Pandemia cu care se confruntă omenirea de mai bine de un an încoace nu este prima plagă de proporții din istoria omenirii. Am discutat într-unul dintre articolele precedente ale rubricii CHANGE.WORLD despre felul în care societatea omenească s-a confruntat de-a lungul istoriei cu bolile infecțioase, măsurile de combatere și limitare a efectelor acestora și felul în care au dispărut sau li s-a pus capăt. ‘Nimic nou sub soare’, cum spunea Ecleziastul, și totuși, anumite fenomene se desfășoară altfel în epoca în care este posibilă împărtășirea informației științifice (de exemplu, harta genomului virusului accesibilă la câteva săptămâni de la data declanșării pandemiei), dar și în care orice cetățean cu acces la Internet devine o sursă de opinii, informație sau dezinformație. Planeta s-a mobilizat imediat ce a apărut pandemia, cu fonduri și talente în cercetarea imunologică, crearea, testarea și fabricarea vaccinurilor, într-un efort fără egal în istoria medicinei și a industriei farmaceutice. Rezultatul a fost că, în mai puțin de un an, au apărut câteva surse independente de procedee de imunizare și numărul variantelor de vaccinuri este în creștere. Campaniile de vaccinare au început la date diferite și în ritmuri de implementare diferite în diverse țări ale lumii. Diferențele sunt de ordinul săptămânilor sau lunilor, dar se poate aprecia că la doi ani de la declanșarea pandemiei, o mare parte din populația omenirii va fi vaccinată. În același timp a apărut și o foarte vizibilă mișcare de opinie publică care își exprimă scepticismul față de eficacitatea și siguranța vaccinurilor și, în unele cazuri, împotrivirea activă față de campaniile de vaccinare. Și în acest caz istoria poate fi o sursă de informații și învățăminte.
Vaccinările au o istorie de ceva mai mult de două secole, și mișcarea antivaccin se poate spune că are aceeași vechime. Cuvântul ‘vaccin’ a intrat în vocabularele limbilor moderne la sfârșitul secolului al XVIII-lea, provenit din latinul vaccinus, derivat din vacca, „vacă”, din cauza utilizării timpurii a virusului varicelei bovine (cowpox) împotriva variolei. Antidotul fusese deja importat în Europa din Imperiul Otoman, de Lady Mary Wortley Montagu (1689 – 1762), soția ambasadorului englez la Înalta Poartă, care fusese martoră a tratamentelor de imunizare cu forme ușoare ale bolii, practicate deja în Orient. Conceptul și termenul (variolae vaccinae) a fost însă introdus pe scară largă la începutul anilor 1800 de medicul englez Edward Jenner (1749 – 1823). Experimentele sale (care începuseră în 1796) au arătat că un copil ar putea fi protejat de variolă dacă este infectat cu limfă dintr-o bășică a unui bolnav de variolă. Cu toate rezultatele pozitive ale experimentelor, ideile lui Jenner erau noi pentru vremea sa și au fost întâmpinate cu critici publice imediate. Rațiunea acestei critici a variat și a inclus obiecții sanitare, religioase, științifice și politice. Pentru unii părinți, vaccinarea împotriva variolei în sine a produs frică. Procedeul însuși era dureros, implicând o tăietură pe brațul unui copil și introducerea limfei sub piele. Unii dintre oponenți, inclusiv clerul local, credeau că vaccinul este „necreștinesc”, ca urmare a provenienței inițiale a antidotului bolii de la un animal. Pentru alți militanți antivaccin, nemulțumirea față de vaccinul împotriva variolei reflecta neîncrederea lor generală în medicină și în ideile lui Jenner despre răspândirea bolii. Să nu uităm că, în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea, nu era cunoscută sursa virală a variolei și a altor boli, deoarece virusurile nu erau vizibile nici cu microscoapele cele mai perfecționate. Teoriile dominante erau legate de degradarea materiei din atmosferă și de propagarea miasmelor.
În deceniile care au urmat, mulți oameni s-au opus vaccinării, deoarece credeau că le încălca libertatea personală, o tensiune care s-a agravat pe măsură ce guvernul englez a elaborat politici obligatorii de vaccinare. Prejudecățile au fost alimentate și de credințele religioase și atitudinile unei părți a clerului, și de cele rasiale (‘dacă în lanțul de inoculări copiii primeau celule care proveneau de la vreun irlandez sau vreun negru?’). Dezbaterile au fost reluate acerb în 1853, când guvernul a introdus vaccinarea obligatorie a tuturor nou-născuților. Argumentele au căpătat o tentă politică, și multe dintre ele nu sună străin nici astăzi. Poate fi un cetățean britanic supus dictaturii experților în științe medicale? Nu este oare vaccinarea încă o măsură prin care clasele dominante încearcă să-și extindă controlul asupra claselor muncitoare? Sau poate că investițiile de bani publici în măsuri de profilaxie pentru clasele ignorante nu sunt cel mai bun mijloc de folosire a fondurilor statului? În martie 1885, a avut loc la Leicester una dintre cele mai faimoase demonstrații anti-vaccin. Au participat atunci între 80 și 100 de mii de militanți antivaccin, purtând lozinici, un sicriu de copil și o efigie a lui Jenner. Astfel de demonstrații și opoziția împotriva vaccinurilor a unei părți a opiniei publice au dus la numirea unei comisii care, în 1896, a confirmat că vaccinarea protejează împotriva variolei, dar a sugerat eliminarea sancțiunilor pentru refuzul vaccinării. Legea privind vaccinările din 1898 a eliminat sancțiunile și a inclus o clauză de „obiector de conștiință”, astfel încât părinții care nu credeau în siguranța sau eficacitatea vaccinării să poată obține un certificat de scutire. Ca o notă istorică, acest termen a fost folosit în dezbaterile pro și contra vaccinărilor înainte de a fi adoptat într-o conotație foarte diferită de jurisdicția militara, în timpul Primului Război Mondial.
Anglia a fost țara în care au avut loc primele dezbateri politice și juridice legate de vaccinări, dar, desigur, disputele s-au extins curând în alte părți ale lumii. Societatea anti-vaccinare din America a fost fondată în 1879, în urma unei vizite în Statele Unite a lui William Tebb, militant britanic antivaccin. Au urmat alte două ligi, New England Anti Compulsory Vaccination League (1882) și Anti-vaccination League din New York City (1885). Militanții americani anti-vaccin au purtat bătălii în justiție pentru a abroga legile privind vaccinarea în mai multe state, inclusiv California, Illinois și Wisconsin. În Germania, legea imperială privind vaccinarea a intrat în vigoare în 1874, ca urmare a epidemiilor care au afectat pe scară largă toată Europa și care făcuseră zeci de mii de victime în Prusia. Prin această lege, vaccinarea a devenit obligatorie în Germania. Mișcarea „Lebensreform” (reforma vieții) a luat ființă în același timp. Adepții ei credeau în căile naturale de consolidare a corpului, cum ar fi soarele sau dietele speciale. Primele grupuri de opoziție împotriva vaccinurilor au fost fondate în 1869 la Leipzig și Stuttgart – cu cinci ani înainte de legea imperială. Asociația Imperială care se opunea vaccinării obligatorii a avut curând 300 000 de membri. Teoriile conspirative antisemite au jucat și ele rolul lor. Oponenții au răspândit minciuna că vaccinurile făceau parte dintr-o conspirație evreiască globală pentru a lovi intenționat poporului german.
Controversele au continuat în secolul 20, pe măsură ce gama de boli împotriva cărora vaccinurile erau eficiente s-a lărgit, după ce progresele medicinei au elucidat cauzele bolilor infecțioase și tehnologiile de fabricație a vaccinurilor s-au stabilizat. Dovezile științifice privind eficacitatea campaniilor de vaccinare pe scară largă sunt bine stabilite. Se estimează că între două și trei milioane de decese sunt prevenite în fiecare an la nivel mondial datorită vaccinărilor și că 1,5 milioane de decese suplimentare ar putea fi prevenite în fiecare an dacă s-ar folosi toate vaccinurile recomandate. Campaniile de vaccinare au contribuit la eradicarea variolei, care cândva ucidea până la unul din șapte copii din Europa, și au eradicat aproape complet poliomielita. Infecțiile cauzate de Haemophilus influenzae (Hib), o cauză majoră a meningitei bacteriene și a altor boli grave la copii, au scăzut cu peste 99% în SUA de la introducerea vaccinării în 1988. Vaccinurile sunt o modalitate preventivă de promovare a sănătății, mult mai eficientă în comparație cu tratamentul bolilor acute sau cronice. În SUA, în 2001, imunizările de rutină din copilărie împotriva a șapte boli au fost estimate ca economisind peste 40 de miliarde de dolari anual în costurile sociale generale, inclusiv 10 miliarde de dolari în costuri directe de sănătate, iar raportul beneficiu-cost social pentru aceste vaccinări a fost estimat a fi 16,5 la 1.
Epidemiologia și imunologia au stabilit criteriile testării și introducerii vaccinurilor, dar în același timp a continuat să se extindă și fenomenul care a început să fie numit de experți ‘vaccine hesitancy’. Cred că o traducere bună în limba română ar fi ‘reticența față de vaccinuri’. În timp ce unii militanți antivaccin neagă în mod deschis avantajele pe care vaccinările le-au adus sănătății publice sau dau crezare și propagă teorii conspirative, sunt mult mai frecvent menționate îngrijorările cu privire la siguranță. Acestea nu sunt total nejustificate. La fel ca în cazul oricărui tratament medical, vaccinurile pot provoca complicații grave, cum ar fi reacții alergice severe, dar spre deosebire de majoritatea celorlalte intervenții medicale, vaccinurile se administrează persoanelor sănătoase și, prin urmare, se cere un standard mai înalt de siguranță. Deși complicațiile grave ale vaccinărilor nu sunt excluse, acestea sunt extrem de rare și mult mai puțin frecvente decât riscurile similare ale bolilor pe care le previn. Este exact genul de dezbateri care au loc și în contextul pandemiei COVID-19, dar problema este că în multe țări ale lumii discuția s-a mutat din domeniul medical în cel politic. În general, timpul lucrează în favoarea științei și, pe măsură ce publicul vede rezultatele pozitive ale campaniilor de vaccinare și capătă mai multă încredere, rata vaccinărilor crește și operațiile devin mai eficiente. Aceste reacții în lanț operează însă și în sens pozitiv, și în sens negativ. Întârzierile în desfășurarea campaniilor de vaccinare, decalajele dintre țări și regiuni ale lumii în condițiile economiei globale și efectele teoriilor conspirative și ale propagandei antivaccin pot influența și încetini combaterea pandemiei. Direcția pare a fi însă pozitivă. După un an de pandemie, sunt acum motive întemeiate de optimism. Lecțiile istoriei se pot aplica și aici. Să ne vedem cu toții sănătoși după…
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)