In the history of movies ‘Touch of Evil‘, the 1958 film ‘noir’ by Orson Welles played perhaps a more important role in European and especially French cinema than in American cinema. It is a story of gangsters that takes place in the border area between the USA and Mexico, a film that gathers in its cast some glorious names from at least three generations of actors, an entertainment film and that pursues commercial success, but is made with the means of master of cinema. Like many of Welles‘ other projects, ‘Touch of Evil‘ had a turbulent history. If the legend is true, the young French filmmakers Truffaut and Godard may have seen the film several times more than Welles himself, who claimed to have seen it only once. In the years following the production, the two, who had awarded to ‘Touch of Evil‘ the ‘Cahiers du Cinema’ award, were to direct their first films as independent directors and start what would be called the ‘New French Wave’. They all viewed in fact a film version edited by the big studios that was not to Welles‘ liking. Today’s viewers enjoy a version restored and re-edited in 1998 according to the director’s notes kept by Charlton Heston, the lead actor, a version considered closer to Welles‘ intentions.
The story takes place in a small border town in Texas. Today, in the age of the walls between countries, it is difficult for us to imagine that six decades ago there were such cities divided by a border marked just by the booth of a customs officer or border guard. However, the problems seem to have been about the same as today, with street violence and gangs of drug traffickers controlling the day and night lives (with all the specific vices) of the inhabitants. The rather complicated story of Mexican police officer Vargas (Charlton Heston) confronting criminals and the corrupt police led by Captain Quinlan (Orson Welles), endangering his family and especially his new American wife (Janet Leigh) could be included with minor changes in the genre of films whose action takes place on both sides of the violent border between the United States and Mexico. It can be said in fact that ‘Touch of Evil‘ inaugurated or was the first remarkable film in a series that continues to this day.
The cinematic qualities of the film are exceptional. We are dealing, as in many of Welles‘ films, with a copious portion of vertical takes, from close-ups filmed from the bottom up to car trails on the city streets that I can’t imagine how they were filmed (on location, in Venice, CA, they say!) at a time when drones did not even exist in dreams. For the first time in a movie of the big studios, the handheld camera is used in street scenes. In the following years, French directors had to make consistent use of this device on the streets of Paris. The sound recorded directly in scenes that take place in cars is also, I believe, a technical premiere. All these cinematographic tricks serve the story that flows smoothly, the film has rhythm and humour. The acting performances are just right. Heston and Leigh are of course the protagonists, but Welles steals the show in a composition role in which he added about 20 years and 30 kilograms to his not very fragile body structure through make-up. Dennis Weaver creates an extremely interesting supporting role. Marlene Dietrich is magnificent in the five key scenes in which she appears. ‘Touch of Evil‘ is one of those classic films that manages the performance of attracting and satisfying both film noir viewers and art film lovers even at over 60 years after its making.
Plecările în misiunile spațiale de astăzi nu sunt foarte diferite de plecările marinarilor în călătorii pe oceane, cu 500 de ani în urmă. Despărțirile sunt de lungă durată și întoarcerea nu este întotdeauna garantată. Literatura și cinematografia de anticipație s-au ocupat de multe ori de ceea ce se întâmplă cu familiile astronauților în timpul misiunilor. În 1999, filmul ‘Astronaut’s Wife’ (‘Soția astronautului’) o avea ca eroină principală pe soția căpitanului unei misiuni spațiale în care se întâmpla un dezastru și soarta astronauților era incertă. Criticii au cam strâmbat din nas, dar filmul s-a bucurat de succes de public, nu în mică măsură datorită prezenței pe generic a actorilor Charlize Theron și Johnny Depp. Mai recent, docu-drama biografică ‘First Man’ regizată de Damien Chazelle și lansată pe ecrane în 2018, îl avea ca erou pe Neil Armstrong, primul om care a pășit pe Lună (interpretat de Ryan Gosling), dar figura care a rămas în amintirea multor spectatori este cea a soției lui Armstrong (interpretată de Clara Foy), cea care i-a încurajat și sprijinit cariera și a trăit drama împărtășită de întreaga omenire ca pe o dramă personală. Dar dacă cele care zboară în spațiu sunt femei? Astronautele au și ele familii și, la fel ca în alte domenii, participarea femeilor în explorarea spațială pune probleme specifice. Este tema filmului francez ‘Proxima’, realizat în 2019 și lansat (mai mult pe ecranele virtuale) în lunile trecute.
Au zburat până acum în spațiu 65 de femei. Prima dintre ele a fost Valentina Tereșkova, lansată la 16 iunie 1963 cu capsula spațială Vostok 6, care a petrecut trei zile în spațiu înconjurând Pământul de 48 de ori, în cadrul unui zbor ‘solo’ cum fuseseră toate misiunile spațiale sovietice și americane până în acel moment. Misiunea primei cosmonaute sovietice a fost însă mai mult o operație de propagandă, ea nu a fost urmată de alte zboruri ale femeilor, și au trebuit să treacă aproape două decenii până când femeile au devenit o parte integrantă (rămânând însă o excepție minoritară) din programele spațiale. Programul american Apollo, de exemplu, a fost exclusiv ‘masculin’. În prezent, se află în misiune în spațiu, în Stația Spațială Internațională, două astronaute americane dintr-un echipaj de șase astronauți. Ele sunt Shannon Walker – doctor în fizica spațială și inginer de zbor al misiunii – și Kathleen Rubins, specialistă în biologie moleculară și prima femeie care a sintetizat ADN în spațiu. Fiecare dintre ele se află la a doua misiune în spațiu. Șederea lor la bordul Stației Spațiale este prevăzută să dureze șase luni.
Programele spațiale viitoare includ participarea femeilor, deși aceasta este încă minoritara. 18 femei se antrenează în prezent pentru a participa la misiunile viitoare americane, chineze și internaționale. Programul Artemis al lui NASA prevede că în 2024 unul dintre astronauții care vor ajunge pe Luna va fi o femeie. Astronautele fac parte și din programul explorării planetei Marte, spre care, după planurile actuale, primele expediții cu oameni la bord vor fi trimise înainte de sfârșitul deceniului. Într-unul dintre articolele precedente ale rubricii CHANGE.WORLD, am expus opiniile unora dintre cercetătorii care planifică viitoarele călătorii spațiale și care susțin că, din punct de vedere fiziologic și psihologic, femeile sunt cel puțin la fel de capabile, dacă nu mai capabile, ca bărbații pentru a face față misiunilor spațiale, inclusiv celor de durată. Pentru ca aceste teorii să se transforme în planuri concrete este necesară elucidarea câtorva întrebări care rămân deschise. Modelele de risc legate de sănătatea astronauților includ în această fază recomandarea ca femeile să fie expuse zborurilor doar jumătate din timpul maxim recomandat bărbaților, din cauza radiațiilor cosmice care pot crește riscurile de cancer ovarian și de sân. Pot fi acești factori de risc compensați prin medicație sau prin componente suplimentare de protecție pentru costumele spațiale și scuturile protectoare ale vehiculelor spațiale? Deja costumele spațiale și utilități cum sunt toaletele de pe Stația Spațială sunt dotate cu adaptări speciale pentru astronaute. Care sunt efectele călătoriei în spațiu asupra fertilității? Până acum, în condițiile în care călătoriile spațiale durau cel mult câteva luni, nu au fost înregistrate probleme, multe dintre astronaute dând naștere unor copii sănătoși la câțiva ani după misiunile respective. Nicio astronaută nu a zburat încă fiind gravidă, dar și acest aspect va trebui cercetat în anii și deceniile următoare, mai ales dacă vor fi concepute planuri de colonizare pentru Marte și pentru alte planete. Problemele deci nu lipsesc, nici cele fiziologice, nici cele psihologice.
(sursa imaginii: imdb.com/title/tt7374926/)
Filmul regizat de Alice Winocour se ocupă de perioada de câteva luni dintre momentul în care eroina principală, astronauta Sarah Loreau (interpretată de Eva Green) este anunțată că va face parte din misiunea ‘Proxima’ și ziua în care are loc lansarea. Regizoarea franceză, născută în 1976 la Paris, se află la al treilea său film de lung metraj. Cele doua filme precedente se ocupau de relațiile complexe dintre un neurolog celebru și pacienta sa (‘Augustine’) și de un caz de post-traumă (‘Maryland’). Nu este deci surprinzător că aspectele psihologice ale pregătirilor astronauților și astronautelor se află în centrul atenției în acest film. Misiunea are ca țintă planeta Marte și va dura cel puțin un an. Un an de despărțire este o perioadă îndelungată pentru o mamă care își creste singura fetiță de opt ani. Soțul ei, cercetător (la sol) în cadrul programelor spațiale, va prelua rolul de părinte, dar presiunea psihologică se adaugă antrenamentelor fizice intense prin care va trece Sarah. Este evident că bariera pe care o femeie trebuie să o treacă pentru a-și vedea îndeplinit visul de a deveni astronaută este dublă, dar este această situație diferită de cea în care se află, în lumea noastră competitivă de astăzi, orice femeie care dorește să urmeze o carieră care solicită timp și energie aproape complet dedicate profesiei? Misoginismul și lipsa de încredere în capacitățile femeilor este întruchipată de personajul comandantului american al misiunii, jucat în film de cunoscutul actor Matt Dillon. Legătura dintre mamă și fiică este cea care domină filmul, legătură redată cu sensibilitate și discreție prin jocul actoricesc bine controlat al Evei Green și al fetiței care în film se numește se numește Stella (nume și el, desigur, simbolic) și în realitate Zelie Boulant. Melodrama nu este complet evitată, dar ea este bine temperată.
(sursa imaginii: filmlinc.org/films/proxima/)
Pentru a descrie în mod realist și veridic antrenamentele astronauților și pregătirile științifice și logistice care asigură succesul viitoarelor misiuni, echipa care a filmat ‘Proxima’ a primit aprobarea de a filma la fața locului în câteva dintre instituțiile în care au loc asemenea activități: Centrul european de antrenament al astronauților de la Koln, Centrul rusesc de antrenament al cosmonauților care poartă numele lui Iuri Gagarin, și în final cosmodromul de la Baikonur. Multe dintre dispozitivele de antrenament văzute în film sunt autentice sau replici suficient de exacte ale echipamentelor folosite în realitate. Este unul dintre motivele pentru care ‘Proxima’ este în același timp și spectaculos, și foarte realist și credibil din punct de vedere vizual, iar realizatorii săi nu au fost nevoiți să recurgă la multe efecte speciale. Încă un aspect care merită să fie subliniat este cel poliglot al filmului. Thomas, soțul Sarei și tatăl Stellei este german și părinții își educă fetița bilingv. Echipajul misiunii Proxima este compus dintr-un american, un ucrainian și o franțuzoaică. Antrenamentele au loc în Germania și în Rusia. Eva Green vorbește fluent cel puțin patru limbi în acest film, dar această versatilitate în comunicare este înnăscută pentru actriță evreică, a cărei mamă (faimoasa actriță Marlene Jobert) era născută în Algeria, tatăl are ascendențe bretone și suedeze, ea însăși fiind educata la Universitatea Americană din Paris și trăind o parte din tinerețea ei la Londra și în Irlanda. Pentru cei care se întreabă ce limbă se vorbește pe Stația Spațială Internațională care, depinzând de moment, poate fi un Babilon cosmic, răspunsul este că toate comenzile și comunicațiile cu centrul de comandă au loc în limba engleză. Flexibilitatea multi-lingvistică a filmului transmite totuși un mesaj de cooperare internațională, în spiritul programelor internaționale și atât de necesară în perioadele de tensiune și confruntare cu pericole și amenințări care sunt indiferente la frontiere.
(sursa imaginii: filmlinc.org/films/proxima/)
Într-una dintre multele scene memorabile ale filmului, Sarah ajunge la Baikonur, la hotelul unde cosmonauții sovietici și ruși și, mai recent, astronauții din toată lumea lansați de la această bază locuiau și locuiesc în ultimele săptămâni înainte de lansări. Pe coridoarele hotelului, sunt agățate portretele cosmonauților care și-au petrecut aici ultimele nopți dinaintea zborurilor spre stele. Se oprește într-un salut mut în fața fotografiei Valentinei Tereșkova. În 1963, când a fost lansata de Uniunea Sovietica, aceasta avea 26 de ani, și ea a rămas până astăzi cea mai tânără femeie care a zburat vreodată în spațiu. Un an mai târziu avea să se căsătorească cu un coleg cosmonaut la o festivitate la Kremlin, oficiată de nimeni altul decât de Nikita Hrușciov. A avut și ea o fiică unică, precum Sarah, dar căsnicia ei s-a destrămat și ea. Cea care fusese înainte de zborul în spațiu o simplă țesătoare într-o fabrică (deh, origine sănătoasă) și-a continuat studiile și a absolvit Academia de Inginerie Spațială Jukovski. Programul spațial sovietic fusese însă serios redus și visul de a reveni în cosmos nu a putut să și-l împlinească. A fost instructor pentru alți viitori candidați (și, probabil, și candidate) la zboruri spațiale și apoi a intrat în politică. Și astăzi, la 83 de ani, este deputată în Parlamentul Rusiei din partea partidului lui Putin. Care va fi destinul eroinei din ‘Proxima’? Filmul se încheie cu lansarea misiunii, dar vă recomand să nu plecați înainte de derularea creditelor, care includ un omagiu femeilor care au învins gravitația și prejudecățile și au devenit astronaute. ‘Proxima’ este poveste ‘micro’ a legăturii dintre o mamă și fiica sa pe un fundal ‘macro’, cel al programului de explorare spațială. Examinând durerea despărțirii și conflictul dintre viața profesională și cea privată dintr-o perspectivă feministă, filmul conține un mesaj care va vorbi cu siguranță oricărei mame care s-a luptat cu conflictul dintre urmărirea propriilor sale visuri și cerințele impuse de maternitate. Imaginea care are mari șanse să rămână întipărită în mințile spectatorilor filmului este cea a fetiței Stella fascinată de nava spațială care îi va purta pe astronauți spre astre. Visul va fi transmis generațiilor următoare.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Director and co-writer Serge Bozon started from the famous novella by Robert Louis Stevenson to make in 2017 ‘Madame Hyde‘ a feminine version of the story, transferred into a school in 21st century France. Starring Isabelle Huppert, one of the best French actresses of the last decades and one of my preferred actresses. Supporting roles are played by Romain Duris and José Garcia, two of the most charming and talented French actors. So many premises seem to have been gathered for ‘Madame Hyde‘ to be a good film adored by the public. Can this project fail? What can go wrong? Almost everything, this is my surprise answer after watching this movie.
Marie Gequil (Isabelle Huppert) is a high school physics teacher. Despite her good intentions, she fails pedagogically: she loses control of the class and does not capture the interest of her undisciplined students, the only two girls in the ‘technology’ class complain about her to the pedagogical council, and the school principal (Romain Duris) does not seem to appreciate her efforts or pedagogical methods. Things don’t seem to be going well at home either, her marriage without children is buried under boredom, and her musician and unemployed husband (José Garcia) is only capable to encourage her with unnecessary advice. Only an accident in the laboratory that she strictly guards off limits for students can change something. And the accident happens. Hit (literally) by lightning the mediocre teacher turns into an inspirational model by day and a dangerous and (literally again) electrifying being at night. The good deeds of the day change for the better the fate of Malik (Adda Senani) a disabled student and even the class starts to pay attention to her. However, what happens at night is sinister. Will Jekyll pay for Hyde’s deeds, as we know from the well-known story?
I confess that this strange version of the theme created by Robert Louis Stevenson puzzled me. It’s one of those movies where most viewers’ ratings split into 10s to 1s. I’m undecided somewhere in the middle with my own rating. Loved some parts, hated many others. Jekyll and Hyde, right? Almost all details are the other way around, far too many to be unintentional: the gender swapping of the hero who has become a heroine; unconventional approach to hot social issues such as social integration in disadvantaged neighbourhoods, indiscipline of high school students, rigidity of the pedagogical system; the seemingly clumsy, perhaps parodic, interpretations of Duris and Garcia; intentionally simplistic special effects emphasising that the sci-fi theme is just a pretext; the cinematography with many blurred sequences with very visible red inserts. Isabelle Huppert plays a very different role from the ones we are used to, and the state of permanent confusion in which the heroine finds herself was transmitted to me as a spectator. This mixture of sci-fi, horror, social film, inspired teacher, etc. genres is sprinkled with interesting ideas, some original, but the story is full of holes and lapses. Director Serge Bozon refuses, willingly or unwillingly, to bring a coherent cinematic narrative to the screen. ‘Madame Hyde‘ is without a doubt one of the most bizarre screen adaptations of the Jekyll / Hyde theme I’ve ever seen.
Israeli television surprises and succeeds again with ‘Rehearsals‘ (‘Chazarot‘ in Hebrew), another series that has a chance to be an international success (after the success at home) and turn into a ‘formula’ to be exported and re-located in other parts of the world. But this time it’s not about war stories and the heroes are not agents of the Mossad or other Israeli security services, but a couple of young people who just broke up after writing a play about the relationship between them, and which then is turned it into a performance on the stage of a theatre. And to make the story of the series even more interesting, ‘Chazarot‘ is written and acted by the couple in the staged story. Tzutz and Tzutz, or Iris and Tomer, or Noa Koller and Erez Drigues are the writers, actors and heroes of the play whose rehearsals are the subject of the series ‘Rehearsals‘. Theatre in theatre in television series – here is a formula that can not fail at a time when some television viewers are terribly longing for theatre performances, and the rest of them want to see smart and interesting romantic comedies.
The ten episodes of the first season describe the path of the play from the moment of the first audition-reading to the premiere, in parallel with the evolution of the relationship between Iris and Tomer (she is the playwright, he is the stage director) who split at the end of the first episode after living together for several years. It is clear that much of the show’s charm is based on the chemistry (or anti-chemistry) between the two protagonists and the (highly publicised) fact that Noa Koler and Erez Drigues were indeed a couple sometime in the past, which contributed to the increased interest of Israeli spectators. But just as interesting are the characters of the actors who play them on stage. Agam Rudberg is a young and immensely talented actress, who adds another formidable role to a series of performances on stage and on the big and small screens that have made her a leader of her generation of actresses and actors. Itay Turgeman matches her by completing the image of a couple of young actors who are intoxicated by the status of stars that they acquired and face the ambitions and insecurities specific to them and the generation they belong to. Other formidable roles are played by Evgenia Dodina as the director of the theatre and Shmil Ben Ari as the star / sacred monster of the stage, cabotine and scared of the advancing age. As I mentioned sacred monsters, it is worth mentioning Gila Almagor who appears in a single episode but in what role, that of a minister of culture who seems to be a synthesis of all politicians who have held this position for the last 25 years.
‘Chazarot‘ conquered the Israeli audiences through spiritual dialogues, comic rhythm and tasteful elements of satire, a dose of well-tempered romance, and the performances of actors who each performed memorable roles and did not try in any way or moment to capture the screen just for them. The series managed to keep the interest throughout the ten episodes, avoiding repetitions and the feeling of excessive prolongation of the story. The sincerity of the approach and the love for theatre radiated from each episode. I am very curious how and if ‘Chazarot‘ will succeed abroad and if the second season (announced at the end of the first and after its success) will bring enough new things to keep the interest and sympathy of the home audiences.
Nicolas Roeg‘s 1976 film ‘The Man Who Fell to Earth‘ is probably one of the highlights of David Bowie‘s acting career, but it’s not the only reason this film deserves to be seen 45 years after its release. The English director was a special figure in the film-making landscape of the time and his film brings together the science fiction genre with the pop culture (love and rock’n’roll included) of the 70’s. With a solid training in the industry, Roeg was part of the technical team and cameraman in movies like ‘Doctor Zhivago‘, ‘Lawrence of Arabia‘ and ‘Casino Royale ‘ and later embark on a career as a film director during which he made a few films that can be defined as unusual, each in its own way. In ‘The Man Who Fell to Earth‘ he casts David Bowie, another science fiction enthusiast, but it is not the first film in which Roeg cast a rock star. It was preceded by ‘Performance‘ from 1970 in which Mick Jagger appeared. ‘The Man Who Fell to Earth‘ seen today is much more than an aliens movie, it is also a reflection of the culture and cultural landscape of the time, a film which is a little anarchist, a little strange and very interesting.
Thomas Jerome Newton (David Bowie) is an alien who arrives after a forced landing on Earth in New Mexico. His civilisation is advanced enough to have already visited Earth (‘we have all been visited’) and to have observed it well enough to speak English with a British accent. Several patents of some fundamental technological inventions quickly turn him into a great tycoon, but his real goal is to build a spaceship to transport water to his planet and species that are suffering because a terrible drought. Despite being technologically savvy and able to watch ten television screens with different programming simultaneously (aliens are passionate about television, as we know from other movies) Newton is naive about the earthly secrets of sex and alcohol. The meeting with Mary-Lou (Candy Clark) will fix these gaps in education, but will also give birth to a troubled inter-galactic relationship. Contact with a few large corporate sharks and shadowish government agents will make his stay on Earth a culture shock and an experience with unexpected consequences for everyone.
https://www.youtube.com/watch?v=KTyCWXWW8dM
Fans of rigorous science fiction have plenty of reasons for dissatisfaction with the story of this film. It has dozens of ‘holes’ and the continuity does not seem to have been at all in the attention of the screenwriter and the director. There is no indication of the passage of time in the film, although the aging of those around Newton indicates a different rhythm of time for the two civilizations. The point of view of the story is that of the alien, strong in knowledge and later rich in wealth, but vulnerable because of the fate of his race and especially because of loneliness. However, the scientific pretext should not be scrutinised more than we do with a rock music video. The charm and intensity of the film are based on its visual qualities and on the acting of David Bowie to whom the role fits perfectly physically and psychologically. (Bowie doesn’t sing, but the soundtrack enjoys the participation of musicians like John Phillips and Mick Taylor). Years later, the mega-star singer and actor would confess that he was under the influence of drugs most of the time this film was shot – quite a short time, by the way, three months of filming in New Mexico and in studios in England, followed however by nine months of editing. The culture shock in the story (which is based on a novel with autobiographical elements by Walter Tevis) was doubled by the culture shock between the fantasy world filled with excesses of the ’70s pop art and the technological fantasies of the science-fiction genre. The result is a fascinating and unusual film, as the experience of the meeting of two worlds may be.
În prefața volumului ‘Nu sunt eu’ apărut în 2020 la Editura Litera, Maia Morgenstern ne avertizează că avem în față un volum cu conținut secret, unul dintre acele jurnale personale sau oracole cândva la modă în care sunt înregistrate gânduri intime și opinii împărtășite prietenilor apropiați cu sinceritatea și cu candoarea tinereții. Actrița apreciată și iubită ne recomanda să-i punem la păstrare cartea și să o citim poate mai târziu, iar daca o facem să fie lectura una pe sărite, căci ordinea cronologică a punerii pe hârtie a gândurilor nu contează. Mărturisesc că nu am fost capabil să respect prima rugăminte a autoarei și am început să citesc cartea la scurtă vreme după ce pachetul trimis din România spre Israel a traversat mările și a ajuns la mine. Dorința de a pătrunde cât mai repede în universul artistei pe care o admir și curiozitatea de a-i citi scrisele amplificată de cele câteva fragmente apărute în avanpremiera pe Facebook au fost prea puternice. În schimb, dacă lectura mea nu a fost chiar pe sărite, pot încerca să scriu de această dată o recenzie mai nestructurată. Parafrazând-o pe autoare, puteți citi și paragrafele acestei recenzii în ce ordine doriți, sunt mai degrabă note și impresii de lectură, poate și reacții emoționale mai degrabă decât o analiză detaliată, cum încerc să fac de obicei.
Este vorba despre un jurnal personal, majoritatea însemnărilor acoperind perioada dintre 2016 și 2019. Nu este un jurnal complet și detaliat. Poate că însemnările înseși au fost făcute cu intermitențe, poate că au fost selectate doar unele dintre ele. Lipsesc aproape cu desăvârșire însemnările cu caracter intim și amatorii de cancanuri riscă să fie dezamăgiți. Nici activitățile de zi cu zi nu sunt consemnate cu rigurozitate – de exemplu vizita în Israel din aprilie 2019 și întâlnirea memorabilă cu publicul israelian cu ocazia evenimentului dedicat Pesah-ului la care am asistat la filiala din Tel Aviv a Institutului Cultural Român nu sunt menționate de loc. În schimb cartea este presărată cu numeroase amintiri, populată de figurile unor oameni care au fost dragi și importanți autoarei. Prezentul este un trecut continuu.
Nestructurat deci, iată câteva subiecte și repere importante care revin în carte:
Evreitatea. Numele cărții este inspirat dintr-un incident, unul dintre cele care apar în biografia aproape a oricărui copil evreu născut și școlit în România. Propoziția ‘Nu sunt eu’ era o reacție de apărare a unei fetițe confruntate cu hidoșenia antisemitismului venit tocmai din partea unei persoane care ar fi trebui să o educe și să o protejeze, cu cuvintele grele și injurioase pe care nu le auzise niciodată acasă, cu ura și discriminarea pentru o vină imaginară despre care nu avea cum să fie conștientă. Tot ceea ce a făcut mai târziu Maia Morgenstern însă respinge disimularea și negarea identității, este dimpotrivă atitudinea unui cetățean și artist demn, care a ales un drum și un loc în care să-și exprime evreitatea.
Holocaustul. Evenimentul abisal al istoriei secolului 20 și al istoriei în general este pentru mulți dintre noi și istorie de familie. Maia îi evocă în jurnal pe bunicul Aaron Morgenstern, dispărut într-o zi fară urmă, pe care bunica l-a așteptat până în ultima zi a vieții ei și pe unchiul dispărut și el timp de doi ani în lagărele din Ucraina fară ca familia să știe ceva despre soarta lui (ceva asemănător s-a întâmplat și în familia mea, chiar cu tatăl meu), relatează despre filmările intre gardurile cu sârmă ghimpată de la Auschwitz, scrie despre Holocaustul care se repetă la teatru pentru ca Holocaustul să nu se repete.
Politica românească. Nu pare să o preocupe prea mult. Doar doua bobârnace bine țintite în toată cartea (unul dintre ele prin intermediul lui Cehov).
Crezul personal și profesional. Aici prefer să-i dau cuvântul:
‘… nu mai vreau să fiu soldat. Am îmbătrânit, desigur. Cred că nu mai vreau să mă înregimentez niciunde. Cred că nu mai vreau să fiu soldat căci nu vreau să primesc solda. Asta înseamnă, de fapt, a fi soldat. Cineva care se aliniază, se înregimentează, se luptă, acceptă niste reguli pe care nu le discută. Crede sau nu, treaba lui. În orice caz, primește solda. Ei bine, nu vreau să mă înrolez în nici o armată. Nu vreau să fiu soldat, să devin soldat, să primesc soldă de la nimeni. Deloc. Vreau să-mi căștig existența ca un profesionsit, căci acesta este profesionistul, unul care trăiește din munca lui, din ceea ce face. Așa m-au învățat pe mine școlile astea înalte la care am fost.’ (pag. 14-15)
Părinții. Aș putea spune că ei, alături de Maia, desigur, sunt eroii acestei cărți și eroi principali ai vieții Maiei. Ajungem, cred, la sfârșitul lecturii să-i cunoaștem pe Dusea – Usher Morgenstern și pe Ara – Sara Morgenstern născută Rappaport, să-i respectăm și să-i iubim pentru că au crescut-o pe Maia Morgenstern așa cum o știm. S-a despărțit de ei de un număr de ani, dar ei revin, îi vorbesc, o sfătuiesc, uneori îi răspund la întrebări. Tatăl, comunist din convingere și om drept, exclus din partid și din profesie, internat și persecutat toată viață pentru că nu a renunțat la a spune adevărul, ateu dar educându-și copilul în cele mai frumoase pilde ale tradiției și eticii evreiești.. Mama, matematiciană care ar fi putut face o carieră strălucită, reprofilată spre noile tehnologii ale informaticii la vârsta când alte colege de generație începeau să se gândească la pensionare, spulberând teama de matematică din mintea fetiței ‘umaniste’, dar mai ales fiind alături de ea oricând. Supraviețuitori ai unei generații a căror copilărie și tinerețe au fost traumatizate de Holocaust, ajunși părinți dintr-o generație în care numărul de copii din majoritatea familiilor se subțiase la unul sau una, încercând să-i crească fericiți și buni în pofida presiunilor și a urâțeniei din jur.
Bucurestiul. Et în Arcadia … Și eu îmi amintesc zgomotul castanelor cazând din copaci în Cișmigiu.
Sărbătorile. Viață evreiasca este marcată de sărbători, la fel și cartea Maiei. Pentru cei care trăim în Israel sărbătorile sunt momente de sincronizare cu societatea, cu familia, cu întreaga lume din jur. Maia mi-a amintit cum sunt ele trăite, altfel, în Diaspora, cum asocierile senzitive se împletesc cu semnificațiile și cu definirea identitară. Și din nou, nostalgie, multa nostalgie.
Israelul. În familia Maiei, în generația părinților ei a avut loc o scindare care era frecventă în majoritatea familiilor evreiești intre cei care ‘plecaseră’ și cei care ‘rămăseseră’, deocamdată sau pentru totdeauna. În familia Maiei cei care au plecat au fost bunicii materni și o mătușă. Discutau părinții despre ‘plecare’? Daca da, Maia nu ne povestește. Bunica revenea din când în când în vizite. Dar mai ales veneau pachetele, scrisorile și fotografiile, cele prin care ceva din lumina, căldura și dulceața Israelului ajungea și la ea:
‘Ei au plecat în Israel pe când eram doar un copil de cinci ani. Mi-era dor de ei. Pentru că mă iubeau și mă alintau. Ne scriau adesea. Așteptam cu emoție și bucurie vești de la bunici … Priveam plicurile subțiri – par avion – și încercam să ghicesc ce vești-povești ascund paginile și mai subțiri, aproape ca foita de țigară (zicea mama!) acoperite cu scris mărunt și îngrijit … Dar mai ales, așteptam cu sufletul la gură fotografiile. Fotografiile bunicilor, lumina ce se desprindea parcă din poze și inunda întreaga noastră casă. Așa o lumină caldă, pură, parfum de iubire și fructe coapte. O lumină cu gust de miere și speranță. Scrisorile bunicilor se terminau întotdeauna cu urarea “Pace! Pace vouă! Shalom Alehem!”. Și începeau tot așa: “Fiți binecuvântați!” Și mai așteptam, tot cu sufletul la gură – gura căscată de curiozitate și de poftă -, pachetele. … Printre ramurile de măslini sau jurnale, eu căutam curmalele. Curmale dulci, și bune, și uriașe. Ca mierea, sub o crustă sfărâmicioasă. Cu sâmbure, ca o corabie. Cel mai mult îmi plăceau curmalele. Mi se părea că au strâns tot soarele, și toată căldura, și toată speranța, și toată dragostea, și toată dulceață din lume. Curmalele din Israel. Le lăsam să se topească în gură … Și mi se părea că toată spaima, și grija, și frica au dispărut pentru totdeauna. Curmale din Israel. Pace și dragoste.’ (pag. 162-163)
Teatrul. Profesie, pasiune, viață. Împărtășirea bucuriei că Teatrului Evreiesc de Stat, teatrul în care și-a început cariera și pe care îl conduce de câțiva ani a fost omagiat cu o înaltă distincție sau și-a serbat o frumoasă aniversare. Relatări despre spectacole dragi (‘Lola Blau’, ‘La ordin, Fuhrer!’, ‘Empire’). Experiența germana. Clădirea TES în mijlocul unui cartier care dispare, rămas ca o bornă a amintirilor. Și o discuție care nu s-a încheiat, desigur, despre vitalitatea teatrului evreiesc, despre locul său în cultura româna și cea evreiasca, întrebarea dacă teatru evreiesc egal (sau nu) teatru idiș. O discuție pe care dacă am purta-o în cuvinte nu am fi probabil complet de acord, dar în care argumentul vitalității este însăși TES și spectacolele sale.
Oare spectacolul bazat pe ‘Iuda’ lui Amos Oz, ultima sa carte, o dramatizare trimisă spre citire autorului dar care nu a apucat să revină, a văzut lumina scenei? Sau o va vedea în curând?
Idiș. O alta discuție pe care daca am purta-o în cuvinte nu am fi probabil de acord. Emoționantul punct de vedere al Maiei Morgenstern nu poate să nu fie menționat:
‘Limba cu sunet de cântec de leagăn și aroma de honeileicheh. Turta cu miere. Limba șoaptelor. Să nu înțeleagă copiii când se ceartă părinții. Limba cu gust de sare: Lacrimile ce însoțeau fiecare scrisoare trimisă de departe. Limba foșnitoare ca paginile – multe – de scrisori scrise mărunt, de la dreapta spre stânga. Și fotografii, să nu uitați să trimiteți fotografii, kinderlech!’(pag. 128-129)
Caragiale. Pe la 11-12 ani seriosul ei tată îi impune Maiei lectura pieselor de teatru ale lui Caragiale. După două săptămâni verdictul – Maia citise piesa ca pe o tragedie avându-l ca erou și victimă pe bietul Cațavencu, înșelat, umilit și mințit. Eu aștept versiunea scenică în regia Maiei.
Patimile. Poate cel mai controversat episod din cariera Maiei Morgenstern. Film controversat, regizor controversat, identitate și identificare controversată. Multe întrebări, unele acuzatoare, altele malițioase. Și un răspuns superb.
‘Odată, în timpul unei conferințe de presă, un jurnalist, o persoană de culoare, m-a întrebat:
– Crezi că Iisus e fiul lui Dumnezeu?
Știam ce va urma. Daca voi răspunde “Da. Cred” e rău. Pentru că sunt evreică. Daca răspund “Nu. Nu cred” e rău. Pentru că jucasem în filmul “The Passion of Christ”. Atunci, m-am uitat și eu așa, în ochii jurnalistului, și i-am zis:
– Oare nu suntem cu toții copiii lui Dumnezeu?’ (pag. 69)
Mai am și eu multe întrebări. Nu stiu dacă voi ajunge vreodată să o cunosc personal pe Maia Morgenstern, nu știu dacă voi avea îndrăzneala să-i pun întrebări, nu știu daca îmi vă răspunde. Deocamdată mă mulțumesc cu portretul ei așa cum mi-l pot imagina din cartea aceasta și din spectacolele și filmele în care am văzut-o jucând. Ceea ce primim ca cititori din această carte este un portret parțial, în care multe detalii rămân în umbră. Nici jurnalele cele mai intime nu pot cuprinde toate secretele. Daca ar fi să aleg ilustrația coperții acestei cărți, aș fi folosit tot aceeași frumoasa fotografie a Maiei la 18 ani ca volumul editurii Litera, dar aș fi descompus-o în piese de puzzle și aș fi recompus-o, însă parțial. Poate că într-o viitoare carte se vor adăuga piese. A o însoți și a o cunoaște, atât cât a lăsat să se dezvăluie în lectura acestui jurnal, a fost o delectare.
It is impossible to judge a film like ‘The Glorias‘ (2020) by director Julie Taymor outside its political context. I think that neither the heroine of this biopic – journalist, editor and feminist activist Gloria Steinem – nor the film’s director would enjoy an apolitical assessment, because the film, the book that inspired it, and the biography on screen are all imbued with politics. And yet ‘The Glorias‘ has many cinematic qualities, it has an interesting structure based on an original idea, it is also a well-made film from a visual point of view, which probably does not surprise those who remember that one of Julie Taymor‘s previous films it was ‘Frida‘. In addition, the film has a few surprises in store for viewers.
Director and co-writer (along with Sarah Ruhl) Julie Taymor manages to avoid the linearity and banalities that often dominate biographical films by bringing the four actresses who play Gloria Steinem in four different phases of life (childhood, adolescence, youth, maturity) in a metaphorical Greyhound bus that crosses the endless roads of America or maybe the roads of the heroine’s life. The permanent on the road state is inherited by the heroine from her father played by Timothy Hutton in an emotional composition role, of a wandering salesman, permanent combiner and eternal dreamer. I liked the idea of the bus that turns the movie into a symbolic road movie. How many of us have wondered in childhood or youth what we will achieve and what we will look like in the future? How many of us later wished not to rebuke our younger selves for the mistakes of youth or advise how to avoid them? The formula worked well in my opinion, and emphasised without moralising the various stages of the heroine’s journey, from the economically insecure childhood, through the adolescence in which she was confronted with her mother’s illness and the first encounters with racial and gender injustices and inequalities, the youth and finding the way to the journalistic profession, until the maturity with the political commitment to the gender equality movement and the founding the “Ms.” magazine. Gloria Steinem‘s life was sprinkled with questions, hesitations and mistakes, but melodrama or the use of off-screen text are avoided by the use of dialogues between the four actresses or through simple gestures of solidarity over time. However, the impression of running away from controversy could not be avoided. Some publicly questioned episodes of Gloria Steinem‘s career are skipped, while aspects of her personal life are mentioned only discreetly.
‘The Glorias‘ looks good visually as well. Docu-drama style dominates but there are also seamlessly inserted documentary sequences, as well as short fantasy inserts using music and animation, which break the rhythm and give the impression of interesting and diverse film making. The two actresses who play Gloria Steinem at an older age – Alicia Vikander and Julianne Moore – manage solid creations. Among the many supporting roles, it is worth mentioning the appearances of Bette Midler and Lorraine Toussaint in juicy and inspired interpretations of real characters from the history of the feminist movement. ‘The Glorias‘ is a feminist film that describes the biography of an engaged personality, but manages to do so in a way that avoids rhetorics. Gloria Steinem had the chance for the ideas she campaigned for to become mainstream, at least for one side of the American political class. The same thing happens with the movie. As the film’s heroine found in the magazine she founded the means of commercial expression of her ideas, director Julie Taymor transposed on the screen the memoir of the journalist and political activist into an almost mainstream film, with the participation of several well-known Hollywood stars. Let’s see how the public responds.
Deşi au trecut mai puțin de 80 de ani de la moartea sa, numele și personalitatea lui Nikola Tesla sunt învăluite în legendă. Pe de-o parte, Tesla este adoptat de cultura populară (una dintre cele 100 de personalități ale secolului 20 după revista ‘Life’, timbre dedicate de serviciul poștal american, erou național în Serbia, personaj în filme întruchipat intre alții de David Bowie, figură de joc electronic în Dark Void Saga), este recunoscut de comunitatea științifică (unitatea de măsură a intensității câmpului magnetic este ‘tesla’) și desigur de firma și marca de automobile electrice ale lui Elon Musk (acționate de altfel de motoare de curent alternativ, derivate din invențiile sale) care îi poartă numele. Pe de altă parte, viața și activitatea lui Nikola Tesla continuă să fie controversate, discutate și disputate cu aceeași intensitate ca și atunci când era în viață. S-au scris nu puține biografii despre el. Cea mai recentă dintre ele, apărută în 2018 și publicată de W.W. Norton & Company, a fost una dintre primele mele lecturi ale anului 2021. Este un bun prilej pentru a reveni și în rubrica noastră CHANGE.WORLD asupra parcursului vieții și carierei excentricului inventator, unul dintre primii oameni care au visat și au adus la cunoștința semenilor săi multe dintre viziunile pe care se bazează tehnologiile prezentului și ale viitorului.
Cartea este scrisă de Richard Munson, născut în 1950, scriitor american, promotor al energiilor ‘curate’ și autor de cărți în domeniul politicii energetice, ca și de biografii ale unor personalități din istoria științei, între care cea mai cunoscuta în afară de Tesla este aceea dedicată lui Jacques Cousteau, exploratorul francez al oceanelor. Cele 13 capitole ale cărții urmăresc biografia inventatorului născut la cumpăna nopții dintre 9 și 10 iulie 1856, a cărui viață avea să fie marcată de o permanentă oscilare între azi și mâine, între prezentul cu necesitățile și constrângerile sale și viitorul ale căror viziuni și direcții de evoluție Nikola Tesla le-a imaginat și uneori trasat pentru cei din jurul lui, dar mai ales pentru cei care au urmat și vor urma după el. Locurile nașterii și copilăriei sale aveau să influențeze biografia sa ulterioară și să-i modeleze personalitatea, ele aflându-se în zona sârbă a Croației încorporate în imperiul austro-ungar, imperiu multi-etnic și poliglot pe de-o parte, dar marcat de conflicte naționale și scindări pe linii etnice și religioase. Toată viața sa, Tesla avea să se simță minoritar și va fi un excentric prin idei și prin modul de viață. Va deveni un american mândru, dar vă rămâne și un aprig patriot sârb. Tatăl său, Milutin Tesla, era preot ortodox, un om destul de cultivat și descendent dintr-o familie de luptători ai unei națiuni care trecuse prin secole de opresiune, lipsită de identitate statală și independență culturală. Paradoxal poate, mama sa Djuka, deși neștiutoare de carte, este cea care i-a insuflat și cultivat curiozitatea și dorința de a cerceta lumea din jur, și cea care a încurajat inventivitatea băiatului. Era de altfel o inventatoare nativă din necesitate, într-o lume care era limitată la satele și micile orașe unde familia Tesla își ducea viața. Nikola a fost inspirat în copilărie mai mult de studiul naturii și până la vârsta adolescenței nu văzuse nicio mașinărie industrială, nici măcar o locomotivă cu aburi. Studiile de inginerie, descurajate inițial de tatăl său, au fost acceptate doar ca mod de a evita serviciul militar în armata imperiului. Călătorind, locuind și învățând la Graz, Budapesta și Praga, Tesla a devenit stăpân pe mai multe limbi (moderne și clasice) și s-a dovedit un student dotat, dar a și dobândit sau a manifestat pentru prima dată multe dintre excentricitățile care aveau să-i însoțească viața: pasiunea pentru pariuri și jocuri de noroc, ipohondria extremă datorată contractării în adolescență a holerei, celibatul și singurătatea după singurul episod romantic cunoscut al biografiei sale, cu o tânără din Graz pe nume Anna, care până la urma s-a măritat cu altcineva.
Cariera europeană a lui Tesla, la începutul anilor 1880, a fost scurtă, dar marcată de câteva evenimente și realizări remarcabile. Angajat de firma fraților Puskas, reprezentanții în Europa ai lui Thomas Edison, Tesla și-a început cariera de inventator contribuind la instalarea iluminării și a transportului electric la Berlin, Strasbourg, în Bavaria, dar mai ales la Paris. A contribuit, alături de alții, la numele și renumele de Oraș al Luminilor, acordat capitalei Franței iluminate de becurile lui Edison. Contribuția sa intelectuală cea mai marcantă în această perioadă a fost însă conceperea motorului electric de curent alternativ multifazic și fără comutatoare. Tradiția plasează declanșarea acestei invenții revoluționare într-o plimbare printr-un parc din Budapesta, împreună cu prietenul sau Anthony Szigeti, în timp ce cei doi recitau din Goethe. Cert este că provocarea fusese mai timpurie, într-o dispută din vremea studenției cu profesorul său din Graz, care îl introdusese în secretele electricității. Aceste activități și invenții aveau să fie biletul său de călătorie spre America. Ajuns în Lumea Nouă, în iunie 1884, după relatările sale cu doar patru cenți în buzunar, Tesla îl întâlnește a doua zi după sosire pe Edison, care îl angajează imediat și pentru care avea să lucreze la început. Colaborarea s-a transformat după nu prea multă vreme în concurență și rivalitate, primul dintre cele câteva mari dueluri științifice și intelectuale care aveau să-i marcheze cariera. Subiectul a rămas în istoria tehnicii sub numele de ‘războiul curentelor’, disputa dintre curentul continuu (DC) promovat de Edison și curentul alternativ (AC) susținut de Tesla ca sursă pentru iluminație publică, pentru acționarea motoarelor, dar mai ales pentru transportul la distanță al energiei. Disputele au avut loc în paginile revistelor științifice și ale presei de mare circulație, în conferințe publice, în evenimente de mare anvergură (cum a fost Expoziția Columbiană de la Chicago, din 1893) și în sălile tribunalelor care au dezbătut uneori vreme de decenii dispute legate de patente și prioritățile acestora.
Retrospectiv, se poate spune că Tesla a câștigat cam toate aceste dispute, și chiar dacă au mai rămas câteva nedecise sunt șanse ca viitorul să dovedească faptul că tot el a fost vizionarul. Revizionismul istoric nu mai poate schimba cele petrecute în timpul vieții, și Tesla s-a confruntat cu dificultăți materiale și mai ales de finanțare și de implementare a proiectelor sale. Au contribuit la aceasta și inabilitatea de a negocia termeni favorabili pentru multele sale patente și faptul că a renunțat în numeroase cazuri la avantajele comerciale care i-ar fi revenit pe drept. Ultimul deceniu al secolului 19 și începutul secolului 20 au reprezentat în Statele Unite ale Americii și în Europa o perioadă fascinantă în istoria industriei bazate pe tehnologiile nou descoperite (electricitatea, magnetismul, comunicațiile fără fir, radioactivitatea) și pe invențiile bazate pe acestea. Inventau, conferențiau, se concurau unii pe ceilalți alături de Tesla personalități gigantice ca Bell, Edison, Marconi, Ferrari, Herz, Westinghouse, Thompson. Dintre toți aceștia, Nikola Tesla pare să fi fost cel mai puțin priceput sau poate și cel mai puțin interesat în a-și transforma ideile în capital și mijloace financiare, el fiind, se pare, cel mai inadaptat modelului economic capitalist. A contribuit la aceasta și neliniștea sa creatoare care îl făcea să fie în permanență nu cu câțiva pași, ci uneori cu câteva decenii înainte de concurenți și de timpul său. Viziunea sa de viitor a fost întotdeauna din punctul său de vedere mai importantă decât perfecționarea și punerea în aplicare a invențiilor de ieri. Poate că avea și prea multă încredere în oameni. Asociat pentru o perioadă cu George Westinghouse, Tesla l-a ajutat pe acesta și compania sa să câștige ‘războaiele curentului’ și să impună metoda de distribuire a curentului alternativ la o frecventa de 60 Hz (în America de Nord), care a transformat electricitatea dintr-un lux într-o comoditate. Împreună au realizat unul dintre visurile din adolescență ale lui Tesla, construirea unei centrale hidroelectrice la cascada Niagara care alimenta cu electricitate New York-ul. Neglijent în afaceri, Tesla i-a cedat lui Westinghouse comisioanele rezultate din patente, și acesta, după câțiva ani, a sistat stipendiile mensuale care susțineau stilul de viață și lucrările de laborator ale savantului născut în Balcani și devenit cetățean american. Alți finanțatori, cum au fost cei din familia Morgan, l-au dezamăgit în mod similar. Mintea sa însă era deja angajată în alte viziuni și dispute, dintre care cea mai celebră a fost cea legată de transmisiile fără fir la distanță și de tehnologia radio în care marele său adversar a fost inventatorul și inginerul italian Giuglielmo Marconi. Istoria din nou i-a dat dreptate lui Tesla, căci ideile sale sunt cele care stau la baza emisiei și recepției informației radio, a sincronizării și alternării frecvențelor, și a protecției informației personale în comunicațiile fără fir. Și totuși, în timpul vieților lor, Marconi a fost cel care s-a bucurat de un succes de public mai mare și de reușită economică. Tesla s-a mulțumit să continue să joace rolul de descoperitor de principii, lăsându-i pe alții să proiecteze aplicațiile și să culeagă roadele materiale.
Poliglot, iubitor de literatură, om de o cultură enciclopedică, Tesla a dus un stil de viață recluziv și excentric. Toată viața sa matură a locuit în hoteluri și a mâncat la restaurante. După ce primele sale invenții au fost puse în aplicare și a dobândit faimă, nu a trăit niciodată strâmtorat, dar a trebuit de multe ori să se adapteze la hoteluri mai puțin luxoase sau la restaurante mai puțin scumpe și exclusiviste. Un incendiu devastator i-a distrus laboratorul din Manhattan într-o vreme în care asigurările nu erau încă o industrie stabilă și, deși l-a reconstruit și mutat de câteva ori, lipsa de fonduri a limitat aparatura pe care a avut-o la dispoziție pentru a-și verifica ipotezele și a-și confirma ideile. Stilul său de lucru era individualist, a avut putini asistenți, concepea în minte și făcea multe experimente virtuale, înainte de a-și pune pe hârtie schițele și a le dezvolta în planuri detaliate. Nu a fost scutit desigur de erori, și multe dintre ele l-au purtat în direcții greșite, care au dus la consum de resurse financiare și mai ales de timp, uneori în cantități enorme. Una dintre marile sale erori a fost, de exemplu, încercarea de a transmite undele radio și energia prin intermediul masei planetare, și nu prin atmosferă, cum o făceau concurenții săi Marconi și Hertz. Încrezător în existența civilizațiilor extraterestre, a interpretat greșit pulsațiile stelare, considerându-le semnale transmise de aceste civilizații. Personalitate publică de prestigiu la mijlocul vieții și considerată excentrică spre final, Tesla își serba ziua de naștere prin conferințe urmate de sesiuni de întrebări și răspunsuri care se întindeau de-a lungul a multe ore. În cadrul acestora, își expunea ideile și viziunile cele mai recente, dar și opiniile despre descoperirile altor oameni de știință și inventatori. Surprinzătoare a fost neînțelegerea și respingerea multor avansuri științifice și tehnologice ale primei jumătăți a secolului 20, inclusiv fizica nucleară și cuantică și teoria relativității. Format în secolul 19 și lipsit de o profundă educație matematică, Tesla a rămas un savant al secolului 19, probabil ultima mare personalitate tehnică a acelui secol.
(sursa imaginii: teslasociety.com/portugal.htm)
Lista invențiilor și ideilor patentate sau doar exprimate în diferite ocazii este extrem de lungă. Ea include, printre altele, motorul cu inducție și motorul polifazic, roboții (pe care îi numea cu două decenii înainte de Karel Capek ‘teleautomate’), telecomanda, dronele, telefoanele mobile, Internetul, armamentul bazat pe laser, radarul, propulsia solara, transmisia energiei fără fire prin aer, captarea energiei solare. Nikola Tesla este un erou al inventatorilor și al antreprenorilor care au început de la zero, dar probabil și ultimul dintre marii inventatori care au înregistrat succese lucrând practic singuri. El încheie din acest punct de vedere o epocă în istoria științei și a ingineriei. Încă din timpul vieții sale, cercetarea științifică și tehnologică s-a reorientat spre centre de cercetare și lucrul în echipă. Tesla și-a putut imagina Internetul, dar nu și lucrul în colaborare, activitățile științifice, sociale și comerciale pe care acesta le deschide. Credința care îl călăuzea în viață, conform căreia tehnologia poate face abstracție de piețele economice, iar invențiile nu ar trebui să fie legate de profit, s-a dovedit la fel de nerealistă ca viziunile lui Don Quijote. În schimb, din punctul de vedere al inventivității și anticipării direcțiilor de dezvoltare ale tehnologiei, Tesla a fost un vizionar, uneori în avans cu câteva decenii sau chiar cu un secol față de timpurile în care a trăit. Dacă există un savant care merită titlul de inventator al modernității, acesta a fost într-adevăr Nikola Tesla.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
1966, the year Arthur Penn made ‘The Chase‘, belongs to the period in the second half of the 1960s that transformed American cinema. These are the years in which the French New Wave reached the shores of Hollywood, in which the producers left to the directors the responsibilities of being the lead authors and principal influencers in the making of films, and in which the golden generations of established actors from the 50s or even before began to collaborate with the new generations of young actors, extremely talented but educated in a different style of acting, natural and devoid of rhetoric and theatricality. ‘The Chase‘ captures this transition by combining elements of a classic movie, a contemporary western if you wish (with the lone sheriff fighting for truth and justice in a small Texan town) with a social drama with surprising resonances in reality. The cast brings to screen Marlon Brando, a mega-star who had gained fame in the previous decade together with some of the younger actors who would make, each of them, formidable and lasting careers in the following decades.
‘The Chase‘ begins with an escape that is complicated by a murder, but most of the story takes place in the mid-60s in a small Texan town. Equality in civil rights had been legislated but mentalities had not changed much. Society is stratified. The city is controlled by tycoon Val Rogers, who is the director of the bank, and the owner of oil wells and of most of the region’s farms. The rest of the inhabitants spend their time gossiping and partying on jazz music sprinkled copiously with booze. Sheriff Calder (Marlon Brando) is considered Rogers’ man. The community and the sheriff will be put to the test when news arrives in town that young Bubber (Robert Redford) has escaped from the prison where he landed after being arrested by the sheriff and charged with deeds of which he may not have been guilty. Meanwhile, his wife Anna (Jane Fonda) had found solace in the arms of young Jake Rogers (James Fox). The drunken mob wants to do justice alone, the only one trying to obey in the name of decency and the law is the sheriff. Will he succeed? At what price?
The way the story in ‘The Chase‘ is conceived (based on a novel and a play written by Horton Foote) pays tribute to the style of the big studios. The social context is well described, a whole gallery of well-sketched characters populates the story. But the real surprise appears for us viewers in the final third of the film when we understand that everything we have seen so far builds-up a dramatic confrontation with surprising turns. Under the influence of alcohol, fallen into a collective psychosis, the inhabitants of the small town with its gossip and stereotypes turn into a threatening and violent mob, ready to break the law and face the people who dare to represent it. In this final part, the acting creations also stand out. Marlon Brando manages one of the solid roles of his career here, while Robert Redford, Jane Fonda and Robert Duvall seem to be preparing the significant roles they will play in the coming years. There was need perhaps for a little more depth in defining some of the characters. Fonda‘s Anna is mostly decorative and the reasons of her infidelity is too little explored. About Bubber, we understand that he had been a victim of circumstances, a marginalised young man, who had not had many chances, but this emerges from the stories of other characters, not from the time allotted to Redford on screen. Director Arthur Penn honourably deals with the conventional parts of the film, gradually increasing the tension towards the final confrontations. Looking at his filmography we can see that this ascent continued. The following year he would make ‘Bonnie and Clyde‘.
Pier Paolo Pasolini‘s ‘The Hawks and the Sparrows‘ (the Italian title is ‘Uccellacci e uccellini‘) is a film that is difficult to decipher. In 1966 the Italian director had not yet produced his most controversial works, but this film already shows him as a radical creator, both in terms of the load of ideas he tries to convey in less than the 90 minutes that the film lasts and by the metaphorical way in which he chooses to do it. We are dealing with a parabola allegory including many interesting and innovative cinematic elements, some of them quite funny, but it is not an entertainment film. The problem with this film as with others of Pasolini is that much of the ideological wars that the Italian director and intellectual waged in his time have since been either won or forgotten by history. The result is that looking at this film today, viewers judge it by its cinematic and entertaining qualities, ie exactly those components that for Pasolini were just tools to transmit ideas from the creator of films to his viewers.
The story takes place on an endless road. The road of life? The path that Charlie Chaplin takes at the end of his films? The two characters could actually be the Vagabond and the kid who accompanies Charlot, as seen many years later. Here they are father and son, and on their way they meet landscapes and people who belong to the immediate reality or to pure fantasy. Neo-realism mixes in the world of Pasolini‘s film with fantasy. People live their lives on the margins of society, women have nothing to put in the pot to feed their families, tenants are threatened with eviction from their homes because they have not paid their rents, prostitutes work in the cornfield. The two heroes, father and son, eternal vagabonds, meet a talking raven who declaims the ideology of the left and travel back in time seven centuries to convert to Catholicism the birds (the hawks and the sparrows in the title) at the urging of St. Francis. Their universe is cruel, an era is coming to an end (symbolised by the funeral of a communist leader), and hawks eat sparrows despite all the efforts of Catholicism. The world is incoherent and ideologies are dying.
The message of the film also translates into an unconventional demonstrative cinematic treatment, rejecting canons, narrative rules, or aesthetics. The film begins with a generic sung to the music of Ennio Morricone. The following scenes seem to be under the influence of neo-realism, even when a group of young people improvise a dance number that would also find its place in the films of Jacques Demy, Pasolini‘s French contemporary. What follows, however, belongs rather to surrealism combined with the absurd. The acting performances are extraordinary. The only professional actor is Totò, a famous comedian and clown, in one of the great roles of his career. The young Ninetto Davoli, a discovery of Pasolini, at his second film, was quite anonymous and uncorrupted by acting schools to fit perfectly into the style of the film. The rest of the cast is made up of non-professionals and they are the ones who give authenticity to this mixture of social and religious criticism imbued with a dreamlike nihilism that only Pasolini was capable of. ‘The Hawks and the Sparrows‘ is an atypical film even for Pasolini‘s creation, unequal, but which offers many moments of cinematic pleasure.
