Pogromul de la Iași reprezintă una dintre cele mai întunecate pagini din istoria României. Începând cu 27 iunie 1941, în orașul cel mai mare al Moldovei au avut loc o serie de crime organizate împotriva locuitorilor evrei ai orașului, a căror amploare și violență le situează în rândul atrocităților de prim plan în istoria Holocaustului. Aceste evenimente au fost puțin cunoscute și studiate în România în jumătatea de secol de după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Doar comunitatea evreiască își comemora morții la fiecare sfârșit de iunie în ceremonii bine supravegheate, fără a putea detalia evenimentele, fără a putea arăta cine au fost cei răspunzători de aceste crime. După 1990 s-au deschis și arhivele, au fost adunate și consemnate și amintirile supraviețuitorilor și ale martorilor care mai trăiau și care au dorit să vorbească. Istoria Holocaustului în România în general și a pogromului de la Iași ca unul dintre punctele sale de reper continuă să fie studiata și să se scrie. Cartea lui Radu Ioanid ‘Pogromul de la Iași’ apărută în acest an la Editura Polirom în colaborare cu Editura Institutului National pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” este o contribuție importantă în această activitate de recuperare a memoriei și de cinstire a victimelor.
Studiul Holocaustului a constituit pentru Radu Ioanid o temă centrală încă de la începutul carierei sale. Prima sa teză de doctorat în România nu a putut fi publicată înainte de 1990, an în care și-a început și activitatea la Muzeul Memorial al Holocaustului de la Washington, din a cărui conducere a făcut parte până în 2020. Dintre cărțile sale merită menționate ‘Ransom of the Jews’ (despre care am scris și eu la vremea când a fost publicată pentru prima dată) care se ocupa de unul dintre cele mai interesante și mai controversate aspecte ale politicii comuniste și relațiilor dintre România comunistă și Israel, ‘comerțul cu evrei’, și ‘Holocaustul în România’, volum apărut în a treia ediție în 2019, sinteză a unei activități de studiu și de exprimare în arena publică din care a făcut parte și participarea în calitate de vice-președinte la lucrările Comisiei Internaționale de Investigare a Holocaustului în România, cunoscuta și sub numele de Comisia Wiesel. Volumul ‘Pogromul de la Iași’, care preia capitolele relevante din aceasta ultimă carte, este prefațat de Alexandru Florian, directorul general al Institutului “Elie Wiesel”, iar ediția este îngrijită de Elisabeth Ungureanu.
Așa cum este structurat acum, volumul este organizat în trei capitole, care se ocupă de pregătirile pentru pogrom, de evenimentele petrecute la Iași începând cu 27 iunie 1941 și de trenurile morții, cumplita contribuție locală la cruzimea și ororile Holocaustului. Aceasta structură are avantajul conciziei și amplificării impactului descrierilor, mărturiilor și documentației care le susține, și dezavantajul lipsei unei puneri în context mai larg. Istoria prezenței evreiești în Iași număra deja mai bine de un secol în 1941, și includea multe aspecte complexe. Câteva sunt menționate, însă foarte succint, și cititorul mai puțin avizat, care ar începe cu această carte studiul istoriei evenimentului, riscă să piardă multe dintre informațiile legate de prezența și ponderea evreilor în viața economică și socială a orașului, și de tendințele antisemite și exprimarea lor în mediile universitare (vezi prezența la catedră a unui A.C. Cuza și influenta acestuia) și în rândurile populației Iașiului interbelic. Foarte probabil că unele dintre acestea există în volumul mai amplu din care sunt extrase textele, sau se presupune că majoritatea cititorilor le-ar cunoaște.
Sunt descrise în detalii pregătirile logistice și propagandistice ale pogromului, care reprezintă o probă greu de contrazis a caracterului premeditat al celor petrecute. Propaganda antisemită se întețise în săptămânile dinaintea izbucnirii războiului (la 22 iunie 1941), serviciile secrete puseseră în mișcare o mașină de zvonuri false legate de presupuse organizări evreiești în sprijinul inamicilor bolșevici, activitatea elementelor legionare (oficial inamici ai regimului Antonescu după rebeliunea înăbușită din ianuarie 1941) era tolerată de politie și jandarmerie, și evrei convocați la muncă forțată fuseseră obligați să sape gropi comune în cimitirul israelit în așteptarea cadavrelor victimelor. Chiar și raporturile informative ale poliției și Siguranței vizau pe evrei și foloseau limbajul insultător antisemit.
‘În lunile dinaintea declanșării ostilităților împotriva URSS, propaganda oficială antisemită a continuat să fie difuzată. Supuși unor puternice măsuri discriminatorii, evreii erau prezentați în continuare ca “străini de neam”, “agenți bolșevici” ori “factori dizolvanți” și “parazitari” ai societății romanești. La data declanșării războiului, Iașiul avea o populație care însuma 110.000 de locuitori. Dintre ei, 35.000 erau evrei … Încă înainte de 22 iunie 1941 au fost luate în România o serie de măsuri noi cu caracter antisemit.’ (pag. 19)
Pretextul declanșării violentelor este analizat și dezmințit în mod argumentat. În rapoartele oficiale nu există nicio mențiune a unor victime din rândurile armatei sau forțelor de ordine românești sau ale soldaților germani aflați în Iași. A fost vorba despre o campanie organizată de dezinformare și zvonuri false, astăzi am numi-o ‘fake news’, metodă folosita de altfel și de naziștii din Germania în perioadele de preluare a puterii și în fazele de început ale războiului.
Capitolele dedicate pogromului însuși sunt pe cât de bine documentate pe atât de zguduitoare. Emoțional este foarte greu pentru un cititor de astăzi să primească și să asimileze informații despre atrocitățile petrecute în acele zile, și de aceea este de apreciat tonul cât se poate de reținut, păstrând probitatea și profesionalismul istoricului. Valoarea istorică este cu atât mai pronunțată, punând în evidență în fiecare moment sursele și justficând fiecare afirmație și mărturie. Este menționată și descrisa argumentat și implicarea unei părți din populația civila, infiltrată de elemente legionare, care s-a dezlănțuit împotrivă concetățenilor lor de alta etnie. Evreii s-au găsit în aceste zile lipsiți de orice apărare, neavând cui să ceara ajutor, forțele de ordine publică în loc să-i protejeze fiind în mare măsură participanți și complici la crime. Iată de exemplu o parte din relatarea celor petrecute în curtea chesturii din Iași:
‘Cei eliberați au primit bilete pe care scria “liber” și era aplicată ștampila prefecturii. Dar unii dintre aceștia au fost împușcați pe stradă în timp ce se îndreptau spre casă, iar alții au fost readuși la chestură, în pofida biletelor pe care le primisesera. … Către amiază, soldați germani au format un culoar viu prin care trebuiau să treacă evreii încolonați care intrau în curtea chesturii. Germanilor li s-au alăturat jandarmi și polițiști români ca Gheorghe Bocancea, gardian public, sau civili ca Ghiță Iosub. Toți erau înarmați cu drugi de fier sau măciuci de lemn cu care îi loveau pe evrei cu toată forța, mai ales în cap. Printre cei decedați în urma unor asemenea lovituri au fost: Iancu Șoihăt (strada Mârzescu nr. 22), fiul sau Sami Șoihăt de 19 ani și bunicul acestuia, Haim Segal, de 75 de ani, precum și Berman Lucian … Către ora 2 după-amiaza a început să se tragă în plin în evreii aflați în curtea chesturii. Se trăgea cu mitraliere, arme automate, puști de vânătoare în același timp de soldați germani, polițiști și jandarmi români, precum și de civili ca Dumitru Dumitriu, proprietarul unui atelier mecanic din vecinătate.’ (pag. 56-57)
Sunt menționate și cazurile în care cetățeni, ofițeri sau oameni de ordine români au acționat, uneori cu riscul vieții sau al consecințelor pentru ne-executarea ordinelor, pentru a salva evrei. Prefața menționează că șase cetățeni ai Iașiului se afla pe lista de onoare a Drepților intre Națiuni pe care o întocmește Institutul Yad VaShem din Ierusalim, pentru faptele lor de eroism și omenie din acele zile. Numărul lor probabil a fost mai mare, în carte fiind amintite mai multe exemple:
‘Au fost chiar cazuri când neevrei, încercând să-i salveze de la moarte pe evrei, au fost uciși împreună cu cei pe care doriseră să-i apere. Astfel, inginerul Naum, creștin, cumnat cu prim-procurorul Casian, fost asistent de chimie medicală la Facultatea de Medicină din Iași și funcționar al Institutului ieșean de igienă, cunoscut printre cei apropiați pentru vederile sale de stânga, intervenind în apărarea unui evreu care urma să fie ucis pe strada Păcurari în dreptul Fundației “Ferdinand” a fost împuscat mortal de un ofițer care i-a strigat: “Mori, câine, împreună cu jidanul pe care îl aperi”. Preotul ortodox Răzmeriță a fost împușcat pe strada Sărărie pe când încercă să salveze câțiva evrei. Preotul a murit împreună cu cei pe care voia să-i ocrotească. Strungarul Ioan Gheorghiu, încercând să salveze niște evrei pe strada Zugravi, în dreptul Rampei, a fost ucis și el de lucrători ceferiști. … Au existat și situații fericite, ca cea a directorului morii “Dacia”, Grigore Profir, care, deși amenințat cu împușcarea de niște soldați români, a salvat circa 100 de evrei ce se aflau în întreprindere, unii la muncă obligatorie, alții mobilizați pe loc, iar alții salariați ai morii. Farmacistul Beceanu, riscându-și viață, a salvat și el zeci de evrei, iar comisarul de politie Șuvei, de la circumscripția II, a eliberat o coloana de 350 de evrei pe care trebuia să-i duca la chestură. La rândul lor, comisarul Mircescu și gardianul Sava au salvat numeroși evrei, sfătuindu-i să nu iasă din casă sau ținându-i arestați.’ (pag. 51-53)
Fie-le amintirea binecuvântată. Citatul din Talmud ‘Cine salvează o viață se consideră că a salvat lumea întreagă’ li se potrivește lor minunat.
În legătură cu responsabilitățile, Radu Ioanid explică și argumentează concluziile raportului Comisiei Wiesel și ale cercetărilor istoricilor români din ultimele decenii. Armata germană a fost părtașă și participantă activă la o parte din atrocități, dar autoritatea statală a aparținut guvernanților României de atunci, și controlul și executarea acțiunilor a căzut în atribuțiile armatei române și a organelor locale. Ordinele date de Ion Antonescu în săptămânile care au precedat izbucnirea războiului și în zilele de după 22 iunie 1941 au fost interpretate în sensul pregătirii represiunii și executate cu sârg de către instituțiile din subordine. Anchetele care au urmat în lunile următoare au fost puține și practic nu au dus la niciun rezultat. Nimeni nu a fost pedepsit până la procesele de după război. S-au întâmplat atâtea evenimente cumplite și violente în zona frontului de Est în acele zile, în lunile și în anii care au urmat, dar pogromul de la Iași a rămas evenimentul cel mai atroce petrecut pe teritoriul suveran și necontestat al României. Istoricul nu poate evita să se refere la numărul victimelor, în legătură cu care exista controverse, mai ales datorită cifrelor diferite vehiculate în anii dictaturii. Nu se va ști probabil niciodată o cifra exacta, deoarece o mare parte dintre victime au fost înhumate în gropi comune, și multe dintre decese au avut loc departe de Iași în condițiile cumplite ale trenurilor morții. La scara istoriei probabil că nu are prea multă importanță statistică daca numărul victimelor a fost mai aproape de 12 mii sau de 14 mii. Fiecare dintre ei însă a fost un univers care s-a stins.
Valoarea excepțională a cărții constă, cred, în profunzimea documentării, în grupajele bogate de ilustrații și în respectul față de surse. Fiecare afirmație și mărturie este susținută de documente și însoțită de trimiteri la sursele menționate în cele 18 pagini de Note de la sfârșitul cărții. Se spune că imaginile vorbesc mai bine decât cuvintele. Ilustrarea atrocităților pune pogromul de la Iași în același rând cu documentarea grafică a imaginilor legate de alte evenimente majore ale Holocaustului cum au fost lagărele morții sau acțiunile comandourilor germane împotriva populației civile în spatele frontului de Est.
‘Pogromul de la Iași’ nu se vrea și nu este cartea definitivă despre acele zile întunecate ale istoriei. Poate că i s-ar fi cuvenit un subtitlu că ‘Documente și mărturii’. Poate că istoricul Radu Ioanid însuși plănuiește să completeze imaginea extrem de precisă și de documentată oferită în carte, dar care se concentrează pe cele câteva zile în care a fost pregătit și executat pogromul, poate că alți istorici vor contribui la aceasta construcție în viitor. La cele incluse în această carte se puteau adaugă informații mai detaliate despre premizele ideologice ale Holocaustului din România, despre profilul criminalilor de război și despre soarta lor, inclusiv procesele acestora după 1944. Alte aspecte menționate succint în carte ar fi meritat să fie aprofundate cum sunt cele legate de ecoul internațional, inclusiv cazul lui Malaparte, căruia i se datorează o rară expunere în presa europeana și mai târziu într-o carte a evenimentelor, devenită controversată atunci când s-a descoperit că Malaparte nu a fost martor direct al evenimentelor. Ceea ce este important, cred eu, este că munca istoricilor continuă la Institutul “Wiesel”, la Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din Romania “Wilhelm Filderman” și în alte instituții academice și de studiu al istoriei din România și din lume. Nerepetarea erorilor și ororilor istoriei începe de la cunoașterea lor. Timpul a trecut, se sting ultimii supraviețuitori și martori oculari ai Holocaustului, dar arhivele sunt încă aici. Revine istoricilor sarcina de a continua activitatea de cercetare și de aducere la lumină a adevărului istoric, revine pedagogilor, societății civile și opiniei publice datoria de a prezenta și dezbate istoria cu generațiile care vin. Cartea lui Radu Ioanid reprezintă o contribuție valoroasă în aceste direcții.