In 1971, when he directed ‘Les assassins de l’hombre‘ starring Jacques Brel, Marcel Carne had passed his heyday. The French director had directed several remarkable films that remained as milestones in the history of French cinema in the period before the Second World War, one during the war and a few more in the years immediately after the war. After the 1950s, inspiration seemed to have abandoned him, and the films that followed were almost all failures with critics and audiences in an effervescent French cinema that revolted against the ‘classical cinema’ he symbolised together with a few other. With ‘Les assassins de l’hombre‘ Marcel Carne was trying, at the age of 65, to return, addressing a political issue echoing the student riots that shook France in May 1968. The results of this attempt are not very conclusive. He made his political stand by the side of the younger generations, but his film-making seemed overcome by events. It was to be his penultimate feature film, and yet the most interesting film of the last decades of his career.
The film’s script combines the themes of police violence and corruption of justice with the courtroom drama. The film’s hero, Bernard Level, is an investigating judge, this position of magistrate being an original French institution with extensive powers of investigation and prosecution, non-existent in many other countries. The responsibility also involves risks, and the judge Level will need courage if he wants to reveal the truth in the case of a detainee who died in detention and send the police officers who appear responsible for this death in front of the jury. The legal and police systems work hand in hand, protect their servants, consider police violence as a legitimate method in the fight against criminals and deaths in detention as work accidents. The judge will face not only his superiors but also the police officers who are exerting pressure on his close family, including his student son, a representative of the ’68 generation. Justice is difficult to reach and injustice accentuates the crisis of trust between the new generations and the state institutions.
In order to increase the public’s interest, Marcel Carne distributed Jacques Brel, a very popular singer and songwriter, who was beginning to build an acting career in addition to the musical one. Brel proves here real qualities of dramatic actor in a role reminiscent of those that Jean-Louis Trintignan was creating in the same period. We can only regret that he would only appear in a few other films, because after a few years the cancer that took him too young would be discovered. I think he would have had a remarkable career in film. Among those who partnered in the cast I noticed Michael Lonsdale, an actor who recently left us and whose work I really liked, who in this film plays the role of the corrupt police inspector. However, the main problem of the film is the script, both as a structure and as dialogues. The plot is too transparent and too predictable, and the characters recite (even outside the court) too much rhetoric and leave too little room for personal feelings, fears, doubts. For all its weaknesses, ‘Les Assassins de l’ordre‘ is still a film worth watching and rewatching, both for Brel and Lonsdale, but also for the clarity of exposition and the fluidity of the narration characteristic of Marcel Carne‘s films.
Articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD este dedicat unor eroi aproape întotdeauna anonimi și de multe ori ignorați ai epopeei explorării spațiale. Primele ființe vii care au fost trimise în cosmos, pionierii zborurilor suborbitale și orbitale precedând oamenii, au fost diferite specii de animale. Puține dintre ele s-au bucurat de faimă și le cunoaștem numele. Multe nu s-au mai întors. Vom face cunoștință în acest articol cu unii dintre acești eroi ai spațiului, din lumea celor care nu cuvântă.
Istoric, animalele au precedat oamenii în misiunile spațiale și motivele sunt ușor de înțeles. La mijlocul secolului XX, când au fost inițiate primele programe de explorare a spațiului, cunoștințele despre ceea ce ne așteaptă dincolo de atmosfera terestră erau sumare, și supraviețuirea însăși a organismului omenesc la condițiile din cosmos și la solicitările fizice ale zborurilor era pusă sub semnul întrebării. Animalele au fost trimise pentru a investiga diferitele procese biologice și efectele pe care lipsa de gravitație, radiațiile și alte condiții specifice zborurilor spațiale le-ar putea avea asupra lor. Așa a fost întemeiată bioastronautica, o ramură a bioingineriei care se ocupă cu studiul și susținerea vieții în spațiu. Până în prezent, șapte programe spațiale naționale au trimis animale în spațiu: Uniunea Sovietică (mai târziu, Rusia), Statele Unite, Franța, Argentina, China, Japonia și Iran. O mare varietate de animale a fost lansată în spațiu. Lista include (dar nu este limitată la acestea) câini, pisici, maimuțe, broaște țestoase, șoareci, șobolani, cobai, iepuri, păsări, broaște și insecte.
Folosirea animalelor în testarea capacității de rezistență a organismelor în zbor are o tradiție care datează din secolul al XVIII-lea, când în zorii explorării aeronautice, în 1783, frații Montgolfier au trimis întâi o oaie, o rață și un cocoș în zbor într-un balon cu aer cald, pentru a vedea dacă animalele care trăiesc la sol pot supraviețui, înainte de a se încumeta ei înșiși să devină pasagerii invențiilor lor. Începând cu 1947, americanii au efectuat o serie de zboruri sub-orbitale folosind rachetele germane V-2, capturate la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, și în paralel au trimis baloane în stratosferă, la altitudini de până la 44 000 de metri. Printre pasageri s-au numărat muște, șoareci, hamsteri, cobai, pisici, câini, broaște, pești aurii și maimuțe. A devenit celebră în istoria explorării spațiului cosmic cățeaua Laika, adunată de pe străzile Moscovei și selectată pentru a fi pasager al satelitului sovietic Sputnik 2, care a fost lansat pe orbită pe 3 noiembrie 1957. Ceea ce se știe și se menționează mai puțin este faptul că nu a fost planificată nicio capacitate de recuperare și supraviețuire și, ca urmare, Laika a murit de supraîncălzire sau asfixiere cam la a patra orbită a zborului efectual în jurul Terrei. Misiunea Sputnik 2 a fost prima care a declanșat o dezbatere în întreaga lume cu privire la aspectele etice ale folosirii animalelor în explorarea spațială, în contextul mai larg al maltratării animalelor pentru ca știința să avanseze. În Regatul Unit, Liga Națională de Apărare Canină a făcut apel la toți proprietarii de câini să păstreze un minut de tăcere, în timp ce Societatea Regală pentru Prevenirea Cruzimii față de Animale (RSPCA) a primit proteste chiar înainte ca Radio Moscova să fi anunțat lansarea. La acea vreme, grupurile pentru drepturile animalelor au chemat membrii publicului să protesteze la ambasadele sovietice. Pe 19 august 1960, Uniunea Sovietică a lansat misiunea Sputnik 5, care transporta câinii Belka și Strelka, împreună cu un iepure gri, 40 de șoareci, 2 șobolani, 15 sticle cu muște și plante fructifere. A fost prima navă spațială sovietică care a transportat animale pe orbită și le-a readus în viață pe Pământ. În acest timp, programul spațial american s-a concentrat pe maimuțe. Able și Baker au devenit primele maimuțe care au supraviețuit experiențelor spațiale, după zborul lor din 1959. Maimuțele au trecut zborul în stare bună. Able a murit însă la patru zile după revenire din cauza unei reacții la anestezie, în timp ce era supus unei intervenții chirurgicale pentru îndepărtarea unui electrod medical infectat. Baker a fost centrul atenției în următoarele câteva luni, fiind studiată cu atenție pentru orice efecte negative produse de zborul ei spațial. A fost chiar împerecheată în încercarea de a-i testa sistemul de reproducere. Baker a trăit până pe 29 noiembrie 1984, la Centrul Spațial și de Rachete din Huntsville, Alabama.
Una dintre paginile interesante și mai puțin cunoscute ale explorării spațiale cu ajutorul animalelor a fost scrisa în anul 1968 de… două broaște țestoase. Povestea lor este cu atât mai interesantă cu cât ele au participat la unul dintre succesele cele mai semnificative ale Uniunii Sovietice, într-un moment în care rezultatul cursei pentru a pune primii astronauți pe Lună nu era încă decis. Pe 18 septembrie 1968, două țestoase, care cu numai vreo două luni în urmă mâncau fericite iarbă în stepele din Kazahstan, deveneau primele organisme terestre care înconjurau Luna, la bordul navei spațiale Zond 5. Misiunea reprezenta încă un episod în cursa spațială dintre cele două supraputeri ale celei de-a doua jumătăți a secolului XX, care era la rândul ei o parte din competiția strategică dintre cele două mari blocuri politice care reprezentau lumea comunistă și cea capitalistă. Americanii recuperaseră în decursul anilor ’60 o mare parte din decalajul care îi avantaja pe sovietici și le permisese acestora să trimită primii sateliți extratereștri și primii oameni în spațiu. Programele spațiale Mercury și Apollo beneficiau de avantajele cercetării științifice americane și, paradoxal, le depășeau pe cele rusești tocmai în organizarea centralizata și coordonarea diferitelor subasamble. Serghei Korolev, proiectantul șef al programului spațial sovietic, avea un concurent formidabil în persoana lui Vladimir Celomei, inventatorul unui sistem de propulsie de rachete foarte eficient, care se baza însă pe folosirea unor gaze extrem de toxice. Celomei se bucura de protecția lui Nikita Hrușciov, și abia după înlăturarea acestuia de la conducerea Uniunii Sovietice în 1964 a fost posibilă comasarea celor doua programe de rachete (care aveau și scopuri militare). Rezultatul a fost programul Zond, echivalentul sovietic al programului Apollo. Primele încercări au fost marcate însă de o serie de eșecuri. Două rachete nu au reușit să ajungă pe orbită. A treia s-a plasat pe orbită circumlunară și a revenit spre Pământ, în 1967, dar a eșuat la reintrarea în spațiul terestru, când era clar că unghiul de intrare nu permitea evitarea distrugerii. Au explodat pe rampa de lansare în 1968 încă două rachete din aceeași misiune, așa încât în momentul lansării lui Zond 5, pe 15 septembrie 1968, era vorba despre o misiune a ultimei șanse pentru acest program. Se știa deja că americanii testaseră cu succes rachetele programului Apollo și pregăteau prima misiune cu astronauți în jurul Lunii.
Inițial, planurile savanților sovietici constau în a trimite cosmonauți la bordul misiunii Zond 5, dar ținând cont de eșecurile precedente repetate, cu câteva săptămâni înainte de lansare, s-a decis ca aceștia să fie înlocuiți de animale. De ce însă broaște țestoase? Savanții sovietici au făcut, cred, o alegere bună în acest caz. Din punct de vedere biologic, țestoasele sunt dotate cu organele principale care sunt prezente și în corpul omenesc – inimă, plămâni, ficat etc. Sunt ușor de trimis în spațiu, nu se mișcă prea mult, și pot fi imobilizate fără probleme într-o sondă spațială. Cel mai important argument este însă faptul că rezistă mai ușor decât majoritatea celorlalte animale fără mâncare sau apă, pentru perioade îndelungate de timp. Au fost alese țestoase din specia rusească (Agryonemis horsefieldii) care se găseau din belșug în zona din jurul cosmodromului de la Baikonur. Din lotul de 6 țestoase cântărind fiecare între 340 și 400 de grame, au fost alese cele care purtau ‘numele’ sau numerele 22 și 37. Două ‘colege’ au constituit echipa martorilor, fiind fixate în cuști și legate în mod similar țestoaselor cosmonaute, dar rămânând pe Pământ. Savanții au comparat la sfârșit parametrii celor două grupe de animale.
Spre deosebire de lansările precedente, cea a lui Zond 5 a decurs perfect. La 67 de minute de la lansare însă, atunci când racheta urma să se desprindă de orbita terestră și să intre în cea lunară, unul dintre instrumentele de orientare după stele s-a defectat. A fost nevoie să fie folosiți senzori mult mai puțin preciși, care estimau traiectoriile după poziția fata de Soare și Pământ, dar până la urmă totul a decurs bine. Pe 18 septembrie 1968, Zond 5 s-a plasat pe orbită în jurul Lunii la 1950 de km altitudine, acolo unde niciun om și nicio țestoasă nu ajunseseră înainte. Apoi, folosind gravitația Lunii s-au reîncadrat în orbita pentru întoarcerea spre Pământ. Misiunea fiind deja un succes, sovieticii, știind că sunt ascultați de americani, au făcut o glumă emițând presupuse comunicații între Zond 5 și centrul de comandă terestru. Se spune că cei de la NASA, panicați, au apucat să-l scoale din somn pe președintele Johnson cu vestea că sovieticii au ajuns aproape de Lună, înainte de a-și da seama că este vorba despre o farsă. Reintrarea în atmosferă nu a fost însă simplă. Un al doilea senzor de altitudine s-a defectat, așa încât calculul unghiului de reintrare a fost destul de aproximativ. În timpul reintrării, ‘pasagerii’ au fost supuși unor accelerații de 20G, cărora cosmonauții umani nu le-ar fi supraviețuit, și nici majoritatea altor animale. Decizia sovieticilor de a trimite țestoase în spațiu s-a dovedit inspirată. Modulul a amerizat în Oceanul Indian și, la deschiderea capsulei, s-a constatat că pasagerii erau vii și nevătămați, poate puțin însetați și înfometați. Testele medicale făcute în săptămânile următoare au demonstrat că efectul călătoriei fusese neglijabil.
Se poate spune că Zond 5 a fost ultimul mare succes al programului spațial sovietic pentru explorarea lunară. Cu trei luni mai târziu, de Crăciunul lui 1968, misiunea americană Apollo-8 avea să parcurgă un itinerar similar, cu echipajul format din Frank Bormann, James Lovell și William Anders la bord. În iulie 1969, odată cu aselenizarea misiunii Apollo 11, cursa spre Lună se încheia cu victoria clară a americanilor. Programul spațial sovietic, deja marcat și de morțile lui Korolev, în 1966, și a lui Iuri Gagarin (care pregătea viitorii cosmonauți), în 1967, a renunțat la zborurile spre Lună cu cosmonauți, înlocuindu-le cu misiuni automate. Până astăzi, țestoasele 22 și 37 sunt ființele născute în Rusia sau URSS care au ajuns cel mai departe de Terra. Problemele etice rămân deschise. Unii savanți și activiști estimează că nu este corect să trimitem animale nevinovate în spațiu, în condițiile în care există șanse foarte mari ca ele să moară la scurt timp după sau pe durata misiunii spațiale. Este o dovadă de egoism din partea oamenilor să facă acest lucru animalelor care nu au de ales în acest sens. Colonizarea spațiului implică însă și repopularea viitoarelor lumi în care vor locui oameni cu animale și vegetație terestră. Aspectele științifice ca și cele etice trebuie luate în considerare cu precauție. Bioastronautica are, cred, un viitor foarte promițător.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
In 1962, the year when Henri Verneuil made ‘Un singe en hiver‘, Jean Gabin was 58 years old (younger than Tom Cruise is today!), He was already considered a ‘sacred monster’ of the French screen and had entered the final phase of his career, that of senatorial roles (including Commissioner Maigret but also the chief of the clan of the Sicilians). Jean-Paul Belmondo was 29 years old and was on the rise, propelled by the films of the French ‘New Wave’. Today, both actors are legends, each in his own unique style, having in common the fact that their personalities have amplified their talent and dominated every film in which they appeared. Director Henri Verneuil (who was born in Armenia, his real name was Achod Malakian) has the great merit of bringing them together on screen in this film in which the roles fit them perfectly and the two understand well each other and collaborate wonderfully. It’s not the only reason ‘Un singe en hiver‘ is a movie worth watching or reviewing today.
Henri Verneuil was one of the directors who declared himself an adept of the so-called ‘quality cinema’, criticised and rejected by the directors of the New Wave. And yet, ‘Un singe en hiver‘ demonstrates how relative the categorisations are, and to what extent good films belonging to the same period or film schools get together and find common ground or elements of dialogue. The script is an adaptation of a novel by a writer named Antoine Blondin. Unlike the directors of the New Wave, Verneuil does not leave the actors too much freedom to improvise. However, the feeling of authenticity is pronounced due to the dialogues written by Michel Audiard (an exceptional screenwriter to whom over a hundred French films owe their texts) and the fact that it was difficult and useless to direct the gestures and facial expressions of actors like Gabin and Belmondo. The music (excellent by the way – belongs to Michel Magne) accompanies the moods and marks the story, while the camera is handled with classical caution, which does not prevent us from admiring the quality of cinematography signed by Louis Page, using cinemascope and black and white film . Verneuil filmed very little in the studio for this film. The scenery is all natural, the town of Tigreville in the movie with its streets, cliffs and beaches is Villerville on the coast of Normandy, a coastal city that to this day celebrates the filming that took place there in the early ’60s. The subject of the film itself talks about the freedom to be different, a theme dear to the New Wave, and the connection of heroes with alcohol immediately reminds viewers today of the excellent Danish film ‘Another Round‘, this year’s Academy Award winner for best film in a foreign language.
Watching Jean Gabin and Jean-Paul Belmondo on screen together is a real treat. Gabin has been cast throughout his career only in a few comedy roles. The one in this movie is one of them and demonstrates how funny and profound he could be at the same time. Belmondo, on the contrary, creates one of the roles in which the charm of his personality hints at a background of humanity with dramatic nuances. Both actors have a lot of fun and it is clear that they feel good together, in this high-level meeting between two characters from different generations played by two great actors from different generations. Noel Roquevert and Paul Frankeur are also part of the cast, in supporting roles, building colourful and authentic characters in a only a few scenes. ‘Un singe en hiver‘ is a tender and funny story, a ‘good feeling’ film of the ’60s whose charm is only amplified by the passage of time.
One of my guilty pleasures as a moviegoer is watching James Bond movies and I have no intention of apologising for that. Thus, I watched as soon as I had the opportunity ‘No Time to Die‘ directed by Cary Joji Fukunaga, the latest film in the series, whose release has already been postponed several times and which finally meets the screens and its viewers this cinematic fall of the year 2021. The James Bond film series is approaching the age of 60. All Bond movies start from the same premises and have the same hero, but the way he looks and behaves and the structuring of the story have evolved over time. This says a lot about how cinematic entertainment was and is perceived and accepted in the movies of the big studios.
A lot has happened during these years. The hero evolved from the nonchalant and humorous commander in Fleming’s books and played by Sean Connery to the complex and gloomy character in the last series, played by Daniel Craig. The original 007 had gone through the experience of World War II and was active during the Cold War. He was excused for his womanising as many things are excused to war heroes, and there was no room for moral doubt concerning his actions because he lived in an age when it was clear who were the good guys and who were the bad guys. Thee 21st century James Bond lives and acts in the turbulent era after the fall of communism and after the novels of John Le Carre were written. Today’s enemies are not ideological, and screenwriters of such films (not just those in the Bond series) often prefer not to identify them politically, ethnically, or religiously. On the other hand, the romantic implications of the character are no longer devoid of substance. James no longer conquers but falls in love. From Bond the Don Juan we now (almost) get Bond the family man. One of the qualities of the script in ‘No Time to Die‘ is that it manages to describe at this stage of the character’s evolution a story that is acceptable by today’s standards of the big studios and is somewhat credible in terms of character psychology. Craig‘s James Bond has been throughout this series and is in this film also a real character, not just a two-dimensional comics book figure.
What I liked about ‘No Time to Die‘? Daniel Craig. Action scenes, car chases and stunts that show ingenuity in a few moments (just when we thought we saw everything in this area) and use the landscapes spectacularly, especially in Italian villages. Humour and self-humour. The presence of Ralph Fiennes, an actor who can do anything on screen and I will like it. Ana de Armas, a classic Bond-girl who I hope will survive until the next series. What I liked less? Rami Malek, an actor who constantly disappoints me and who plays a mediocre bad guy here. Lea Seydoux is OK, but her relationship with Bond lacks chemistry. The dose of melodrama introduced in the script towards the end. The scientific pretext, which is thin and I could not understand what they were brewing in those pools (not that it would be important).
‘No Time to Die‘ honorably concludes the Daniel Craig chapter of the Bond epic. It’s not the best Bond I’ve ever seen, but it’s above average. I look forward to the next reincarnation.
Istoria omenirii este (și) istoria mijloacelor de transport. Fiecare mare revoluție socială și industrială coincide cu o revoluție în domeniul transporturilor. Dezvoltarea navigației cu pânze și descoperirea mijloacelor de orientare pe suprafața globului pământesc (odată cu acceptarea faptului că este vorba despre un glob) au făcut posibile marile descoperiri geografice. Șantierele navale au devenit marile antreprize industriale ale acelor secole și simboluri ale progresului, dar crearea unor imperii a dus la prăbușirea altora și la dispariția unor civilizații locale. La începutul secolului al XIX-lea, invenția locomotivei cu aburi a dus la revoluția feroviară a transporturilor terestre. Expansiunea continentală a rețelei de căi ferate americane a înlesnit extinderea geografică a Uniunii de la un ocean la celălalt, în decurs de câteva decenii. La scurtă vreme după aceea, expansiuni similare aveau să se petreacă în Canada, în China și în Australia. Industria cărbunelui a devenit sursa esențială de aprovizionare cu combustibil a transporturilor terestre. În fine, la începutul secolului XX, o altă invenție europeană (atribuită inginerului german Karl Benz) a fost industrializată cu mare succes în Statele Unite – atomobilul. Revoluția transporturilor trecea astfel din spațiul public în cel particular. Transporturile terestre particulare erau la început un lux pe care și-l permiteau doar clasele avute, dar în scurtă vreme aveau să devină accesibile claselor mijlocii și apoi maselor largi de consumatori. Implicațiile acestei revoluții au fost imense și diverse – în relațiile sociale și în cele de muncă, în organizarea producției și lanțurile de aprovizionare cu materii prime, la dimensiunile națiunilor, continentelor și ale planetei. Articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD va scoate în evidență câteva dintre aspectele cele mai interesante ale acestor procese și va încerca să găsească elementele similare în evoluția (sau poate revoluția) transporturilor electrice și inteligente care se petrece la acest început de secol XXI.
Unul dintre sondajele de la finele secolului trecut a declarat Modelul T al firmei Ford drept ‘automobilul secolului XX’. Cu peste 15 milioane de automobile vândute între 1908 și 1927, cât a durat producția, această marcă de mașină se află pe locul 8 în topul de vânzări al tuturor timpurilor, fiind și singurul model de acest fel în primele zece care a fost fabricat exclusiv în prima jumătate a secolului XX. Cu Model T, Henry Ford a inventat nu doar un automobil, dar și un complex de procese de producție bazate pe operații repetitive pe liniile de asamblare, care au permis reducerea timpilor și costurilor de producție, și în consecință a prețurilor la nivele acceptabile pentru milioane de familii americane. Conceptul liniei de asamblare a fost preluat de întreaga industrie automobilistică și generalizat de multe alte ramuri industriale și economice. Lucrul ‘la bandă’ a dus la schimbări esențiale în relațiile de muncă și sindicale și la apariția unor sindromuri psihologice, cum sunt cele excelent captate de Charlie Chaplin în ‘Timpuri Noi’. Parcurgerea distanțelor în timp scurt a avut un impact semnificativ asupra modului de viață american. Rețeaua de șosele americană este până astăzi, la mai bine de un secol de la începutul revoluției automobilelor, mai bine dezvoltată decât cea feroviară. Au devenit posibile traiul în suburbii și vacanțele de familie în locuri situate la sute sau mii de kilometri de casă. Au apărut cluburile de automobiliști și automobilul a devenit obiect utilitar trivial pentru mulți și obiect de colecție pentru alții.
Toate aceste evoluții au fost posibile și strâns legate de industria petrolului. În mare măsură, istoria industriei automobilului este istoria petrolului. Invențiile lui Ford au urmat la scurt timp după ce fusese descoperit petrolul texan în 1901 și Statele Unite deveniseră rapid cel mai mare producător de petrol din lume. Succesul lui Henry Ford nu ar fi fost posibil fără succesul lui J.D. Rockefeller, magnatul care înființase în 1870 concernul Standard Oil. Consecințele au fost însă mult mai extinse și, în unele cazuri, mai distrugătoare. Proprietarii marilor trusturi și politicienii statelor dezvoltate au descoperit rapid că rezervele de petrol care puteau fi explorate cu tehnologiile secolului XX erau limitate. Întotdeauna s-a vorbit despre o fereastră de timp de decenii, lucru valabil și astăzi, când majoritatea exploatărilor americane sunt la mare adâncime. Nevoia de petrol a dus la expansiunea globală a concernelor petroliere, la redesenarea hărților Orientului Mijlociu și la izbucnirea sau ascuțirea conflictelor etnice și religioase, la istorii tumultuoase și de multe ori tragice chiar și ale unor țări binecuvântate cu rezerve de petrol ca Iranul, Nigeria sau Venezuela. Chiar și în Statele Unite, au fost cazuri în care drepturile triburilor indiene au fost încălcate și viața tradițională a acestora a fost dezastruos afectată în perioadele în care a fost descoperit petrol pe teritoriile care le fuseseră atribuite și garantate prin tratate. În plus, omenirea a devenit din ce în ce mai conștientă de impactul semnificativ al folosirii combustibililor bazați pe petrol în automobile la poluarea atmosferei terestre, cărora li s-au adăugat consecințele unor accidente navale petrecute pe petrolierele de mare capacitate, care au dus la scurgeri cu efecte dezastruoase, cum au fost cele din largul Alaskăi, în 1989, și în Golful Mexic, în 2010. De progresele înlesnite de industria automobilistica beneficiază o parte din omenire, dar nota de plată o achităm cu toții.
(sursa imaginii: bbc.com/news/business-48533964)
Petrolul nu este singura rezervă naturală de care depinde industria automobilelor. Cele mai grave exemple de colonialism agresiv în serviciul acestei industrii s-au petrecut, poate, în Congo, unde revoluția automobilistică de la începutul secolului trecut a dus la o exploatare masivă a cauciucului. Domnia regelui Leopold al II-lea al Belgiei a rămas în istorie ca unul dintre exemplele cele mai sinistre. Așa zisul Stat Liber Congo înființat în 1885 era, de fapt, un imens domeniu privat al coroanei belgiene, administrat și controlat de armata particulara a lui Leopold. Sursa inițială de venituri a fost fildeșul (o altă tragedie ecologică), dar după 1908 politica a fost schimbată, forțând populația locală într-o sclavie de facto în pădurile de unde se adună cauciucul natural. Se estimează că, între 1908 și 1921, jumătate din populația locala a pierit în urma exploatării, bolilor sau morților violente ale celor care s-au opus colonialiștilor. Cauciucurile pneumatice ale automobilelor, dar și țevile pentru gaze și mănușile de cauciuc au fost fiecare minunate invenții tehnologice care au avut însă în spate o istorie tragică, de multe ori ignorată.
Se repetă istoria? Automobilele de astăzi depind și ele de câteva resurse critice de materii prime. Trecerea de la motoarele cu combustie internă la motoarele electrice va îmbunătăți considerabil balanța ecologică, dar și bateriile automobilelor electrice au în componența lor metale cum sunt litiul, cobaltul și nichelul. Cantitățile nu sunt deloc mici. Fiecare automobil Model S din linia de automobile electrice ale firmei Tesla conținea 63 de kilograme de litiu, echivalentul cantității necesare pentru fabricarea a zece mii de telefoane mobile. Tehnologia a avansat mult în ultimii ani, aceste cantități sunt acum mai reduse, dar încă semnificative, iar producția de automobile electrice este planificată să crească de peste zece ori în următorii șase ani. Zăcăminte de litiu au fost descoperite pe toate continentele, exceptând Antarctica, dar trei sferturi din rezerve se apreciază că sunt localizate într-un triunghi geografic din munții Anzi, care se întinde în Chile, Argentina și mai ales Bolivia. Situația politică instabilă din aceasta țară, dintre cele mai puțin dezvoltate ale Americii de Sud, a devenit o preocupare constantă a cancelariilor diplomatice ale marilor puteri ale lumii. Rezervele de cobalt aduc din nou în centrul atenției Republica Congo, care furnizează în prezent peste 60% din producția planetei pentru baterii ale unor aparate de dimensiuni diverse, de la telefoane mobile și laptopuri până la automobile sau autocamioane de transport de mare capacitate. Situația politică din această țară și din zonele din jur nu este nici ea dintre cele mai stabile, iar economiile locale depind în mare măsură de exploatarea acestor resurse. Un alt aspect care trebuie luat în considerare este cel al extracției acestor metale din rocile dure sau din zăcămintele de săruri care le conțin. Este vorba despre procese care sunt de multe ori poluante și energofage. Crearea de energie curată necesită consum de energie murdară.
Privind din nou spre istorie ca referință și sursă de inspirație pentru activitățile prezentului, atrage atenția o alta figură reprezentativa de la începutul secolului XX, contemporan și concurent al lui Henry Ford. Alfred P. Sloan (1875 – 1966) a fost vreme de decenii președintele și directorul executiv al concernului General Motors. Una dintre contribuțiile sale esențiale a constat în introducerea sistemului de diversificare a automobilelor, care a dus la apariția unei ‘scări a valorilor’ care se baza pe o scară a necesitaților și a posibilităților financiare ale clienților. Rezultatul a fost crearea a cinci mărci de automobile GM, cunoscute în toată lumea: Chevrolet, Pontiac, Oldsmobile, Buick și Cadillac. General Motors a fost și cea mai mare întreprindere industrială (ca număr de salariați) din istorie. În a doua jumătate a secolului XX, industria americană de automobile s-a confruntat cu o concurență formidabilă din partea celei japoneze, în special la categoria automobilelor populare. Răspunsul a fost extinderea pieței cu automobile de lux, calitate și capacitate, generând moda SUV-urilor. Apariția vehiculelor electrice și, în special, a automobilelor a fost o continuare firească a acestui răspuns competitiv. Elon Musk și Tesla sunt mai apropiați în concepție de GM și de Sloan decât de Ford și al său Model T. Automobilele electrice, cel puțin deocamdată, nu concurează la preț. Musk lucrează permanent în colaborare cu tehnologii și oameni de știință care avansează rapid dezvoltarea de baterii mai eficiente și de mai mare capacitate. La cel mai recent eveniment anual Battery Day, Musk a anunțat, odată cu progrese în tehnologia bateriilor litiu-ion, și reducerea consumului de cobalt, care duc la lărgirea considerabilă a razei de autonomie a vehiculelor electrice, având în vedere că nu este departe ziua când bateria va deveni cea mai fiabilă componentă a unui automobil, cea care se defectează și trebuie schimbată ultima în loc de prima. Implicațiile sunt considerabile, pe termen lung și pe termen scurt. Tranziția de la tracțiune bazată pe combustie la cea electrică a început și ea se petrece în paralel cu introducerea și extinderea sistemelor de control și siguranță a circulației. Unele planuri și anticipări au fost revizuite, de exemplu vehiculele autonome nu vor deveni dominante așa de repede cum se prevedea. Ne aflăm deja într-o perioadă de tranziție și de coexistență pe șosele. Mașina de lângă noi, cea din fața sau din spatele automobilului nostru este, poate, electrică și în scurtă vreme s-ar putea să fie condusă de un șofer automat, dotat cu inteligență artificială. La fel ca în cazul revoluțiilor precedente, aceste schimbări vor afecta modul nostru de viață, economia și mediul înconjurător. Vom fi atenți, vom urmări, vom înțelege, vom discuta.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Maestro‘, the 2014 movie by Swiss director Lea Frazer, has a significant story and a history of its own. The original screenplay was written by actor and director Jocelyn Quivrin as a tribute to Eric Rohmer, director of the New French Wave, in whose last film, made in 2007 at the age of 87, he also featured. Destiny, however, decided that Jocelyn Quivrin would die in a car accident two years after making that film. Lea Frazer took over and rewrote the screenplay of the film, which, when made in 2014, became a tribute to the two filmmakers, from different and quite distant generations, whose lives and careers had intersected.
Uninformed viewers, and I confess that I was one of them, find out these details only at the end of the film, at the beginning of the credits run. Until then, they have the opportunity to watch a film about making a film, about actors and directors, and about encounters and conflicts between generations, a film that also includes a love story, and which strives to say some interesting things in a light and empathetic approach. The heroes are Henri, an actor without much success but with a lot of chutzpah who aspires to become a Hollywood star, and Cedric Rovere, a veteran director, a sacred monster appreciated by critics but not by the public or financiers, as were most of the directors of the New Wave who have reached the old age. Henri is cast to star in Cedric’s film and through a contest of circumstances he even gets a rather significant role. The filming of the low-cost production is not exactly what was expecting, but on the set he meets a starlet with whom he falls instantly in love, without knowing how to overcome the cultural gaps between him, Bruce Willis’s admirer, and she, actress in Chekhov’s plays. Cedric will intervene discreetly, so for the young actor the lesson will be double – artistic and life.
Lea Frazer manages to create a refreshing movie, which combines romantic comedy with ‘film in film’. There are some direct ironies in ‘Maestro‘ about American productions, but also about sterile European ‘art’ cinema that has no chance of capturing the public’s interest. The performances of Michael Lonsdale and Pio Marmai are remarkable. They belong, like the characters they play, to very different generations. Each separately and in his own style is a remarkable actor, and in the scenes in which they appear together they manage to complement and amplify each other. The quality of the film is also given by the light style, which reminds him of that of Eric Rohmer‘s films, a director who even in comedies took love very seriously, but never tragically. A tribute and quality entertainment.
‘Boiling Point‘, the second film by English director Philip Barantini will be, I think, one of the sensations of the cinematographic year 2021. It has been presented so far in only a few festivals and will meet with the broader public in cinema halls starting in October. There are in this film, bold in form and sensitive in content, the premises of a love story with the audiences.
‘Boiling Point‘ is filmed in one shot take, i.e in a single long frame. This is not the first film to use this technique that requires intense training and formidable logistics. My experiences with movies like this are mixed. The film considered by many to be a masterpiece of the genre, Aleksandr Sokurov‘s ‘Russian Ark‘ tired and annoyed me (I apologize to the fans of the director or the film for my blunt opinion). Even ‘1917‘ (which cheated a little with the technical process) did not excite me, I did not find the connection between story and technique except at the level of gimmick. On the other side, I was enthusiastic about ‘Victoria‘ by the German director Sebastian Schipper, the description of a tumultuous Berlin night lived by a young Spanish immigrant. I gave it a rare 10/10 rating on IMDB. To a large extent, ‘Boiling Point‘ comes close to this level, and it has helped me understand when one shot take filming works well for me. Life itself, as we live it, is a single take film or, if you will, a series with single-take episodes and sleep breaks. Realistic dramas that happen in real time and in one place or in places connected by the movements of the characters fit the formula perfectly. This is exactly the case with ‘Boling Point‘, which takes place in the kitchen and dining room of a high-end restaurant. After watching for a few minutes the movements of the camera (handled by Matthew Lewis) the story and the characters absorbed me and I forgot (for a while at least) the technical aspects. This is the best sign of success.
Before becoming a director, Philip Barantini was an actor and … a chef. His previous two professions helped him considerably and contributed to the quality of the film. The director knows perfectly the secrets of cuisine, the organisation of the kitchen and of the services in a good restaurant, and especially the people who work in these institutions at the top of the culinary industry and art. Understanding the environment and knowing the actors helped him select an excellent team, made up of mostly experienced actors, many with dozens of movies in their filmographies, who did not refuse to play supporting roles, some with short screen time, but all significant. Of course, Stephen Graham stands out in the role of Andy, the talented chef who faces during the 90 minutes of the film and of the events on the screen the tough problems in the restaurant and in his personal life. I have been following the evolution of Stephen Graham for some time and in my opinion he has now become one of the best actors in British cinema.
I hope that ‘Boiling Point‘ will enjoy a good promotion. I believe that those who see it will enjoy an original cinematic work, which adds a new dimension to the restaurants and chefs films genre. It may also be that the customer experience and appreciation of the staff when they dine next time at such a top restaurant will be different as well.
Pogromul de la Iași reprezintă una dintre cele mai întunecate pagini din istoria României. Începând cu 27 iunie 1941, în orașul cel mai mare al Moldovei au avut loc o serie de crime organizate împotriva locuitorilor evrei ai orașului, a căror amploare și violență le situează în rândul atrocităților de prim plan în istoria Holocaustului. Aceste evenimente au fost puțin cunoscute și studiate în România în jumătatea de secol de după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Doar comunitatea evreiască își comemora morții la fiecare sfârșit de iunie în ceremonii bine supravegheate, fără a putea detalia evenimentele, fără a putea arăta cine au fost cei răspunzători de aceste crime. După 1990 s-au deschis și arhivele, au fost adunate și consemnate și amintirile supraviețuitorilor și ale martorilor care mai trăiau și care au dorit să vorbească. Istoria Holocaustului în România în general și a pogromului de la Iași ca unul dintre punctele sale de reper continuă să fie studiata și să se scrie. Cartea lui Radu Ioanid ‘Pogromul de la Iași’ apărută în acest an la Editura Polirom în colaborare cu Editura Institutului National pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” este o contribuție importantă în această activitate de recuperare a memoriei și de cinstire a victimelor.
Studiul Holocaustului a constituit pentru Radu Ioanid o temă centrală încă de la începutul carierei sale. Prima sa teză de doctorat în România nu a putut fi publicată înainte de 1990, an în care și-a început și activitatea la Muzeul Memorial al Holocaustului de la Washington, din a cărui conducere a făcut parte până în 2020. Dintre cărțile sale merită menționate ‘Ransom of the Jews’ (despre care am scris și eu la vremea când a fost publicată pentru prima dată) care se ocupa de unul dintre cele mai interesante și mai controversate aspecte ale politicii comuniste și relațiilor dintre România comunistă și Israel, ‘comerțul cu evrei’, și ‘Holocaustul în România’, volum apărut în a treia ediție în 2019, sinteză a unei activități de studiu și de exprimare în arena publică din care a făcut parte și participarea în calitate de vice-președinte la lucrările Comisiei Internaționale de Investigare a Holocaustului în România, cunoscuta și sub numele de Comisia Wiesel. Volumul ‘Pogromul de la Iași’, care preia capitolele relevante din aceasta ultimă carte, este prefațat de Alexandru Florian, directorul general al Institutului “Elie Wiesel”, iar ediția este îngrijită de Elisabeth Ungureanu.
Așa cum este structurat acum, volumul este organizat în trei capitole, care se ocupă de pregătirile pentru pogrom, de evenimentele petrecute la Iași începând cu 27 iunie 1941 și de trenurile morții, cumplita contribuție locală la cruzimea și ororile Holocaustului. Aceasta structură are avantajul conciziei și amplificării impactului descrierilor, mărturiilor și documentației care le susține, și dezavantajul lipsei unei puneri în context mai larg. Istoria prezenței evreiești în Iași număra deja mai bine de un secol în 1941, și includea multe aspecte complexe. Câteva sunt menționate, însă foarte succint, și cititorul mai puțin avizat, care ar începe cu această carte studiul istoriei evenimentului, riscă să piardă multe dintre informațiile legate de prezența și ponderea evreilor în viața economică și socială a orașului, și de tendințele antisemite și exprimarea lor în mediile universitare (vezi prezența la catedră a unui A.C. Cuza și influenta acestuia) și în rândurile populației Iașiului interbelic. Foarte probabil că unele dintre acestea există în volumul mai amplu din care sunt extrase textele, sau se presupune că majoritatea cititorilor le-ar cunoaște.
Sunt descrise în detalii pregătirile logistice și propagandistice ale pogromului, care reprezintă o probă greu de contrazis a caracterului premeditat al celor petrecute. Propaganda antisemită se întețise în săptămânile dinaintea izbucnirii războiului (la 22 iunie 1941), serviciile secrete puseseră în mișcare o mașină de zvonuri false legate de presupuse organizări evreiești în sprijinul inamicilor bolșevici, activitatea elementelor legionare (oficial inamici ai regimului Antonescu după rebeliunea înăbușită din ianuarie 1941) era tolerată de politie și jandarmerie, și evrei convocați la muncă forțată fuseseră obligați să sape gropi comune în cimitirul israelit în așteptarea cadavrelor victimelor. Chiar și raporturile informative ale poliției și Siguranței vizau pe evrei și foloseau limbajul insultător antisemit.
‘În lunile dinaintea declanșării ostilităților împotriva URSS, propaganda oficială antisemită a continuat să fie difuzată. Supuși unor puternice măsuri discriminatorii, evreii erau prezentați în continuare ca “străini de neam”, “agenți bolșevici” ori “factori dizolvanți” și “parazitari” ai societății romanești. La data declanșării războiului, Iașiul avea o populație care însuma 110.000 de locuitori. Dintre ei, 35.000 erau evrei … Încă înainte de 22 iunie 1941 au fost luate în România o serie de măsuri noi cu caracter antisemit.’ (pag. 19)
Pretextul declanșării violentelor este analizat și dezmințit în mod argumentat. În rapoartele oficiale nu există nicio mențiune a unor victime din rândurile armatei sau forțelor de ordine românești sau ale soldaților germani aflați în Iași. A fost vorba despre o campanie organizată de dezinformare și zvonuri false, astăzi am numi-o ‘fake news’, metodă folosita de altfel și de naziștii din Germania în perioadele de preluare a puterii și în fazele de început ale războiului.
Capitolele dedicate pogromului însuși sunt pe cât de bine documentate pe atât de zguduitoare. Emoțional este foarte greu pentru un cititor de astăzi să primească și să asimileze informații despre atrocitățile petrecute în acele zile, și de aceea este de apreciat tonul cât se poate de reținut, păstrând probitatea și profesionalismul istoricului. Valoarea istorică este cu atât mai pronunțată, punând în evidență în fiecare moment sursele și justficând fiecare afirmație și mărturie. Este menționată și descrisa argumentat și implicarea unei părți din populația civila, infiltrată de elemente legionare, care s-a dezlănțuit împotrivă concetățenilor lor de alta etnie. Evreii s-au găsit în aceste zile lipsiți de orice apărare, neavând cui să ceara ajutor, forțele de ordine publică în loc să-i protejeze fiind în mare măsură participanți și complici la crime. Iată de exemplu o parte din relatarea celor petrecute în curtea chesturii din Iași:
‘Cei eliberați au primit bilete pe care scria “liber” și era aplicată ștampila prefecturii. Dar unii dintre aceștia au fost împușcați pe stradă în timp ce se îndreptau spre casă, iar alții au fost readuși la chestură, în pofida biletelor pe care le primisesera. … Către amiază, soldați germani au format un culoar viu prin care trebuiau să treacă evreii încolonați care intrau în curtea chesturii. Germanilor li s-au alăturat jandarmi și polițiști români ca Gheorghe Bocancea, gardian public, sau civili ca Ghiță Iosub. Toți erau înarmați cu drugi de fier sau măciuci de lemn cu care îi loveau pe evrei cu toată forța, mai ales în cap. Printre cei decedați în urma unor asemenea lovituri au fost: Iancu Șoihăt (strada Mârzescu nr. 22), fiul sau Sami Șoihăt de 19 ani și bunicul acestuia, Haim Segal, de 75 de ani, precum și Berman Lucian … Către ora 2 după-amiaza a început să se tragă în plin în evreii aflați în curtea chesturii. Se trăgea cu mitraliere, arme automate, puști de vânătoare în același timp de soldați germani, polițiști și jandarmi români, precum și de civili ca Dumitru Dumitriu, proprietarul unui atelier mecanic din vecinătate.’ (pag. 56-57)
Sunt menționate și cazurile în care cetățeni, ofițeri sau oameni de ordine români au acționat, uneori cu riscul vieții sau al consecințelor pentru ne-executarea ordinelor, pentru a salva evrei. Prefața menționează că șase cetățeni ai Iașiului se afla pe lista de onoare a Drepților intre Națiuni pe care o întocmește Institutul Yad VaShem din Ierusalim, pentru faptele lor de eroism și omenie din acele zile. Numărul lor probabil a fost mai mare, în carte fiind amintite mai multe exemple:
‘Au fost chiar cazuri când neevrei, încercând să-i salveze de la moarte pe evrei, au fost uciși împreună cu cei pe care doriseră să-i apere. Astfel, inginerul Naum, creștin, cumnat cu prim-procurorul Casian, fost asistent de chimie medicală la Facultatea de Medicină din Iași și funcționar al Institutului ieșean de igienă, cunoscut printre cei apropiați pentru vederile sale de stânga, intervenind în apărarea unui evreu care urma să fie ucis pe strada Păcurari în dreptul Fundației “Ferdinand” a fost împuscat mortal de un ofițer care i-a strigat: “Mori, câine, împreună cu jidanul pe care îl aperi”. Preotul ortodox Răzmeriță a fost împușcat pe strada Sărărie pe când încercă să salveze câțiva evrei. Preotul a murit împreună cu cei pe care voia să-i ocrotească. Strungarul Ioan Gheorghiu, încercând să salveze niște evrei pe strada Zugravi, în dreptul Rampei, a fost ucis și el de lucrători ceferiști. … Au existat și situații fericite, ca cea a directorului morii “Dacia”, Grigore Profir, care, deși amenințat cu împușcarea de niște soldați români, a salvat circa 100 de evrei ce se aflau în întreprindere, unii la muncă obligatorie, alții mobilizați pe loc, iar alții salariați ai morii. Farmacistul Beceanu, riscându-și viață, a salvat și el zeci de evrei, iar comisarul de politie Șuvei, de la circumscripția II, a eliberat o coloana de 350 de evrei pe care trebuia să-i duca la chestură. La rândul lor, comisarul Mircescu și gardianul Sava au salvat numeroși evrei, sfătuindu-i să nu iasă din casă sau ținându-i arestați.’ (pag. 51-53)
Fie-le amintirea binecuvântată. Citatul din Talmud ‘Cine salvează o viață se consideră că a salvat lumea întreagă’ li se potrivește lor minunat.
În legătură cu responsabilitățile, Radu Ioanid explică și argumentează concluziile raportului Comisiei Wiesel și ale cercetărilor istoricilor români din ultimele decenii. Armata germană a fost părtașă și participantă activă la o parte din atrocități, dar autoritatea statală a aparținut guvernanților României de atunci, și controlul și executarea acțiunilor a căzut în atribuțiile armatei române și a organelor locale. Ordinele date de Ion Antonescu în săptămânile care au precedat izbucnirea războiului și în zilele de după 22 iunie 1941 au fost interpretate în sensul pregătirii represiunii și executate cu sârg de către instituțiile din subordine. Anchetele care au urmat în lunile următoare au fost puține și practic nu au dus la niciun rezultat. Nimeni nu a fost pedepsit până la procesele de după război. S-au întâmplat atâtea evenimente cumplite și violente în zona frontului de Est în acele zile, în lunile și în anii care au urmat, dar pogromul de la Iași a rămas evenimentul cel mai atroce petrecut pe teritoriul suveran și necontestat al României. Istoricul nu poate evita să se refere la numărul victimelor, în legătură cu care exista controverse, mai ales datorită cifrelor diferite vehiculate în anii dictaturii. Nu se va ști probabil niciodată o cifra exacta, deoarece o mare parte dintre victime au fost înhumate în gropi comune, și multe dintre decese au avut loc departe de Iași în condițiile cumplite ale trenurilor morții. La scara istoriei probabil că nu are prea multă importanță statistică daca numărul victimelor a fost mai aproape de 12 mii sau de 14 mii. Fiecare dintre ei însă a fost un univers care s-a stins.
Valoarea excepțională a cărții constă, cred, în profunzimea documentării, în grupajele bogate de ilustrații și în respectul față de surse. Fiecare afirmație și mărturie este susținută de documente și însoțită de trimiteri la sursele menționate în cele 18 pagini de Note de la sfârșitul cărții. Se spune că imaginile vorbesc mai bine decât cuvintele. Ilustrarea atrocităților pune pogromul de la Iași în același rând cu documentarea grafică a imaginilor legate de alte evenimente majore ale Holocaustului cum au fost lagărele morții sau acțiunile comandourilor germane împotriva populației civile în spatele frontului de Est.
‘Pogromul de la Iași’ nu se vrea și nu este cartea definitivă despre acele zile întunecate ale istoriei. Poate că i s-ar fi cuvenit un subtitlu că ‘Documente și mărturii’. Poate că istoricul Radu Ioanid însuși plănuiește să completeze imaginea extrem de precisă și de documentată oferită în carte, dar care se concentrează pe cele câteva zile în care a fost pregătit și executat pogromul, poate că alți istorici vor contribui la aceasta construcție în viitor. La cele incluse în această carte se puteau adaugă informații mai detaliate despre premizele ideologice ale Holocaustului din România, despre profilul criminalilor de război și despre soarta lor, inclusiv procesele acestora după 1944. Alte aspecte menționate succint în carte ar fi meritat să fie aprofundate cum sunt cele legate de ecoul internațional, inclusiv cazul lui Malaparte, căruia i se datorează o rară expunere în presa europeana și mai târziu într-o carte a evenimentelor, devenită controversată atunci când s-a descoperit că Malaparte nu a fost martor direct al evenimentelor. Ceea ce este important, cred eu, este că munca istoricilor continuă la Institutul “Wiesel”, la Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din Romania “Wilhelm Filderman” și în alte instituții academice și de studiu al istoriei din România și din lume. Nerepetarea erorilor și ororilor istoriei începe de la cunoașterea lor. Timpul a trecut, se sting ultimii supraviețuitori și martori oculari ai Holocaustului, dar arhivele sunt încă aici. Revine istoricilor sarcina de a continua activitatea de cercetare și de aducere la lumină a adevărului istoric, revine pedagogilor, societății civile și opiniei publice datoria de a prezenta și dezbate istoria cu generațiile care vin. Cartea lui Radu Ioanid reprezintă o contribuție valoroasă în aceste direcții.
One of the joys of my film fan life is discovering a director – beginner or not – about whom I knew nothing until now and watching a film made by him (or her) that surprises with its quality and / or originality. This is what happened to me watching ‘Sophia Antipolis‘,Virgil Vernier‘s 2018 film. It is the second feature film of this director who, as far as I understand, is not very interested in the definitions the borders between documentary and fiction genres or between social and experimental films. I believe that he does the right thing, because if he continues on this path, there are good chances that his coming movies will not be included in other genres than that of ‘Virgil Vernier‘s films’.
The title of the film seems somehow banat, but is actually very appropriate, because the subject and the main hero of the film is the city of Sophia Antipolis. I had the chance to visit this place. Second maybe to the La Defense district of Paris, Sophia Antipolis is the least French place in France – a hi-tech area located on the hills near Antibes and Cannes with ‘corporate’ style buildings where electronics, IT or bio-technology companies are based, plus a few hotels for business travellers, and villas of the privileged few who can afford to live here. In other words, a piece of Silicon Valley transplanted on the French Riviera. This is the setting in which the film’s heroes evolve. However, they are not the happy citizens of the world of the future but ordinary people, facing the same social problems and existential illnesses as all the other inhabitants of France: disoriented young girls just out of adolescence, lonely women brought here from others parts of the world, people unable to cope with the uncertainties of life seeking meaning and solutions in esoteric spiritualism, ‘veteran’ immigrants working in the security services and involved with gangs that terrorise more recent immigrants. There is also a vague crime story related to the discovery of the charred corpse of a young woman whose name is also Sophia, but the pursuit of the enigma and its solution were not at all in the focus of the script writer and director. The film is conceived as a succession of documentary-style sequences, some linked by the presence of a shared character, others completely separate.
The effect of documentary drama is accentuated by the use of unprofessional but excellently chosen actors, who seem to live on screen episodes from their own lives. There is no musical soundtrack, we only hear the dialogues between the characters and the off-screen commentary that is used in some places. However, some of the sequences manage to suggest very expressively, only through visual means, the internal tensions and external pressures to which the characters are subjected, the loneliness and the difficulties in communication that most of them suffer from. Each of these scenes could be a short film in its own right, a sketch of a character, a sequence of life. Together they form a complex and interesting mosaic, but at the same time they outline a pessimistic and desperate image of loneliness, contradictions and violence in a place with the appearance of paradise.
The story in ‘Clara Sola‘, which premiered in Cannes in July 2021, takes place in Costa Rica, in a mountain village, located at the edge of a tropical forest whose strength and immensity oppresses. People try to defend themselves by drawing borders and raising fences. Will these become the limits of their own psychological and social prisons? This is the feature film debut of director Nathalie Alvarez Mesen, who lives in Sweden and has studied cinema in Sweden, Germany and the United States. For this film she worked with an international team composed mostly of women. It is a film about women, written and directed by women, made and acted mostly by women. A film with a feminine and feminist theme, a genre in which I have seen more and more productions in recent years. ‘Clara Sola‘ is one of the most interesting of them.
Clara, the heroine of the film, is different from those around her. She is about 40 years old, she suffers from a disease of the spine that causes her physical pain. Her mother refuses the operation that could put an end to these sufferings, because she fears that becoming ‘normal’ Clara would lose the ‘gifts’ that make her special – the connection with the Holy Virgin (whose vision she once had) and the ability to you would heal those around you through prayers. Clara has problems communicating with people, she seems to get into dialogue with animals more easily, from bugs to the family’s white horse. The closest human being is her 15 years old niece, the daughter of a sister who died, who is at the age of sexual maturity and first love. The coming to age of the niece triggers or revives the desires repressed for a long time in Clara’s soul and body. Again, however, her severe mother tries to stifle the late awakening of these feminine instincts. The special being who is Clara will look for ways to free herself from these constraints.
The theme of the woman who tries to break the social and family circles that oppress her passes the screen mainly due to the original approach and the cinematic qualities of the film. Director Nathalie Alvarez Mesen has chosen to cast exclusively non-professional actors, which guarantees authenticity, because the characters do not ‘act’ but rather seem to live their lives in the presence of cameras. The only one in the cast who comes from the field of arts is Wendy Chinchilla Araya, but she is also not a professional actress but a dancer, and the way she portrays Clara’s feelings on the screen is impressive. The cinematography signed by the Swede Sophie Winqvist is great in framing and composition, but the excessive use of scenes that take place in the dark irritated me at some point. The combination of lack of light and rendering of the characters’ point of view sometimes leads to confusion about what is happening on the screen. This works for one scene, but not for half of a movie. The confusions of the characters do not necessarily have to be transmitted to the spectators, and if they happen in a scene they do not have to be repeated. This minus apart, ‘Clara Sola‘ is a remarkable debut film, which manages to create an impressive and memorable female character, and Nathalie Alvarez Mesen is a director who deserves to be watched.
