Istoric, politolog, publicist și profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, Ioan Stanomir (născut la Focșani în 1973) publică în seria ‘Istorie’ a Editurii Humanitas ‘R.S.R. Lecția de învățământ politic’, o carte extrem de interesantă despre unul dintre aspectele cele mai semnificative și totuși mai puțin studiate ale istoriei recente a României. Este vorba despre aservirea limbajului, deformarea și siluirea acestuia de către propaganda din perioada comunistă, despre zidul de cuvinte cu care regimul comunist s-a înconjurat și care a devenit unul dintre instrumentele principale ale programului de inginerie socială care a influențat și continuă să aibă urmări traumatice în viețile unor generații succesive de români.
Punctul de plecare al cărții este dezvăluit în prefață. Autorul descoperă într-un anticariat o ediție datată 1975 a unui ‘Dicționar politic’, un lexicon ideologic și propagandistic publicat de Editura Politică. Deschid o paranteză. În tinerețea mea (în jur de 1975!) scotoceam rafturile anticariatelor după cărți publicate înainte de 1948, căutând să recuperez fragmente dintr-un trecut intelectual a cărui continuitate fusese vremelnic curmată de istorie și care continua să fie strangulată de cenzură cu listele ei de cărți interzise. A venit rândul publicațiilor din perioada comunistă să împărtășească soarta depozitării în rafturi prăfuite. Mă întreb cine sunt cei care cumpără cărțile de ideologie sau literatură propagandistică ale perioadei în afara istoricilor curioși. Oricum, momentul istoric este semnificativ. 1975 a fost un an de aparentă stabilitate, un fel de vârf al perioadei Ceaușescu, la zece ani de la instaurarea acestuia în pozițiile de conducere și control ale partidului comunist și ale României. Perioada de relativ dezgheț ideologic fusese curmată de Tezele din Iulie 1971 și nimeni nu mai nutrea iluzii că dictatorul din Scornicești ar putea fi un reformator, dar Ceaușescu avea încă aura de ‘dizident’ în cadrul blocului comunist și era primit cu onoruri ridicole și nemeritate în palatele regale și prezidențiale din Apus, dar și în cele ale dictatorilor din Asia comunistă sau Africa post-colonială. Este și anul semnării Acordurilor de la Helsinki, care ar fi trebuit să consfințească stabilitatea în Europa perioadei ‘destinderii’ și garantarea aplicării drepturilor omului în toate tarile semnatare, dar evenimentul nu a fost consemnat, se pare, de Dicționar. Posibil că ediția era deja publicată, sau dată la tipar în august 1975 când avea loc Conferința de la Helsinki. Nu începuseră încă executarea plații datoriilor externe (contractate pentru finanțarea industrializării accelerate) și nici proiectul care avea să distrugă 90% din vechiul București, care aveau să arunce tara în lipsuri alimentare, frig și întuneric în deceniul final al dictaturii. Munca ideologică însă avea loc cu spor, la toate nivelurile.
Cartea lui Ioan Stanomir descrie în 14 capitole 14 dintre termenii cei mai uzitați în limbajul propagandistic al comunismului românesc al perioadei ceaușiste. Se obișnuiește a se folosi expresia ‘limba de lemn’, însă cred că trebuie să fim atenți și să evităm hiper-simplificarea. Da, era un limbaj repetitiv, plin de automatisme verbale, dar exista în el și o subtilitate perversă. Unele cuvinte sau combinații de cuvinte erau invenții ale laboratoarelor de gândire marxistă sau concepte ‘originale’, dar altele deformau cuvinte jefuite din dicționarele politice și filosofice ale precedesorilor. Există capitole dedicate cuvintelor Democrație, Egalitate, Stat, Națiune. Fiecare dintre ele capătă sensuri și extinderi ‘originale’. Statul era investit cu puteri discreționare, atât de generare a programelor de dezvoltare economică și de inginerie socială, cât și cu dreptul de ingerență în viețile private ale cetățenilor. O parte dintre garanțiile privind drepturile fundamentale ale omului era absente din Constituțiile statelor comuniste, separarea puterilor fiind considerată inutilă într-un stat care se baza pe o presupusă armonie de țeluri ale claselor sociale și instituțiilor, și parlamentele (oricum alese formal) nu aveau drept de control sau cenzură a activității executivului. Democrației i se atașau atribute ca ‘populară’ sau ‘socialistă’ și termenul însuși era redefinit până la ștergerea unei mari părți a semnificației sale. Extinderile promovau ‘centralismul democratic’, adică dictatura majorității prin reprezentanții săi, dar ignorau respectarea drepturilor minorităților. În fine, conceptul de ‘egalitate’, în înțelegerea Dicționarului, era tradus prin uniformizare socială și ștergere a diferențierilor specifice personalității fiecăruia dintre cetățeni:
‘Regimul de socialism real privește cu suspiciune nu doar independența ideologică, ci se pe cea economică. După modestele experimente de la început, regimul Ceaușescu va fi fidel unei linii de reglementare fundamental staliniste. Invadarea continuă a teritoriului alocat individului în socialism este justificată prin necesitatea înfăptuirii egalității sociale. Societatea umană este atomizată; comunitățile tradiționale sunt lichidate. Peste oameni se mai află doar cupola statului omnipotent. Egalitatea socială este forma dialectică a sclaviei. În acest imperiu al egalității depline, libertatea nu mai poate avea înțelesul subversiv și reacționar pe care i-l atribuie gânditorii “burghezi”. Tradiționala pledoarie în favoarea sferei de autonomie în raport cu statul este irelevantă în socialism, de vreme ce nici un conflict între individ și autoritate nu mai poate fi posibil.’ (pag. 73)
Termenul de ‘națiune’ merita o atenție specială, deoarece comunismul românesc a încercat în cele două decenii finale ale existenței sale să-și extindă baza de credibilitate prin contopirea unor elemente tradiționale ale naționalismului romanesc cu tradițiile mișcării muncitorești într-un amalgam național-comunist. Partidul ateu și ideologii săi au înlocuit rolul tradițional jucat de Biserica Ortodoxă în definirea ființei naționale românești prin ‘entitatea celestă a PCR’, și încercarea aceasta, oricât ar părea de ridicolă astăzi în perspectivă istorică, i-a aliat vremelnic partidului pe o parte dintre adepții liniei naționaliste. Jonglând intre două extreme (cea ‘naționalistă’ și cea ‘cosmopolită’) și declarându-se arbitru suprem al deciziilor privind dozajul permis al acestora, partidul a favorizat o tendință naționalistă ideologizată, în limite controlate și a decretat ca soluționată ‘problema națională’ încercând să șteargă din memoria istorică episoadele jenante legate de politica antinațională a PCR din deceniile 3 și 4 ale secolului trecut. Ioan Stanomir diagnostichează cu precizie și conceptul de ‘naționalitate conlocuitoare’ din a cărui enumerare de componente lipsesc sistematic evreii, șterși aproape complet din istorie în perioada istoriografiei aservite.
Chiar și un termen ca ‘Revoluție’ care ar trebui să fie în afara sau deasupra oricăror dezbateri, cu o definiție clară descinsă direct din scrierile clasicilor marxism-leninismului, capătă semnificații noi care aproape că deturnează sensul și intențiile inițiale. Ceaușescu și ideologii sai par a fi fost adepții concepției de ‘revoluție continuă’ și modul de exprimare cel mai concret al acestei dinamici este în momentul 1975 revoluția culturala și ideologică, aflată în plina desfășurare. Printr-o ironie a istoriei schimbarea care a dus la căderea comunismului la sfârșitul anului 1989 avea și ea să fie aproape unanim considerată o revoluție, asta până când, printr-o ironie la ironie, au apărut contestatarii care pun sub semnul întrebării valabilitatea caracterizării.
‘Sub pana lui Nicolae Ceaușescu, vocația cosmogonică a PCR este enunțată fără ambiguitate. Ideile sunt scrise cu trupuri de oameni pe stadioane și gravate în mințile celor modelați, zi de zi, cu energie luciferică. Conștiința oamenilor este cel mai important câmp de bătălie. Interioritatea și morala sunt citadelele care se cer asediate și cucerite. Schimbarea economică este preludiul acestui asalt împotriva fibrei omenești. Finalul atroce al Reconstituirii lui Lucian Pintilie este însăși definiția ceaușistă. Resturile umane care nu se încadrează în profilul ideal al omului comunist sunt procesate în abatoarele RSR. Din ele nu mai rămâne decât o pastă informă.’ (pag. 57)
Aparatul ideologic și de propaganda al regimului încercă să pătrundă în toate mediile și păturile sociale. ‘Dicționarul politic’ furniza termenii de referință și definițiile canonice ale unor concepte care era utilizate în produse diverse de la cuvântările interminabile și adormitoare ale lui Nicolae Ceaușescu până la informările politice și discursurile propagandiștilor la toate nivelele. Am citit în titlul cărții o doză de ironie, și probabil că așa au simțit și alti cititori din generația mea, dar pentru cei tineri, născuți după 1980, probabil că titlul este destul de criptic. Norocoșii de ei nu au trăit lecțiile de învățământ politic servite sub forme de manuale de liceu, cursuri universitare, emisiuni de radio și televiziune, sau informări politice periodice la orice loc de muncă. Chiar și inițialele RSR pot fi enigmatice pentru cei mai tineri (iar PCR a căpătat în ultimul an o cu totul altă semnificație decât cea istorică). Încercând să atragă atenția păturilor intelectuale, propaganda comunistă a inventat concepte aparent originale și sofisticate cum erau ‘societatea socialistă multilateral dezvoltata’ (SSMD) și ‘noua ordine economică și politică internațională’ cărora Ioan Stanomir le dedică câte un capitol. SSMD proiecta utopic anul 1990 ca anul de completare al unei etape de tranziție spre comunism, caracterizată prin eliminarea decalajelor și miraculoasa dezvoltare economică. Știm astăzi că o cu totul altfel de etapă s-a petrecut în 1990. ‘Noua ordine’ (oare chiar să nu fi știut politrucii că sintagma fusese compromisă deja de alte dictaturi printre care și cea nazistă?) era o extrapolare grandomană a unor concepte ideologice de pe plan intern în cel al relațiilor internaționale:
‘”Noua ordine” este ofranda pe care RSR o aduce pe altarul progresului întregii omeniri. Cuceririle poporului român în lupta pentru zidirea SSMD se cer împărtășite celor care se confruntă încă cu înapoierea, cu foametea, cu lipsurile. Rațiunea, știința și umanismul înving. Există, în acest construct baroc imaginat de secretarul general al PCR, un atașament șamanic fata de egalitate și față de progres, precum și o preferință pentru rigoarea utopică. Este ca și cum, după ce a planificat viitorul propriei națiuni, PCR ar trece la nivelul prometeic următor, ridicându-se la statutul de luminator global.’ (pag. 150)
Câteva cuvinte despre stilul folosit de Ioan Stanomir în această carte. El alătură fraze preluate din vocabularul și în stilul epocii cu judecățile istoricului care le recuperează. Trecerea de la unele la celelalte nu sunt marcate de altceva decât de punctuație. Cititorii avizați nu vor avea dificultăți de orientare, dar cei mai putini inițiați cred că trebuie să fie atenți, pentru a sesiza sarcasmul. Există riscuri în această abordare, dar rezultatul este un volum compact și consistent stilistic. Aproape ca o lecție de învățământ politic complet inversată într-o oglindă istorică. Mi-au lipsit totuși câteva completări din partea istoricului. De exemplu – cine au fost autorii acestui dicționar? Au existat mai multe ediții sau este vorba despre un eveniment ‘editorial’ unic în istoria propagandei comuniste românești? Un aparat critic minim și câteva puneri în context istoric nu ar fi stricat. Probabil că Ioan Stanomir a presupus că cititorii săi sunt familiari cu fenomenele caracteristice socialismului real românesc, dar cred că nivelul de familiarizare este foarte diferit, și generațiile tinere în special au nevoie de mai multe informații suplimentare.
Închei cu un citat din Epilog, care cred că sintetizează bine experiența lecturii și învățămintele cărții:
‘Societatea socialistă multilateral dezvoltată a crezut în cuvinte, a trăit și a dispărut prin puterea lor. Esența ideocrațiilor stă în capacitatea lor de a acorda cuvintelor, formulelor, visurilor soliditatea cărămizilor din care se zidește o întreagă societate. Șamanismul comunist preface cuvintele în materia cosmica a propriilor ambiții. De la congrese la plenare, de la vizite de lucru la ședințe cu scriitorii, comunismul românesc dezvăluie, în deceniile de ceaușism, o efervescență verbală ce sfidează tihna burgheză. Secretarul general al PCR este un demiurg care își biciuiește supușii. RSR este un șantier în care oamenii și utilajele se confundă. Cuvintele intră în carnea cartierelor demolate, a cimitirelor acoperite de apa lacurilor, a satelor care se transformă în orașe agroindustriale, în trupul mutilat al femeilor care trebuie să nască copii sănătoși pentru o țară sănătoasă, în intestinele națiunii care se alimentează științific și economisește pentru viitor. Cuvintele fecundează, cuvintele distrug, cuvintele sunt trunchiul din care se desface expansiunea tiraniei.’ (pag. 157-158)
‘RSR Lecția de învățământ politic’ este mai mult decât o lectură recomandată. Este o lectură obligatorie.
