The most memorable of the lead heroes of ‘Chouans!‘, the 1988 historical movie directed by Philippe de Broca is Count Savinien de Kerfadec played by the formidable Philippe Noiret. A man of the Enlightenment, an inventor passionate about science and reason but refusing to give up his faith, he is a character full of life, wisdom and humanity, who dominates the story and the film. Dramas and revolutions take place around him and his life is not spared by tragedies starting with the death of his wife at the birth of his only son, which takes place in the opening scene of the film, but his attitude remains serene and positive even when the world around him falls apart and social conventions collapse. This positive approach radiates throughout the film and makes the viewing experience captivating and, unexpectedly, optimistic, although the film unabashedly covers one of the bloodiest and most controversial periods in French history – the years of revolutionary terror.
Unlike many other films dealing with the events of the fall of the Bastille and the years that followed, ‘Chouans!‘ it takes place neither in Paris nor at Versailles, and the heroes of the film are neither kings nor leaders of the revolution. The episode described in the film takes place in 1793-94 and is less well known – it is about the revolt of three departments in Brittany against the revolutionary regime of terror that had executed Louis XVI, a popular revolt but one incited by the nobility and the clergy who had lost their properties and privileges. The deep fracture of the French society of the time passes through the family of the liberal count of Kerfadec and among the three young people raised from childhood under his tutelage – his son, the daughter adopted on the same night of his son’s birth, and another young man adopted a little later, in his childhood. The two men will end belonging to the opposing political camps, and their romantic rivalry will intensify, becoming a relationship mixing brotherhood and hatred.
Philippe de Broca brings back to the screen something of the light and optimistic approach from his youth films (‘Cartouche‘, ‘That Man from Rio‘) and the chosen solution works unexpectedly well, mitigating the drama of historical or fictional events that are presented on screen. The bloody confrontation between the revolutionary and royalist camps almost turns into a series of ‘cape and sword’ confrontations. The idea of inventing flying machines a century or so in advance is unexpected, funny and well inserted into the story. Political satire spares none of the camps, and the feelings of the triangle of young lovers will inevitably be influenced by the crumbling down of the world around them. Philippe Noiret dominates the film in one of his most complex and solid roles from the peak period of his career. Sophie Marceau was just 21 when she filmed ‘Chouans!‘ and her talent and beauty shine. The two rivals are played by Lambert Wilson and Stephane Freiss, very suitable for their respective roles. The only major problem of this production stems in my opinion from the fact that what we see on the big screen (and lasts over 2 hours and 20 minutes) is an abbreviated version of a 4-hour television mini-series. The result is that in some places there are missing connecting scenes that would have clarified details of the story, and some of the (quite numerous) supporting characters do not have enough screen time to develop and reveal themselves to the public. It would be interesting if a complete copy of the film was restored and screened in cinemas or on television, after all nowadays a duration of almost 4 hours is not as intimidating as it was over 30 years ago. ‘Chouans!‘ it is not only an important landmark in the careers of the filmmakers and actors who participated in its production, but also a pleasant and interesting film to watch today.
Pandemia și reorganizarea lumii după aceasta perioadă turbulentă are uneori consecințe neașteptate. Unul dintre exemple este cel legat de destinul firmei Kodak, una dintre marile corporații americane ale secolului XX. Cu aproximativ un an în urmă, în iulie 2020, conducerea firmei și consilierii economici ai Casei Albe anunțau că firma americană, cu expertiza și capacitățile ei de producție recunoscute în domeniul chimiei industriale, urma să facă parte din efortul de fabricare a componentelor pasive și active pentru industria farmaceutica, ale căror lanțuri de aprovizionare globale fuseseră afectate de pandemie. În consecință, Kodak, care ieșise de doar câțiva ani dintr-un faliment declarat în 2012, urma să beneficieze de un împrumut de 765 de milioane de dolari prin intermediul unei agenții federale, în cadrul unuia dintre programele de redresare economică inițiate de administrația Trump. Câteva comentarii entuziaste menționau acest eveniment ca un punct de plecare pentru renașterea unei firme de mare tradiție în istoria industriei americane, căzută în desuetudine odată cu dispariția aproape totală a industriei fotografiei analogice. Acțiunile firmei și-au triplat valoarea în câteva zile. Cu câteva luni mai târziu însă, împrumutul a fost înghețat în urma declanșării unei anchete legate de manipularea în scopuri personale a informațiilor interne legate de această tranzacție și, odată cu schimbarea politică de la Casa Albă, este puțin probabil ca acest împrumut să mai fie acordat vreodată. Și totuși, firma Kodak, este decisă să continue în direcția diversificării și numele Kodak Pharmaceuticals s-ar putea să-l auzim din ce în ce mai des în viitorii ani. Articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD este dedicat istoriei acestei firme, o adevărată saga americană, și prezentului și viitorului său.
Firma Kodak a fost înființată în 1880 și încorporată în 1888 de George Eastman și Henry A. Strong, dar pentru a-i înțelege mai bine rădăcinile trebuie să călătorim în istorie cu încă un secol mai devreme, deoarece povestea ei este legată strâns de cea a orașului Rochester, din nordul statului american New York. Situat pe malul lacului Ontario, orașul care are astăzi ceva mai mult de 200 de mii de locuitori și se află în centrul unei zone metropolitane de peste un milion de locuitori a fost înființat la începutul secolului al XIX-lea de imigranți descendenți ai puritanilor englezi, pe teritoriul care aparținea cândva indienilor din tribul Seneca. Industria principală a fost la început morăritul, ceea ce a dat orașului pentru o vreme renumele de Flour City (Orașul Făinii). Atunci când a fost inaugurat Canalul Erie, care face legătura pe teritoriul american dintre Marile Lacuri și Oceanul Atlantic prin râul Hudson, portul Rochester a crescut în importanță. Viața intelectuală și politică a orașului a cunoscut și ea momente semnificative, colegiile și universitățile locale fiind renumite pentru calitatea profesorilor și nivelul de pregătire a studenților, iar presa locală căpătând răspândire și influență mult dincolo de raza geografică, cu contribuții semnificative în cauze progresiste cum au fost aboliționismul și drepturile politice ale femeilor. Baza economică a fost însă industria: la Rochester își are sediul și o parte dintre operații firma Bausch & Lomb, producătoare de lentile de contact și alte produse pentru sănătatea ochilor, de aici a plecat și Xerox, și aici a fost inventată și gelatina alimentară (Jelli-O) care stă la baza preparării rapide a prăjiturilor și cremelor dulci. Dar înainte de toate și mai important decât celelalte, aici, în anii 1880, a fost inventat aparatul de fotografiat portabil și ușor de folosit, care a făcut din fotografie o ocupație de familie.
‘Voi apăsați butonul, noi ne ocupăm de rest’ – așa suna mesajul publicitar pentru primele generații de aparate de fotografiat Kodak. Numele firmei a fost inventat de George Eastman, care era un pasionat al literei ‘K’ și căuta un nume care să evite orice conflict de copyright. Patentul american al aparatului a fost înregistrat pe 4 septembrie 1888, cu numărul 388 850. Aparatele, destul de complexe ca fabricație și care cântăreau câteva kilograme, erau vândute cu cel mult 25 de dolari și uneori distribuite gratis. Consumatorii făceau cele 100 de fotografii, câte încăpeau pe filmul pe role din primele modele, și apoi trimiteau aparatele centrelor de developare ale lui Kodak. Vânzările de filme și procesul de developare erau cele care generau profiturile. În scurtă vreme, fotografia de amatori a devenit un fenomen național și, în câțiva ani, s-a răspândit în întreaga lume. Familiile găsiseră modalitatea de a imortaliza imaginile copiilor și ale părinților, de a fotografia lumea din jur, de a genera jurnale de călătorie. Au luat naștere fotoreportajele și fotografia artistică. Kodak a dominat piața americană în secolul care a urmat, și au trecut decenii până când concurența să devină serioasă în țări ca Germania, în prima jumătate a secolului XX, sau Japonia și URSS, în a doua jumătate a aceluiași secol. Compania a creat formatul de filme folosit la Holywood și tehnologia Super 8 care a dat naștere industriei de filme de amatori, a construit sistemul cu rezoluție excepțională, cu ajutorul căruia a fost fotografiată și cartografiată Luna, și a furnizat serviciilor secrete americane aparatele miniaturale folosite de spioni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și al Războiului Rece. La expoziția universală de la New York, din 1964, Kodak a avut propriul său pavilion. Se poate spune că imaginea Americii secolului XX a fost înregistrată în mare măsură cu ajutorul tehnologiilor inventate și fabricate de Kodak, de la sutele de milioane de albume și filme de familie până la imaginile care au surprins asasinarea președintelui John F. Kennedy la Dallas, pe 22 noiembrie 1963, sau cele care au imortalizat expedițiile selenare ale programului Apollo.
Născut pe 12 iulie 1854, George Eastman a fost unul dintre acei inventatori și antreprenori americani care au combinat talentul tehnic cu flerul în afaceri și care, înțelegând și folosind sistemul capitalist, au creat industrii și au influențat viețile comunităților în care au trăit, și mai larg, pe ale tuturor americanilor și ale locuitorilor întregii planete. Contemporan cu Edison și cu Tesla, George Eastman nu s-a căsătorit niciodată, la fel ca Tesla. A condus direct operațiile și dezvoltarea firmei vreme de decenii, retrăgându-se în posturi onorifice doar în anii 1920, când și-a dedicat mai mult timp activităților filantropice. A contribuit enorm la dezvoltarea orașului Rochester, înființând aici colegii, facultăți de medicină și stomatologie, o universitate tehnică și un conservator de muzică, toate funcționând până astăzi ca unele dintre cele mai reputate instituții academice și de cercetare din Statele Unite. A contribuit și la dezvoltarea lui Massachusetts Institute of Technology (MIT) din Cambridge, MA și a construit spitale și instituții medicale la Londra și în alte țări europene. Ultimii ani i-au fost marcați de o boală a coloanei vertebrale care îi producea dureri și îl destinau infirmității. A ales să se sinucidă, pe 14 martie 1932, cu o împușcătură în inimă. Mesajul pe care l-a lăsat a fost succint: ‘Prietenilor mei, mi-am îndeplinit misiunea. De ce să aștept?’.
Se poate spune că firma Kodak a fost un simbol al Americii secolului XX. În primul rând, a creat o tehnologie care a schimbat în bine lumea și viețile a milioane de oameni. A știut să o transforme într-o afacere rentabilă care a dominat piața americană și a fost un semnificativ factor global. Turnul Kodak, din centrul orașului Rochester, cu cele 19 etaje ale sale, este până astăzi un simbol al perioadei de aur în care Kodak ajunsese să aibă în oraș peste 50 de mii de salariați. La sărbătorirea centenarului companiei, în 1980, a fost organizată o petrecere cu muzică și focuri de artificii, la care a participat întreg orașul. Condițiile de muncă erau bune comparativ cu cele din multe alte companii americane. Pe lângă salariile competitive, Kodak asigura pensii onorabile și asigurări medicale salariaților și pensionarilor săi și familiilor lor, ceea ce într-o țară care nici până astăzi nu beneficiază de asigurări medicale naționale era o condiție de muncă extrem de semnificativă și atractivă. Generații întregi de salariați, zeci de mii la număr, și-au desfășurat întreaga carieră, de la angajare până la pensionare, la Kodak. Această abordare capitalist-paternalista nu era însă lipsită de probleme și contradicții. De-a lungul istoriei sale, patronii companiei Kodak, precum cei ai multor alte firme particulare americane, s-au împotrivit organizării salariaților în mișcări sindicaliste. Apoi, de aceste beneficii se bucurau aproape în exclusivitate doar albii. Între salariații firmei s-au aflat, în primul secol de existență, foarte putini oameni de culoare. În 1939, o comisie a congresului statului New York constata că din cei peste 16 mii de salariați de pe statul de plată al firmei, doar unul (și încă 16 contractori) erau negri. Chiar și după 1950, procentajul salariaților negri era de doar 2% față de 14%, cât reprezentau aceștia din populația unui oraș cu tradiții istorice aboliționiste. Și mai gravă a fost însă inerția tehnologică și imposibilitatea de a traduce industrial rezultatele muncii inventatorilor și cercetătorilor în ultimele decenii ale secolului XX. Acestea au dus în cele din urmă la prăbușirea firmei. Mai întâi, Kodak a pierdut momentul de a deveni lider în domeniul fotografiei cu developare instantanee, care a devenit marca reprezentativă a concurenților de la Polaroid. Mai rău, a fost acuzată de aceștia de violare a patentelor, și obligată, după ani lungi de litigiu, să plătească daune de 925 de milioane de dolari. Apoi a ratat și ocazia de a intra în ramura aparatelor de filmat video, care a devenit foarte populară în ultimele două decenii ale secolului XX. Ratarea imensă și fatală a fost cea a fotografiei digitale. Aparatul de fotografiat digital, cel care avea să distrugă industria pe care o domina Kodak a fost inventat … la Kodak, de un salariat al firmei pe nume Steven Sasson. Inventatorul născut în Brooklyn, în 1950, a înregistrat în 1975 patentul american cu numărul 4 131 919, un aparat fără film care cântarea 3,6 kg și genera în 23 de secunde fotografii alb-negru cu rezoluție de 100 x 100 adică 0,01 megapixeli. A continuat să-și perfecționeze aparatul, dar chiar și în 1989, când revoluția digitală bătea la ușă, conducătorii firmei nu au reușit să vadă dincolo de modelul de operații care era folosit deja de un secol și au respins proiectul propus de Sasson, temându-se că invenția sa avea să canibalizeze fotografia pe film, industria în care Kodak erau încă lideri. Temerile lor erau justificate, dar mersul istoriei era inevitabil și atunci când s-au trezit, în 1993, și au reînviat proiectul, în loc ca firma Kodak să aibă ani de avans, apăruseră deja concurenții – Sony, Canon și Olympus. În 2001, pentru a fi prezentă pe piață, Kodak, obligată să concureze la preț, pierdea 60 de dolari la fiecare aparat de fotografiat digital pe care îl vindea. Spirala descendentă era inevitabilă, ramura fotografiei pe film și vânzările companiei s-au comprimat până aproape de dispariție, și firma a fost nevoită să declare faliment în 2012.
Exista viață după moarte? Uneori, da, atunci când este vorba despre firme cărora nu le-a rămas mult mai mult decât numele, dar care știu să folosească în mod creativ acest capital volatil, să se reprofileze și să se diversifice. Kodak continuă să vândă filme, mai ales pentru fotografii medicale și artistice, dar aceasta este clar o nișă. Ea se autodefinește astăzi ca o firmă chimică, cu tradiție, expertiză, proprietate intelectuală și putere de cercetare și creație fără egal în branșă. Toate acestea sunt adevărate, și necesare în aceeași măsură în industria farmaceutică, precum și în industria producătoare de filme pentru fotografie sau video. Interesant este și faptul că, la celalalt capăt al lumii, principalul concurent al lui Kodak, firma japoneza Fuji, a trecut printr-un proces similar. Liderii de la Kodak susțin că orientarea spre industria farmaceutică va continua și va deveni dominantă, iar Kodak Pharmaceutics va decola chiar și fără împrumutul promis în 2020 de precedenta administrație. Crearea de lanțuri de aprovizionare mai scurte, continentale, în America de Nord, oferă în condițiile pandemiei și a lumii post-Corona o oportunitate majoră. Secretul reușitei de lungă durată depinde însă, cred, de felul în care Kodak model secolul XXI va reuși să demonstreze consumatorilor că a creat produse utile care le schimbă în mod semnificativ viețile în bine, așa cum reușise Kodak model secolul XX. În acest caz, această saga americană s-ar putea să continue.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
In ‘Tenet‘, the film that became famous for its complicated pandemic launch in 2020, screenwriter and director Christopher Nolan plays again with time. It is one of his recurring themes and the one that ensured his first great success with ‘Memento‘. More than two decades have passed since then, and the London-born director seems to be able to get any budget and attract the most outstanding acting and technical talents to turn his ideas into films for the big screens. ‘Tenet‘, however, had a strange fate also because many spectators saw it in their own salons and not in cinemas halls that were closed due to the pandemic. It’s a film that only Nolan could have written and directed, and like for many of his other films, the opinions of the viewers are extremely polarised. I confess that ‘Tenet‘ left me confused, and this is not only because it has a complicated story, which uses phenomena from a science of physics that I do not claim to have understood.
It is one of those films reviewers should write as little as possible about their story, so as not to rob the interest and pleasure of those who have not seen it yet. We are dealing with heroes who save the world as in movies like James Bond or Mission Impossible, and we are also dealing with time travel based on a scientific premise explained in detail. Intense efforts and a lot of money have been invested in both directions. It is an almost non-stop action film, which fits well with the mentioned blockbusters, both in terms of visual effects and geographical sceneries (we are taken through Mumbai, Kiev, Oslo, Geneva, Vietnam, etc.). Time travel is detailed from the perspective of several characters, and lovers of temporal paradoxes can enjoy several such situations. The film has undeniable visual qualities and the originality of the special effects has been deservedly rewarded with an Academy Award.
My problem with Christopher Nolan‘s films is that they fail to engage me emotionally while I am watching. I always appreciate them more retrospectively, when I think about them and when I intellectually decant what I have seen, but I have to make an effort to follow them in real time. This is exactly what has happened to me now. I’m a fan of action movies, but the combination with temporal science fiction was difficult to watch and made the story confusing at times. I am also passionate about intelligent science fiction, but in ‘Tenet‘ the abundance of explanations seemed excessive to me, they did not make the story clearer and there was no need for so much science for viewers who are accustomed to cinematic pretexts. One of the qualities of the film is that the characters evolve or are gradually revealed to us, many of them being more than stereotypes, but even so they did not manage to involve me emotionally. John David Washington is an anti-hero cast in a role similar to those routinely undertaken by Tom Cruise, and the scenes in which he interacts with the character played by Elizabeth Debicki are about the only ones that caused mes some real emotion. Another interesting casting is that of Keneth Branagh as a ‘bad guy’ like in the James Bond movies. In general, it is a first-rate cast, but I don’t think any role here will remain among the ‘best’ of the stars in the credits. It was a pleasure to watch Michael Caine again, even if in one scene only, especially since he plays a character named Sir Michael. Otherwise, the film was for me visually spectacular, but confusing. I recommend future viewers not to try to understand too much, or to wait until after watching, when the opinion about what they saw will start to improve. I personally miss the simplicity of the idea and the minimalism in ‘Memento‘.
‘Il racconto dei racconti‘ (or ‘Tale of Tales‘ in the English version) made in 2015 proves once again that Matteo Garrone is one of the most significant Italian directors of the moment, able to approach various genres with self-confidence and a perfect mastery of means of expression, while bringing his contributions and personal vision in each of his films. Based, but without faithfully adapting, on three of the stories in the collection of Giambattista Basile, an Italian equivalent of the Brothers Grimm, Garrone‘s film builds a gallery of colorful and credible characters, and around them a world populated with monsters and medieval castles, with passions and violence, in which the viewer is transported and absorbed during the over two hours of screening. The combination of fairy tales and horror, present in the subtext and in the bolder cinematic interpretations of the Brothers Grimm’s fairy tales, is explicit here, and the result is even more than a collection of fairy tales for adults.
The three stories are interleaved and independent, they come together in a final scene that has no impact on separate narrative threads, united by the space of legend in which they occur – a late Middle Ages that coexist with the world of legends with kings and princesses who live in castles surrounded by forests populated by animals, monsters and ogres. The kings and princesses of the three kingdoms, who are the heroes of the stories, suffer from the same existential diseases and traumas that humanity is haunted to this day, but to deal with them they have at hand magic and spells instead of the contemporary science and its experts. A king and a queen cannot have children and the solution is suggested to them by a monk or maybe a wizard who proposes a Faustian deal. The result will be the birth of two twins through a birth that today we would call artificial, whose destinies will be united despite differences in rank. Another king spends his nights in debauchery, until he hears the voice of a woman who charms him, but the voice does not belong exactly to the young virgin he had imagined. Finally, the king of the third kingdom maintains a flea as a pet with disastrous consequences, including for his only daughter sent to marry an ogre who solves the oracle problem that was the condition for acquiring the princess’ hand. The stories take place in a setting of legends created by Alessia Anfuso, the characters are dressed in magnificent costumes and extremely precise in details created by Massimo Cantini Parrini, and everything is superbly filmed by Peter Suschitzky. Remarkable is the use of classic movie studio effects with a minimal amount of computer graphics.
https://www.youtube.com/watch?v=J9ETi804w-E
Each of these stories has equivalents in the world of fairy tales we know, but the screenwriters who adopted Basile‘s stories avoid the beaten path. The twins will not change their identities as in ‘Prince and Beggar’, the ogre will prove cruel and violent to the end unlike the cursed prince in ‘Beauty and the Beast’ and only the return to youth will prove to be temporary as in ‘ Youth Without Old Age’. Narrative twists often include a dose of naturalistic and horror violence, but they are packed in cinematic beauty and expressiveness. Remarkable is the psychological depth of most of the characters, the result of intelligent writing and acting talent. The queen embodied by Salma Hayek evolves from a loving wife who is ready to do anything to give birth to a child to a black widow and an possessing mother. Toby Jones and Bebe Cave embody a father-daughter couple in which he, the king, is dominated by his esoteric passions, and she, a princess, must find the strength alone to face terrible trials. The only wasted talent seemed to me to be that of Vincent Cassel, an actor I really like, but who here could not overcome the limitations of the role of a king sexually obsessed to the level of ridicule, a character to whom he added nothing of his usual intelligence and charm.
The beginning and the end frame the stories in a space of legend like the ones told in popular fairs, but these are not exactly the innocent fairy tales that were told to us as children.
Cu câteva săptămâni în urmă, am dedicat un articol al rubricii CHANGE.WORLD firmei Intel, locului ei în industria circuitelor electronice integrate, și viitorului ei în urma schimbărilor care au avut loc în conducere la începutul lui 2021. Menționam atunci că Intel este lider al pieței în momentul acesta, însă are câțiva concurenți formidabili, printre care cel mai dinamic și mai interesant, poate, este firma Nvidia. O privire comparativă între cele două companii pune în evidență câteva aspecte extrem de interesante. Intel are o vârstă aproape dublă, și cifrele ei de vânzări sunt de patru ori mai mari decât cele ale lui Nvidia, și totuși aceasta din urmă are o valoare de piață de două ori mai mare decât cea a lui Intel. Vânzările lui Nvidia au crescut în ultimii cinci ani cu 233% (mult peste media industriei) și profiturile s-au dublat, dar valoarea de piață a crescut în același interval de 16 ori. O parte din explicație este faptul că investitorii de bursă și experții care îi ghidează adoră modelul de operare al lui Nvidia care proiectează doar viitoarele circuite, în timp ce Intel le și proiectează, dar le și produce. Producția este mai dificilă, profiturile se obțin mai greu, iar problemele care sunt mai dificile doar s-au accentuat în ultimii ani. Pe bună dreptate sau nu, cu cât o firmă, mică sau mare, își bazează ideile și programele mai mult pe partea ‘soft’, cu atât ea pare mai atractivă finanțatorilor. Intel prezintă pieței tradiție și soliditate. Nvidia și-a câștigat numele și a atins profitabilitate economică, profilându-se în industria de consum a jocurilor video, iar astăzi se află în vârful unui alt val tehnologic, cel al Inteligenței Artificiale (AI).
Nu este exclus ca Jen-Hsun („Jensen”) Huang, co-fondatorul și liderul până astăzi al lui Nvidia, să-l aibă pe Andy Grove, co-fondatorul lui Intel, ca unul dintre modelele sale. Între biografiile celor doi antreprenori există câteva elemente fundamentale similare. Amândoi imigranți, Grove era născut în Ungaria, Huang s-a născut în Taiwan. Amândoi au ajuns în Statele Unite în anii formației și aici și-au terminat studiile de inginerie la renumite universități americane (Grove la Berkley, Huang la Stanford). Amândoi au câștigat experiență în inginerie la firme prestigioase în domeniul semiconductorilor (Grove la Fairchild Semiconductors, Huang la LSI Logic și AMD) și, după câțiva ani, împreună cu parteneri potriviți, au fondat firmele lor independente. Trăsătura de caracter și de business care mi se pare că îi unește este neliniștea, permanenta căutare a unor soluții diferite, care să le facă firmele distincte în peisajul extrem de competitiv al unei industrii în care raportul dintre numărul companiilor care încep ceva și al celor care ajung la profituri este de peste 100 la 1. În aceasta piață rapid schimbătoare, obișnuia să zică Grove, ‘doar paranoicii supraviețuiesc’. Lui Huang îi place să reamintească tuturor, dar mai ales celor din subordinea sa, că ‘Nvidia se afla în permanență la 30 de zile de faliment’.
Sursa numelui firmei fondate în 1993 de Huang împreună cu Chris Malakowski și Curtis Priem (ambii veneau de la Sun Microsistems) este subiect de dezbateri între suporterii și comentatorii din spațiul internetic. Am găsit mai multe explicații, iată două dintre ele. După unele surse, numele ‘Nvidia’ ar fi fost ales ca o combinație între NV (New Version = versiune nouă), folosit în industrie pentru a indica o actualizare a designului unui produs, și cuvântul latin ‘invidia’. Altă explicație pe care am găsit-o este că ar fi vorba despre prescurtarea numelui unui proiect care se chema ‘New VIDeo Intelligence Automation’. Rezonanța cu cuvântul ‘video’ este și ea evidentă și probabil intenționată, ținând cont de faptul că expertiza companiei și majoritatea vânzărilor în primul sfert de secol de existență pot fi găsite în domeniul cipurilor specializate numite unități de prelucrare grafica sau, în engleză, graphics-processing units (GPUs), folosite de consolele specializate, calculatoarele personale și tabletele pe care rulează software de jocuri electronice. Acestea permit ca jocurile video, de care suntem pasionați noi, copiii sau nepoții noștri, să fie din ce în ce mai realiste, mai colorate, mai multi-dimensionale. Alte aplicații sunt tehnologiile grafice de animație. Linia de produse destinate aplicațiilor video se numește GeForce.
Industria jocurilor electronice este o industrie de larg consum, dar avantajul semnificativ al design-ului lui Nvidia se datorează faptului că tehnicile folosite pentru prelucrarea și generarea informației video pot fi folosite și în alte scopuri, printre care algoritmi de auto-învățare care prelucrează cantități enorme de informație și rezolvarea problemelor matematice care stau la baza generării de criptomonede. Avantajele lui Nvidia se bazează pe două tehnologii combinate care oferă eficiență și flexibilitate: accelerare și procesare paralelă. Începând cu 2007, au fost introduse în produsele Nvidia și trusele de proiectare asociate – o platformă de calcul și o colecție de interfețe programabile pentru aplicații (APIs) sub numele de CUDA (Compute Unified Device Architecture) care permit utilizatorilor programatori să-și adapteze și să-și optimizeze procesoarele pentru propriile necesitați. Unii utilizatori le-au folosit pentru a crea jocuri electronice în care prind viață imagini fantastice și lumi virtuale captivante. Alții au preluat însă principiul pentru aplicații AI cu caracteristici ‘deep learning’, printre ei aflându-se și firma Tesla ale cărei prime automobile electrice cu funcții autonome erau bazate pe design Nvidia. Începând cu 2019 însă, Tesla folosește cipuri proiectate în laboratoarele proprii.
Majoritatea aplicațiilor legate de Inteligența Artificiala sunt executate astăzi de calculatoarele (servere) concentrate în centrele de date (Data Centers – DC). Pentru o perioadă de câțiva ani, Nvidia a fost singura sursă de cipuri AI specializate pentru centre de date, dar în ultimii 2-3 ani controlul ei asupra pieței a scăzut de la 100% la 50%. Este însă vorba despre o industrie în plină și explozivă expansiune, așa încât, cu toată scăderea la jumătate a procentajului pe piață, ponderea produselor în centrele de date a crescut de la 25% la 36% din vânzările firmei. Lipsește însă o componentă esențială. Nvidia este (încă) lider al aplicațiilor grafice și AI, dar nu are destulă expertiză în domeniul unităților centrale de procesare (CPUs) generice, prezente în orice calculator. Pentru a câștiga această expertiză, Nvidia și-a anunțat în septembrie 2020 intenția de a cumpăra compania britanică de proiectare de semiconductoare și software Arm Ltd., cu sediul la Cambridge, care este proprietatea grupului financiar japonez Softbank Ltd. Este vorba despre o tranzacție financiară și tehnologică complexă, de genul celor care caracterizează activitățile de M&A (Merge & Aquisitions) din ultimele decenii. Arm, care numără printre beneficiarii săi toți marii concurenți și clienți ai lui Nvidia, ar urma să-și păstreze profilul independent, iar Softbank ar primi un ‘pachet’ de acțiuni care îi asigură proprietatea a cam 10% din Nvidia. Pentru a fi finalizată tranzacția, trebuie să fie aprobată de forurile regulatorii și anti-trust din Statele Unite, Marea Britanie, Japonia, China și Uniunea Europeană. Deși tranzacția, dacă va fi aprobată, nu va fi finalizată înainte de 2022, primele efecte sunt deja vizibile. Nvidia a anunțat în aprilie proiectul primei linii de cipuri CPU (numita ‘Grace’) pentru centrele de date bazate pe arhitectura lui Arm, cu lansare pe piață în 2023. Completând expertiza procesoarelor grafice (GPU) din domeniile AI, produsele CPU ale lui Nvidia (în cooperare cu Arm) ar asigura firmei în cursul acestui deceniu controlul unor segmente semnificative ale pietii și în centrele de date, dar și în echipamentele autonome de la periferie (‘edge computing’) cum sunt/vor fi vehiculele autonome sau roboții industriali și cei casnici.
Nvidia apreciază că piața globală pentru cipurile care vor folosi tehnici de accelerare în scopul procesării AI va ajunge în acest deceniu la cifre intre 80 și 100 de miliarde de dolari pe an. Este unul dintre acele cazuri în care pare că ‘este loc pentru toți’, dar experiența arata că nu toți care se află sau vor intra în acest domeniu vor supraviețui. În fapt, dacă este să ne luăm după precedente, la sfârșitul deceniului, doar una sau două firme vor domina, câteva vor exista cu greu, restul vor fi dispărut. Nvidia are desigur ambiția să domine. Cine îi sunt concurenții? Competiția provine din trei direcții diferite. Prima este reprezentată de firmele start-up specializate, și nu este exclus ca una dintre ele să devină Intel-ul sau Nvidia deceniului trei al secolului 21. Printre numele pe care este bine să le reținem aș menționa firmele canadiene Tenstorrent Inc – specializata în calcule matematice și algoritmi bazați pe procesare matricială – și Untethered AI care folosește tehnologia rețelelor neurale, californienii de la Cerebras, a cărei expertiză o reprezintă procesoarele acceleratoare AI, și cei de la Groq care folosesc o tehnologie numită ‘tensor streaming’, precum și firma britanică Graphcore, care promovează optimizările pentru AI sub numele de ‘intelligence-processing unit’. A doua categorie de concurenți sunt ‘numele mari’ din actuala industrie de cipuri: în primul rând, Intel, care a achiziționat în 2019 compania israeliană start-up Habana Labs și care va începe să ofere produse bazate pe acceleratoarele din linia Gaudi proiectate de aceasta, și Advanced Micro Devices (AMD) – unde lucrase în anii ’90 și Huang –, care este pe cale să finalizeze achiziționarea (contra a 35 de miliarde de dolari) a firmei Xilinx, care proiectează și ea acceleratoare, într-o tehnologie foarte flexibilă numită Field Programmable Gate Arrays (FPGA). În fine, a treia categorie de concurenți ai lui Nvidia sunt proprii ei clienți. Am menționat deja exemplul lui Tesla și al electronicii din automobilele sale. Alți clienți însă au buzunare extrem de adânci și ambiții în domeniul AI. Exemple sunt Google (și ei investiți în tehnologia procesoarelor tensor – entități algebrice care definesc relațiile lineare dintre obiecte în spații vectoriale multidimensionale), Microsoft sau giganții chinezi Alibaba și Baidu.
Nvidia are perspective frumoase, dar domeniul în care se aventurează este presărat cu multe riscuri și necunoscute. Firma a cunoscut deja o perioadă de criză în 2018, când acțiunile ei au căzut cu aproape 50% pentru o perioadă de câteva luni din cauza incertitudinilor din piața criptomonedelor. Nvidia continuă să fie foarte implicata și în acest domeniu care poate progresa spectaculos, dar poate suferi și o implozie dacă autoritățile din diverse zone ale lumii vor limita, controla excesiv sau chiar interzice criptomonedele (ceea ce se pare că se întâmplă în China). Nici aprobarea tranzacției dintre Nvidia și Arm nu este sigură. Forul regulator britanic, primul care s-a exprimat în această privință, a emis un raport pe 20 iulie, care deși nu este public, din ceea ce se știe se pare că nu este favorabil, incluzând dubii și întrebări legate de aspecte de securitate națională, competiție liberă și consistența cu legislația în vigoare. Cu toate riscurile, investitorii par însă să continue să aibă încredere în perspectivele companiei și în flerul de afaceri al liderilor ei. Din multe puncte de vedere, în special în ceea ce privește cifrele de vânzări și valoarea pe piață, Nvidia este deja un gigant, dar unul care se comportă și care este condus ca un start-up. Un start-up care până acum a reușit, dar care are ambiția continuă de a demonstra că succesul nu a fost o întâmplare.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Este dificil de caracterizat cărui gen literar îi aparține romanul ‘Lasă lumea în urmă’ al lui Rumaan Alam, unul dintre succesele toamnei literare 2020 în Statele Unite, publicat cu o remarcabilă promptitudine de Editura Litera, colecția ‘buzz BOOKS’ în traducerea lui Alexandru Cormos. Senzația aceasta nu o au doar criticii literari ci și cititorii cărții: este vorba despre un roman de vacanță? o critica socială a Americii de astăzi? un roman din genul celor care se ocupă de dezastre și scenarii apocaliptice? sau poate mai degrabă aparține cartea genului horror? ‘Lasă lumea în urmă’ are câte ceva din toate acestea, și punctul de vedere al cititorilor se va schimba pe măsură ce vor avansa în lectura cărții. Mai mult, această senzație este împărtășită și de eroii cărții, sau mai bine zis de acolo pornește și se propagă spre cititori. Citim cartea și nu suntem siguri cărui raft îi aparține, poate mai multora. Personajelor din ‘Lasă lumea în urmă’ li se întâmplă ceva, ceva de dimensiuni și cu consecinte uriașe, dar nu este clar ce, care sunt cauzele.
Primele 30-40 de pagini ale cărții își poartă eroii și împreună cu ei cititorii pe o pistă înșelătoare. Facem cunoștință cu o familie new-yorkeză de clasă mijlocie care pleacă pentru o săptămână de vacanță în Long Island, într-un loc aflat nu prea departe de Manhattan, dar totuși destul de departe pentru ca semnalul telefoanelor mobile să fie instabil și casa închiriată prin rețeaua Airbnb să fie înconjurată de natură. Clay este profesor de literatură și critic literar ocazional, soția lui, Amanda, este șefa unei echipe de PR, cei doi copii, Archie și Rose, se află la o extremitate și cealaltă a adolescenței. Pe drum se opresc pentru a se aproviziona și putem parcurge lista lor de cumpărături de o pagină și jumătate care include tot ce își cumpără o familie pentru o asemenea vacanță de la alimente de bază până la înghețate și vinuri acceptabile la preturi rezonabile. Oricine practică acest gen de vacanțe ar putea folosi ca bază de plecare lista de cumpărături a familiei. Aerul de confort și familiaritate se propagă dincolo de paginile cărții. Vila arată așa cum și-o visa familia, care nu este destul de înstărită pentru a cumpăra o asemenea propietate, dar destul de bine situată pentru a o închiria pentru o săptămână de vacanta. Aer condiționat, piscina, bucătărie, dormitoare separate pentru părinți și copii, natura liniștită în jur. Totul pare să decurgă perfect, familia intră într-o rutină puțin plicticoasă, până când, a doua zi, la orele serii, cineva sună la ușa.
G.H. (George) și Ruth Washington sunt un cuplu de culoare, mai în vârstă și mai înstăriți, proprietarii vilei. Asistaseră la un concert în Manhattan când se întâmplase o pană de curent care afectase întreaga metropolă, și cum apartamentul lor din oraș era situat la etajul 14 (de fapt 13, în numărătoarea ne-americană) se temeau că nu vor putea urca scările, așa că veniseră să ceară permisiunea să doarmă în subsolul casei care le aparținea. Între cele doua familii, care nu se cunoscuseră decât prin intermediul poștei electronice, începe o relație incomodă la început, marcată de diferențele rasiale, de statut social și de avere. Pe măsură ce se avansează în noapte încep să apară bănuieli că incidentul de la New York este mai serios, poate nu doar ceva local și temporar. Legătura Internet este complet întreruptă, telefoanele mobile ‘inteligente’ afișează doar niște mesaje de alertă și apoi nimic, nici televiziunea pe cablu nu mai pare să funcționeze. Dialogurile dintre personaje iau uneori o turnura absurdă, vocile se aud în paralel și interacția umană lipsește, unele scene încep să semene cu teatrul absurd al lui Ionesco sau Beckett. Cele doua cupluri încearcă să se agațe de rutina socială, de mâncărurile preferate, de băutură, de lucrurile familiare, pentru a-și domoli neliniștile și a se convinge că vacanța poate fi continuată.
‘În mod normal, rutina lor era să descuie, în primul și în primul rând, toate dulăpioarele pline cu lucrurile deosebite și necesare: costume de baie și șlapi, crema de plaja Shisheido, o pătură de picnic Hermes din lână, pe urmă să ia din cămară o cutie cu sare Maldon, o sticla cu ulei de măsline de la Eataly, cuțitele Wusthof înspăimântător de ascuțite, patru borcane de cireșe Luxardo, Clase Azul, Oban, Hendrick’s, vinurile pe care oaspeții le aduseseră că daruri, vermut sec, apă tonică. S-ar fi reunit cu aceste obiecte: s-ar fi uns pe piele cu ele, le-ar fi împrăștiat prin încăperi și s-ar fi simțit cu adevărat acasă.’ (pag. 90)
Ceea ce se întâmplă pare să înceapă să influențeze natura din jur. O liniște nefirească se așterne asupra casei și a împrejurimilor ei. Păsări flamingo, dintr-o altă zona geografică își fac apariția în curte. Grupuri imense de căprioare se îndreaptă spre un loc de întâlnire numai de ele știute. Cei mai tineri, cu trupurile de adolescenți și cu mințile mai puțin ocupate de convențiile sociale sunt primii care rezonează:
‘În locul în care curtea se îndepărta de casă, iarba creștea în petice, pe urma devenea doar praf, frunze, buruieni când ajungea la marginea pădurii, sau a sălbăticiei sau ce-o fi fost aceea. În spațiul de după, Rose zări o căprioară cu coarne scurte și catifelate și cu o înfățișare precaută și totuși oarecum plictisită, ținând cont de ochii ei negri și straniu de umani. Își dori să zică “o căprioară”, dar nu era nimeni acolo care s-o audă. Privi peste umăr către casă și văzu cum părinții ei vorbeau. N-avea voie să intre în piscină, dar n-avea de gând să facă asta. Coborî scările și păși pe iarba umeda, iar căprioara se mulțumi s-o privească, nu foarte curioasă. Nici măcar nu observase că mai era una lângă ea – nu mai era. Erau cinci căprioare, erau șapte; de fiecare data când Rose își miji ochii să înțeleagă ceea ce vedea, observa ceva nou. Erau zeci de căprioare. Dacă s-ar fi aflat la o înălțime mai mare, ar fi înțeles că erau sute, mai bine de-o mie, chiar mai mult de-atât. Vru să alerge înăuntru și să le spună asta părinților, dar își dori totodată să rămână acolo și să se uite.’ (pag. 100-101)
Pe măsură ce povestea avansează intra în acțiune mecanismele personale de apărare ale fiecăruia dintre personaje, ale fiecăruia dintre noi atunci când suntem puși în fața unei situații pe care nu o putem controla. Ele includ și o doză de auto-sugestie, de negare a realității. Legăturile Internet nu mai funcționează? Cauza este poate că zona este îndepărtată, s-a mai întâmplat și în alte vacanțe. Unul dintre copii are febră? Poate fi o gripă trecătoare, sau tulburări ale adolescenței. Principalul este că alimentarea cu electricitate continuă, și că există destulă mâncare și băutură în frigidere. Până când se întâmplă ceva ce nu mai poate fi negat, și aici Rumaan Alam alege o soluție extrem de ingenioasă, un vehicul al fricii care este cunoscut din literatura și filme, imaterial și totuși imposibil de ignorat. Un zgomot.
‘Stătea acolo și nu făcea nimic altceva, când se întâmplă, când se petrecu ceva. Un zgomot, deși fu mai mult decât atât. Cuvântul zgomot era insuficient, sau poate că zgomotul nu se putea exprima niciodată în cuvinte. Muzica nu era tot un zgomot? Putea Beethoven să audă cuvintele? Acesta fu într-adevăr un zgomot, însă unul atât de asurzitor încât aproape că se materializă, unul atât de brusc fiindcă firește că nu fusese dinainte anunțat. Nu existase nimic (viața reală!), după care urmă un zgomot. Bineînțeles că nu mai auziseră niciodată un astfel de zgomot. Nu auzi, pur și simplu, un astfel de zgomot; îl trăiești, îl înduri, îi supraviețuiești, îi ești martor. Puteai să spui că viețile lor puteau să fie împărțite în două: perioada de dinainte de zgomotul acela și cea de după. Fu un zgomot, dar fu o confirmare. Se petrecuse ceva, se întâmplă ceva, era în plina desfășurare, zgomotul era o confirmare a acestui fapt, chiar dacă era el însuși un mister.’ (pag. 159)
Nici personajele și nici cititorii nu află niciodată complet ce se întâmplă. Dar de fapt are importanta? Într-un fel sau altul, lumea, așa cum o cunoaștem, s-a schimbat și este foarte posibil ca schimbările să fie ireversibile. Personajele vor încerca de câteva ori să evadeze spre apartamentele lor confortabile și restaurantele pe care le cunosc din viața dinainte, dar mai există acestea? Vor căuta doctorii cunoscuți, dar mai sunt ei la locul lor? Cartea aruncă o privire mai mult decât critică asupra dependenței noastre de aparatele electronice și mai ales de telefoanele ‘inteligente’ și legătura lor cu Internetul. În absența lor, existența devine incertă, și refugiul în lucrurile familiare, în mâncare și băutură, în automatisme familiale și sociale este din ce în ce mai dificil. Informația înseamnă control și în momentul în care serverele Internetului nu le mai sunt accesibile, apare nesiguranța. Cititorii au totuși un mic avantaj față de personajele cărții, căci Rumaan Alam acordă drept de exprimare unui povestitor care pare să știe ceva despre ceea ce se întâmplă sau chiar despre viitor. Informațiile furnizate de acesta nu sunt însă nici ele niciodată complete:
‘În pădure plutea o amenințare, iar Rose era conștienta de asta; un alt copil ar fi numit-o Dumnezeu. Avea importanță daca o furtună intrase în metastază și se transformase în ceva pentru care încă nu există nicio definiție? … Avea vreo importanță daca vreo țară își asuma responsabilitatea pentru pana de curent, conta că ea fusese înțeleasă drept o declarație de război și condamnată ca atare; dacă acesta era un pretext pentru o răzbunare îndelung așteptată, avea importanță că era de fapt imposibil să se demonstreze cine și cum anume provocase asta cu ajutorul firelor și a rețelelor? Conta dacă o femeie astmatică pe nume Deborah murise după ce rămăsese prizonieră șase ore într-un metrou de pe linia F care era blocat sub râul Hudson, și că alti oameni din metrou trecuseră pe lângă trupul ei și nu fuseseră mișcați de asta? Avea importanță că aparatele care trebuiau să țină oamenii în viață încetaseră să-și continue munca dificila după ce generatoarele de rezervă se defectaseră în Atlanta, în Charlotte, în Annapolis? Conta daca nepotul obez al Președintelui Etern chiar lansase o bombă, sau avea importanță că ar fi putut să facă asta daca și-ar fi dorit?’ (pag. 150-151)
Este interesant de remarcat că spre deosebire de alte romane din literatura post-apocaliptică, în ‘Lasă lumea în urma’ nu apare niciun supra-erou care poate salva omenirea, nici sistemele de urgență la nivel guvernamental nu par să mai funcționeze, nimeni nu vine în ajutorul grupului de șase oameni, și nici ei nu-și găsesc coerența socială pentru a acționa împreună. Este acesta un comentariu oblic despre consistenta relațiilor interumane și slăbirea acestora? Cartea a fost scrisa în anul dinaintea izbucnirii pandemiei, dar a apărut în plină perioadă de Corona, și o parte din succesul său se datorează, poate, și faptului că situațiile de genul celor descrise în carte – grupuri de oameni izolați și distanțați fizic de restul omenirii – au devenit familiare multora dintre noi.
Rumaam Alam s-a născut în 1977 dintr-o familie originară din Bangladesh, dar și-a petrecut toată copilăria și și-a făcut studiile în Statele Unite, așa încât se consideră aparținând, ca persoană și ca scriitor, în primul rând de cultura americană. ‘Lasă lumea în urmă’ (titlul în engleza este’Leave the World Behind’) este al treilea roman al său, și cel care s-a bucurat de cel mai mult succes de critică și în rândul publicului. Netflix a cumpărat drepturile pentru adaptarea cinematografică a romanului și din distribuția prevăzută fac parte Denzel Washington în rolul lui G.H. și Julia Roberts în rolul Amandei.
‘Lasă lumea în urmă’ este o carte nelinistoare. Care este lumea pe care o lasă în urmă eroii cărții? Este vorba despre lumea super-activă a locuitorilor marilor orașe de care aceștia fug în vacanțe scurte și escapiste? Sau într-un sens mai larg, este lumea pe care o cunosc ei și pe care o cunoaștem noi, lăsată în urmă de un eveniment catastrofal ale cărui dimensiuni și semnificații rămân de neînțeles? Finalul cărții lasă multe întrebări deschise. Destinele eroilor se pot îndrepta în orice direcție. La fel și destinele noastre. Diminețile cele mai liniștite se pot termina în furtună, acțiunile de bursă cele mai promițătoare la începutul zilei pot cădea catastrofal spre finalul zilei de tranzacții. Refugiul în surogate materialiste poate, pentru moment, calma nervii, dar nu rezolvă problemele. Rumaan Alam a scris o carte pe care o putem citi că pe o comedie socială, ca pe un thriller de vacanță, dar și ca pe un avertisment despre soarta planetei pe care trăim. Lectură recomandată.
‘La prima notte di quiete‘, the 1972 film by Valerio Zurlini , has three different titles. It was released on the English speaking market as ‘Indian Summer‘, a title that has an explanation somewhere in the film, but has little to do with what happens on screen. In France it is known as ‘Le professeur‘. The film is an Italian-French co-production, but can be considered as belonging to Italian cinema. It is the penultimate of the only nine feature films left by Zurlini, a director whose life and career have been roo short, enough to leave behind a few solid films, including this one, but no masterpiece. ‘La prima notte di quiete‘ can be described as being somewhere between a romantic social drama and existential cinema. It is an interesting film, with many qualities, even if it fails to reach the peaks of those years by Pasolini or Antonioni, the masters of the respective genres in the Italian cinema of the time.
The film opens with a very beautifully filmed scene (like the whole film) on kind of a ‘Quai des Brumes‘. The lonely man by the sea is the literature teacher Daniele Dominici (Alain Delon), who has just arrived in the city of Rimini, which in this film looks more like a port city at the North Sea than on the Adriatic Sea. We are in the early ’70s, in the midst of a sexual revolution, and the teacher has been in a relationship sprinkled with infidelity on both sides and routinely threatened by boredom for several years with Monica (Lea Massari), a woman his age (30+). He tries to balance his life with a passion for card games, which gets him in touch with the libertine underworld environment of the city. Daniele notices in his class Vanina (Sonia Petrovna), a 19-year-old young woman. The interest for the girl, who is beautiful and different from her colleagues, turns into attraction, and then into devouring passion, despite or maybe just fuelled by differences in age, class and culture, and by the dangerous environment and dubious entourage of the girl.
https://www.youtube.com/watch?v=xVZV_1_4qso
Zurlini planned to make out of this film a first episode in a more complex social and family saga, covering several decades of post-war Italian history. There are some clues in the film about the teacher’s father, a venerated hero who fell in the war, and the ending broadens the context by alluding to the family that does not play another role in the plot. As this film remained the only one in the planned cycle, it remains rather a snapshot of a specific moment in the history of Italy – the early 70s – and of a well-defined social environment, that of provincial cities touched by a modernity with mixed consequences while facing a conservatism of another era that is struggling to maintain its influence. Alain Delon creates a role specific to this peak period of his career, that of the man who internalises his feelings in an inner boil. Sonia Petrovna is a fascinating partner, with a look foretelling Monica Bellucci, in the role of a brutally grown-up young woman. In addition to Lea Massari, Alida Valli, another legend of Italian film, also appears in an episodic role. Dario Di Palma‘s cinematography brings to life the image of a coastal Italy very different from that of tourist postcards. Some frames are anthological, such as that of the sea and the sky captured in the same grey colour and separated only by a restless horizon line. Mario Nascimbene‘s soundtrack uses copiously jazz music with saxophone and trumpet solos. There are many good reasons to see ‘La prima notte di quiete‘ and just as many reasons to regret that this film remained just a building block of an unfinished edifice.
In 1954, when ‘Sabrina‘ was made, the film’s director, Billy Wilder, and the three actors who played the lead roles (Audrey Hepburn, Humphrey Bogart and William Holden) had each won at least one Oscar. ‘Sabrina‘, an entertainment movie, a romantic comedy of sorts that would have no chance at such awards nowadays, was also nominated for six awards. In the end, it won just one, for the best costumes, the film marking the beginning of Audrey Hepburn‘s collaboration with the fashion house of Givenchy. This is probably the only award that the film would have deserved. ‘Sabrina‘, seen 67 years after its premiere, has some interesting qualities, but these are not necessarily the ones that were appreciated at the time.
Wilder‘s ‘Sabrina‘ belongs to the genre of escapist films set in the world of the rich, a genre that enjoyed great success in the United States in the 1930s – the years of the economic crisis and the long period of recovery that followed. The war brought other topics to focus in the next decade, but the genre reappeared in the early 1950s. Success was not the same an America that had changed a lot, much more prosperous and socially dynamic. The Cinderella story we are wittnessing, set in the luxurious East Coast mansion belonging to the Larrabees, a tycoons family, and their sumptuous Manhattan offices, is as unbelievable as the fairy tale that inspired it. It is proof that the gap between some of the products of the Hollywood film industry and reality is not something new, but rather a permanence in the history of American cinema.
Films of this kind largely relied on the personal talent and charm of their stars, and ‘Sabrina‘ was no exception. The problem could have been that when the film was made, the couple to fall in love was played by Bogart who was 55 and Audrey who was 25. The writers tried to alleviate this difference by creating for Bogart a role of ‘corporate beast’, a workaholic aging man whose life was dedicated to the family business, but the change of affection of the girl embodied by Audrey Hepburn is still not convincing. Like in the legend and the movies about ‘Beauty and the Beast’, to use another comparison with the world of fairy tales and fairy tale-inspired movies. Instead, in the perspective of the 67 years since its making, another unexpected effect appears. Humphrey Bogart‘s Linus Larrabee, a rather atypical role in the actor’s filmography, looks unexpectedly contemporary, a corporate capitalist that today, if a remake was made, the screenwriters would put at the top of the pyramid of a global hi-tech corporation and not many other things should be changed. Audrey Hepburn is a charming and out-of-this-word, as in all her appearances on screen. Charles Lang‘s cinematography offers a few unexpected glimpses of beauty, and so does the music with a few songs composed by Friedrich Hollaender that play an important role in the story. ‘Sabrina‘ looks obsolete in many ways, but re-viewing it today we can understand many of the reasons why it was successful at its time.
Poeta, prozatoarea, critica literară și profesoara de filosofie Marta Petreu ne oferă un volum compact și incitant de eseuri cu titlul puțin misterios ‘Domni și Doamne’ apărut în 2020 în colecția Plural a Editurii Polirom. Titlul cărții mi-a adus imediat în minte una dintre ‘inițiativele ideologice’ cele mai ridicole ale partidului comunist din anii ’70, câțiva ani după Tezele din Iulie, și anume încercarea de a descuraja folosirea cuvintelor ‘Domn’ și ‘Doamnă’ în favoarea apelativelor ‘tovarăș’ și ‘tovarășă’ (sau ‘cetățean’ și ‘cetățeană’, dacă ‘nu putem fi tovarăși’!). Încercarea aceasta de siluire a limbii romane a eșuat, desigur, și a fost uitată imediat după decembrie 1989, dar sensurile cuvantelor au rămas, și ele sunt puțin diferite în spațiile românești din cele două părți ale Carpatilor. La București ‘ești un domn / o doamnă’ poate avea și un sens ironic. Marta Petreu este însă ardeleancă și cu domiciliul și cu spiritul, și sensul nobil al cuvântului, implicând un statut câștigat pe merit și respectul acordat calităților morale este cel care trebuie luat în considerație. Eroii celor șapte eseuri care compun această carte, pe cât sunt de diverși și chiar dacă unii dintre ei pot fi controversați, sunt Domni și Doamne în sensul cultural și literar, rezultatul unor afinități de lectură în perioada de relativă libertate a unei vacanțe îndelungate a autoarei. Fară a forța căutarea punctelor comune, putem aprecia că titlul implică o calitate valorică a selecției.
Doua dintre eseurile cele mai pasionante ale cărții se ocupă de personalitățile unor Doamne care și-au dedicat viețile și au sacrificat cariere personale semnificative pentru a susține și promova operele bărbaților de lângă ele. Lectura eseului care deschide cartea – care o are ca eroină pe Cornelia Blaga (născută Brediceanu) – și apoi al celui dedicat Dorinei (Doti) Ghibu Stanca m-au făcut să mă întreb daca Marta Petreu nu ar putea scrie, plecând de la aceste două cazuri excepționale o carte care să recupereze și să pună în valoare rolul femeilor din viețile marilor bărbați din cultura română, cu devotamentul, contribuția, sprijinul, și sacrificiile acestora. Un fel de versiune românească a ‘Intelectualilor’ lui Paul Johnson, însă scrisă dintr-o perspectivă feminină și pozitivă.
‘Lucian Blaga este cel mai complex creator pe care l-a avut Romania în secolul al XX-lea și autorul celui mai valoros sistem filosofic creat vreodată în limba română. M-am întrebat, mereu, cum a putut avea el o creativitate atât de nestăvilită, cum a putut el să scrie, la un nivel atât de înalt, o operă de-o asemenea colosală dimensiune și complexitate … Ce-ar fi fost Lucian Blaga fără Cornelia și cum ar fi arătat opera lui, superba lui operă, daca nu ar fi fost iubit de Cornelia Flavia?‘ (pag. 30-31)
În viziunea Martei Petreu, Cornelia, născută într-o familie de ‘nobilime intelectuală’ românească din Banat, a fost nu numai soția, iubita și muza lui Lucian, a doua persoană din ființa sa, cum o numea în tinerețe poetul, ci și, într-o mare măsură, creatoarea acestuia, parte integrantă din ființa sa intelectuală. Devotamentul ei depășește ajutorul moral și material din etapele dificile ale tinereții poetului și filosofului, el este completat de o contribuție semnificativă în formarea intelectuală și integrarea socială a lui Lucian, și de o infinită răbdare și toleranță față de slăbiciunile acestuia, incluzând altruism conjugal față de relațiile sale cu alte muze feminine. Renunțând la propria sa carieră și la viața intelectuală independentă, Cornelia a făcut din viață și opera lui Lucian Blaga opera vieții sale.
Descrierea personalității lui Doti, actrița Dorina Ghibu Stanca, femeia care și-a dedicat complet viața bărbatului de excepție care a iubit-o și pe care l-a iubit, regizorul și scriitorul Radu Stanca, reflectă o implicare personală. Marta Petreu nu numai că a citit și cunoaște în detalii scrierile lui Radu Stanca și corespondența acestuia cu Doti (unilaterală, ca și în cazul corespondenței dintre Lucian și Cornelia Blaga, căci scrisorile ei s-au pierdut), dar a fost legată de eroina eseului său, unul dintre cele mai complete și mai emoționante din carte, prin legături de prietenie și înrudire. Capitolul acesta reprezintă și o rectificare istorică, aducând informații noi și argumentate care clarifică disputele dintre Horia Stancu (fratele lui Radu) și Doti, legate de ultimul an al vieții lui Radu Stanca, de soarta manuscriselor sale și de cei care au contribuit la publicarea postumă a operei poetului și dramaturgului care nu a apucat să-și vadă numele pe coperta nici unei cărți în timpul vieții.
‘Ei par o reîntrupare a cuplului Tristan și Isolda, dar între ei a stat nu regele Marc, ci pur și simplu mașinăria meschină și implacabilă a socialismului românesc, cel plin de reguli, regulamente, satrapi mari și mici care i-au ținut despărțiți lungi perioade de timp, întîi după căsătoria lor, cînd mutarea ei la Sibiu a întîrziat o vreme, apoi invers. Între Radu și Doti n-a stat un rege, ci un regim politic, care le-a scurtat timpul, de la un destin dat cu zgîrcenie, pe care l-au avut de trăit împreună. A fost un cuplu care a avut iubirea de partea lui și socialismul românesc, cu legile și regulamentele lui, împotrivă.‘ (pag.151-152)
Cititorul nu va putea rămâne indiferent la descrierea poveștii de dragoste începute în 1951 dintre Radu Stanca, cel mai tânăr și unul dintre cei mai străluciți membri ai Cercului de la Sibiu și femeia de o răpitoare frumusețe, actriță de mare talent, care ar fi putut deveni una dintre marile stele ale scenei românești, daca destinul nu ar fi întâlnit-o cu Radu. Cei unsprezece ani petrecuți împreună, și în special ultimele 16 luni ale vieții regizorului, atins de o tuberculoză contractată în copilărie, sunt descriși cu dramatismul și exactitatea unui biograf implicat dar riguros. Viața lui Doti va fi marcată de încă o lovitură, pierderea, la șase luni după dispariția lui Radu, a unicului lor fiu. De aici destinul ei ia calea devotamentului absolut pentru cel pe care l-a iubit:
‘Există oameni care pierd tot și rămîn totuși în picioare, nu pentru că ar fi nepăsători ci pentru că îi ține în viață datoria. Așa a fost, dintre cei pe care îi cunosc, Doti. … A trăit într-o severă singurătate și într-o discreție totală în apartamentul ei – același în care a locuit cu Radu Stanca, și în care nimic nu pare a fi fost schimbat din 1962, de la moartea lui, pină în 2019, la moartea ei: încăperile au rămas intacte, rafturile de cărți la locul lor, cu volumele așa cum le-a așezat Radu. Ea și-a transformat premeditat toată atenția și tot talentul de pe teatru pe editarea operei lui Radu, aflată, din cauza regimului socialist, în întregime în manuscris. Cu o răbdare de Penelopă, Doti a dactilografiat și a pus în ordine, adică în volume, toate manuscrisele lui, respectînd de fiecare dată indicațiile pe care i le dăduse Radu. De o modestie înăscută, s-a menținut în umbră și nu a așteptat nici o recunoaștere de pe urma muncii ei – nici măcar menționarea ei că alcătuitoare a volumelor; căci era interesată numai și numai să-i pună lui Radu, care murise fară să-și fi văzut vreodată numele pe-o carte, numele și opera în circulație.‘ (pag.169-170)
Implicarea personală nu lipsește nici din eseul ‘Un testament religios’ care este dedicat operei și moștenirii spirituale a controversatului scriitor care a fost Petru Dumitriu. Împreună cu Ion Vartic, Marta Petreu a primit în grijă de la prietena scriitorului exilat din ultima perioadă a vieții sale manuscrisul cărții ‘Non credo, oro’ care prin grija lor și-a găsit traducător și a văzut lumina tiparului în România, tot la editura Polirom. Marta Petreu consideră această carte ca un testament spiritual, o confirmare a regăsirii unei direcții morale în care valorile sunt ancorate în conștiința religioasa. ‘Non credo, oro’ completează o operă pe care autoarea o consideră dintre cele mai importante din literatura română și est-europeană, al cărei capodoperă ar fi ‘Incognito’, prima carte scrisa de Petru Dumitriu în limba franceză, publicată în 1962, un fel de transcriere în rezumat a unui opus al cărui manuscris rămăsese în România atunci când scriitorul a ales exilul:
‘Incognito este o capodoperă în care Petru Dumitriu, întîi de toate, a descris cu uriașa lui forță de prozator, neagra realitate a regimului comunist din România, pe care l-a diagnosticat fără greș ca totalitarism; în al doilea rînd aici el și-a făcut singur, nesilit de nimeni, procesul pentru colaborarea cu regimul totalitar din România; iar în al treilea rînd, a prezentat, prin personajul Sebastian Ionescu, rezultatul bine articulat, deși provizoriu, la care ajunsese în rezolvarea problemei metafizico-religioase.‘ (pag. 94-95)
‘Incognito are o construcție la fel de frumoasă și de complexă precum Maestrul și Margareta …, roman de care îl aproprie tema cristică în vremuri de teroare comunistă. Merita de altfel să medităm la faptul că, în fața terorii socialismului real din Uniunea Sovietica și din România, doi scriitori mari au răspuns prin soluția religioasă: la Bulgakov, soluția lui Isus și a Diavolului care face ordine și pedepsește răul; la Petru Dumitriu soluția unei noi religii, în esență cristică, o religie secretă, a solidarității celor umili și a bunătății revărsate iertător peste lume.‘ (pag.99-100)
Petru Dumitriu este un caz complex, probabil cel mai controversat dintre Domnii care sunt eroii eseurilor Martei Petreu din această carte. După ‘fuga’ sa în Occident a devenit pentru cei rămași în România un ‘trădător de țară’, a fost scos din manualele școlare, și pomenirea numelui său a fost interzisă până în 1990. Emigrația română din Occident, care, observa Marta Petreu, niciodată nu i-a judecat pe intelectualii de dreapta pentru rătăcirile extremiste din tinerețe, nu i-a iertat niciodată scriitorului creația din perioada colaboraționistă. Poate pe bună dreptate, într-un fel, căci Petru Dumitriu nu a fost un scriitor oarecare ci un mare talent pus în slujba unui sistem aflat în cel mai criminal deceniu al istoriei sale. Există cel puțin dreptul la îndoială, dar merită să fie ascultat și argumentul evoluției intelectuale și spirituale de-a lungul unei biografii care s-a întins vreme de mai mult de jumătate de secol. Eseul Martei Petreu din acest volum poate fi o etapa dintr-o analiză critică, estetică și morală, care este necesara și devine posibilă odată cu distanțarea în timp.
Alte două eseuri din volum sunt dedicate unor personalități literare remarcabile și originale, care au creat în limbile popoarelor co-locuitoare ale Ardealului care este spațiul fizic și spiritual al Martei Petreu. ‘Unde a pierit frumusețea’ analizează ‘Trilogia transilvană’ a lui Miklos Banffy, carte scrisa în limba maghiară în perioada interbelică, și apărută acum câțiva ani și în traducere românească. Trilogia descrie destrămarea unei lumi – cea a nobilimii maghiare din Ardealul Austro-Ungar al deceniului dinaintea primului război mondial. Nici aici Marta Petreu nu este zgârcită cu superlativele, asociind această carte cu capodopere ale ‘literaturii de crepuscul’, alăturând-o, de exemplu, ‘Ghepardului’ lui Lampedusa. Lumea complexă creată de Banffy vibrează pentru autoare nu numai datorită afinităților de spațiu geografic comun, dar și prin comunitatea de destine dintre cele două comunități naționale care și-au revendicat istoric acest teritoriu. Marta Petreu apreciază felul corect în care românii sunt prezentați în trilogie și menționează că nu a găsit în ea nicio urmă de xenofobie. De aici convingerea că ‘Banffy a iubit Transilvania la fel de mult cum iubesc eu ograda casei părintești’. ‘Scriind din rană ca dintr-o călimară’ este titlul eseului care ar putea fi titlul unei cărți semnate de Doamna care îi este eroină, Herta Muller. Sunt analizate cele șase romane ale sale și legătura dintre scriitoarea al cărui Premiu Nobel aparține literaturii germane și România care constituie tema, și mai mult decât tema – obsesia, unei mari părți a creației sale. Sunt trecute în revistă subiectele recurente ale cărților dedicate spațiului din care mental, poate, scriitoarea nu a plecat niciodată, căci cei care au trăit în totalitarism sunt condamnați să poarte cu ei trauma oriunde s-ar afla mai târziu în lume. Cărțile Hertei Muller nu numai că dezvăluie mecanismele și metodele represiunii și lumea terorii și a delatorilor pe care a părăsit-o fizic la un moment al biografiei sale, dar și contextul istoric complex, inclusiv sentimentele de culpabilitate moștenită și întrebările grele pe care germanii din România născuți după cel de-al doilea război mondial le-au avut de pus părinților lor. Secolul 20 a fost secolul celor două mari totalitarisme, iar populația germană din România s-a aflat la răscrucea amândorura, și de partea călăilor și de partea victimelor. Personal am putut rezona și cu paginile în care Marta Petreu analizează felul în care scriitoarea emigrantă a fost întâmpinată de noua lume în care ajunsese în anii ’80, inclusiv indiferența și lipsa de înțelegere față de ceea ce se petrecea în România acelor ani și imposibilitatea vindecării sechelelor purtate de exilați.
Volumul despre ‘Domni și Doamne’ este completat de două eseuri literare, fiecare urmat de un interviu cu eroii lor. Romanele lui Ștefan Agopian sunt analizate din perspectiva literaturii de inspirație biblică și a felului în care joaca cu timpul impune cititorului o lectură în mai multe straturi, în care este necesară recompunerea acțiunii și o punere a timpului în ordine. Caracterizat drept manierist, scriitorul propune o suspendare a legilor fizicii, poate și ale narațiunii, imersându-și cititorii într-un ocean de referințe culturale, de miracole și personaje simbol. Acest eseu suferă în opinia mea, spre deosebire de celelalte, de o lipsă de punere în context, care ar fi fost necesara celor care sunt mai puțin familiari cu proza lui Agopian, concepută și finalizată în mare parte înainte de 1990. Întrebarea care lipsește din interviu este tocmai cea despre abandonarea aparent totală de către scriitor a ficțiunii după aceasta dată. Oare face parte Agopian dintre scriitorii care pot scrie numai cu cheie, a căror proză nu are sens decât în condițiile nevoii de a crea straturi și cifruri? Eseul final se ocupă și el de o carte scrisă înainte de 1990, ‘Solenoid’ a lui Mircea Cartarescu. Eroul cărții, după ce ajunge la concluzia că dragostea este singura salvare asista la sfârșitul apocaliptic al unei lumi. Presimțire a momentului de fractură al istoriei care avea să vina? Interviul, destul de banal, apărut în 2015 și preluat aici, nu ne lămurește.
Colecția de eseuri personale a Martei Petreu oferă o lectură interesantă, o aventură intelectuală incitantă, cu câteva piscuri, mai ales acolo unde implicarea personală amplifică prin emoție cercetarea istorică și analiza literară. Câteva dintre subiectele abordate și câțiva dintre Domnii și Doamnele care sunt eroii capitolelor cărții merită să fie abordate în toată complexitatea lor în cărți viitoare. Deocamdată, Marta Petreu ne-a oferit, cu ‘Domni și Doamne’ o colecție de puncte de plecare și mai multe subiecte de reflecție.
Autorii de science-fiction au fost și de această dată primii care și-au imaginat scenariile posibile în lumile viitoare posibile. ‘Real Humans’ (‘Oameni adevărați’; în suedeză: ‘Äkta människor’) este un serial suedez lansat în 2012, care se petrece într-o versiune alternativă a viitorului apropiat al Suediei, în care oamenii sunt serviți de roboți umanoizi dotați cu sentimente și inteligență, până la a fi capabili să-și scrie și să-și rescrie propriul software. Sunt aduse în discuție frontierele dintre umanitate și lumea mașinilor inteligente și posibilitatea conflictului dintre ele. Scenariu de anticipație? Deocamdată da, însă realizări recente ale industriei de software indică faptul că momentul în care aceste situații vor fi posibile nu este departe.
Industria Inteligenței Artificiale (AI) este dominată de două companii puternice și influente, alături de un număr impresionant de firme start-up sau de departamente de cercetare și proiectare ale unor firme din domenii diverse: DeepMind, fondată în 2010, cu sediul la Londra, este un subsidiar al lui Alphabet, compania-umbrela a lui Google; OpenAI fondat în 2015 la San Francisco, printre alții de Elon Musk, este un laborator de cercetare și proiectare, având o parte din activitate non-profit. Unul dintre rezultatele cele mai semnificative ale activității lui OpenAI este GPT (prescurtare pentru Generative Pre-training Transformer) care este un model generativ de limbaj, capabil să acumuleze cunoștințe din citirea unei cantități imense de text. Cu alte cuvinte, programele bazate pe GPT citesc cu nesaț biblioteci întregi care pot fi compuse din texte din cărți, ziare, postări pe Internet sau… cod de calculator și, pe baza lor, pot genera variante de text consistent în limbile respective. Desigur, o mare parte dintre variantele create vor fi ininteligibile, lipsite de sens sau de utilitate. Capacitatea imensă de generare de text/cod și de filtrare a calculatoarelor moderne face ca printre rezultate să se afle și produse utile. Printre altele, se află poezie și proză scrise de mașini, și de-a lungul timpului am trecut în revistă câteva exemple și în rubrica CHANGE.WORLD. Artele vizuale sunt un alt domeniu de explorare în care există rezultate.
Seria de modele produse de OpenAI a ajuns la versiunea a treia, Generative – Pre-trained Transformer – 3 (GPT-3), lansată în mai 2020. GPT-3 este o rețea neuronală artificială enormă, antrenată pe cantități uriașe de text extrase de pe web. Chiar dacă nu ‘înțelege’ semnificația textelor respective, el poate capta tiparele de limbaj suficient de bine pentru a genera articole pe un anumit subiect, a rezuma succint un text sau a răspunde la întrebări despre conținutul documentelor. Accesul este controlat, deoarece o parte dintre aplicații fac posibile acțiuni nocive, cum sunt, de exemplu, generarea automată de ‘fake news’,. Este unul dintre motivele pentru care în septembrie 2020 Microsoft a primit o licență exclusivă pentru GPT-3. Printre funcțiile introduse sau extinse de această versiune se află auto-învățarea, iar unul dintre exemplele de utilizare eficientă a acestor funcții menționată în literatura este un program de traducere automată din limba engleză în limba română (și germană) și invers. Acest software a avut ca punct de plecare o bibliotecă de texte și echivalentele lor în cele trei limbi. Pornind de aici, mașinile au creat software-ul automat de traducere.
GPT-3 (pentru cei care au acces la licență) și GPT-2 (care este accesibil public) pot fi folosite de firmele care concep programe software bazate pe principiul AI-completion (completare AI). Despre ce este vorba? Limbajele de programare se bazează pe repetitivitate și reutilizarea unor tipare, chiar în măsură mai mare decât limbajele naturale. Parcurgând un număr imens de biblioteci de cod, programele AI-completion sunt capabile să prezică ce linii de cod urmează chiar în timpul scrierii programelor. Pe acest principiu se bazează TabNine, un software de programare inventat de compania israeliană cu același nume, fondată de Eran Yahav și Dror Weiss. Programul, bazat pe GPT-2, este capabil să înțeleagă modul de a funcționa, de exemplu, al unui departament de achiziții și să genereze programul care scrie ordinele de aprovizionare. Microsoft a incorporat completarea AI în versiunile recente ale programelor sale Visual Studio. Funcții similare sunt oferite de Kite, o firmă de software din San Francisco, și JetBrains, companie ceho-rusească, firme care oferă extinderi automate bazate pe AI, folosite în procesul de scriere a programelor de soft. Creșterile de eficiență raportate de aceștia se situează între 10% și aproape 50%.
Extinderea capacității de programare nu este singurul beneficiu posibil al introducerii metodelor AI. Odată scrise, testate și trimise în exploatare, programele trebuie întreținute și, după cum știu toți inginerii de software, una dintre activitățile cele mai laborioase și mai solicitante ca resurse este depanarea (‘debugging’) programelor în exploatare. Două proiecte, aflate în plină dezvoltare la Universitatea New York (NYU) și la Massachusetts Institute of Technology (MIT), vizează detectarea secvențelor eronate de cod prin inspectarea programelor și izolarea anomaliilor. Același principiu poate fi folosit și în scopuri de securitate IT, pentru detectarea fragmentelor de cod ostile injectate intenționat în programele utilizatorilor.
Modelele de explorare și programele descrise până acum aparțin unei lumi în care deciziile de generare a unor noi programe, ca și sarcina proiectării arhitecturii și a scrierii software-ului de bază sunt activități umane. Se va întâmpla însă asta totdeauna în viitor? Nu este deloc sigur. Pentru a explora acest teritoriu necunoscut să analizăm cum ia naștere un nou program de soft. El pleacă de la o necesitate socială, economică, de divertisment, tradusă într-un set de funcții exprimate în limbaj natural și scrise de obicei într-o specificație sau un caiet de sarcini. Pot fi acestea înțelese și traduse în limba mașinilor, deci în cod executabil? Cel puțin o parte dintre ele, da. Este ceea ce propune produsul firmei franceze SourceAI, un generator de cod, dotat cu capabilități AI, capabil să înțeleagă limbajul natural și să genereze cod în orice limbaj de programare. Problemele, deocamdată de complexitate redusă, pot fi exprimate în text în limbile engleză, franceză, germană sau spaniolă și rezultatele calculate de generatorul de cod bazat pe GPT-3 încep să fie furnizate în câteva secunde. Cei care au examinat codul generat au constatat că, din punctul de vedere al calității și securității, acesta este superior celui scris de programatori umani.
Există și pericole. Într-o lucrare postată online în martie, cercetătorii de la MIT au arătat că un program AI instruit pentru a verifica dacă codul vă rula în siguranță poate fi ‘păcălit’ făcând câteva modificări atente, precum înlocuirea anumitor variabile, pentru a crea un program dăunător. Dr. Dolan-Gavitt, profesor la NYU, spune că natura modelelor lingvistice utilizate pentru a genera instrumente de scris software pune, de asemenea, probleme. Bazându-se pe biblioteci de programe scrise de oameni, care, inerent, conțin greșeli, programele extinse de AI pot genera greșeli similare în cantitate mare.
Limitările actuale sunt surmontabile. Perfecționarea capacității de înțelegere a limbajelor naturale și traducerea acestora în cod sunt tehnologii perfectibile, și în momentul în care exista blocurile de bază, dezvoltarea este incrementală. Capacitatea de auto-învățare combinată cu noile generații de modele lingvistice au demonstrat că mașinile acționate de software sunt capabile să genereze software. Pe de altă parte, așa cum am văzut în articole precedente, roboții avansați acționând mașini de printare 3D pot multiplica și ei carcasele fizice ale mașinilor gânditoare. Roboții care fabrică roboți acționați de programe care scriu programe sunt deci perfect realizabili astăzi. Cu precauțiile necesare oricărei predicții, pot aprecia că tehnologia necesară apariției unei rase de roboti umanoizi capabili de auto-multiplicare nu este mai îndepărtată decât 2-3 decenii. Chimia sintezei organice și ingineria genetică adaugă promisiuni și perspective care sunt încă puțin explorate. Viitorul se aproprie cu viteză accelerată.
NOTA 1: Acest articol a fost scris de un software bazat pe Inteligență Artificială (AI), specializat în scrierea de articole pentru rubrica CHANGE.WORLD a revistei ‘Literatura de Azi’.
NOTA 2: NOTA 1 este numai în parte o glumă.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
