Am trecut în revistă și am discutat de câteva ori în ultimii ani, în articolele rubricii CHANGE.WORLD, conflictul dintre marile corporații ale industriei hi-tech și forurile legislative americane, europene și, în ultima vreme, și chineze care urmăresc aplicarea legislațiilor respective antitrust. În octombrie 2020, o comisie inițiată de Camera Reprezentanților a Statelor Unite a publicat un raport care sintetizează 16 luni de audieri, investigații și dezbateri. Concluziile raportului sunt clare: Cele patru mari companii hi-tech – Amazon, Apple, Facebook și Google –, companiile start-up de la începutul secolului XXI, au devenit dominante pe piețele respective. Revoluționarii de ieri sunt monopoliștii de astăzi, și investigațiile trebuie continuate pentru a determina dacă și în ce măsură sunt încălcate legile antitrust. La concluzii similare au ajuns și forurile antitrust ale Comunității Europene și ale guvernului chinez. Este doar începutul unui sir de acțiuni legislative și judiciare care vor avea un impact semnificativ în felul în care se va organiza și modela aceasta industrie esențială în anii care urmează. Pe ce se bazează însă aceasta legislație? Care este istoria ei? Care sunt precedentele, care au fost motivațiile și rezultatele unor acțiuni similare antimonopoliste din alte sectoare ale industriei în alte timpuri? Numărul din septembrie 2021 al revistei ‘History Today’ dedică acestei probleme un articol cu titlul ‘Stăpânindu-l pe Goliat’. Articolul se concentrează asupra istoriei legislației americane antitrust – de departe cea mai dinamică și mai bogată în exemple –, dar fenomene similare s-au petrecut în toate industriile dezvoltate în decursul secolului XX, iar legislația Comunității Europene de astăzi este în linii mari aliniată și consistentă cu cea americană. Concluziile și lecțiile, dacă acestea există, sunt valabile universal.
Definițiile legislației antitrust diferă. Site-ul financiar Investopedia, o referință populară în lumea finanțelor, care oferă dicționare de investiții, sfaturi, recenzii, evaluări și comparații ale produselor financiare, definește legislația antitrust ca fiind ‘statutele elaborate de guverne pentru a proteja consumatorii de practicile de afaceri prădătoare și pentru a asigura o concurență loială’. Un studiu mai atent și, mai ales, consultarea directa a surselor indică faptul că această abordare modernă datează doar de câteva decenii. Mai exact, ea își are originea în anii 1970 în principiile enunțate de un grup de juriști cunoscuți sub numele de ‘Școala de la Chicago.’ Legile antitrust, așa cum au fost ele concepute istoric, nu aveau ca scop principal protecția consumatorilor, nici măcar a unora dintre categoriile de consumatori, aceasta fiind în cel mai bun caz un efect secundar pozitiv al aplicării prevederilor lor. Să ne întoarcem însă puțin în timp și să trecem în revistă câteva exemple.
Fiecare ofensivă antitrust din istorie a apărut ca reacție la fenomene de dominanță monopolistă, care au apărut în domenii economice (industrie, transporturi, comerț, finanțe) de mare avânt. Legislația federală antitrust americană a fost creată în mod oficial în 1890, odată cu adoptarea de către Congresul SUA a Legii Antitrust Sherman. Ea era rezultatul a decenii de controverse legate o ramură economică în plină expansiune: transporturile feroviare. În fiecare dintre deceniile 1870 și 1880, căile ferate americane își dublaseră întinderea și deveniseră principalul mijloc de comerț și comunicații. Scopul antimonopoliștilor nu era să distrugă sau să fărâmițeze această infrastructură, ci să asigure un sistem de prețuri mai echitabil, marile societăți preferând și asigurând tarife avantajoase companiilor care transportau cantități mari de mărfuri. Cei protejați nu erau consumatorii, ci micii fermieri din Midwest care își transportau produsele spre sau între cele două coaste oceanice ale Americii. Legislația antitrust evita astfel efectele unor legi locale ale statelor traversate de calea ferată (‘legile Granger’) care, pentru a compensa efectele centralizării monopoliste, creaseră comisii feroviare statale care impuseseră taxe locale.
Legea Sherman era formulată însă în termeni foarte generali, interzicând „monopolizarea” și „orice contract, combinație … sau conspirație în limitarea comerțului”. Aplicarea ei a întâmpinat greutăți. Instanțele care au încercat să o aplice s-au confruntat cu limbajul ei vag, recunoscând că interpretarea ei literală ar putea face ilegale chiar și entitățile comerciale simple, precum parteneriatele. Legea Sherman lăsa Departamentului Justiției autoritatea de aplicare, dar președinții și procurorii generali ai SUA aflați la putere între anii 1890 și începutul anilor 1900 au arătat un interes relativ mic în a face acest lucru. Lucrurile s-au schimbat odată cu venirea la Casa Albă a președintelui Theodore Roosevelt, care a căpătat în istorie renumele de cruciat antimonopolist. Industria petrolieră a fost ținta multora dintre acțiunile antitrust din primul deceniu al secolului XX, în special compania Standard Oil a lui John D. Rockefeller, care ajunsese la un moment dat să controleze 90% din piața americană a petrolului rafinat. Din nou însă, nu interesul consumatorilor a fost cel avut în vedere de liderii campaniei antitrust. În fapt, tocmai datorită concentrării proceselor într-o singură organizație, a tehnologiilor care aparțineau trustului și a metodelor superioare de management folosite de Rockefeller, prețurile la utilizator scăzuseră cu 50% (același argument avea să fie folosit cu un secol mai târziu de Amazon). Judecătorii și legislatorii erau însă contrariați de metodele agresive folosite de Standard Oil în achiziționarea concurenților și de faptul că firma folosea tactici legale de încorporare în statele unde legislația îi era favorabilă și impozitele mai reduse. Folosind legislația Sherman ca bază, Curtea Supremă a Statelor Unite avea să decidă în 1911 dizolvarea concernului și fărâmițarea sa în 35 de entități separate, corespunzând statelor în care opera Standard Oil. O decizie asemănătoare avea să fie luata în anii 1980 în ceea ce privește monopolul telecomunicațiilor, reprezentat de firma Bell.
Alegerile prezidențiale din anul 1912 au fost dintre cele mai interesante din istoria Statelor Unite. A fost primul an în care s-au organizat alegeri în sistem ‘primaries’, pentru a desemna candidații la președinție. Fostul președinte (între 1901 și 1909) Theodore Roosevelt a eșuat în încercarea sa de a fi numit candidat al Partidului Republican și, în consecință, împreună cu un grup de prieteni politici, a creat Partidul Progresist, care a depus candidaturi la nivel prezidențial și al statelor. Programul ‘Partidului Taurului’ (Roosevelt declarase reporterilor că este ‘în formă ca un taur’, supraviețuind unei tentative de asasinat care l-a lăsat cu un glonte în piept pentru tot restul vieții) era declarativ antitrust, dar lăsa ușa deschisă continuării activității la nivel național a marilor corporații monopoliste. A câștigat alegerile până la urma Woodrow Willson, candidatul Partidului Democrat, a cărui platformă antitrust era și mai radicală. În perioada președinției sale (1913-1921), Departamentul de Justiție a inițiat investigații și acțiuni legale împotriva unor firme precum marele concern de tutun și țigări American Tobacco și concernul chimic DuPont. Primul Război Mondial a suspendat sau încetinit aceste activități, dar ele aveau să fie reluate în anii ’20, cu acțiuni de răsunet în domeniul industriilor metalurgice (împotriva lui Alcoa din industria aluminiului și US Steel din cea a oțelului). În continuarea activităților guvernamentale și legislative antitrust din secolul trecut în Statele Unite, pot fi identificate încă două etape principale. Între 1930 și 1970, abordarea a fost ‘structuralistă’, bazată pe filosofia economică a președintelui Franklin D. Roosevelt, ai cărui consilieri economici îl convinseseră că libera concurență pe piață este cheia redresării economice după marea criză economică din 1929-1933. În consecință, judecătorii acelei perioade acordau puțină atenție încercărilor companiilor reclamate care își justificau conduita cu argumente legate de eficiența economică, chiar și atunci când erau susținute de date și analize economice bine fondate. Abordarea aceasta s-a schimbat abia în anii ’70 și ’80, când Școala de la Chicago și doctrinele economice neoliberale au căpătat o influență semnificativă asupra administrațiilor americane, dar și a corpurilor legislative și a Curții Supreme.
Ce concluzii putem trage din aceste lecții ale istoriei? Se poate observa, în primul rând, că legislația antitrust a dat prioritate în repetate rânduri considerentelor politice față de cele economice și a delegat puterea birocrațiilor guvernamentale și tribunalelor. Schimbarea de administrație care a avut loc în ianuarie 2021 a adus la Casa Albă un grup de politicieni și de consilieri care au intenții declarate de a acționa în vederea reducerii puterii de pe piață a celor patru Goliați tehnologici. Numirile Linei Khan în funcția de președinte al Comisiei Federale de Comerț (Federal Trade Commission – FTC) și a lui Tim Wu în postul de consilier în probleme de tehnologie și concurență aduce în aceste poziții cu influență și responsabilitate doi juriști ‘neo-brandesieni’, numiți astfel după numele lui Louis Brandeis, judecător la Curtea Supremă între 1916 și 1939, rămas în istorie ca un jurist militant antimonopolist. Dezbaterile antitrust de astăzi au un puternic caracter de ‘deja vu’. Precum în cazurile exemplificate mai sus, este vorba despre controlul unor resurse critice bunei funcționări a vieții sociale, politice și economice a Statelor Unite și, datorită globalizării, a planetei. Firmele care se află în atenția legislatorilor și a birocraților sunt cele care au contribuit esențial la revoluția tehnologică a ultimelor decenii și la aplicarea acesteia la prețuri convenabile majorității consumatorilor. Este activitatea antitrust o activitate reacționară, o frână în calea progresului, contrară intereselor majorității consumatorilor? Sau, dimpotrivă, prețul plătit de întreaga societate pentru concentrarea controlului unor resurse critice în prea puține mâini este prea ridicat și pericolul prea mare? Dezbaterea aceasta este deschisă, și o vom urmări împreună în anii care vin.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)