‘District Terminal‘ (2021), the Iranian-German co-production written and directed by Ehsan Mirhosseini and Bardia Yadegari, is a film that demands attention and concentration from viewers, but which will reward those who invest their patience and let themselves be absorbed in the universe created by the authors. It’s no easy trip. I found very little information about the film and its directors, but from what I read I understand that it was filmed during the pandemic. Even if the script and the idea of the film existed before, I still have the impression that it would not have been made or it would have been made differently if it had not been for the pandemic. It is certainly viewed differently by spectators. The fact that the world that they describe is also threatened by a devastating plague may be a coincidence, but this aspect resonates especially after what the whole planet has experienced and is experiencing in the last two years. Dystopia in dystopia, of course in very different forms.
It is not very clear whether the world described in ‘District Terminal‘ is pre-apocalyptic or post-apocalyptic, and this is because the hero of the film, a poet living in a devastated Tehran, constantly oscillates between reality, hallucinations caused by drug use and nightmares. An ecological catastrophe has happened or is happening, the city where the hero lives is under the threat of war and under the pressure of a totalitarian regime that censors its poets and does not leave other option to those who want to live differently than emigration. The poet lives with his mother, his wife is in the United States and makes vague arrangements for his emigration which do not seem to help him much. He spends his time between hopeless discussions with friends, collective detox sessions in an hesitating attempt to overcome his drug addiction, sterile interactions with a woman friend and with his teenage daughter, already an addict, and hallucinations induced by use in various forms of drugs, moments when the dead mingle with the living and reality meets the nightmare. From time to time, in dreams or maybe in reality, pandemic police raid to catch and punish those who do not comply with the quarantine conditions. The atmosphere is one of despair, of hopelessness, of waiting for the inevitable end.
This gloomy and pessimistic film is very well made. The pandemic may have been originally conceived as a metaphor, but we’ve learned in the last two years that the entire planet may be sick. This concept is very well translated in images. Navid Moheymanian‘s cinematography conveys the feeling of loneliness and lack of horizon. Many frames seem abstract compositions, there are always walls that block the visual field and freedom of movement, nature seems to have been defeated by invisible forces. The actors’ performance is perfect, as we have become accustomed to in other Iranian films, with that calm usually accompanied by a restrained tone and a vocabulary respectful of the rules of courtesy, which camouflages passions and threats. ‘District Terminal‘ is a beautiful movie, a muffled shout and a warning.
Este unul dintre cele mai așteptate momente mediatice ale anului în domeniul hi-tech și nu numai. Are loc în mod tradițional în luna septembrie a fiecărui an și este așteptat și urmărit de experții tehnici și de analiștii financiari, dar mai ales de multe milioane (zeci, sute…) de consumatori și pasionați ai produselor firmei al cărei simbol este un măr mușcat dintr-o parte (mărul cunoașterii, dar poate și alte semnificații despre care am mai discutat în spațiul acestei rubrici). Datele anunțate cu această ocazie devin și ele repere ale toamnei comerciale, fiind urmate de comenzi internetice și de cozi interminabile la porțile magazinelor specializate în nopțile dinaintea lansărilor pe piață ale diferitelor produse. Este vorba, desigur, despre conferința de presă în care firma Apple Inc. anunță noile produse și reproiectările și actualizările produselor existente, cu participarea unui număr semnificativ de persoane din mass-media tradițională și online. Adesea conținutul exact al anunțurilor este păstrat secret pentru a crea ‘hype’ și este dezvăluit doar în timpul evenimentului. În acest an, evenimentul de toamnă, transmis în direct pe site-ul Apple și pe canalul YouTube al firmei, a avut loc pe 14 septembrie. La fel ca în toate evenimentele din ultimii 24 de ani, un bărbat înalt, cu siluetă sportivă și cu părul grizonant, a fost cel care a condus prezentarea. Este vorba despre boss-ul firmei, cel care ocupa poziția de Chief Executive Officer (CEO). Pentru al 11-lea an consecutiv, numele lui este Tim Cook. Despre el, despre felul în care a condus compania în deceniul în care a preluat ștafeta de la Steve Jobbs, despre provocările prezente și viitoare ale firmei Apple vom discuta în acest articol. Și da, voi trece în revistă în final și câteva dintre informațiile interesante împărtășite de Tim Cook la conferința din 14 septembrie.
Se cuvin a fi menționate câteva dintre reperele biografiei și carierei actualului boss al lui Apple Inc. Tim Cook s-a născut pe 1 noiembrie 1960 în statul Alabama, într-o familie care ar putea fi numită modestă. Tatăl său era muncitor la șantierele navale, iar mama, farmacistă. Spre deosebire de mulți dintre colegii săi de generație, nu a terminat vreuna dintre universitățile cele mai faimoase, dar nici nu a abandonat studiile, absolvind inginerie industrială și apoi administrație la Universitatea Duke din Carolina de Nord. Înainte de a ajunge la Apple a lucrat timp de 12 ani la IBM. Steve Jobs a fost cel care l-a adus la Apple în 1998, la scurt timp după ce preluase pentru a doua oară conducerea firmei. A fost vice-președinte al operațiilor internaționale și apoi șef al operațiilor (Chief Operating Officer – COO) la Apple, înainte de a fi numit succesor al lui Steve Jobs, în vara anului 2011, la retragerea acestuia și cu două luni înainte de moarte. În această vară, deci, s-au împlinit zece ani de când Tim Cook se află la cârma firmei. Deși este foarte discret în ceea ce privește viața sa particulară, Cook este cunoscut ca unul dintre puținii șefi de mari companii hi-tech care și-a afirmat deschis homosexualitatea, care militează pentru drepturile comunității LGBTQ și ajută tineretul ce aparține acestei comunități.
La aniversarea unui deceniu de activitate în fruntea lui Apple, Cook are toate motivele să privească în urmă cu satisfacție. Mulți se îndoiau în 2011 că firma își va continua ascensiunea și că Tim Cook se va afla tot la conducerea ei cu zece ani mai târziu. Apple fusese legata nu numai de numele co-fondatorului său, Steve Jobs, ci și de conducerea sa vizionară, de intuiția care îi permisese să anticipeze două mari revoluții, una în evoluția tehnicii de calcul (calculatoarele personale) și cealaltă în industria telecomunicațiilor (voce și video pe Internet). Perioadele de expansiune ale firmei coincideau cu cele în care Jobs se aflase la cârmă, el fiind întemeietorul ei în 1976 (împreună cu Steve Wozniak) și salvatorul ei după 1997. Cook fusese desigur crescut și ales de Jobs, dar cine putea să-l egaleze pe acesta în geniul său comercial și stilul său de design? Și totuși, iată că, în al doilea deceniu al secolului 21, Apple a fost una dintre poveștile de succes ale industriei mondiale. În această perioadă valoarea de piață a firmei a crescut de la 349 de miliarde de dolari la 2,5 trilioane de dolari, fiind astăzi cea mai bine evaluată companie globală. Vânzările anuale au crescut de la 108 la 274 de miliarde de dolari, iar profitul net anual a ajuns la 57 de miliarde de dolari, Apple fiind numărul 1 mondial și la acest parametru cheie al performanțelor financiare.
(sursa imagine: fortune.com/2017/08/14/apple-employee-rules-for-success/ fotograf: David Paul Morris/Bloomberg via Getty Images)
Care sunt secretele succesului continuu al lui Apple și câte dintre acestea i se datorează lui Tim Cook? Aprecierea mea este că și Cook, la fel cum era și Jobs, este dotat nu numai cu intuiție, ci și cu o profundă înțelegere a piețelor în care evoluează și, mai ales, a celor unde dorește să ajungă Apple, și că această calitate este foarte potrivită pentru stadiul actual de dezvoltare al firmei. De asemenea, Cook își folosește intens expertiza și experiența din domeniul operațiilor, în care a condus firma și în cei peste zece ani când a lucrat sub îndrumarea lui Jobs. Cu alte cuvinte, Cook știe mai bine decât oricine în ce domenii trebuie Apple să cerceteze, ce produse (aparate și aplicații) trebuie să inventeze, și cum să le producă și să le vândă. El a sesizat câteva tendințe globale importante și le-a adaptat și folosit în folosul firmei. În primul rând, este vorba despre mobilitate și importanța telefonului mobil ca aparat în jurul căruia se construiește și se extinde un întreg ecosistem. În 2011, când a preluat conducerea lui Apple, iPhone 4s era un telefon mobil dintre cele mai bune, dar nu mai mult decât atât. În deceniul care a trecut, iPhone (care va ajunge la modelul 13 în această toamnă) a devenit centrul universului Apple pentru majoritatea celor care utilizează produsele firmei. Watch și AirPod pot fi privite ca extensii ale acestuia. În al doilea rând, Tim Cook înțelege globalizarea în toată complexitatea sa. Relația dintre Apple și China nu este lipsită de multe contradicții și probleme, cum vom vedea imediat, dar este bidirecțională. China este, în mare parte, uzina de fabricație a produselor Apple (pe care firma a reușit să le alinieze nu numai la cost, ci și la calitate și fiabilitate), dar și o imensă piață de desfacere. Vânzările în China reprezintă 19% din vânzările lui Apple. Tim Cook înțelege bine și comerțul, și a construit App Store ca generator de venituri și profit, și a încheiat acorduri de parteneriat și a deschis o parte dintre interfețe proiectanților, înlesnind extinderea universului Apple prin crearea de noi aplicații. Ecosistemul Apple rămâne relativ închis din anumite puncte de vedere, însă acest aspect nu displace experților în securitate. Spre deosebire de Facebook sau Google, Apple nu a monetizat în niciun fel informația despre utilizatorii săi și nu o folosește în produsele sale. În fine, diversificarea profilului și a canalelor de comercializare a dus la intrarea în ultimii ani a companiei în ramuri unde nu era prezentă, dar care sunt critice pentru afaceri, cum sunt proiectarea de procesoare, canale de distribuire video (Apple TV), care se adaugă celor audio și creare de conținut propriu (studiouri de filme).
Cum vor arăta anii care vin și deceniul care a început? Fiecare etapă de dezvoltare a unei companii are provocările sale. Problemele cu care se confruntă și se va confrunta Apple sunt altele acum, când este numărul unu sau printre primele companii globale după numeroase criterii. Pentru a susține creșterea, Apple va trebui să continue să inventeze, căci este nevoie de un nou produs-cheie care să joace rolul de centru de gravitație și rampă de lansare pentru alte produse și aplicații, așa cum a fost iPhone. Se vorbește mult în forurile internetice despre „iGlasses” și chiar despre „iCar”, dar nu există anunțuri oficiale și cultura de secret industrial a companiei protejează noile direcții, la bine și la rău. A doua categorie de probleme este legată de aspectele geopolitice derivate din criză (pandemică și post-pandemică) ale globalizării și din tensiunile politice și comerciale dintre Statele Unite și China. Tim Cook este un expert în lanțuri de aprovizionare, dar unele dintre acestea au fost întrerupte și altele au fost puse la încercare de pandemie, și concluzia multora dintre experți este că ele nu se vor întoarce curând la același grad de utilizare ca în deceniul pre-Corona. Recomandarea precaută a experților se îndreaptă spre înlocuirea sau dublarea lor cu lanțuri de aprovizionare mai scurte sau chiar locale. China este însă și o sursă de forță de muncă și mijloace de producție, și o piață uriașă pentru Apple. Pentru a putea vinde în China, Apple face concesii privind protecția confidențialității utilizatorilor pe care nu le aplică în alte părți ale lumii și pe care nu le fac nici alte firme străine în China. Este vorba despre o echilibristică delicată și periculoasă și întrebarea este cât va rezista și cum se va confrunta cu viitoarele crize. În fine, modelul comercial al lui App Store este examinat atent de forurile regulatorii din multe părți ale lumii, și este foarte probabil că Apple se va confrunta la fel ca și concurenții săi Google, Amazon, Facebook și Microsoft cu anchete și acțiuni anti-trust și alte evenimente regulatorii care au ca scop înlesnirea competiției. O tendință mai recentă, promovată de unele firme mici, este de a ocoli App Store și a vinde direct aplicații Apple, evitând comisioanele percepute de firmă, care pot ajunge la 30%. Legislația multor țări și zone economice obligă sau va obliga pe Apple să permită această opțiune.
Dacă inventivitatea este una dintre cheile fundamentale ale viitoarelor performanțe economice, atunci merită să menționăm în final ce noutăți a anunțat Tim Cook la conferința din 14 septembrie. În primul rând, este vorba despre familia iPhone 13 cu patru modele (iPhone 13 mini, iPhone 13, iPhone 13 Pro și iPhone 13 Pro Max), cu prețuri începând de la 679 de dolari. Apoi au fost anunțate seria 7 a lui Apple Watch, a 9-a generație a tabletelor iPad și a 6-a generație a mini-tabletelor iPad mini. Aceste produse sunt echipate cu cipuri proiectate de Apple, A13 Bionic și A15 Bionic, procesoare cu 64 de biți și arhitectura ARM. Proiectarea propriilor procesoare este unul dintre răspunsurile pregătite de Apple pentru a întări eficiența producției și versatilitatea produselor, păstrând controlul asupra procesului de dezvoltare. A15, cu care sunt echipate iPhone 13, este anunțat ca fiind cel mai rapid procesor din telefoanele de pe piață, cu 50% mai rapid decât cele mai agile procesoare din telefoanele concurenților. Comunicațiile 5G sunt furnizate ca standard, și minimum de memorie pe telefoanele seriei 13 va fi de 128 GB, maximum ajungând la 1TB. Sistemul de operare IOS versiunea 15 este accesibil începând cu 20 septembrie. Ce se așteptau specialiștii și clienții și nu a fost anunțat deocamdată? Există și câteva astfel de funcții și produse, printre care alimentarea fără fir a unor modele de aparate și o nouă generație de MacBook. În general, setul de funcții și produse anunțate în acest septembrie a fost considerat de experți ca fiind solid, dar evoluționar, și nu revoluționar. Revoluția se amână pentru o vreme. Rămâne să urmărim dacă conductorul ei va fi tot Tim Cook.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Crai nou‘ (2021) (distributed internationally with the title ‘Blue Moon‘) is a debut film, but Alina Grigore, its script author and director, is not a debutante in cinema. On the contrary, it can be said that she already has a creative path that is worth following and that this film represents another stage in the evolution of one of the most interesting filmmakers of the young generations of Romanian cinema. After studying acting at UNATC (the Theater and Cinema Academy in Bucharest), Alina Grigore made her acting debut more than a decade ago, being cast in movies and television series. After another period of studies in the United States, she tried her forces as a screenwriter. ‘Illegitimate‘, the film written by her together with the director Adrian Sitaru, proved her courage in choosing a controversial topic and in the stylistic approach of dealing with delicate themes. Now, I had the opportunity to be among the first spectators, at the film festival in Haifa and before the premiere in Romania, of ‘Blue Moon’, which can be considered her author film because she wrote the screenplay (based on her own stories) and also assumes the role of director. She does it again with courage and self-confidence. As in the previous film, this is the story of an unhappy family, a family torn by conflicts, stifled aspirations and the burden of old events that cannot be forgotten. It is an interesting and imperfect film, a film that arouses interest and provokes discussions, both in terms of theme and the way it is conceived.
‘Crai nou‘, the title in Romanian, reminds of the folklore traditions related to the new moon, the beginnings of love, the feminine desires and the search for the future husbands. The main heroine of the film, Irina, does not necessarily aspire to fairy tales love, but rather to escape from the family circle and the narrow social space in which she is forced to live. She is part of a fairly large family that manages a hotel in the mountains, in a picturesque area of Romania. The family is a bit dysfunctional, the relations are quite tense, her divorced father who lives in England for a long time and visits occasionally is called ‘the deceased’, Irina’s sister has relationships that are not well received by the family. The business is run by the girls’ two cousins, one of them, Liviu, quite violently, trying to control their private lives. Irina is perhaps the smartest of them all, but she doesn’t even know what she wants to do with her own life. She plans to leave, she prefers Bucharest to London where her father lives, but her attempts to escape are hampered by her own ignorance of the world outside the family perimeter. She may eventually be able to help her sister, but it is not clear if she will be able to take control of her own destiny.
The film benefits from the excellent cinematography by Adrian Paduretu. Each scene’s colour palette is adapted to the atmosphere, from the illustrated postcard images of the hotel in the mountains to the dark blue of the New Moon night, which justifies the English title of the film. It also uses long frames, many scenes being filmed with hand-held camera in one take, which offers authenticity and gives the actors time to express their feelings. Alina Grigore, herself an actress, works with actors according to a method that allows everyone to develop their characters and leaves room for spontaneity. Ioana Chitu is excellently distributed and her Irina is memorable. Mircea Postelnicu accurately executes the difficult role of Liviu, although here the script I think has a problem, the character does not seem to evolve, which obliges the actor to repeat his violent outbursts without adding anything from one scene to another. Vlad Ivanov also appears in a minor role, possibly wanting to be included in the cast to support the film. The whole team of actors plays authentically, but the balance between the ‘to-the-book’ precision of the scenario and the freedom of expression of the actors seems to lean too much towards the second direction. There are some ideas in the film that are certainly important to the director but which do not all cross the screen clearly and distinctly: social stagnation, the invisible ceilings that limit the role of women, the repression of genuine feelings in personal relationships, the conflict between the different points of view of women and men in relationships. With ‘Blue Moon‘, Alina Grigore proves that she is an innovative screenwriter and director, who has a lot to say and knows how to express herself in an interesting cinematic way. But the audiences risk to be confused by her too many cinematic searches. I think that the viewers and the way they receive the story and the messages should be the focus of her attention in the future films that she will make.
If there was a need for a good proof that English social dramas are inspired by Italian neorealism, it is provided by ‘The Bike Thief‘, made in 2020, the director’s debut film by Matt Chambers. The title is a direct and casual reference to Vittorio De Sica‘s 1948 film, ‘Ladri di biciclette‘. His film is a homage and a transposition in time of the classic film of Italian neorealism, but not a pastiche. The script, also written by Matt Chambers, reuses some of the main ideas, situations and lines of action in Sica’s film, transplanting the action in that part of contemporary London that most Englishmen and tourists ignore – the world of immigrants trying to find their place and build an identity in a world that offers them very few points of material or moral support. It is a film made with simplicity and sincerity, whose cinematic and acting qualities manage to make it interesting for film buffs who are interested in human and social dramas.
Viewers never know the name of the main hero. In fact, he spends much of his film with his face camouflaged by a motorcyclist’s helmet. He is a Romanian immigrant and works at night delivering pizza to the customers of the restaurant run by Yusuf. The job is at the limit of legality, the moped used for deliveries is not insured. The boss also rents him the apartment where he lives with his wife – who works as a housekeeper – and his two children, a teenage girl who is a student, and a boy a few months old. His social integration is feeble. He speaks English only at a basic level and does not communicate much with his colleagues, immigrants from other continents. The family works hard and lives on the edge. When the moped entrusted to him by the boss is stolen – maybe bad luck, maybe the revenge of his colleagues – his whole existence is ruined. He is in danger of losing everything – his job, his housing, the means to support his family. The police do not help him because the moped was not insured and they seem more interested in checking whether he is not an illegal immigrant. We don’t know much about this man, but he seems like a decent and honest person. However, the situation in which he finds himself cannot be resolved by honest means. As in the films of De Sica and of other Italian masters, the character is motivated by noble moral considerations, before all by devotion to his family, but life and the social conditions around put him in extreme situations.
The lead role is excellently played by Alec Secareanu. We can suspect that his lack of communication is not necessarily a character trait, and behind his silence there seems to be an untold life story. Anamaria Marinca is Elena, his wife, and I would have liked her role to be more consistent. Alexia Maria Proca debuts exceptionally in the role of the teenage daughter. The family scenes are interpreted with discretion and sensitivity. From the Romanian perspective, the film says something about the confrontation of many immigrants with the Western world that is far from welcoming them with open arms, and about the conflict of moral values between home education and the realities of the society in which they landed. However, director and screenwriter Matt Chambers did not insist on these issues, and from the point of view of a ‘neutral’ spectator, the film could be about immigrants from any other part of the world. The image signed by Nanu Segal adds quality to the film, bringing to the screen a London of the night, cold and dark, camouflaging its violence and contradictions. The conflict seems to be evolving slowly, but it is a gradation of slipping into the dark. Matt Chambers wrote and made a discreet film, but which conveys a significant message and has a remarkable emotional impact. Compared to the illustrious original that inspired him, ‘The Bike Thief‘ does not come out very disadvantaged.
The departure of Jean-Paul Belmondo gave us, the cinema lovers, the opportunity to see for the first time or to watch again some of the remarkable films that marked his career which started over 60 years ago. ‘Pierrot le fou’ directed in 1965 by Jean-Luc Godard presents Belmondo in a role that reminds us that the actor was one of the standard bearers of the New Wave, a role that can be considered a transition phase between experimental art cinema and the highly successful roles in popular films, which would become the mark of his career in the following years. Godard, the film’s director, on the other hand, was walking the reverse path. ‘Pierrot le Fou‘ is one of his latest films that seems to be made for the broad audiences. The tools are similar to the ones of the blockbusters and great action films of the era. The film dialogues with the American film school of the 50s that had profoundly influenced the cinema of Godard and of his colleagues of generation, but the way it is filmed and structured is in fact a reverent distancing from it.
The story almost prophetically anticipates movies like ‘Bonnie and Clyde‘ and ‘Easy Rider‘. A murder has been committed in which two lovers are involved. The two set off on a dangerous journey, fleeing from the police and the accomplices of the murdered man. This would sound like an action movie, but ‘telling the story’ interests Godard too little. This is just a pretext to describe feelings and reveal who his characters are. Within a few years, Godard had evolved from black and white to colour film, and his cinematographer Raoul Coutard filmed spectacularly, using the strong colours of the primary spectrum. The dialogues include more references to popular culture, poetry, literature, philosophy than to what happens to the heroes on screen. If we add to this the music of Antoine Duhamel what comes out is a film that externally resembles what colleagues of that generation such as Jacques Demy (Les parapluies de Cherbourg had come out a year before) and Claude Lelouch (Un homme et une femme would appear the following year) were making. But appearances deceive. The directors coming out of the crucible of the New Wave were already each stepping on completely different paths.
The lead roles belong to Jean-Paul Belmondo and Anna Karina, both in their prime and on the uphill slopes of their careers. In this film, Belmondo abandons his ‘voyou’ clothes for those of an intellectual bourgeois bored with life, ready to give up comfort for a love story that overcomes the routine of life. The tragic dimensions of his character are convincingly outlined only towards the end. Anna Karina is beautiful and mysterious, attractive and dangerous. ‘Pierrot le Fou‘ is probably the film in which she looks the best in her entire career. The relationship between the two heroes is actually part of a love triangle, but not in the conventional way of metaphor. The third tip of the triangle is the camera, playing the role, if you will, of the point of view of the spectator or the director. In many of the film’s sequences, contrary to all previous conventions, the characters look at the camera, sometimes dialogue directly with it in words, other times flirting or expressing their feelings just by looking at us (or the cameraman, or the director). There is another layer of meaning to this production, as the filming took place a few months after Godard and Anna Karina broke up, and ‘Pierrot le Fou‘ was to be the last of a series of films made together during that period that launched their respective careers. Godard sees and films Marianne Renoir, the character in the film, with the eye of the betrayed lover, still fascinated by her beauty, trying to understand her betrayal. Life sometimes not only beats the movie, sometimes life is part of the movie.
‘That Trip We Took with Dad‘ (the Romanian title is ‘La drum cu tata‘, the German title is ‘Die Reise mit Vater‘) is Anca Miruna Lăzărescu‘s 2016 debut feature film. The director was born in Romania but has lived in Germany since childhood and was formatted in German film schools. ‘That Trip We Took with Dad‘ is a film with a strong personal touch, inspired by the story of the life of the director’s father and her family, possibly a kind of farewell to a past and complicated stage of her own biography. It is also an opportunity to recall a key moment in European history (the invasion by the USSR and some of its allies of Czechoslovakia in 1968) and the way it was lived in Romania and by the Romanians. I lived in that era and I was close to the age of the youngest of the film’s heroes.’That Trip We Took with Dad‘ seemed interesting and authentic to me, almost a missed opportunity to be a great film.
The perspective is probably unique for most viewers, both because of geographical and cultural differences, but also due to the passing of half a century and the changes that have taken place during this time. In one of the key lines of the film, Ulrike (Susanne Bormann), a young German woman from the FRG tells Mihai, her Romanian friend (Alexandru Mărgineanu) ‘You are very different’. The mentality gap caused by the different historical experiences of the same young generation in the two parts of Europe in 1968 is one of the central themes of the film. Mihai and Emil Reinholz, who had gone on a car trip to the German ‘Democratic’ Republic to find a surgeon to operate on their father, arrive, in the whirlwind of events after the invasion of August 22, 1968, in the ‘free world’ , ie in the Federal Republic. Young Romanians admire the reformist movement of the ‘Prague Spring’ and oppose the Soviet intervention and the re-Stalinization of Eastern Europe (including Romania). The young Germans they meet belong to the confused generation of 1968, admire socialism and ignore the realities of its application on the other side the Iron Curtain. They are united by their idealism, their aspiration for freedom and the music of the Beatles and the Stones, they are separated by their historical and life experiences and especially by their ignorance of the realities ‘on the other side’. The Reinholz family is not without its contradictions either. The elder boy, a doctor, is obliged by the Romanian Securitate to be an informant in order to receive the right to travel and save his father. The West does not receive him with flowers either, and life there seems to demand similar compromises. The father is a former communist sympathiser, disappointed by the realities. Returning to Romania at that time, that path that was actually chosen by many who were in this situation, meant resuming the struggle for survival and a wait of another over 20 years until gaining freedom, along with all Romanians, at the fall of communism in 1989.
The story is interesting and the construction of the script is clever. The approach could be criticised for Manichaeism, the characters are drawn and judged from the start, but let’s not forget that this is a personal perspective. For those who lived in communist Romania and for their descendants who talked to their parents and who know history well, it is clear who were the ‘good guys’ and who were the ‘bad guys’. Some of the situations described in the film give the opportunity for memorable scenes (the children’s games in the courtyard of the building in Arad, the Soviet tanks that almost crush the heroes, the conflicts in the East German detention center, the boys’ song and the father’s dance at the meeting with the German ‘leftists’). I think that if the film had insisted on these directions, emphasising even the satire and the grotesque, the result could have been even more remarkable. Even so, I can only admire the performances of the team of actors with Alexandru Mărgineanu and Răzvan Enciu in the role of the two young Romanians of German origin, whom I recognised as two fellows of my generation. Ovidiu Schumacher is also very good in the role of the father, and Susanne Bormann credibly plays the role of Ulrike, the young German of noble origin and with revolutionary sympathies. ‘That Trip We Took with Dad‘ is an interesting film that manages to provide a personal perspective on the events of 1968 and to be a true document for those who did not live that period. For Anca Miruna Lăzărescu this may be the start of a great career as film director.
Am așteptat cu mult interes să citesc ‘Enigma camerei 622’, cel de-al patrulea roman al scriitorului elvețian de limbă franceză Joël Dicker, apărut în 2021 în excelenta traducere în limba română a lui Doru Mares în colecția FICTION CONNECTION coordonată de Magdalena Mărculescu la Editura TREI. Primele trei romane ale scriitorului născut la Geneva în 1985 s-au bucurat de o excelentă primire din partea publicului și a criticii literare din spațiul francofon, și romanul acesta, așa cum indică subtitlul de pe copertă, a fost cartea cu cele mai mari vânzări în Franța în 2020. Romanul pandemiei, ar spune unii, favorizat poate de faptul că în acest an cititorii au avut mai mult timp la dispoziție și, astfel, cele peste 600 de pagini ale sale nu au constituit pentru unii dintre ei provocarea pe care o ridică în mod obișnuit o carte de asemenea dimensiuni.
Voi începe prin a cita ultimul paragraf al cărții, o frumoasă îmbinare de cuvinte care aparține marii literaturi:
‘Viața este un roman care știi de la început cum se termină: la sfârșit eroul moare. Cel mai important nu este deci cum se termină povestea, ci cum îi umplem paginile. Fiindcă viața, la fel ca romanul, trebuie să fie o aventură. Iar aventurile sunt vacanțele vieții.’ (pag. 618)
Se poate spune că asta este adevărat și pentru creatorii de literatură. Nu stiu dacă Joël Dicker a știut cu exactitudine în momentul în care s-a așezat la masa de lucru pentru a scrie acest roman cu o intrigă detectiva și sentimentală complexă cum se va sfârși. Este însă clar că a făcut eforturi de a umple paginile sale cu personaje interesante care trec prin aventuri tumultoase. În mare parte cred că a reușit pariul de a-și antrena cititorii în trăiri ieșite din comun, care au însă ca punct de pornire realități cunoscute sau bănuite de majoritatea dintre noi și drept cadru Elveția, țară cu o natură fascinantă, cu o ordine riguroasă și cu o liniște atât de profundă încât cei care o vizitează nu pot să nu suspecteze misterele care se ascund în spatele fațadelor și armoniei.
Intriga complexă a acestei cărți are două nivele narative și trei planuri temporale care avansează în paralel. Fiecare dintre capitole este marcat exact în spatiu și în timp. Stratul narativ exterior îl are ca erou principal pe însuși Scriitorul (fără nume dar cu destule date biografice care îl identifică pe autor însuși) care devine în scurtă vreme și detectiv, pornind pe urmele unei crime petrecute cu ani în urma în camera 622 a unui hotel din orășelul de munte Verbier. Intriga detectiva va progresa în paralel cu scrierea cărții care o descrie. Un Sherlock Holmes are nevoie și de un doctor Watson, și acesta apare prompt sub forma unei frumoase englezoaice aflate în divorț (și scriitorul însuși își lingea rănile sentimentale după ce ratase o aventură) cu numele de Scarlett, nume împrumutat din literatură, dintr-un alt roman cu multe sute de pagini. Cei doi vor porni în reconstituirea unei crime nerezolvate care avusese loc în acea cameră căreia proprietarii hotelului îi doreau uitat și numărul. Pentru o vreme, de fapt cam pentru două treimi din carte, se adaugă încă un element care separă narațiunea de cititor. Întrebărilor obișnuite ale unei intrigi polițiste – ‘cine este criminalul?’ sau ‘care este motivul crimei?’ – li se adaugă din punctul de vedere al cititorului și o a treia: ‘cine este victima?’.
Acțiunea se petrece în lumea marii finanțe bancare elvețiene. Crima este legată de schimbul de generații la conducerea unei bănci care fusese dominată vreme de secole de două familii înrudite (Ebezner și Hansen), de controlul asupra operațiilor băncii și lupta pentru pozițiile de la vârful piramidei, dar și de relațiile sentimentale dintre eroii principali. Fuseseră implicați în afacere Macaire Ebezner și Jean-Bénédict Hansen – cei doi tineri și potențiali moștenitori -, Anastasia – o femeie de o frumusețe fascinantă cu nume și pretenții de prințesă rusoaică -, și Lev Levovitch, un tânăr bancher ambițios și extrem de capabil, dar cu origini modeste. Telenovela și intriga polițistă se combină. Pe de-o parte avem de-a face cu o crimă a la Agatha Christie comisă într-un spațiu închis (un hotel elvețian într-o noapte de viscol), pe de altă parte implicațiile extind acțiunea la nivelele marilor afaceri bancare elvețiene și internaționale. Temporal povestea alternează între prezent (2018), anul crimei petrecute cam cu un deceniu înainte, și prin flash-back-urile eroilor principali cu sursele de la care pornise conflictul, cu încă 15 ani înainte de crimă.
Mi-a plăcut felul în care este descrisă Elveția și în special Geneva. Am vizitat-o de multe ori și am recunoscut locurile și atmosfera acestui oraș, în care se întâlnesc sau mai bine zis trec unii lângă alții bogătașii și imigranții aflați în căutarea unui adăpost, funcționarii băncilor și marilor instituții internaționale și aventurierii care urmăresc marea lovitură. Un oraș în care domnește liniștea și ordinea, care uneori ascund însă pasiunile și prejudecățile. La un moment dat, Scriitorul adaugă o notă personală:
‘Îmi întrerup dintr-o dată lucrul la roman. Singur, la mine în camera, în liniștea nopții, mă gândesc la Geneva, orașul meu iubit, și-i mulțumesc. Oraș al păcii și al oamenilor amabili, Care i-a primit pe ai mei și ne-a dăruit o patrie.’ (pag. 230)
Pasionații genului detectiv vor avea parte de o lectură complexă, care cred că îi va satisface pe mulți dintre ei. M-am regăsit ca lector avid de romane polițiste cum eram acum peste 50 de ani, m-am jucat cu ipotezele, și am și reușit să ghicesc o parte din soluții, desi Joël Dicker a avut grijă să presare în permanență capcane și surprize. Soluția enigmei este complexă și frumoasă, chiar dacă la limita sau dincolo de limita credibilului. Ea are însă rezonanță în celalalt gen cu care se joacă scriitorul, cel al telenovelei. ‘Enigma camerei 622’ este o telenovelă și din punctul de vedere al construcției epice și din punct de vedere stilistic. Acest din urma nivel pe mine însă nu mă atrage deloc, și am găsit și multe dintre caracterizările personajelor ca fiind schematice și repetitive (pe lângă altele pitorești și interesante), și multe dintre dialoguri forțate și romantizate până aproape de caricatură. Iată o mostră:
‘După o ezitare Lev i-a mărturisit:
– Domnul Rose, directorul de la Palace de Verbier, spune că i-aș putea lua locul. Iar tu ai putea fi directoare, alături de mine.
Chipul Anastasiei s-a luminat:
– Vai, Lev, ar fi minunat! Ne văd deja conducând împreună hotelul! Promite-mi că așa vom face. Este exact viața pe care o visez. Promite-mi, Lev!
– Iți promit!
La o masă din cafeneaua aceea mică din Bruxelles și-au visat împreună întreaga viață. Își imaginau noile direcții pe care le vor imprima hotelului și își promiteau o viață liniștită la munte, la adăpost de orice, în peisajele fabuloase ale naturii înverzite de vară și înzăpezite iarna.’ (pag.277)
Cartea lui Joël Dicker are și un personaj 100% real, identificat cu numele său adevărat și cu detalii biografice exacte. Este vorba despre Bernard de Fallois (1926 – 2018), cel căruia îi este dedicată cartea, cel pe care Dicker îl numește în dedicație ‘editorul, prietenul și maestrul meu’. Eroul povestitor, detectiv și Scriitor, îi relatează asistentei sale Scarlett întâlnirea sa cu Bernard, descoperirea ca scriitor, încurajarea și sfaturile primite de la cel care i-a îngrijit, promovat și publicat primele cărți. Aceste capitole constituie un frumos omagiu, complet separat de intriga detectiva a cărții, dar care se potrivește bine cu structura deschisă, de atelier de creație a narațiunii. Ar fi meritat ele să fie adunate într-o altă carte, mai subțire dar mai concentrata? Poate că da, poate că se va întâmpla sub o formă sau alta în viitor. Printre relatări se afla și următoarea, care deși se referă la un scenariu de film care adapta o carte anterioară a autorului, se potrivește și aici:
‘Până la urmă, am optat pentru un proiect de serial. Fiindcă era formatul cel mai apropiat de roman. La început, Bernard a avut unele rezerve: pentru el, serialul era inferior filmului. Spunea: “Totuși cinematograful este a șaptea artă!”. Apoi a realizat preponderența serialelor moderne asupra filmului, fiindcă de acum serialele dețineau mijloacele, regizorii, actorii necesari, plus că aveau beneficiul unei durate mai extinse. Văzând primele imagini, Bernard mi-a spus: “Serialul e noul cinematograf.” ‘ (pag.439)
Cred că aceasta caracterizare se aplică foarte bine și ‘Enigmei camerei 622’. Daca acest roman va avea o versiune cinematografică (și sunt destul de sigur că va avea) formatul de serial mi se pare mai potrivit. Scrierea nervoasă și alertă, răsturnările de situații, mulțimea de personaje diverse și colorate, felul în care capitolele se termină cu semne de întrebare care determină cititorii să dea imediat pagina, și desigur, lungimea cărții se potrivesc foarte bine genului serialelor sau mini-serialelor. I-ar fi plăcut lui Bernard de Fallois felul în care Joël Dicker flirtează în această carte cu telenovela și labirintul de complicații sentimentale care se suprapun peste acțiunea detectiva? Aici am îndoieli. Sunt destul de sigur că dacă editorul și prietenul ar fi trăit să aibă în grijă și această carte ea ar fi arătat altfel. Dar și așa, sunt destule motive ca ‘Enigma camerei 622’ să atragă și să placa multor cititori. Cât despre Joël Dicker, este un scriitor pe care îl voi urmări în viitor cu mare interes și cu curiozitate în legătură cu direcțiile spre care se vor îndrepta scrierile sale viitoare.
‘John Wick: Chapter 2‘ (2017) is the second episode in a series featuring the character created by Derek Kolstad and directed by Chad Stahelski. Three instalments have been released so far and the fourth is in filming and will be released (if all goes according to plan) in 2022. Before launching into feature film directing Stahelski worked as a stuntman and stunts and special effects director for more than two decades, with over 75 movies in his filmography. It is therefore not surprising that the special effects in JW: C2 take up perhaps half of the screening time and that they are spectacular and professionally executed. But this is not the only reason why this film, and the whole series, competes and even surpasses in many ways competitors such as the series ‘James Bond’ or ‘Mission Impossible’. Spectators who do not reject action films in principle and films filled with violence have many other reasons for satisfaction. JW:C2 is a movie that proves again that there are no good or bad genres, there are only good movies and bad movies. It is both violent entertainment and quality film. Yes, it is possible!
Why does ‘John Wick’ succeed where other series fight routine and result in movies that we easily forget half an hour after the end of the viewing? The main reason is, I think, John Wick himself, that is the character created and played by Keanu Reeves. The action story (full of contract killers, secret societies and global financial intrigues) in this film is no more believable than in many other films, and the series of coincidences that help the hero stay alive (usually) from the first to the last minute of the film it is as incredible as the huge pile of corpses and the amount of material destruction it leaves behind. However, the character created by Kolstad and Stahelski is exactly that kind of loner in constant battle with a hostile destiny that suits Reeves perfectly, in any kind of movie he appears in. Even though he never assumes an explicit superhero role, John Wick acts like a superhero, otherwise he has no chance of survival. And Reeves is the perfect actor for that.
The technical and visual qualities of the film are remarkable and fans of the genre will enjoy a real feast. The supporting characters (almost exclusively negative) have well-written lines and the interpretations are impeccable. Of course, Reeves‘ on-screen reunion with Laurence Fishburne, the partner in the first ‘The Matrix’ movies, is very interesting. I also noticed Riccardo Scamarcio and Ruby Rose, as a bad-guy and bad-gal respectively, almost up to their opponent as well as Lance Reddick, an actor with a style and nobility that captivates me every time he appears on screen. I recommend JW: C2 to all those who do not reject action movies from the start and who want to spend two hours of no-guilt dynamic entertainment.
Am trecut în revistă și am discutat de câteva ori în ultimii ani, în articolele rubricii CHANGE.WORLD, conflictul dintre marile corporații ale industriei hi-tech și forurile legislative americane, europene și, în ultima vreme, și chineze care urmăresc aplicarea legislațiilor respective antitrust. În octombrie 2020, o comisie inițiată de Camera Reprezentanților a Statelor Unite a publicat un raport care sintetizează 16 luni de audieri, investigații și dezbateri. Concluziile raportului sunt clare: Cele patru mari companii hi-tech – Amazon, Apple, Facebook și Google –, companiile start-up de la începutul secolului XXI, au devenit dominante pe piețele respective. Revoluționarii de ieri sunt monopoliștii de astăzi, și investigațiile trebuie continuate pentru a determina dacă și în ce măsură sunt încălcate legile antitrust. La concluzii similare au ajuns și forurile antitrust ale Comunității Europene și ale guvernului chinez. Este doar începutul unui sir de acțiuni legislative și judiciare care vor avea un impact semnificativ în felul în care se va organiza și modela aceasta industrie esențială în anii care urmează. Pe ce se bazează însă aceasta legislație? Care este istoria ei? Care sunt precedentele, care au fost motivațiile și rezultatele unor acțiuni similare antimonopoliste din alte sectoare ale industriei în alte timpuri? Numărul din septembrie 2021 al revistei ‘History Today’ dedică acestei probleme un articol cu titlul ‘Stăpânindu-l pe Goliat’. Articolul se concentrează asupra istoriei legislației americane antitrust – de departe cea mai dinamică și mai bogată în exemple –, dar fenomene similare s-au petrecut în toate industriile dezvoltate în decursul secolului XX, iar legislația Comunității Europene de astăzi este în linii mari aliniată și consistentă cu cea americană. Concluziile și lecțiile, dacă acestea există, sunt valabile universal.
(sursa foto: Public Domain – Joseph Keppler – senate.gov/artandhistory/art/artifact/Ga_Cartoon/Ga_cartoon_38_00392.htm)
Definițiile legislației antitrust diferă. Site-ul financiar Investopedia, o referință populară în lumea finanțelor, care oferă dicționare de investiții, sfaturi, recenzii, evaluări și comparații ale produselor financiare, definește legislația antitrust ca fiind ‘statutele elaborate de guverne pentru a proteja consumatorii de practicile de afaceri prădătoare și pentru a asigura o concurență loială’. Un studiu mai atent și, mai ales, consultarea directa a surselor indică faptul că această abordare modernă datează doar de câteva decenii. Mai exact, ea își are originea în anii 1970 în principiile enunțate de un grup de juriști cunoscuți sub numele de ‘Școala de la Chicago.’ Legile antitrust, așa cum au fost ele concepute istoric, nu aveau ca scop principal protecția consumatorilor, nici măcar a unora dintre categoriile de consumatori, aceasta fiind în cel mai bun caz un efect secundar pozitiv al aplicării prevederilor lor. Să ne întoarcem însă puțin în timp și să trecem în revistă câteva exemple.
(sursa imaginii: american-rails.com/1870s.html)
Fiecare ofensivă antitrust din istorie a apărut ca reacție la fenomene de dominanță monopolistă, care au apărut în domenii economice (industrie, transporturi, comerț, finanțe) de mare avânt. Legislația federală antitrust americană a fost creată în mod oficial în 1890, odată cu adoptarea de către Congresul SUA a Legii Antitrust Sherman. Ea era rezultatul a decenii de controverse legate o ramură economică în plină expansiune: transporturile feroviare. În fiecare dintre deceniile 1870 și 1880, căile ferate americane își dublaseră întinderea și deveniseră principalul mijloc de comerț și comunicații. Scopul antimonopoliștilor nu era să distrugă sau să fărâmițeze această infrastructură, ci să asigure un sistem de prețuri mai echitabil, marile societăți preferând și asigurând tarife avantajoase companiilor care transportau cantități mari de mărfuri. Cei protejați nu erau consumatorii, ci micii fermieri din Midwest care își transportau produsele spre sau între cele două coaste oceanice ale Americii. Legislația antitrust evita astfel efectele unor legi locale ale statelor traversate de calea ferată (‘legile Granger’) care, pentru a compensa efectele centralizării monopoliste, creaseră comisii feroviare statale care impuseseră taxe locale.
Legea Sherman era formulată însă în termeni foarte generali, interzicând „monopolizarea” și „orice contract, combinație … sau conspirație în limitarea comerțului”. Aplicarea ei a întâmpinat greutăți. Instanțele care au încercat să o aplice s-au confruntat cu limbajul ei vag, recunoscând că interpretarea ei literală ar putea face ilegale chiar și entitățile comerciale simple, precum parteneriatele. Legea Sherman lăsa Departamentului Justiției autoritatea de aplicare, dar președinții și procurorii generali ai SUA aflați la putere între anii 1890 și începutul anilor 1900 au arătat un interes relativ mic în a face acest lucru. Lucrurile s-au schimbat odată cu venirea la Casa Albă a președintelui Theodore Roosevelt, care a căpătat în istorie renumele de cruciat antimonopolist. Industria petrolieră a fost ținta multora dintre acțiunile antitrust din primul deceniu al secolului XX, în special compania Standard Oil a lui John D. Rockefeller, care ajunsese la un moment dat să controleze 90% din piața americană a petrolului rafinat. Din nou însă, nu interesul consumatorilor a fost cel avut în vedere de liderii campaniei antitrust. În fapt, tocmai datorită concentrării proceselor într-o singură organizație, a tehnologiilor care aparțineau trustului și a metodelor superioare de management folosite de Rockefeller, prețurile la utilizator scăzuseră cu 50% (același argument avea să fie folosit cu un secol mai târziu de Amazon). Judecătorii și legislatorii erau însă contrariați de metodele agresive folosite de Standard Oil în achiziționarea concurenților și de faptul că firma folosea tactici legale de încorporare în statele unde legislația îi era favorabilă și impozitele mai reduse. Folosind legislația Sherman ca bază, Curtea Supremă a Statelor Unite avea să decidă în 1911 dizolvarea concernului și fărâmițarea sa în 35 de entități separate, corespunzând statelor în care opera Standard Oil. O decizie asemănătoare avea să fie luata în anii 1980 în ceea ce privește monopolul telecomunicațiilor, reprezentat de firma Bell.
Alegerile prezidențiale din anul 1912 au fost dintre cele mai interesante din istoria Statelor Unite. A fost primul an în care s-au organizat alegeri în sistem ‘primaries’, pentru a desemna candidații la președinție. Fostul președinte (între 1901 și 1909) Theodore Roosevelt a eșuat în încercarea sa de a fi numit candidat al Partidului Republican și, în consecință, împreună cu un grup de prieteni politici, a creat Partidul Progresist, care a depus candidaturi la nivel prezidențial și al statelor. Programul ‘Partidului Taurului’ (Roosevelt declarase reporterilor că este ‘în formă ca un taur’, supraviețuind unei tentative de asasinat care l-a lăsat cu un glonte în piept pentru tot restul vieții) era declarativ antitrust, dar lăsa ușa deschisă continuării activității la nivel național a marilor corporații monopoliste. A câștigat alegerile până la urma Woodrow Willson, candidatul Partidului Democrat, a cărui platformă antitrust era și mai radicală. În perioada președinției sale (1913-1921), Departamentul de Justiție a inițiat investigații și acțiuni legale împotriva unor firme precum marele concern de tutun și țigări American Tobacco și concernul chimic DuPont. Primul Război Mondial a suspendat sau încetinit aceste activități, dar ele aveau să fie reluate în anii ’20, cu acțiuni de răsunet în domeniul industriilor metalurgice (împotriva lui Alcoa din industria aluminiului și US Steel din cea a oțelului). În continuarea activităților guvernamentale și legislative antitrust din secolul trecut în Statele Unite, pot fi identificate încă două etape principale. Între 1930 și 1970, abordarea a fost ‘structuralistă’, bazată pe filosofia economică a președintelui Franklin D. Roosevelt, ai cărui consilieri economici îl convinseseră că libera concurență pe piață este cheia redresării economice după marea criză economică din 1929-1933. În consecință, judecătorii acelei perioade acordau puțină atenție încercărilor companiilor reclamate care își justificau conduita cu argumente legate de eficiența economică, chiar și atunci când erau susținute de date și analize economice bine fondate. Abordarea aceasta s-a schimbat abia în anii ’70 și ’80, când Școala de la Chicago și doctrinele economice neoliberale au căpătat o influență semnificativă asupra administrațiilor americane, dar și a corpurilor legislative și a Curții Supreme.
Ce concluzii putem trage din aceste lecții ale istoriei? Se poate observa, în primul rând, că legislația antitrust a dat prioritate în repetate rânduri considerentelor politice față de cele economice și a delegat puterea birocrațiilor guvernamentale și tribunalelor. Schimbarea de administrație care a avut loc în ianuarie 2021 a adus la Casa Albă un grup de politicieni și de consilieri care au intenții declarate de a acționa în vederea reducerii puterii de pe piață a celor patru Goliați tehnologici. Numirile Linei Khan în funcția de președinte al Comisiei Federale de Comerț (Federal Trade Commission – FTC) și a lui Tim Wu în postul de consilier în probleme de tehnologie și concurență aduce în aceste poziții cu influență și responsabilitate doi juriști ‘neo-brandesieni’, numiți astfel după numele lui Louis Brandeis, judecător la Curtea Supremă între 1916 și 1939, rămas în istorie ca un jurist militant antimonopolist. Dezbaterile antitrust de astăzi au un puternic caracter de ‘deja vu’. Precum în cazurile exemplificate mai sus, este vorba despre controlul unor resurse critice bunei funcționări a vieții sociale, politice și economice a Statelor Unite și, datorită globalizării, a planetei. Firmele care se află în atenția legislatorilor și a birocraților sunt cele care au contribuit esențial la revoluția tehnologică a ultimelor decenii și la aplicarea acesteia la prețuri convenabile majorității consumatorilor. Este activitatea antitrust o activitate reacționară, o frână în calea progresului, contrară intereselor majorității consumatorilor? Sau, dimpotrivă, prețul plătit de întreaga societate pentru concentrarea controlului unor resurse critice în prea puține mâini este prea ridicat și pericolul prea mare? Dezbaterea aceasta este deschisă, și o vom urmări împreună în anii care vin.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘7500‘, the 2019 film by German director Patrick Vollrath is part of Amazon’s efforts to position itself (and) as a film house, with original productions streamed with priority but not exclusively on its own channel. It belongs to the genre of hijacking movies, a fairly popular genre, including in Hollywood where it enjoyed beautiful budgets and the participation of famous actors. ‘7500‘ is a low-cost European version, but it has many qualities and original features. Patrick Vollrath debuts as a feature film director with this film, and demonstrates an excellent mastery of the profession and inspiration in the choice of means of expression. The result is a dynamic, minimalist and hyper-realistic film, which demonstrates that the genre does not need large investments and spectacular effects to create real tension and drama.
The story takes place almost in real time in the cockpit of a plane flying between Berlin and Paris. The cabin is locked over 95% of the time, as required by aviation regulations worldwide after 9/11. Shortly after takeoff a gang of terrorists take control of the passengers cabin and try to force entry into the cockpit to take control of the flight. The second pilot’s girlfriend and mother of his child (played by Joseph Gordon-Levitt, the only familiar actor in the cast) is a stewardess on the flight, which, of course, complicates the situation. Vollrath manages to transform the claustrophobic space of the cockpit into the location where most of the drama takes place, using from time to time the monitor that allows pilots to see the passenger cabin as a visual means of expanding the space of action. Unfortunately, the script writers, after building the premises excellently and credibly unfolding the story to a point of maximum intensity in which the refusal of a Hollywood solution seemed inspired to me, seem to have lost inspiration and the last part of the film is less original.
Joseph Gordon-Levitt, an actor I like and who is searching for his own path as he matures beyond the age of the handsome young man casting, probably chose this role as an exercise in acting very different from those played in genre films by stars such as Harrison Ford (or even Jodie Foster!). The other name to remember from the cast is that of Omid Memar who plays the role of a young Islamist who has fallen into the trap of fanaticism. The two actors manage to credibly build a conflict in which duty and feelings confront fanaticism, and they do everything they can to overcome in the final scenes a dialogue and an action that become predictable. The cockpit is the almost exclusively claustrophobic setting of the film, the director and producers choosing to use a real plane as an alternative to building the sets in the studios. The indications of the instruments are part of the setting and action, and from the comments I read I understand that they are perfectly simulated and synchronized. The filming also took place in several continuous sequences lasting many minutes, which strengthens the feeling of realism and real-time tracking of the action on the screen. ‘7500‘ is a very good action and psychological thriller for about the first two thirds of its screening duration. Too bad the screenwriters and the director did not have the courage and inspiration to continue it in the same way and returned towards the end, to use the terms of air transportation, to the safe flying paths, the ones already traveled too many times.
