteva pasaje sau capitole care includ repetiții care puteau fi poate evitate sau care dau impresia de ‘umplutură’ dar acestea sunt puține. Finalul este neașteptat pentru un roman de gen, dar este cât se poate de logic în raport cu psihologia personajelor și conține un comentariu social acut și elocvent. Nu orice mister se cere dezvăluit până la ultimul detaliu și nu cu orice preț.
În aceeași întâlnire cu cititorii, eroul romanului lui George Arion rapunde întrebărilor din public:
‘- Ați pomenit de valul nordic. E posibil să apară și unul sudic?
– Acesta există deja. Spaniolii, italienii, portughezii, grecii au mulți autori care și-au câștigat o notorietate europeană.
– Noi nu facem parte din el?
– Din păcate – nu.
– De ce?
Oftez și încep să explic.’
(pag.39)
Este adevărat că romanul polițist românesc încă nu a creat un ‘val’ al sau. Cărțile unor autori ca George Arion sau Stelian Turlea demonstrează însă că genul nu numai că există ci și că el se încadrează în mod firesc în proza românească de bună calitate care se scrie astăzi. Cititori au existat, există și vor exista pentru acest gen. Realitatea românească de astăzi, confruntarea cu sechelele trecutului, deschiderea către lume cu toate avantajele dar și cu problemele importate și exportate datorita frontierelor deschise reprezintă un teren fertil pentru o literatură polițistă actuală și interesantă. ‘Umbrele din Ada Kaleh’ demonstrează că se poate. Eu voi caută celelalte cărți deja apărute din seria care îl are ca erou pe Andrei Mladin și le aștept cu interes și pe cele care sper că vor urma.