‘The Loft‘ could have been a special remake. Director Erik Van Looy crossed the ocean with the idea of his successful film ‘Loft‘ made in Belgium in 2008 and directed the American version himself, which was released in 2014. I did not see the original film, but the IMDB reviews and user comments indicate that this is another Americanized adaptation that fails to reconstruct the qualities of the production that inspired it. The film looks like a combination of a Hitchcock-like ‘whodunit’ with an erotic thriller, not completely devoid of cinematic qualities, but without enough emotion and suspense to justify the crossing of the ocean.
The starting point of the story is the same as in a few other European movies – a group of men, friends, all married in this case, lead libertine lives, sprinkled with extra-marital adventures. In this case, they buy a downtown apartment to bring here their casual relationships away from the eyes of the world and especially of their wives. Vice is to be paid for sooner or later, and the punishment appears in the form of the corpse of a murdered woman. As only the five of them know the secret of the apartment and as each of them has a key, the culprit is one of them. So we are in a version of the mysteries ‘whodunit’ in a closed room, like Agatha Christie, where everybody suspects everybody else, but the social ambiance is middle class plus and the setting is one of the large American cities.
The police intrigue is quite complicated, and it is revealed to us through the police investigation, the discussions between the five men and the flashbacks all these trigger. This could have been quite interesting, but here is the main problem of this production, in my opinion. There are too many characters, and the cast and interpretations do not differentiate them in many cases. It may be that the fact that director Erik Van Looy knows his characters so well has been an obstacle in clarifying them for viewers. As the film looks, I lost interest in the story, and worse, was confused as I had the feeling that many characters have at least one double (the immoral husbands, their mistresses, their wives, the corrupt businessmen, etc.). ‘The Loft‘ is well filmed, but despite the visual qualities it failed to engage or interest me.
În 1543, anul în care începe acțiunea romanului istoric ‘Michelangelo ereticul’ al scriitorului italian Matteo Strukul, apărut în traducerea Gabrielei Lungu în colecția ‘Raftul Denisei’ a Editurii Humanitas-fiction, Michelangelo Buonarroti avea 68 de ani. Era recunoscut ca fiind un artist de geniu, creatorul frescelor de pe tavanul Capelei Sixtine, sculptor fără egal, arhitect, poet. Gloria nu se transformase însă și în avere, artistul întreținând o numeroasă familie din munca sa, nu totdeauna corespunzător recompensată. Celor care îl întâlneau și nu îl recunoșteau le-ar fi venit greu să creadă că au în față cu unul dintre cei mai mari artiști din istoria omenirii:
‘Nu se îngrijea să fie rafinat în îmbrăcăminte și comportament, dimpotrivă, un dezinteres total pentru ordinea exterioară era felul sau de a declara, ajuns acolo unde ajunsese, cât de puțin contau pentru el chestiunile lumești. Pentru el exista doar arta, Dumnezeu și puținii prieteni care-i mai rămăseseră.‘ (pag. 268)
Anii 1543-1547 reprezintă o perioadă de criză profundă pentru Roma în care trăiește Michelangelo și pentru biserica catolica în slujba căreia își pusese talentul. Cetatea eternă, ieșită din decăderea secolelor Evului Mediu, este un conglomerat de contraste, în care alături de monumentele antichității în ruină se construiesc bisericile magnifice ale Renașterii, un oraș care atrage artiști de geniu dar și răufăcători și prostituate, în care secole de corupție morală și aviditate materială erodează prestigiul bisericii, în care talentul, pasiunile, viciile și violența se combină într-un amestec pitoresc și nociv. Contestația spirituală percepută ca un pericol existențial de capii bisericii vine din partea mișcării de Reformă începută cu un sfert de secol mai devreme de Martin Luther:
‘Un vânt nou sufla dinspre nordul Europei. Cuvintele unui călugăr neamț inflamaseră atmosfera cu neașteptate focare de incendiu. Tezele lui fuseseră stigmate pe corpul ecleziastic, cuie care sfâșiau carnea luxului și a fastului unui cler care se închină de prea mult timp puterii materiale, depravării sexului și traficului de indulgențe. Cultul iubirii de sine, care pierduse semnificația inițială a cuvintelor credință, milostivire, milă, sacrificiu.‘ (pag. 11)
‘Michelangelo ereticul’ poate privit ca romanul unei crize, o criză morală prin care artistul trece la vârstă maturității târzii. Realitățile din jur și evenimentele politice care pun sub semnul întrebării autoritatea instituției în slujba căreia își pusese formidabilul talent îl fac să se îndoiască de calea urmată până atunci, să se teama că a devenit o unealtă a unui sistem corupt. Dar poate că nu este vorba despre o criză personală, poate că erezia nu este a sa, ci a lumii din jur care pierduse busola valorilor:
‘Știa perfect că face parte din mareea aceea crescândă, gata să corupă orice oraș, care își lua numele de Biserică. Iar el era arma cea mai eficientă și subtilă, în stare să ia privirea săracilor și a celor marginalizați, distrând-o, încețoșând-o prin măreția operelor sale atât de dorite. Bolta Capelei Sixtine, Judecata de Apoi, Pieta, aflată la Vatican, știau să încânte și să cucerească, și tocmai de aceea ascundeau în splendoarea lor adevărata esență a puterii și a dominației. Era un iluzionist și nimic altceva, primea bani de la papi și-și punea arta în serviciul lor. Slăvea puterea amplificându-i astfel ecoul. În timp ce privea zăpadă cazând pe acoperișurile murdare, înțelese că succesul sculpturilor sale, al frescelor, al înseși vieții sale nu era altceva decât o crimă, umbra neagră a unui rău pe care-l hrănea el însuși.‘ (pag. 10)
Cât ar trebui să fie adevăr istoric și cât să fie lăsat pe seama imaginației într-un roman al genului? Există oare o proporție de aur? Probabil că nu, și probabil că nici nu trebuie să căutăm răspunsuri exacte la aceste întrebări, care au fost puse încă de la primele lucrări ale genului, în istoria mai veche a literaturii. În definitiv, există epoci istorice și personalități pe care le cunoaștem din lucrări literare mai degrabă decât din lecțiile sau tratatele de istorie, și romanele lui Alexandre Dumas, unul dintre modelele declarate ale lui Matteo Strukul, reprezintă unul dintre exemplele cele celebre. Născut în 1973 la Padova, scriitorul italian care este și doctor în științe juridice, și-a câștigat notorietatea printr-o serie de romane dintre care cele mai cunoscute sunt cele din ciclul dedicat casei de Medici, urmate de o trilogie de cărți de benzi desenate care îl are ca erou principal pe Vlad Țepeș. Personaj pitoresc și simpatic, își petrece o parte din timp în Transilvania, lucrează în prezent la scenariul unui joc pe calculator și predă arta narațiunii la Roma. Din postfața lui ‘Michelangelo ereticul’ înțelegem că acest roman l-a pus în fața unei provocări duble. Viața marelui artist este destul de bine documentată, atât în studii biografice și monografii de istorie a artei, cât și în ficțiune, unde ‘Agonie și extaz’ reprezintă un reper foarte cunoscut, literar și cinematografic. Abordarea deceniilor târzii din viața lui Michelangelo i-a solicitat eforturile nu numai pentru a crea un personaj și o acțiune credibile din punct de vedere istoric, dar și prin confruntarea artistică cu fazele târzii ale operei artistului, care a trăit până la 90 de ani și a creat până aproape de sfârșitul trecerii sale prin lume. Reușita lui Strukul consta din faptul că Michelangelo al său este mai mult decât un artist genial, este un om complex, cu crizele și dubiile sale, cu pasiunile și slăbiciunile omenești amplificate de forța sa creatoare.
În jurul lui Michelangelo autorul construiește o lume complexă de personaje, o parte inspirate de personalități istorice reale, altele imaginare, și o intrigă complicată dar interesantă, narată în capitole succesive de câteva pagini fiecare, majoritatea terminate în suspans, în așa fel încât cititorilor le este greu să lase cartea din mână. Artistul trăiește o poveste de dragoste târzie (și contrară tendințelor sale sexuale) cu Vittoria Colonna, marchiză de Pescara, personaj real, poetă cunoscută în epocă. Aceasta îl atrage spre grupul numit Spirituali, format în cercurile moderate ale catolicismului conduse de cardinalul englez Reginald Pole. Aceștia adoptaseră o linie conciliantă față de Reforma în vederea Conciliului de la Trent, care avea însă să eșueze în încercarea de a evita schisma din biserica apuseană. Acestui grup i se opune cardinalul Gian Petro Carafa, conducătorul nou înființatului Sfânt Oficiu al Inchiziției, care îi urmărește pe Spirituali prin intermediul lui Vittorio Corsini, căpitanul gărzilor Inchiziției, al curtezanei Imperia, și al tinerei Dizgrația, o copila a străzii crescută în a deveni hoață și spioană, și sortită unui destin tragic, demn de numele ei nenorocos. Bătrânul papă Paul al III-lea, patron al artelor, îl protejează până la un anumit punct pe Michelangelo, dar vârsta și confruntarea dificilă cu situația complexă a instituției papale nu-i permit să evite conflictul dintre cele două tabere.
O mare parte din acțiune reprezintă o extrapolare a unor informații indirecte și se bazează și pe interpretări ale felului în care a evoluat creația lui Michelangelo în acea perioadă. Nu exista informații scrise care să ateste că ideile Reformei îl vor fi atras sau influențat pe artist. Aceste aspecte ale personalității eroului romanului sunt doar posibile și credibile, așa cum este și atașamentul său față de credință și față de puterea artei.
‘Cuvintele acestea îi atinseră conștiința. Michelangelo percepu forța lor explozivă, le simți încărcătura constructivă și în același timp înțelese că gândirea aceea nu face altceva decât să aducă din nou credința în Cristos la esențialitatea din trecut … Înțelese că viața e ca și sculptura. Ca să-i înțelegi adevărat frumusețea era necesar să dai la o parte, nu să adaugi. Să descoperi minunea care se ascunde în esență, exact așa cum ciocanul de lemn și dalta, dacă erau folosite cu pricepere, puteau dezvălui perfecțiunea unei forme mai înalte, modelată prin goluri și plinuri indicate de liniile invizibile care străbăteau că niște vene tainice și misterioase materia pură a marmurei albe … cardinalul Pole și Vittoria îi demostrasera, în sfârșit, că arta lui era artă nu pentru că era slăvita de papi, ci pentru că era o expresie a iubirii lui pentru Dumnezeu și totodată felul special în care Domnul îi vorbea.‘ (pag. 110)
Matteo Strukul reconstituie cu elocință pentru cititorii săi Roma secolului 16, cu oamenii și străzile sale, cu miresmele și miasmele din aer, cu palate și temnițe, cu rugurile Inchiziției și cu gloata însetată de sânge. Bisericile cresc în vecinătatea ruinelor templelor antice, și însăși Bazilica Sfântul Petru este un șantier a ceea ce avea să devină gloria catolicismului, cu ruinele vechii bazilici dar și a templului lui Constantin încă vizibile. Michelangelo se confruntă cu propria sa creație. Nopțile îi sunt bântuite încă de coșmarurile anilor petrecuți pe schelele deasupra cărora se năștea bolta Capelei Sixtine, iar Judecata de Apoi și Pieta ale sale sunt pictate cum nimeni altul nu îndrăznise să o facă înainte. Artistul este ghidat de imensul său har și de lumina credinței, și atunci când revizuiește lucrarea sa mai veche, statuia lui Moise care veghea asupra monumentului patronului său, papa Julius al II-lea, din biserica San Pietro in Vincoli, confruntarea sa cu eroul Bibliei devine directă și personală:
‘Dar el cât se sacrificase pentru poporul său, susținut de credință în Cristos? La gândul acesta, Michelangelo se simți meschin și slab. Nu făcea decât să se îngrijoreze pentru el însuși, se supăra pentru jignirile aduse artei lui și pentru că Biserica îl spiona. Cum putea doar să se gândească și să-și piardă timpul cu asemenea prostii? Nu făcuse oare Moise față unor încercări mult mai grele? Și nu avusese întotdeauna încredere în Domnul lui? Și Dumnezeu îl trădase vreodată? Nu-i despărțise Dumnezeu apele Mării Roșii ca să-i salveze poporul? Și nu le închisese apoi la loc, înghițindu-l pe faraon și carele sale de luptă? Și oare Dumnezeu nu făcuse să coboare mana din cer atunci când poporul lui Israel nu mai avusese nimic de mâncare? În credința se afla răspunsul la toate întrebările. Mânia care-l ardea ca un foc trebuia să se transforme în gheață și să devina o energie liniștită pusă în slujba artei. Propria lui muncă îl va lăuda pe Dumnezeu și-i vă slavi măreția. Îl privi pe Moise în ochi și simți că trebuia să facă ceva.‘ (pag. 148)
Ediția românească a cărții, publicată de Editura Humanitas fiction, aduce cu promptitudine acest roman pasionant în atenția cititorilor români. Cartea, al cărei titlu original este ‘Inquisizione Michelangelo’ nu a apărut încă în traducere în limba engleză, dar cred că atunci când vă apărea se va bucura de un binemeritat succes internațional. Traducerea Gabrielei Lungu mi s-a părut impecabilă. Am remarcat un repetat artificiu de exprimare, folosirea lui ‘voi’ ca plural al politeții în loc de ‘dumneavoastră’ cel din limba română moderna. Nu stiu cât de răspândit este acest mod lingvistic, dar el dă eleganță și o tonalitate de epocă dialogurilor, cizelând retorica exprimărilor.
‘Michelangelo ereticul’ este o carte care îi va face fericiți pe amatorii de romane istorice, pe iubitorii de artă, și pe cei fascinați de perioada Renașterii cu marii săi artiști. Roma secolului 16, peisajele și oamenii peninsulei italice și ai Europei din acea perioadă de răscruce a istoriei, vremuri încărcate de violență dar și generatoare de frumusețe, prind viață în paginile cărții. Nu este ușor de creat un personaj pe măsura reprezentărilor existente, cele literare dar și cele formate în mințile fiecăruia dintre nou, ale lui Michelangelo Buonarroti, dar Matteo Strukul a reușit să o facă. Michelangelo al său este un om care crede în Dumnezeu și în artă, un om care prețuiește viață, dragostea și prietenia, și care este gata să se sacrifice total pentru a-și împlini idealurile. Intriga cărții și traseul vieții sale îl confruntă cu înfrângerile, el nu reușește să-și protejeze iubirile și prietenii, iar idealurile sale sunt erodate de valurile istoriei. Victoria și împlinirea sa se vor concretiza însă minunat în creația sa artistică.
Dacă Nae Ionescu ar fi trăit în secolul 21 atunci există șanse bune ca Internetul să fi fost media sa preferată de comunicație. Activitatea sa academică și publicistică s-a desfășurat între anii 1910 și 1940, și majoritatea covârșitoare a operei sale a rămas consemnată nu în cărți sau manuale, ci în articolele de presă, multe publicate în ziarul ‘Cuvântul’ al cărui întemeietor și director a fost între 1926 și 1934 (când publicarea a fost suspendată) și apoi în 1938. Radioul pătrunsese în România la sfârșitul acelei perioade, dar nu și jurnalistica radiofonică, așa încât presa era vehicolul informațional cel mai eficient. Astăzi echivalentul ar fi Internetul, și pe Nae Ionescu (chiar și numele Nae cu care prefera să fie apelat sună ca un alias internetic) cred că ar fi categorisit ca un ‘influencer’ de opinie. Aceasta este și una dintre concluziile finale ale biografiei cu titlul ‘Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu’ pe care a publicat-o în 2020 Tatiana Niculescu în seria ‘memorii / jurnale / biografii’ a Editurii Humanitas:
‘Prietenii lui Nae îi transcriu cursurile stenografiate cu pietate de copiști medievali, fără să știe, poate, că singura, adevărata lui operă sunt ei înșiși, cei “atinși” de fascinația personalității Profesorului. Opera lui se va întrupa în aventura intelectuală a fiecăruia dintre ei: Mircea Eliade va urma calea filozofiei indiene și a istoriei religiilor. Mircea Vulcănescu va merge pe drumul ortodoxiei și al filozofiei creștine. Emil Cioran va desăvârși răfuiala cu ideile și cu filozofia. Constantin Noica va prelua și va duce mai departe proiectul unei filozofii naționale și visul unei pedagogii socratice. Toți la un loc, în scrierile lor și unii chiar și în viețile lor, vor configura periodic, ca într-un caleidoscop al memoriei intelectuale și afective, portretul unui singur om: seducătorul minților și al inimilor, viforosul și tulburătorul domn Nae.‘ (pag. 241-242)
Toată lumea are opinii despre Nae Ionescu. De obicei aceste opinii sunt cu atât mai tranșante – într-un sens sau altul – cu cât cunoașterea personajului și a operei sale este mai superficială. Opiniile Tatianei Niculescu nu prea le aflăm însă din această biografie, și această opțiune a autoarei este metodologică. Când scrie biografii – și acest lucru este valabil și în alte cărți scrise de ea -, Tatiana Niculescu se străduiește să ne prezinte eroii-subiect ai cărților sale din perspectivă neutră și în principal având la bază și citând surse contemporane lor, evitând pe cât posibil judecățile după criterii morale și politice contemporane nouă, ca și polemicile din perspectivă istorică. Voi reveni însă ceva mai târziu la unele pericole implicate de această metodologie.
Talentul de povestitoare al Tatianei Niculescu este pus în evidență atunci când descrie locurile prin care a trecut și unde a trăit etapele importante ale vieții sale Nae Ionescu. Brăila natală este un oraș cosmopolit și deschis, prosper și în expansiune economică în a doua jumătate a secolului 19, odată cu deschiderea Principatelor și apoi a Regatului României spre lume. Bucurestiul îl copleșește la prima întâlnire pe tânărul de 19 ani venit să-și facă studiile în Capitală:
‘Călătorul care scrutează câmpia Bărăganului de la fereastra compartimentului de tren așteptând, ca un beduin în deșert, să-i apară la orizont vreo fata morgana coboară în Gara de Nord cu gândul că a găsit, în fine, ce caută. Bucurestiul e un amestec de arhitectură occidentală și de nepăsare orientală, cu străzi întortocheate și pline de gropi, care nu duc nicăieri, cu peste o sută de biserici – cele mai înalte clădiri ale orașului – ițindu-și cupolele unde te aștepți mai puțin, cu parcuri și grădini concepute într-o combinație amețitoare de stiluri, cu mahalale insalubre din care răzbate până departe râncezeala mizeriei, dar și cu vile somptuoase al căror contur alb tremură în aburul de căldură al verii târzii. În orașul cu 300.000 de locuitori, tânărul Nicu Ionescu va fi împărtășit impresii de călător străin: Bucurestiul e un loc aparte, plin de contraste, fără un caracter anume, suferă de oarecare prețiozitate, dar și de un dram de nebunie’. (pag. 30)
Traiectoria vieții și cariera academică, publicistică și politică îl vor duce în continuare la Munchen, Paris, și apoi din nou la București. Anii copilăriei și ai adolescenței au însă o mare influență în dezvoltarea sa intelectuală. Nae Ionescu nu provenea dintr-o familie săracă. Bunicul său, Stroe Ivașcu, clăcaș împropietărit de Cuza, își crescuse bine și își trimisese la școli copiii, iar tatăl lui Nae devenise șeful poliției orașului. Moartea prematură a tatălui arunca însă familia în constrângeri financiare, și acestea îl vor urmări din adolescență la Brăila, și în perioadele studiilor la București și la Munchen. Consecința va fi că va urmări propășirea materiala ca pe unul dintre mijloacele de a-și depăși condiția socială. O va atinge pe la mijlocul anilor ’20, dar originile reușitei financiare sunt destul de obscure. Din punct de vedere ideologic, precaritatea materială din tinerețe îl va impinde spre radicalism, însă spre deosebire de o mare parte din tineretul brăilean al vremii nu este vorba despre idei social-democrate sau marxiste ci despre concepții anarhiste propagate în cărți scrise de autori ca Piotr Kropotkin sau post-hegeliene ca în scrierile lui Max Stirner. La București, în studenție, începe să colaboreze la ‘Noua revistă română’ a profesorului său Constantin Rădulescu-Motru și face cunoștință cu opera moralistului, istoricului și filosofului scoțian Thomas Carlyle, care îi cristalizează și concepțiile sociale, dar și atitudinea fata de modul de exprimare și acțiune al gânditorilor:
‘Provincialul sărac dar de o scapatoare inteligență, provenit dintr-o familie mic burgheză scăpătată, dar cu aspirații boierești, își găsește îndreptățirea și calea de afirmare: democrația, scrie la 19 ani Nae Ionescu pe urmele lui Carlyle, nu poate fi decât un mijloc pentru a ajunge la adevărata aristocrație, “care singură trebuie să conducă lumea. Nu însă o aristocrație de sânge sau de titluri ci o aristocrație de capacitate de valoare […] De aceea, adevăratul nobil este și trebuie să fie un supraom, un erou”‘ (pag.35)
Aceste rânduri, scrise pe la 20 de ani, rezonează cu Nietzsche, și anticipează fascismul mesianic. Lor avea să li se adauge în deceniile următoare doctrina creștin-ortodoxă pentru a completa în creuzetul ideologic componentele esențiale ale unei ideologii nocive. Peste câțiva ani, în timpul studiilor de doctorat în Germania, la Munchen, Nae Ionescu avea să-și găsească un alt idol în filosoful și naturalistul englez Houston Stewart Chamberlain, unul dintre părinții mișcării etno-naționaliste germane Volkisch. În mare măsură orientarea sa ideologică avea să devină o adaptare a acestei ideologii germanice la contextul cultural și spiritual românesc.
Multe dintre ideile și concepțiile lui Nae Ionescu aveau să evolueze de-a lungul vieții sale, dar dacă ar trebui să identificam o constantă aceasta ar fi filo-germanismul. Este una dintre pasiunile comune care îl aproprie de prima mare iubire a vieții sale, de cea care avea să-i devina soție, Elena-Margareta Fotino. Tatiana Niculescu a avut la dispoziție un material bogat și de prima calitate în scrisorile pe care cei doi le-au schimbat de-a lungul relației lor care a durat aproape trei decenii, până la moartea lui Nae, și în jurnalele lor personale. Partea aceasta din carte este poate cea mai profundă și cea care ne aproprie cel mai mult de înțelegerea omului care a fost Nae Ionescu. Legătura dintre cei doi pleacă de la pasiuni comune și se întețește pe măsură ce se aproprie sfârșitul studiilor la București când devine clar că el vă pleca pentru continuarea lor în Germania. Schimburile de scrisori reflectă o pasiune autentică, dar cu nuanțe retorice care autoarei îi amintesc de tiradele lui Rica Venturiano.
‘“Nu am făcut din trupurile noastre instrumente de placeri perverse, iar jertfa trupului tău a fost, după cuviința Bisericii noastre, o taină sfântă și curată, ca însăși sufletul tău neîntinat de murdăriile vieții.”‘ (pag. 93)
Cei doi își păstrează castitatea până la nuntă, ceea ce este consistent cu moravurile societății burgheze românești de atunci, care presupunea fecioria la căsătorie (cel puțin de partea feminină) dar era liberală în continuare. Infidelitățile au apărut după câțiva ani, și ele se pare că nu s-au petrecut doar de partea lui Nae. Până atunci însă cuplul Nae-Elena-Margareta avea să treacă prin încercările anilor de război, a perioadei de încarcerare în Germania ca prizonier de război, și a lipsurilor materiale pe care le înfruntă până în primii ani ai deceniului următor tânărul cuplu, deja binecuvântat cu doi copii (un al treilea murise la o vârstă fragedă). Consolidarea situației materiale avea să coincidă cu destrămarea relațiilor conjugale, deși cei doi nu au divorțat niciodată. Alte două femei aveau să joace un rol important în viața sa: Maria (Măruca) Cantacuzino cu care avea să întrețină o relație deschisa mai bine de un deceniu, într-un triunghi amoros completat de George Enescu, viitorul soț al Mărucăi, și care îl introduce în cercurile societății înalte și în special cele din jurul lui Carol al II-lea; și mai tânăra Lucia Popovici-Lupa prin care se va apropia de protipendada legionară. Chiar daca Tatiana Niculescu nu o scrie explicit, nu poate fi ignorată coincidența dintre perioadele evoluției intelectuale și a ideologiilor promovate de Nae Ionescu: conservatorism pro-german și apropierea de ortodoxie în timpul căsniciei; angajare în cauza restaurației și pro-carlism în perioada relației cu Maria Cantacuzino; legionarism în ultimii ani ai vieții când conviețuia cu Lucia Popovici-Lupa. ‘Influencer’-ul pare să fi fost puternic influențat de femeile din viața lui.
Felul în care Nae Ionescu s-a raportat la iudaism și la evrei rămâne unul dintre punctele neclare ale biografiei sale, și cartea Tatianei Niculescu nu risipește acest mister. Mihail Sebastian (brăilean și el la origine) este citat dar nu și explicat. Nu exista relatări despre conflicte personale cu evrei în timpul copilăriei sau tinereții sale, singurul episod despre care se bănuiește că ar fi putut fi conflictual, cel al legăturii cu bancherul Aristide Blank, patron și partener de afaceri, este menționat doar în treacăt. La origine, antisemitismul său pare să fi fost mai mult ideologic, achiziționat în perioada studiilor în Germania și a prezenței sale la Munchen în anii imediat de după război, în locul în care fermentau ideile și grupările care au dat naștere nazismului, loc infestat și de ‘Protocoalele Înțelepților Sionului’, un fals antisemit adus cu ei în Occident de emigranții ruși albi. Elementele de darwinism social asimilate în acea perioadă aveau să se combine cu conceptele arianismului și să fie traduse într-o ideologie în care țăranul român devenea pilonul renașterii naționale. Daca în anii ’20 Nae Ionescu se distanțează relativ de extremismul lui A.C. Cuza, el se va agrena complet în deceniul următor în promovarea doctrinei legionare, în care vede întruchiparea în practica politică a concepțiilor sale. Tatiana Niculescu consideră, oarecum speculativ, că este plauzibil ca filosoful să fi dorit în sinea să devină lider al Mișcării. Este greu de confirmat aceasta presupunere, dar fapt este că asocierea sa cu Corneliu Zelea Codreanu și alți lideri ai Mișcării Legionare care ajunseseră să-l considere ca pe unul dintre ideologii lor de frunte a fost evidentă până la capăt, și s-a concretizat și în activitatea să publicistică. Este și perioada în care s-au răcit legăturile cu Carol al II-lea după ce Nae își adusese o contribuție importanta la crearea cultului carlist al personalității, despărțirea de rege culminând cu doua arestări și perioade de detenție în timpul dictaturii regale. Este vorba despre o abandonare a oportunismului politic care îl ghidase în deceniile precedente? Mai degrabă, se pare, este un calcul pe termen mai lung, dincolo de evenimentele imediate, care coincidea cu filogermanismul său. Nu însă, așa cum avea să arate istoria, cu interesele naționale ale României.
sursa imaginii https://alchetron.com/Nae-Ionescu
Cum se explică fascinația pe care a exercitat-o Nae Ionescu în epocă? Tatiana Niculescu presară de-a lungul cărții multe informații interesante dar nu încearcă o sinteza, așa cum mă așteptam, cel puțin din titlul cărții. Lipsește, cred, în special o analiză a felului în care profesorul de la Universitatea din București își alegea discipolii, relațiile lui intelectuale dar și personale cu aceștia. Era un descoperitor înăscut de talente? Căutările sale vizau calitățile intelectuale sau afinitățile ideologice? Care erau relațiile cu studenții și cu colaboratorii la ‘Cuvântul’: guru – discipol? patron – angajat? prietenii intelectuale dicolo de diferențele de vârstă? Cum administra Nae Ionescu conflictele? Era capabil de respect față de inamicii de idei? Toate aceste întrebări rămân fară răspunsuri. Găsim în schimb o foarte plastică și elocventă descriere a felului în care preda profesorul Nae Ionescu la Universitate. Originalitatea conținutului cursurilor sale a fost contestată de numeroși intelectuali care l-au întâlnit, de la Rădulescu-Motru la Tudor Vianu. În pofida afinităților familiale cu teatrul nu recurgea la efecte importate din lumea scenei. Ședea, vorbea, și doar mâinile îi erau mobile într-o coregrafie sincronizată cu ideile:
‘Mâna dreapta se oprește câteodată din zbaterea ei de aripă în aer ca să ia între degete una dintre fișele de pe masă, pe care Profesorul obișnuiește să-și noteze firul, numai de el cunoscut, al prelegerii. Cursurile lui Nae Ionescu par o continuă improvizație, vrajă și miracol, o vorbire cu sine însuși, presărată cu îndoieli și treceri de la o idee la alta, de la un autor la altul, întrerupte de mici observații cotidiene, ca o irumpere a palpitației vieții în câmpul gândirii speculative.’ (pag. 140-141)
Elocința era totuși, se pare, principala sa calitate de comunicare, dar nu era vorba despre o elocință teatrală ci despre una intelectuală, despre o pasiune a ideilor mai degrabă decât despre un patos exteriorizat:
‘Contradicția dintre ceea ce știa el că este (un provincial sărac, timid, negricios, strălucind doar grație unei inteligențe mult peste medie) și ceea ce ar vrea să fie (un aristocrat al gândirii eliberat de problema banilor, integru, dedicat Bisericii, regelui și patriei, iubit și adorat în înalta societate) se traduce în lupta “corp la corp” între realitate și fantasmă, între eul lăuntric și masca lui socială, între experiență autentica și reflexul ei defensiv … Nae este un iluzionist genial și un talentat prestidigitator al cuvintelor, capabil să ia în stăpânire, prin farmecul rafinat al măștilor schimbate cu gratie erotică, sufletele sensibile și mințile însetate de cunoaștere.’ (pag. 157)
Cartea Tatianei Niculescu nu reușește, în opinia mea, să elucideze multe dintre secretele genialului iluzionist. Este o carte bine scrisă și riguros organizată, lejeră la lectură dar exactă în detalii, o carte care oferă multe informații prețioase și le prezinta excelent în contextul epocii. Tatiana Niculescu evită judecățile din perspectivă contemporană, folosind ca material de ilustrare jurnalele, corespondența și mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut direct. Aceștia erau însă aliații sai ideologici, astfel încât tocmai încercarea de a evita prejudecățile riscă să ducă la un punct de vedere parțial și unilateral.
Concentrându-se asupra vieții, carierei, și relațiilor sentimentale ale profesorului și publicistului, Tatiana Niculescu lasă pe planul al doilea opera și impactul acesteia asupra epocii. Deriva lui Nae Ionescu de la un conservatorism țărănist-mistic filosofic spre activismul politic nociv al legionarismului este descrisă neutru, fară a enumera consecințele sale imediate și cele pe termen lung. Acestea din urmă sunt poate cele esențiale, căci influența lui Nae Ionescu a atras spre dreapta mistică și naționalistă un număr de intelectuali tineri de prim rang, surprinși în anii lor de formare. Prin discipoli și prin discipolii discipolilor, influența lui Nae Ionescu continuă până astăzi. Biografia pe care Tatiana Niculescu i-a dedicat-o lui Nae Ionescu este un portret posibil, dar nu unul complet și definitiv.
‘The Story of Adele H.‘ made in 1975 is one of François Truffaut‘s most beautiful films. If I had to choose one film to illustrate the second half of his career, I think I would choose this one. It is a seemingly simple film that tells an obsessive love story that could be told in many ways, that could easily slip into the grotesque or ‘horror’ but which manages to avoid all the pitfalls and remain sincere and emotional. The film is inspired by a real biography, that of the unhappy life and love story of Adele, Victor Hugo’s daughter, and although I am very cautious about films that visibly expose the label ‘authentic story’ I think this time the label fits. I don’t know how faithful the screenplay is to the historical details, to the letters exchanged by Adele with her famous father, or to the personal diary kept by the heroine, but I think that the film, beyond factual authenticity, has another much more important quality – artistic authenticity.
In many languages of the Earth we find expressions like ‘crazy love’ or ‘madness out of love’. Love and madness are close states. Adele’s story is such a case. Victor Hugo’s young and beautiful daughter (Isabelle Adjani), who lived in exile with her parents on one of the Channel Islands, traumatized by the death of her sister, drown at sea, falls in love with a young British officer, Lieutenant Albert Pinson (Bruce Robinson). The young man is handsome but a womaniser style Don Juan by nature and a games addict on top, so Adele’s family refuses their intention to get married. The officer leaves for a new garrison in Halifax, Nova Scotia, and Adele travels in his footsteps. To her despair, Albert nowrejects her, he already went on to his next adventures. Adele is not only ready to do anything (including lies, intrigue, harassment) to regain her love, but as her attempts fail one after the other, she refuses to accept reality. Love becomes obsessive and turns into a spiral of madness. The society that had protected her until then (as the relatively rich daughter of a great personality of the time) becomes hostile to her and will eventually crush her, but when that happens, psychologically, she was already lost.
Isabelle Adjani was 19 when she filmed ‘Adele H.‘ François Truffaut models her as he knew how to do with many of the formidable actresses he has cast in his films, and Adjani dominates the film with her fascinating beauty, embodying the passion that becomes obsessive over time. At a certain point the story could have slid into horror, but this doesn’t happen. The love that turns into madness destroys, but the main victim is the heroine herself, who eventually ends up not recognising her former lover. Passion, turned abstract, had devoured his very image. The cinematography, which belongs to Néstor Almendros, also focuses on the image of the heroine, emphasising the contrasts between naive beauty and inner storms, between the white of the skin, the elegance of the silhouette and the cold, wet and dark roughness of the interiors and nature around her. ‘The Story of Adele H.‘ is the film that brings François Truffaut the closest to the status of master of the art of cinema.
Prima săptămână a lunii august, cea în care scriu acest articol, ne servește în țara în care trăiesc, dar și în România, cu temperaturi mult peste medie, vreme de câteva zile consecutive. Desigur, oricine a studiat puțin evoluția datelor meteorologice știe că o succesiune de câteva zile calde într-o zonă geografică specifică nu este neapărat un semn al unei ‘încălziri globale’, la fel cum câteva zile consecutive de geruri excesive iarna în același loc sau în alte locuri pe suprafața planetei nu anunță neapărat o nouă perioadă glaciară sau mini-glaciară. Ceva se întâmplă însă cu clima pe suprafața Pământului. Aceia dintre noi care au în palmaresul vieții câteva decenii bune nu pot să uite iernile cu troiene din Bucureștiul copilăriei, ce par să fi devenit o raritate care se întâmplă acum la distanțe de ani buni sau decenii. Imaginile din satelit indică în mod clar dispariția sau diminuarea suprafețelor ghețarilor din zonele continentale și a suprafețelor calotelor glaciare la poli, aproape an de an, în ultimele patru decenii. Organizația Mondială Meteorologică (World Meteorological Organization – WMO) folosește un indice obiectiv și un punct de referință fix: temperatura medie la suprafața planetei în raport cu temperaturile înregistrate în perioada imediat premergătoare revoluției industriale – sfârșitul secolului al XVIII-lea, întâmplător și perioada din care exista primele măsurători precise, cu un grad de confidență acceptabil. Concluzia – planeta este cu plus 1,1 până la 1,3 grade Celsius mai caldă decât înaintea inventării motorului cu aburi. Ținta limitării acestei creșteri de temperatură la 2 grade Celsius, propusă de Acordurile de la Paris adoptate în 2015, este deja în pericol. Scenariul creșterii temperaturii medii la suprafața Pământului cu 3 grade Celsius nu mai poate fi exclus, iar omenirea trebuie să se pregătească. Revista ‘The Economist’ a dedicat un grupaj de articole acestei teme într-unul dintre numerele sale recente. Să studiem și noi, deci, în prezentul articol al rubricii CHANGE.WORLD, acest scenariu și ce pregătiri pot fi făcute în domeniile științei și tehnologiei, pentru ca omenirea să facă față unor asemenea situații. Surprinzător poate, dar unele activități și proiecte sunt deja sunt în curs.
Încerc să evit disputele legate de terminologie (‘schimbări climatice’ sau ‘încălzire globală’?) sau de încadrare a rezultatelor măsurătorilor într-un tipar periodic în care alternează epocile glaciare și perioadele de relativă încălzire. Mă îngrijorează și faptul că asemenea dispute au trecut din plan științific sau statistic în teritoriul politicului. Am arătat într-un articol recent că evenimentele disruptive, cum ar fi erupțiile vulcanice sau impactul asteroizilor de mari dimensiuni care pot lovi planeta la intervale probabilistice de zeci de milioane de ani, pot perturba aceste cicluri climatice. Evit aceste dispute și pentru simplul motiv că, de fapt, ele nu prea au importanță. Creșterea temperaturilor este un fapt, o informație obiectivă determinată prin măsurători și calcule matematice, și este complet nesemnificativ dacă ea se datorează unei schimbări periodice și dacă tendința se va inversa peste câteva secole sau nu. Nu are nici prea multă importanță dacă influența industrializării și a poluării atmosferice contribuie în proporție de 90% sau de 10% la această tendință. Oricare ar fi răspunsurile la aceste întrebări, omenirea trebuie să se confrunte acum și în următoarele decenii cu aceste fenomene climatice, și trebuie să facă o prioritate din a găsi căile de a încetini sau opri aceste procese cu mijloacele care sunt la îndemână sau care pot fi concepute de mințile oamenilor de știință sau ale inginerilor. Trebuie să înțelegem ceea ce se întâmplă și să ne adaptăm. Negaționismul nu este o opțiune.
Ca și altă dată în cadrul discuțiilor din rubrica CHANGE.WORLD, observ că ficțiunea literară sau cinematografică nu numai că reflectă disputele din lumea reală, dar poate fi și o sursă de idei creative, ieșite din tiparele tehnologilor. Se poate constata că și opiniile scenariștilor și ale scriitorilor sunt împărțite. Majoritatea filmelor apocaliptice sau post-apocaliptice descriu peisaje pârjolite de soare, deșerturi nesfârșite, sau planeta noastră complet acoperită de ape, ca în filmul ‘Waterworld’ (1995), regizat de Kevin Reynolds, cu Kevin Costner în rolul principal. ‘Armageddon’ (1998), cu Bruce Willis, Billy Bob Thornton și Ben Afleck în rolurile principale, sau minunatul ‘Melancholia’ (2011) al lui Lars von Trier se ocupa de impactul Terrei cu corpuri cerești distrugătoare. Există însă și creatori care pot fi considerați sceptici în ceea ce privește evoluția climei terestre și, dintre ei, cel mai celebru era nimeni altul decât Michael Chrichton, care își expunea teoriile anti-ecologiste într-unul dintre ultimele sale romane, tehno-thriller-ul ‘State of Fear’, publicat în 2004. În cinematografie, filme cum sunt ‘The Day After Tomorrow’ (2004), regizat de Roland Emmerich, unul dintre regizorii germani care a reușit la Hollywood, sau ‘Snowpiercer’ (2013) al sud-coreeanului Bon Joon Ho, care a inspirat și un serial de televiziune cu același nume, descriu scenariile unor ere glaciare care lovesc Pământul cu efecte la fel de distrugătoare.
Greu de negat însă fenomenele meteorologice pe care le trăim noi înșiși sau pe care le vedem menționate în știrile primite în flux continuu pe Internet sau la televiziuni. Teritorii imense din British Columbia, provincia de vest a Canadei, au fost în flăcări, la propriu, și orășelul Lytton a fost distrus de incendii la o zi după ce aici se înregistrase un maxim istoric al temperaturilor pentru această parte a lumii. Și Laponia, și Turcia au înregistrat cele mai mari temperaturi din istorie. Solul de sub orașul german Erfstadt s-a surpat din cauza precipitațiilor excesive și o parte din el a fost înghițit de pământ. Străzile orașului chinez Zengzhou au devenit canale și automobilele pluteau pe ele. Toate acestea s-au întâmplat în ultimele săptămâni, și suntem doar la jumătatea verii calendaristice. Prognozele pe termen lung indică faptul că frecvența fenomenelor extreme ar putea crește de șapte ori până la sfârșitul deceniului, făcând din planificarea concediilor sau chiar a vieții de zi cu zi în timpul verilor o activitate hazardată. Distribuția geografică, fie și numai dacă analizăm aceste exemple, ne face să ajungem la concluzia că nu mai există vreun loc sigur pe planetă din punct de vedere climatic. Și aici se vede clar că întreaga omenire trăiește sub un acoperiș comun.
Unde ne aflăm din punctul de vedere al controlului climei? Modelele matematice care estimează tendințele actuale folosite de organizația Climate Action Tracker (CAT), înființată după Conferința de la Paris, indică faptul că planeta este departe de fi intrat în ritmul de acțiuni și activități necesar atingerii scopului reducerii încălzirii globale cu un maxim de 2 grade Celsius la sfârșitul actualului secol. Ne îndreptăm, dacă aceste calcule sunt corecte și dacă tendințele de azi continuă, mai degrabă spre + 2,7 până la 2,9 grade Celsius în anul 2100, față de începutul erei industriale. Dacă toate programele propuse, dar amânate din motive diverse, cel mai important fiind reprezentat de reducerile de investiții ecologice în favoarea programelor de combatere a pandemiei, ar fi puse în aplicare, țelul propus de Conferința de la Paris tot nu ar putea fi atins, estimarea deviației fiind de 2,4 grade Celsius. Iar scenariul ‘Terra + 3 grade Celsius’ nu este deloc simpatic. Creșterea de temperatură fiind o medie globală, suprafețele oceanelor și emisfera sudică vor înregistra creșteri mai moderate, până la 1,8 grade Celsius, în timp ce temperaturile medii în Canada, Scandinavia și Siberia vor creste cu 4-5 grade Celsius, cele din China cu 3,5 – 4,5 grade Celsius, iar în India, cu 3,5 grade Celsius. Groenlanda va redeveni, pentru o perioadă, verde. Zonele deșertice continentale se vor extinde, ghețarii vor dispărea aproape complet, iar zonele de coastă vor înregistra o creștere a nivelului oceanului planetar de până la 1,6 metri în viitorul secol. Câteva state insulare din Oceanul Pacific sunt în pericol de dispariție prin inundare. La fel Veneția și o parte din Florida, care ar putea deveni deveni insulă. Revin aici cu un răspuns posibil la o discuție interesantă, purtată acum câteva săptămâni pe Internet cu un prieten despre creșterea nivelului oceanului planetar. Topirea zonei glaciare nu se va întâmpla peste noapte, și vor exista oscilații sezoniere și în cicluri de până la 7-14 ani. Ea pare însă ireversibila, și un salt semnificativ se va produce probabil în momentul în care în zona de gheață din vestul Antarcticii se va întâmpla un fenomen similar cu cel care se petrece acum cu căile maritime de la nordul Cercului Polar.
Ce este de făcut? În primul rând, trebuie revizuite politicile ecologice stipulate de Tratatul de la Paris, dar în special aplicate programele deja aprobate. Revenirea Statelor Unite în acest cadru global sub administrația Biden și programul net-zero-by-2050 al Agenției Internaționale a Energiei, care prevede echilibrarea emisiei globale de carbon la mijlocul secolului, sunt pași importanți. China pare să se alinieze și ea acestor scopuri și își asumă aceste ținte până în 2060. Tehnologiile noi de absorbție a carbonului emis și de reflectare a energiei solare pentru a reduce gradientul de temperatură vor juca un rol important. Se impune însă o schimbare de direcție și adoptarea unor ținte precise în domeniul adaptabilității omenirii la schimbările climatice inevitabile. Acestea trebuie să devină o țintă a politicilor și o ramură economică profitabilă. Investițiile capitalului privat în acest sector vor fi încurajate prin extinderea activităților unor organizații ne-guvernamentale cum este Global Comission on Adaptation (GCA) din care face parte și Bill Gates (da, tot el!). Aceștia își propun să identifice 1,8 trilioane de dolari pentru investiții care ar putea genera profituri de până la 1,7 trilioane de dolari până în 2030. Companiile care asigură aprovizionarea cu energie, apă, agenți termici și de răcire vor trebui să prezinte planuri de adaptabilitate pentru a primi licențele de funcționare. Se află în fază de cercetare și proiectare noi tehnologii de răcire și de condiționare a aerului, mai economice și mai puțin poluante. Una dintre acestea este propusă de firma Exergyn, cu sediul la Dublin, care înlocuiește gazele de refrigerare din instalațiile frigorifice și de aer condiționat cu agenți nepoluanți cum este Nitinol, un aliaj de nichel și titaniu, care are proprietatea de a reveni la o forma inițială când este încălzit. Schimbătoarele de căldură bazate pe acest principiu lucrează în cicluri asemănătoare celor ale motoarelor de combustie. O altă revoluție va avea loc în domeniul generării de energie eoliană, cu crearea de sisteme de turbine plutitoare capabile să reziste celor mai puternice vânturi, până la cele de nivelul uraganelor, folosind fenomenele extreme meteorologice care vor deveni din ce în ce mai dese, cum am văzut, în generare de energie nepoluantă. Provocările sunt uriașe, dar la fel sunt resursele de inventivitate ale omenirii.
Cheia succesului și, în final, a supraviețuirii speciei umane pe Terra constă în înțelegerea acestor fenomene și folosirea resurselor financiare și umane în scopul adaptării la schimbări. Aventura continuă.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Over time, spy films about the Cold War have become historical films, but they have not always been so. In 1966, when Guy Hamilton made ‘Funeral in Berlin‘, the film could have been categorised as a ‘actuality film’. Of course, actuality fiction, because it is actually the screening of a novel by Len Deighton, the second in a series of three films starring the English secret agent Harry Palmer. The first was ‘The Ipcress File‘ which had been successful. It was the decade in which the James Bond film series, which would have a much longer cinematic life, was also released. Ian Fleming and Len Deighton wrote spy novels in different manners, and the films inspired by their novels also took diverging directions. Fleming was heading for adventure and commercial entertainment where the identity of the enemies didn’t matter much, which is perhaps one of the reasons why the James Bond series continued after the fall of the Iron Curtain. Deighton was more attentive to the technical and political details of the Cold War, and the three films in this series inspired by his novels more accurately reflect the period, in a cinematic style approaching the film noir genre.
Michael Caine‘s Harry Palmer is a hero different in many ways of James Bond, who at that time was played bySean Connery. It is, if you wish, an anti-Bond. Unlike Bond, who has an impeccable record, Palmer has a dubious past, in which he was involved with the world of crime. Bond casually collects sentimental conquests, while Palmer, when he falls for a gorgeous girl, immediately smells the trap. Finally, and perhaps the most significant difference, Bond lightly uses his ‘license to kill’ while Palmer’s gun remains loaded throughout the film, even when he receives an explicit order to eliminate an opponent.
Guy Hamilton, who had previously directed ‘Goldfinger‘ in the James Bond series, changes the register with versatility and manages to create an espionage thriller in which the plot and the relationships between the characters are credible and have a greater weight than the action part (which is not completely missing either). The excellent cinematography of Otto Heller uses filming on location in the Berlin divided by the infamous wall, and those scenes have a documentary authenticity. Michael Caine, whose popularity and the success that came after owes a lot to the three films in this series, acts smarttly, with discretion and humor, the role of Palmer. I also noticed in the cast Eva Renzi as a superb Mossad agent, and Oskar Homolka, who was one of the Austrian Jewish actors who took refuge in the United States before World War II, in the role of Soviet Colonel Stok, who triggers the story, announcing his intention to defect to the West. What follows is worth watching. ‘Funeral in Berlin‘ is an interesting film for the context in which it was made, but also as entertainment for spy movie lovers and not only for them.
Peregrinările lui Aurel Timescu, consulul în serviciul Franței detașat în țări îndepărtate și uitate de restul lumii, continuă. Creatorul personajului, scriitorul și academicianul francez Jean-Christophe Rufin are grija să ne reamintească pe scurt profilul contra-eroului său din primele pagini ale celui de-al doilea volum al seriei de cărți care îl are ca personaj principal, apărut în 2021 în traducerea românească a lui Horia Nicola Ursu în colecția de romane polițiste coordonată de George Arion a editurii CRIME SCENE PRESS.
‘Aurel Timescu avea un dosar de cadre catastrofal, ceea ce îl transformase în piaza-rea a direcției de resurse umane a Ministerului de externe francez. Desi intrase în breasla diplomatică tîrziu, printr-un concurs de nivel inferior, Timescu ar fi putut să urce în ierarhie muncind din greu și, mai ales, dînd dovadă de o slugărnicie aparte. Aurel nu era însă în stare de așa ceva. Ca urmare, desi trecuse de cincizeci de ani, avea parte de repartizări la posturi ce erau de obicei rezervate debutanților, în locuri în care nimeni nu-și dorea să ajungă. Nu putea fi dat afară, căci era titular pe postul său; în consecință, era numit în posturi menite să îl descurajeze. Dar Aurel nu intenționa cîtuși de puțin să renunțe la carieră. De fapt, cei care doreau să îl suporte în echipa lor erau cei care aveau parte de perioade intense de depresie; numirea sa într-un anumit post echivala cu o sancționare a celor de acolo.‘ (pag. 12)
242
După ce acțiunea primului volum al seriei (‘Spînzuratul din Conakry’ despre care am scris cu câteva zile în urmă) ne purtase în Guinea, îl găsim acum pe Aurel Timescu pe cealaltă coastă, cea de est, a Africii, în post la Maputo, capitala Mozambicului. Este un oraș ceva mai puțin haotic, poate datorită administrației portugheze, dar și aici se simt urmele perioadei coloniale urmate de decenii de regim socialist cu tente africane, cu o clasă de bogătași locali și expatriați europeni dominând economia și controlând activitățile economice prin corupție și represiune polițienească. Și aici firul acțiunii este declanșat de o crimă a cărei victimă este un cetățean francez, ceea ce necesita intervenția consulatului și pretextul anchetei deschise nu fără o secretă bucurie de Timescu. Nu numai victima, un hotelier destul de vârstnic pe nume Roger Beliot, are cetățenie franceză, dar și suspecta principală, prima sa soție, Francoise, sosită cu câteva luni înainte în Mozambic cu scopul de a-și revendica jumătate din averea și proprietățile acestuia. Considerând-o nevinovată pe femeie, Aurel antamează ancheta pentru a descoperi asasinul și a o elibera pe Francoise. Spre deosebire de alte dăți, în acest caz el se bucură de sprijinul șefului său direct, un consul tânăr și idealist, care este chiar prea entuziasmat de anchetă și mai mult îl încurcă. Aurel știe însă cum să se descurce în asemenea ocazii. Tehnicile de supraviețuire asimilate în confruntările cu sistemul dictatorial se dovedesc utile și în ceea ce privește navigația prin labirinturile birocrației capitaliste:
‘Mortereau își privi subordonatul cu un zîmbet plin de subînțeles. Viața într-un regim comunist îl învățase încă de foarte devreme pe Aurel că la o atare mimică se cuvenea să răspundă afișînd o expresie a profundei sale admirații.‘ (pag. 87)
Deja, după al doilea volum al seriei care îl are pe Aurel Timescu în centru devin mai evidente structura misterului care trebuie rezolvat, personalitatea detectivului amator și modul său de acțiune și de confruntare cu lumea din jur. Pasiunea pentru muzică revine ca un leitmotiv. Oriunde găsește un pian Timescu va căuta pretextul de a se așeza să cânte și să-și împărtășească repertoriul. Este un om al contrastelor și, la fel ca îmbrăcămintea, gusturile muzicale nu se sincronizează cu cei din jur, dar muzica este totuși o metodă de comunicare. Pe șeful sau îl cucerește cântându-i jazz și din Johnny Hallyday, iar la sfârșitul unei zile de muncă își adună gândurile și se concentrează tot cu ajutorul muzicii.
‘Opri muzica și se ridică, dezmorțindu-și cu mare placere degetele pe pardoseala călduță. Apoi se așeză la pian. Se destinse cu o piesă limpede a lui Schumann. Brusc, Africa din jurul său încetă să mai existe. Acum mai exista doar o stradă din Brașov, în miez de iarnă, pe care înaintă un mic cortegiu de rabini, cu pălăriile lor ciudate. În urma lor țopăia un copil ce-i semăna și care se întreba care este sensul vieții …‘ (pag. 60)
Nu voi dezvălui prea multe despre intriga polițistă. Voi menționa doar faptul că povestea capătă ramificații de ecologie și de politică internă și internațională și că ne permite să aruncăm o privire asupra unei părți a lumii care nu se prea află în centrul atenției și despre care mulți dintre noi știm extrem de puțin. Jean-Chrstophe Rufin are talent în a schița personaje distincte și interesante și este vizibilă experiența sa de viață, faptul că a călătorit și trăit pe multe meridiane ale planetei, ca și capacitatea sa de a cunoaște oamenii și de a le înțelege personalitățile. Îl însoțim pe erou în a descoperi personajele, multe dintre ele cu părți de umbră și secrete, firești firii umane și mai ales intrigilor detective. Remarcabil este și faptul că sunt evitate în mare măsură stereotipurile, eroii evoluează și portretele lor se clarifica pe măsură ce avansează povestea și ancheta detectivului. La fel ca în prima carte a ciclului, și victima crimei face parte dintre personaje și portretul său se construiește ca dintr-un puzzle complicat sub ochii cititorului. La început Roger Beliot pare a fi unul dintre acei eroi detestabili pe care multă lume, poate chiar toată lumea are interes sau motive sentimentale să-l asasineze. Pe masură ce avansăm în lectură ne dăm seama că el a fost un om iubit, cel puțin de femeile care îl înconjuraseră în timpul vieții. Când portretul victimei este complet conturat devine evident și motivul crimei și de aici nu poate fi departe nici soluția:
‘Nici un alt moment al unei anchete nu-l făcea mai fericit decit acela în care se afla acum: toate informațiile accesibile erau în mintea lui, chiar dacă dezorganizate, în haos. Se simțea asemenea unui zeu ce se pregătește să sufle peste un morman de lucruri neînsuflețite spre a le oferi noimă și a le da viață.‘ (pag. 140)
Ediția publicată de editura CRIME SCENE PRESS nu este lipsită de mici probleme editoriale. Traducerea lui Horia Nicola Ursu a lăsat să scape o gafă atunci când ‘les bonnes soeurs’ a fost tradus literal în loc de sensul cunoscut de călugărițe (la pag. 110). Și lui Ruffin i-au scapăt vreo două erori de documentare. În Bucureștiul anilor comunismului apartamentele erau departe de a fi ‘supraîncălzite’ în timpul iernilor (pag. 57), iar rugăciunea evreiasca pentru morți nu este rostită în profana limbă idiș, ci în arameică (pag. 100). Desigur, acestea sunt doar detalii, care nu pot strica plăcerea lecturii unui roman polițist de calitate, scris alert, cu umor și cu sensibilitate.
‘Cele trei femei ale domnului consul’ mi-a plăcut. Academicianul Jean-Christophe Rufin scrie cu plăcere și dezinvoltură romane polițiste, și ritmul publicării lor pare să fi devenit anual. Al treilea roman al seriei a apărut anul trecut, al patrulea în aprilie 2021. Personajul lui Aurel Timescu își cucerește cititorii și nu numai datorită originii sale românești. Aștept cu mare plăcere volumele următoare și sper că voi avea cât de curând ocazia să le citesc și să scriu despre ele.
Jean-Christophe Rufin este unul dintre personajele cele mai pitorești și mai simpatice ale vieții literare franceze. Născut în 1952, crescut de bunicii săi după ce tatăl își abandonase familia în copilăria sa, a ales ca profesie medicina sub influența spectaculosului prim transplant de inimă efectuat în 1967 de Christiaan Barnard. Specializat în neurologie s-a implicat încă din anii ’70 în acțiunile umanitare internaționale fiind unul dintre fondatorii și mai târziul liderii organizației Medecins Sans Frontieres. Această activitate l-a adus și pe drumul carierei politice și a diplomației, în care s-a implicat începând cu anii ’80. A străbătut întreaga lume ca medic, activist umanitar și diplomat, funcția cea mai înaltă la care a ajuns fiind cea de ambasador al Franței în Senegal intre 2007 și 2010. Activitatea de scriitor și-a început-o ca eseist. Debutul în ficțiune a avut loc în 1997, iar consacrarea ca romancier a venit odată cu premiul Goncourt primit în 2001 pentru ‘Rouge Bresil’, al patrulea roman al său. În 2004 a redactat Raportul Ruffin despre lupta împotriva antisemitismului în Franța. În 2008 a fost ales membru al Academiei Franceze ocupând locul devenit liber prin decesul lui Henri Troyat.
Academician, politician, umanist, eseist, Jean-Christople Rufin este și în poză și în proză foarte departe de morga unui intelectual snob. Aparițiile sale la televiziune sau interviurile de presă ni-l arată ca pe-un tip comunicativ și doritor să-și împărtășească experiențele și poveștile. Și are ce povesti, doar că o parte dintre informațiile pe care le deține – zice el – nu le poate comunica în mod direct, și atunci recurge la ficțiune. Așa s-au născut o parte dintre romanele sale de aventuri, și aici trebuie căutate sursele seriei sale recente care urmărește aventurile lui Aurel Timescu, emigrant roman devenit cetățean francez și consul în serviciul diplomatic al Franței. Romanele din această serie sunt traduse și publicate în România de editura CRIME SCENE PRESS în colecția coordonată de Alexandru Arion, dar pe primul dintre ele, care în limba română a fost tradus cu titlul ‘Spînzuratul de la Conakry’ și a fost publicat în 2019, eu l-am citit în versiunea originală (‘Le suspendu de Conakry’) apărută în colecția de cărți de buzunar (poche) Folio a editurii Gallimard.
Orice carte bună se pretează unor lecturi multiple, modelate de personalitatea și preferințele cititorilor. Cititorii români vor fi interesați de personajul principal, diplomatul plafonat și plicitisit, și detectivul particular Aurel Timescu. De obicei când apar în literatura străină personaje contemporane originare din România, ‘compararea notițelor’ cu experiențele personale este interesanta. Cu atât mai mult în acest caz, în care eroul este – pentru mine – un fel de coleg de generație și de experiențe (cel puțin o parte dintre ele).
Cine este deci Aurel Timescu? Prima sa apariție se petrece pe la pagina 15 a romanului, când consulul francez în Guinea este chemat să asiste la ancheta legată de descoperirea unui cadavru agățat de un cârlig pe un iaht ancorat în portul de plăcere de la Conakry. Vârsta îi este greu de ghicit. Îmbrăcămintea pare – și vom vedea că asta este o constantă de-a lungul cărții – neadecvata climei și împrejurărilor: o gabardină închisă până la ultimul nasture în pofida căldurii africane. Timescu este un fel de combinație intre personajele jucate de Pierre Richard (cu părul vâlvoi) și inspectorul Columbo din serialul de televiziune al anilor ’70. Posedă în plus accentul, acel accent românesc pe care noi, cei care trăim de decenii în afara granițelor României putem doar avea iluzia că nu mai este observat când vorbim limbile țărilor care ne-au adoptat. De-a lungul cărții începem să-l cunoaștem pe anti-eroul nostru, și fiind vorba despre primul volum dintr-un serial aceasta cunoștință se vă aprofunda, desigur, în volumele următoare. Aflam că mama lui era evreică, iar bunicul fusese chiar rabin la Timișoara, în timp ce tatăl său, probabil catolic, era de origine română și maghiară. Precum mulți dintre românii perioadei comuniste trăia cu nostalgia Franței și visa să ajungă acolo cândva, și când a venit ocazia să fie ‘cumpărat’ nu a ratat-o. Se născuse de altfel destul de devreme pentru a fi apucat să aibă neplăceri în România cu Securitatea fiind bănuit de ‘comportament antisocial’. Muzician mediocru trăise o vreme în Franța cântând în baruri și cabarete, până când un mariaj oarecum de conveniență cu o elevă de pian mai în vârstă decât el cu vreo zece ani îi asigurase și cetățenia franceză și-l propulsase (cu ‘pile’, căci acestea functioneza, se pare, și în Franța) în serviciul diplomatic. Divorțat, dezamăgit, marginalizat de colegi și luat în râs de superiori, este plimbat din post în post în locurile în care Franța avea consulate. În plus este un mare sentimental, căruia îi țâșnesc lacrimile când se confruntă cu o suferințele celor slabi, dar este și capabil să acționeze cu generozitate și curaj. Refugiul și-l găsește în muzică, în vinul alb (preferabil de Tokay), și în ocaziile în care poate să-și exercite pasiunea secretă de detectiv. Crescut cu filmele lui Belmondo și Alain Delon, și călit de acasă ‘la școala prostiei și a urii din România lui Ceaușescu’, se consideră bun cunoscător al naturii umane, ceea ce îl face capabil să joace rolul de detectiv de fiecare dată când se ivește ocazia – de exemplu atunci când un cadavru spânzurat de un cârlig își face apariția în portul Conakry tocmai când șeful lui este plecat în vacanță și când are, pentru câteva zile, libertatea de a acționa în voie.
Jean-Christophe Rufin și-a făcut bine lecțiile construind figura lui Aurel Timescu. Personajul sau este perfect credibil și povestea sa biografica nu conține niciunul dintre acele stereotipuri sau inexactități de documentare care însoțesc de multe ori personajele de origine românească din literatura occidentală. Rufin a evitat și ‘esco-izarea’ numelui de familie al contra-eroului său, deși în interviuri numele mic îl pronunță ‘Orel’. Un pasaj din carte specifica însă explicit că Aurel Timescu se prezintă (la telefon) cu numele său folosind ‘pronunția românească’. Există de altfel o tradiție în literatura polițistă a lumii cu detectivii de origine străină, Hercule Poirot al Agathei Christie fiind cel mai celebru exemplu. Abordările cazurilor din perspectiva unui străin permit unghiuri de vedere diferite, care sparg frontierele convențiilor sociale, subliniind în același timp universalitatea sentimentelor, calităților și tarelor oamenilor, indiferent de meridianul pe care s-au născut. Pentru Rufin, Aurel Timescu este și un fel de alter-ego. Precum eroul său, scriitorul a ajuns în lumea diplomației mai mult sau mai puțin din întâmplare și poziția de ‘outsider’ față de sistem îi este familiară. Inventând aventurile eroului și povestindu-le în romane aparținând unui gen popular scriitorul nu numai că împărtășește indirect experiențe despre evenimente reale pe care nu le-ar putea publica așa cum s-au petrecut dar și ia atitudine față de un sistem birocratic lipsit de eficiență și populat de personaje corupte.
Intriga polițistă este interesantă și bine conturată, așa încât ‘Spînzuratul de la Conakry’ poate fi citita că o carte polițistă de vara și cred că ea îi vă satisface pe majoritatea amatorilor genului. Ancheta lui Aurel Timescu reconstituie figura cetățeanului francez asasinat, Jacques Mayeres, care purta cu sine altă categorie de traume, specifice generației care a trăit, chiar în copilărie fiind, războiul din Algeria și sfârșitul Franței colonialiste. Apare și sora victimei, Jocelyne, împreună cu care consulul detectiv vă face echipa, dar să nu vă așteptați la vreo intrigă amoroasă dincolo de sentimente neîmpărtășite și lacrimi ascunse de ochelarii de soare. Cu singura excepție a unei erori inexplicabile (eroul ne este descris că neavand telefon mobil la pagina 31, dar apoi, pe la pagina 61, lasă numărul său de telefon mobil unei persoane pe care o anchetează) avem de-a face cu o enigmă polițistă bine construită care găsește o soluție foarte rezonabilă, cu implicații politice dar și legate de biografia și caracterul victimei. Aurel Timescu este genul de detectiv care evită complicațiile forensice și nu are la dispoziție tehnologie avansată. Arma sa principală este propria inteligență și emotivitatea călită în lumea dură din care provine. Construirea ipotezelor, eliminarea pistelor greșite, și găsirea piesei de puzzle cheie care lămurește tabloul enigmei aparțin detectivilor faimoși din literatura de calitate a genului. Poate surprinde soluția folosita de Timescu pentru a smulge o confesiune uneia dintre persoanele implicate în crimă, o izbucnire de violență surprinzătoare poate, dar bine justificată psihologic. Cu mijloace limitate, luptând contra timpului și împiedicat mai degrabă decât ajutat de un sistem care își protejează oamenii și problemele interne, consulul detectiv seamănă mai mult cu eroii romanelor ‘noir’ clasice americane dar și franceze de la mijlocul secolului 20. Ambianța locală, peisajul și obiceiurile africanilor, și ciocnirile culturale în a căror descriere Rufin se arată a fi maestru sunt interesante și pline de umor. Mai mult decât orice însă, pe mine Aurel Timescu este cel m-a cucerit, și romanul următor din ciclul care îl are ca erou se găsește deja pe noptiera mea.
The first thing that strikes at the 1996 film directed by Arnaud Desplechin is the title: ‘Comment je me suis dispute … (ma vie sexuelle)’ (or in English ‘My Sex Life… or How I Got Into an Argument). It is a title almost as impossible as that of Radu Jude’s latest film that received the Golden Bear at the Berlin Film Festival, a title that wants to state even before the screening begins that the viewer will have a cinematic experience that is from the usual patterns. The second thing those who read the film sheet notice is the duration: three hours minus two minutes. Today it has become more common for films to last at least two hours, and productions lasting about two and a half hours are not uncommon either, but in the previous century, even in its last decade, such a duration was mainly reserved for the genre of the historical saga, and the screening was divided into two series. This is not the case with ‘Comment ….’ (you’ll excuse my abbreviation, I hope) which is a unitary cinematic work and which is in fact a comic drama contemporary to the period in which the film was made, having as heroes a group of French intellectuals in their 30s, their bonds of friendship and love, conflicts, love affairs and separations. On one hand it is a complex film because of the fabric of intrigue and the evolution of the characters, on the other hand it is a surprisingly simple film if we analyze carefully what is actually happening on the screen.
I guess that one of the inspirational models of the screenwriter and director were those films of Woody Allen that take place in the intellectual circles of the northeast coast of the United States. We follow a group of friends, mostly students or in the first years after graduation, who seem to live in a kind of sentimental commune, sharing their adventures and almost casually freely swapping partners. When things take a more serious turn, psychoanalysis and its variants appear. The off-screen commentary is copiously used, sometimes in the 3rd person in Nouvelle Vague style, other times in the 1st person, as if made from the patient’s couch. The main hero is Paul Dedalus (Mathieu Almaric), professor of literature and doctoral student at a prestigious university, whom we will see separating from Esther (Emmanuelle Devos), his mistress on-off for ten years, entering a risky adventure with the unstable and sometimes violent Valerie (Jeanne Balibar), and dreaming of Sylvia (Marianne Denicourt) who is the mistress of his best friend, Nathan (Emmanuel Salinger). His professional life is capped, with a doctoral thesis whose completion seems to last an eternity, and to make things worse, a former friend and now rival, in fact a nullity with pretensions, gets a better position as an associate professor in the same faculty. Achieving his aspiration to follow the intellectual path that attracts him and to write literary criticism involves giving up his academic career. The ending is not too different from the beginning. A few years passed from the life of the heroes and three hours from that of the spectators.
The film alternates dialogues between the young people with scenes from intimacy, plus flashbacks that clarify the biographies and paths of the heroes in previous years. The verbosity is intense and a bit lacking in depth, with dialogues that mostly take place at restaurants, parties or in bed, with diary pages and letters sent and not sent, with testimonials in video-documentary style. Arnaud Desplechin manages to create some anthological scenes when he goes to extremes emphasising the comic or emotional elements (with the help of the excellent Emmanuelle Devos). The whole team of actors is remarkable, and we can say that this is the film of a generation of young French intellectuals played by a representative selection of a generation of young French actors. The lead role belongs to Matthieu Amalric, for whom ‘Comment …’ was the first film in which he was cast in a consistent role. The interpretation is remarkable. Paul Dedalus seems to be a late teenager who refuses to mature sentimentally but also to abandon his ideals, and his family name can be considered an allusion to the sentimental and professional labyrinth, full of wrong paths and attempts to come to light in which his life takes place. The detached approach and the alternating counterpoint of the intellectual, sentimental and comic scenes make the film enjoyable to watch and attenuates the effort of the three hours of viewing. Would the movie have been better if it had lasted an hour less? We will never know, but we would have certainly missed the opportunity to discuss this topic.
Câteva dintre știrile cele mai spectaculoase ale lunii iulie legate de explorarea spațială au avut ca eroi pe doi dintre magnații planetei: Jeff Bezos, cel mai bogat om din lume, a cărui avere este estimată la peste 200 de miliarde de dolari, și Sir Richard Branson, cu o bogăție evaluată la ‘numai’ 4,7 miliarde de dolari. Cei doi extravaganți investitori au efectuat la o distanță de nouă zile două zboruri spațiale suborbitale, folosind vehicule proiectate de propriile lor firme. Cum să apreciem aceste acțiuni? Capricii de bogătași? Visuri îndeplinite, împărtășite de mulți, dar pe care foarte puțini le pot transforma în realitate? Contribuții reale la explorarea spațiului? Publicitate care poate genera fonduri pentru alte cercetări mai serioase? Încă o etapă în dezvoltarea unei industrii a turismului spațial – poate o nouă și rentabilă ramură economică? Să încercam, în acest articol al rubricii CHANGE.WORLD, să răspundem acestor întrebări.
Despre Jeff Bezos, fondatorul firmelor Amazon și Blue Origin, am scris de multe ori în cursul ultimilor ani. Pe 5 iulie 2021, Bezos i-a predat postul de Chief Executive Officer (CEO), deci conducerea efectivă a operațiilor firmei Amazon, lui Andy Jassy, preluând poziția onorifică, dar influentă, de președinte executiv al companiei. Unii comentatori estimează că această tranziție ar avea ca scop eliberarea de timp pentru conducerea efectivă și mai eficientă a lui Blue Origin, firma înființată în anul 2000 pentru furnizarea de echipamente aerospațiale și servicii de zboruri spațiale. Cine este însă Richard Branson? Născut pe 18 iulie 1950, Branson este un om de afaceri și investitor, întemeietorul în anii 1970 a concernului Virgin Group, care astăzi controlează peste 400 de companii în domenii diverse de la transporturi, turism și comunicații până la servicii medicale, edituri, rețele comerciale sau instituții financiare. Având cartierul general în Regatul Unit, concernul și-a extins operațiile în multe alte țări ale lumii, dar le-a și restrâns și vândut atunci când a considerat că este necesar din punct de vedere economic și financiar. În general, afacerile lui Branson și Virgin se caracterizează prin dinamism, aflându-se permanent în schimbare și căutări. Lista afacerilor pe care Virgin le-a vândut sau chiar abandonat este și ea impresionantă, incluzând companii din industria muzicii (Virgin Records), a jocurilor electronice (Virgin Games), studiouri de filme (Virgin Films) sau echipa de automobile Formula Unu Virgin Racing. Virgin Galactic a fost înființată în 2004 și concernul Virgin Group deține un pachet minoritar care reprezintă 24% din valoarea companiei.
Zborurile celor doi magnați în spațiu au fost scurte: VSS Unity al lui Virgin Galactic – 36 de minute de la lansare la aterizare, pe data de 11 iulie; New Shepard al lui Blue Horizon – 11 minute, pe 20 iulie. Diferențele se datorează tehnologiilor diferite de lansare și aterizare folosite de cele două nave spațiale. VSS Unity a fost eliberată în zbor de pe platforma unui avion de suport, care zboară deja la o viteză de trei ori mai mare decât viteza sunetului, iar aterizarea a avut loc pe un aeroport (sau astrodom dacă vreți) din New Mexico. New Shepard a fost lansată vertical de la o bază spațială construită special în vestul statului Texas, iar aterizarea, tot verticală, încetinită de rachetele acționate cu câteva zeci de secunde înainte de atingerea solului, a avut loc pe o platformă în apropierea punctului de lansare. Numele vehiculului lui Blue Horizon îl onorează pe Alan Shepard, primul astronaut american care a efectuat un zbor suborbital, iar data zborului a fost aleasă pentru a coincide cu data aselenizării misiunii Apollo 11, prima misiune americană pe Lună. Cei doi îndrăzneți antreprenori nu au fost singuri în zborurile lor, ci au făcut parte din echipaje de câteva persoane. Richard Branson, care la 71 de ani a devenit la 11 iulie cel de-al treilea om ca vârstă care a participat într-o misiune spațială, a făcut parte dintr-o echipă de șase astronauți, formată din pilotul David Mackay, copilotul Michael Masucci și patru dintre salariații firmei Virgin Galactic, incluzându-l și pe el. Împreună cu Jeff Bezos, au zburat fratele său Mark, Wally Funk, o veterană a programelor spațiale, și tânărul și norocosul olandez Oliver Daemen, în vârstă de 18 ani, care l-a înlocuit în ultimul moment pe câștigătorul anonim al unei licitații pentru locul de turist în această expediție, care a renunțat la saltul în Cosmos. Wally Funk merită un salut special. Fusese membră a echipei de astronaute ‘Mercury 13’ care, în deceniul primelor zboruri spațiale, era pregătită să participe la programele Mercury și Apollo. NASA a renunțat atunci la zborurile femeilor în spațiu și au trebuit să treacă aproape două decenii până când prima astronaută americană a zburat la bordul unei misiuni. Acum, la 82 de ani, Wally Funk a devenit, la 20 iulie, cea mai vârstnică persoană și prima octogenară din istorie care a zburat în spațiu. Ceea ce este comun celor două misiuni este faptul că ambele echipaje au petrecut câteva minute în stare de imponderabilitate. New Shepard a atins o altitudine de peste 100 de kilometri, trecând linia Karman care definește, conform Federației Aeronautice Internaționale, frontiera dintre atmosfera terestră și spațiu, în timp ce Unity a ajuns la apogeu la 86 de kilometri, sub linia Karman, dar suficient pentru a trece altitudinea de 80 de kilometri, pe care Statele Unite și agenția Federal Aviation Agency (FAA) o consideră frontieră spațială.
Pasagerii zborurilor din iulie 2021 nu sunt primii turiști în spațiu. Însăși terminologia de ‘turism spațial’ este contestată, mulți experți și participanți la asemenea zboruri preferând exprimări precum ‘explorare spațială particulară’ sau ‘călătorii spațiale comerciale’. Programul spațial sovietic a inclus încă din anii ’70 și ’80 cosmonauți invitați din țările prietene Uniunii Sovietice, care se antrenau și se pregăteau pentru misiuni împreună cu cosmonauții sovietici. Dumitru Prunariu, primul și singurul cosmonaut român până acum, a făcut parte dintre ei. Programul american al navetelor spațiale a inclus în prima jumătate a anilor ’80 postul de ‘payload specialists’. Aceștia erau experți din domenii diferite care nu urmau antrenamentul complet al astronauților profesioniști. Sfârșitul tragic în ianuarie 1986 al ‘primei profesoare în spațiu’, Christa McAuliffe, împreună cu întreg echipajul navetei Challenger, a suspendat pentru o vreme aceste participări, deși ele au fost reluate mai târziu. După 2001, NASA a re-evaluat un program de zboruri spațiale contra plată, care însă nu a apucat să se desfășoare în urma întreruperii activității navetelor spațiale. Între timp, serviciile comerciale au fost preluate de programul spațial rusesc, aflat în criză financiară după destrămarea Uniunii Sovietice. Reporterul japonez Toyohiro Akiyama a fost primul care a beneficiat de aceste servicii la bordul stației Mir în 1990, urmat de chimista britanică Helen Sharman (primul cetățean britanic în spațiu), în 1991. Primul pământean care și-a plătit zborul din buzunarul propriu a fost americanul Dennis Tito care, în mai 2001, a zburat la bordul unei rachete Soyuz-32 până la Stația Spațială Internațională, a rămas acolo opt zile și s-a întors teafăr pe planeta noastră.
Călătoriile spațiale particulare, numiți-le turism sau altfel, au început să câștige atenția companiilor particulare. Pe lângă Virgin Galactic și Blue Origin, care își construiesc propriile lor vehicule spațiale, mai sunt active în acest spațiu firmele Boeing (proiectul Starliner), Bigelow Aerospace, Aurora Space Station, dar mai ales SpaceX a lui Elon Musk. A apărut și prima firmă care se ocupă cu succes de intermedierea zborurilor spațiale comerciale, un fel de agenție de turism spațială numită ‘Space Adventures’. Analiștii de la UBS evaluează veniturile economiei spațiale în anul 2030 la 800 de miliarde de dolari, iar cei de la Morgan Stanley plasează aceste venituri la 1 trilion de dolari în 2040. Chiar dacă previziunile vor fi confirmate, turismul spațial va reprezenta însă doar o fracțiune din aceste sume enorme. Zborurile sub-orbitale, cum sunt cele executate în iulie de miliardarii americani, vor deveni poate o atracție pe care unii și-o vor permite, sau pentru care alții vor economisi o viață întreagă. Prețul actual al unei ‘rezervări’ pentru unul dintre zborurile lui Virgin Galactic în deceniul următor este de 250 de mii de dolari. Blue Origin are în plan construirea unei rachete pentru zboruri orbitale numita New Glenn, după numele astronautului american John Glenn, eroul primului zbor orbital american. În viziunea lui Jeff Bezos însă, principala țintă este participarea firmei sale la marile programe spațiale americane ale următoarelor decenii, care au ca obiective revenirea pe Lună și zborul spre Marte. Dacă New Glenn va reprezenta și un vehicul care să permită transportarea de turiști spațiali, cu atât mai bine, mai ales că, după unele estimări, turismul spațial ar putea chiar deveni o industrie rentabilă. Planul de dezvoltare al lui Virgin Galactic anticipează o marjă de profituri operaționale de aproape 70%, similară cifrelor înregistrate astăzi de firmele de software. Până atunci însă, este nevoie de investiții susținute, cum sunt cele făcute de Jeff Bezos care a băgat în Blue Origin mai mult de un miliard de dolari în fiecare dintre ultimii ani. Vor fi aceste investiții recuperate? Experții estimează că viitorul firmei depinde în mare măsură de felul în care Bezos însuși se va implica în activitatea și planurile companiei în anii următori. Deja a dovedit că are capabilitatea de a-și transforma viziunile în realități în care competitorii rămân în urmă.
În pofida personalităților spectaculoase care se află printre liderii acestei promițătoare ramuri a explorării spațiale, cred că se impune și ceva precauție. Unul dintre motive ar fi chiar atitudinea unora dintre personajele cheie. Planurile lui Bezos nu sunt încă foarte clare, iar Sir Richard Branson și Chamath Palihapitiya, președintele lui Virgin Galactic, au vândut în ultimele luni o parte din acțiunile prin care controlau financiar firma. Prudență și diversificare, sau știu ei ceva ce mulți alți investitori nu știu? Personal, nu văd turismul spațial devenind o activitate de masă până când preturile nu scad la cel mult 10% din cele de astăzi, și până când nu vor fi asigurate condiții de siguranță similare celor ale călătoriilor aviatice. Sincer, dacă această călătorie ar fi gratuită și sigură, poate că aș face-o și eu, dar o singură dată. Nu sunt acolo, în spațiu, prea multe obiective atractive care să concureze cu munții Austriei sau insulele Greciei, pentru a mă tenta să revin. După catastrofa lui Challanger, au trecut 15 ani până când alți astronauți neprofesioniști s-au încumetat să devina ‘turiști spațiali’. Această fațetă a aventurii spațiale s-ar putea să fie limitată, cel puțin pentru o vreme.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
a saga in a cup of espresso (film: Comment je me suis disputé… (ma vie sexuelle) – Arnaud Desplechin, 1996)
The first thing that strikes at the 1996 film directed by Arnaud Desplechin is the title: ‘Comment je me suis dispute … (ma vie sexuelle)’ (or in English ‘My Sex Life… or How I Got Into an Argument). It is a title almost as impossible as that of Radu Jude’s latest film that received the Golden Bear at the Berlin Film Festival, a title that wants to state even before the screening begins that the viewer will have a cinematic experience that is from the usual patterns. The second thing those who read the film sheet notice is the duration: three hours minus two minutes. Today it has become more common for films to last at least two hours, and productions lasting about two and a half hours are not uncommon either, but in the previous century, even in its last decade, such a duration was mainly reserved for the genre of the historical saga, and the screening was divided into two series. This is not the case with ‘Comment ….’ (you’ll excuse my abbreviation, I hope) which is a unitary cinematic work and which is in fact a comic drama contemporary to the period in which the film was made, having as heroes a group of French intellectuals in their 30s, their bonds of friendship and love, conflicts, love affairs and separations. On one hand it is a complex film because of the fabric of intrigue and the evolution of the characters, on the other hand it is a surprisingly simple film if we analyze carefully what is actually happening on the screen.
I guess that one of the inspirational models of the screenwriter and director were those films of Woody Allen that take place in the intellectual circles of the northeast coast of the United States. We follow a group of friends, mostly students or in the first years after graduation, who seem to live in a kind of sentimental commune, sharing their adventures and almost casually freely swapping partners. When things take a more serious turn, psychoanalysis and its variants appear. The off-screen commentary is copiously used, sometimes in the 3rd person in Nouvelle Vague style, other times in the 1st person, as if made from the patient’s couch. The main hero is Paul Dedalus (Mathieu Almaric), professor of literature and doctoral student at a prestigious university, whom we will see separating from Esther (Emmanuelle Devos), his mistress on-off for ten years, entering a risky adventure with the unstable and sometimes violent Valerie (Jeanne Balibar), and dreaming of Sylvia (Marianne Denicourt) who is the mistress of his best friend, Nathan (Emmanuel Salinger). His professional life is capped, with a doctoral thesis whose completion seems to last an eternity, and to make things worse, a former friend and now rival, in fact a nullity with pretensions, gets a better position as an associate professor in the same faculty. Achieving his aspiration to follow the intellectual path that attracts him and to write literary criticism involves giving up his academic career. The ending is not too different from the beginning. A few years passed from the life of the heroes and three hours from that of the spectators.
The film alternates dialogues between the young people with scenes from intimacy, plus flashbacks that clarify the biographies and paths of the heroes in previous years. The verbosity is intense and a bit lacking in depth, with dialogues that mostly take place at restaurants, parties or in bed, with diary pages and letters sent and not sent, with testimonials in video-documentary style. Arnaud Desplechin manages to create some anthological scenes when he goes to extremes emphasising the comic or emotional elements (with the help of the excellent Emmanuelle Devos). The whole team of actors is remarkable, and we can say that this is the film of a generation of young French intellectuals played by a representative selection of a generation of young French actors. The lead role belongs to Matthieu Amalric, for whom ‘Comment …’ was the first film in which he was cast in a consistent role. The interpretation is remarkable. Paul Dedalus seems to be a late teenager who refuses to mature sentimentally but also to abandon his ideals, and his family name can be considered an allusion to the sentimental and professional labyrinth, full of wrong paths and attempts to come to light in which his life takes place. The detached approach and the alternating counterpoint of the intellectual, sentimental and comic scenes make the film enjoyable to watch and attenuates the effort of the three hours of viewing. Would the movie have been better if it had lasted an hour less? We will never know, but we would have certainly missed the opportunity to discuss this topic.