our society is the patient (film: R.M.N. – Cristian Mungiu, 2022)

Posted on January 5, 2023 by admin

Cristian Mungiu does not belong to the category of prolific filmmakers. ‘R.M.N.’ it is released six years after his previous film and ten years after the one before it. However, each of his films is an event, both from a cinematic point of view and as a critical, frontal and bare-knuckle approach to the complex problems of Romanian society (and not only Romanian, I think, in the case of this film). ‘R.M.N.‘, which was released in 2022 at the Cannes Film Festival’ is set during the winter holidays at the end of 2019. We won’t be seeing it in seasonal programming around Christmas and New Year anytime soon, though. Far from any festival feeling, this film is, as the title indicates, an radiography of a sick organism – today’s Romanian and European society.

Cristian Mungiu employs in ‘R.M.N.‘ a narrative technique that he has already used in several of his previous films. He grafts an individual story over the complex realities of the place and time in which the story takes place. His characters face difficulties and threats that originate in the system in which they are forced to live. As in his other films, here too, Mungiu approaches the story with apparent objectivity and lets his viewers extrapolate, zoom out to draw their own conclusions about the roots of the characters’ (sometimes tragic) failures.

The script follows two narrative threads in parallel. Matthias, the lead hero of the film, returns to his village in the Harghita district of Transylvania around the holidays, as do many of the millions of Romanian citizens working in Europe. The majority of the population in the village is of Hungarian ethnicity, but Romanian and German minorities coexist conveniently, even if not harmoniously. It’s a melting pot in which the ingredients are not perfectly mixed, tensions exist and flare up from time to time, but without the pot exploding. An outbreak of tension arises when the owner of the factory together with her main manager decide to hire foreign workers, from Sri Lanka, as bakers in the bread factory which is the main industry of the town (after a nearby mining operation had been closed for environmental reasons). Here, in the heart of multi-ethnic Transylvania, in an area that seemed to have overcome its own national and confessional conflicts, outsiders who look different are not seen well from the start, and will soon become unwanted. Repressed internal tensions are channeled against them.

This narrative thread that condemns (even if not explicitly) xenophobia and prejudice is developed in parallel with the complications of Matthias’s personal life. His wife, Ana, receives him coldly, quite justified because Matthias had and may still have an extra-marital relationship with Csilla, the manager of the bread factory. Their son, Rudy, had been traumatized at the age of eight by a mysterious encounter with something terrifying in the forest surrounding the village on his way to school. The father will try to free the boy from the trauma by imposing a macho style of education. Matthias and Ana are separated rather than united by their affection for the child. For their part, Matthias and Csilla are divided over how the labor conflict with the foreign workers is handled. But this is not just a political non-agreement, the differences between them have deeper roots. Csilla is involved socially and politically, she is an activist for modernization and progress, but in fact she may only serve the interests of a rapacious capitalism, the kind that dominates the Eastern European economies in the post-communist period. For Matthias the political aspect is irrelevant, although he worked and lived for several years in the west. The rejection of the new and the different is an instinctive reaction along the lines of a traditionalism that sees in these phenomena demonic threats, not too different from those of the beasts in the woods around the village.

The description of the ethnic conflict seemed to me to be more interesting and better outlined. The recourse to traditional legends risks being lost in translation for foreign viewers unfamiliar with the ballad of ‘Miorița’ or with the Dance of the Bears. The connection between Matthias and Csilla, a man and a woman so different in temperament and conceptions, lacks sufficient emotional justification. However, Cristian Mungiu, as usual in his films, charms with some subtle and expressive cinematic methods and inventions. The film is spoken in Romanian, Hungarian, German, French and English, and to differentiate the dialogues for viewers who do not know all these languages, Mungiu subtitles with different colors. The use of the one shot technique for each scene gives the audience the feeling of involvement, of direct witnessing what is happening on the screen. The actors are excellently chosen. Some of them are professionals (Marin Grigore, Judith State, Andrei Finti), others are amateurs, all are perfectly integrated. The cinematography created by Tudor Vladimir Panduru transfers from the screen to the hall not only the characters and their actions, but also the frozen air and the angular shapes of the place where the story develops. Two scenes caught my attention. One is the key scene towards the end that much was written and talked about, a classic scene for Mungiu, in which the village assembly discusses whether to expel the foreigners. It seems like a sarcastic or perhaps desperate comment on the consequences of democracy planted without roots in the age of fake news and Internet manipulation. Another scene, earlier in the film, the one in which the school pupils perform the Romanian ballad ‘Miorița’ on stage in Hungarian during the holidays, says – with subtle humor – more about what is happening today in many Transylvanian villages than hundreds of books or newspaper articles.

‘R.M.N.‘ also has an allegorical and intentionally cryptic ending that has left many viewers and commentators puzzled. I will not add my commentary and interpretation. I think that Mungiu intentionally designed this kind of ending to keep us thinking and discussing the film long after the screening is over. He leaves each of the viewers to draw their own conclusions related to this film that addresses a list of complex phenomena with a deep impact on the lives of Romanians and Europeans today: economic migrations, globalization, ecological dangers, xenophobia, prejudices, ethnic and religious tensions and relationships between individuals who try and do not always succeed in crossing the barriers, the conflict between tradition and modernism. Seems like too much for one movie, I’d say. It’s just one of the reasons why I wish Mungiu would make films more often.

Posted in Uncategorized | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

life on the run (film: Arvottomat – Mika Kaurismäki, 1982)

Posted on January 1, 2023 by admin

Talents are sometimes distributed to families. Today’s cinema is blessed with several pairs of film-makers brothers, who collaborate as directors and screenwriters, sometimes actors, in remarkable films. One such pair is that of the Finnish brothers Mika and Aki Kaurismäki. Their artistic paths diverged, but at the beginning of their careers they worked together a lot. ‘Arvottomat‘ (‘The Worthless‘) is the first feature length fiction film directed by either of them, in this case Mika, and was released in 1982. The script is written by the two brothers together, and Aki appears as an actor in a minor but important supporting role. None of them had turned 30, but the film already announced their special talents, addressed some of the themes that would return in the following films, and already had the kind of characters and atmosphere that would be specific to the films of the ‘Kaurismäki brand’.

The main hero of the film, Manne, is a guy who lives on the fringes of society. He washes dishes in a restaurant, but it is obvious that this is not his main source of income. Among his friends is the beautiful Veera (whom he may love, and perhaps she loves him too), a musician in search of success, another young man who lives by buying and selling objects of dubious provenance. The latter buys a painting which, if it is authentic, can be worth a lot of money. A very rich collector, but also a gang of mobsters are interested in getting their hands on the painting. Manne will manage to get a nice sum of money from the collector, which can arrange his and his friends’ lives, but only if he escapes the mobsters and the police who are on his trail in a Finland frozen in winter and green in summer.

The Kaurismäki brothers were very young and at the beginning of their cinematic journeys when they made this film. I think their intention then was to adapt to the realities and landscapes of Finland some of the fashionable currents of international cinema in the previous decades. ‘Arvottomat‘ combines film noir with the road movie genre. The streets of the cities of Helsinki and Tampere become the scene of the heroes’ peregrinations and car chases (a GAZ Volga car is the hero of these scenes). The landscapes of Finland, of a rustic Finland on the verge of extinction, recall the trilogy of ‘road movies’ by Wim Wenders. We can identify in many places cinematic quotes, but the characters already have the moods of the heroes of the later films of the two brothers: inadaptability, refusal of social conventions, melancholy, friendship as the ultimate value. Matti Pellonpää and Pirkko Hämäläinen are excellent at the head of a cast in which each character has its place and distinct typology. ‘Arvottomat‘ is a starting point of the Kaurismäkis’ careers, but also a film that is worth watching for its own cinematic qualities.

Posted in movies | Tagged , , , , , , | Leave a comment

Ceaușesciada (carte: Daniel Bănulescu – Te pup în fund, Conducător iubit!)

Posted on December 29, 2022 by admin

Într-un interviu acordat lui Cristian Teodorescu cu câțiva ani în urma, Daniel Bănulescu își exprima dorința de a revizui și publica în ediție definitivă ‘clanul de romane’ despre ultimii ani ai epocii poleite a lui Nicolae Ceaușescu care are ca titlu comun ‘Cea mai frumoasă poveste a lumii’. Era atunci în căutarea unei edituri care să adune cărțile într-un ciclu unitar și coerent din punct de vedere editorial. Nu sunt deloc mirat că Editura Paralela 45 este cea unde acest scriitor, dintre cei mai originali ai literaturii noastre din ultimele decenii, și-a găsit sprijinul. Această casă a cărții reușește – cu mijloace probabil mai modeste decât marii săi concurenți – să promoveze literatura română de calitate și să identifice și scriitori străini interesanți pe care să-i traducă și să-i publice în spațiul romănesc.

‘Te pup în fund, Conducător iubit!’ ar fi, în ordine cronologică, prima carte a ciclului. Ediția sa definitivă apare însă, acum, în 2022, ca ultima în serie, iar pentru mine este a treia în ordinea lecturilor. Ar fi însă suficiente motive ca să fie citita prima de viitorii cititori ai întregului ciclu. Daniel Bănulescu susține că fiecare carte poate fi citită independent. Are dreptate dintr-un anumit punct de vedere, fiecare dintre romane are tonalitatea sa, iar personajele se susțin prin propriile lor fapte și vorbe în fiecare dintre povestiri. Citirea în ordine aleatorie (cum mi s-a întâmplat mie) contribuie de altfel la crearea unui sentiment de ne-ordine, probabil intenționată. Când admirăm unul dintre acele poliptice care erau foarte populare în Evul Mediu sau Renaștere, ansamblul are valoarea sa, însă fiecare dintre panouri conține lumea și personajele sale. ‘Te pup în fund, Conducător iubit!’ definește cadrul și îi prezintă cititorilor pe câțiva dintre eroii recurenți, care vor apare și în volumele următoare.

sursa imaginii https://www.goodreads.com/book/show/18219074-te-pup-in-fund-conducator-iubit

Ce titlu de carte, nu-i așa? Daniel Bănulescu încearcă, desigur, să-și atragă cititorii potențiali care intră în librăriile reale sau virtuale prin acest titlu. Cititorii cărții vor afla că este vorba despre titlul unuia dintre poemele dedicate lui Nicolale Ceaușescu poetului de curte Emilian Răulescu, magic transformat într-un câine ținut în lanț. (explicația într-un volum viitor). Evident, un pesonaj cu o cheie foarte transparentă, cum este și demnitarul trecut pe linie moarta Leogrid Râmniceanu. Este unul dintre procedeele prin care scriitorul amplifică și distorsionează realitatea dezastruoasă a perioadei pe care o descrie.

 ‘Pe la mijlocul lui martie, în București, primăvara nu mai era primăvară, viață obișnuită nu mai era viață obișnuită, și Securitatea nu mai era Securitate.

Exista, desigur, o Securitate, dar ea nu mai izbutea să fie decât o Scuritate confuză, cu contururi tremurate, și nu o Securitate pur și simplu.

Lumea românească devenise brusc atât de apatică și de plictisită, încât până și activitatea anticeaușistă fusese abandonata, pentru scurt timp, pe spinările câinilor.

Numai ei, drăguții, se mai strângeau câte cinci sau câte opt asemenea splendide patrupede, în dosul unor depozite, unde jucau cărți, rostogoleau zarurile de barbut, trăgeau flegme filozofice, își sumețeau cozile sau discutau politică.’ (pag. 58)

Nicolae Ceaușescu domină cartea și întregul ciclu, așa cum domina viața românilor care au trăit în epoca sa. Ceaușescu al lui Bănulescu nu este un Ceaușescu real și documentat, ci un Ceaușescu de farsă, de epopee a la ‘Țiganiada’, de grotesc, de coșmar. Un Ceaușescu așa cum ne apărea în visele agitate din nopțile de atunci sau de după aceea (mărturisesc că l-am mai visat pe Ceaușescu multă vreme după ceeu  părăsisem Romania iar el părăsise această lume):

‘Pe pardoseala fierbinte, Nicolae Ceaușescu zăcea cu mana dreapta întinsă la spate și se scărpina la cur cu poporul român.

Ceea ce numea el “poporul roman” era doar o măturică delicată de baie, cu incrustații de fildeș, de care era adânc îndrăgostit.

De cum se întorcea de la sfintele lui slujbe de la Comitetul Central și ajungea la Palatul său din cartierul Primăverii, se desprindea din convoiul prezidențial, urca scările în ritmul sau vioi, de sălbăticiune sănătoasă, și … fuga la saună, să se intereseze ce e cu poporul român.

– Ce e cu poporul român? își rotea pretutindeni ochii sai înguști și neastâmpărați Președintele.

– Tovarășe Comandant Suprem, articula ritmat comandantul corpului de maseuri și de gărzi de corp. Raportăm: Cu poporul român este bine! S-a spălat, s-a uscat și așteaptă acum pe policioară, nerăbdător la ordinele dumneavoastră!

– Bine, măi, s-aveți grija de poporul ăsta român. Pentru că în el stă nădejdea noastră în viitor.’ (pag. 20)

Nu este vorba neapărat despre o demonizare, s-ar putea chiar spune că este vorba mai degrabă despre un fel de reabilitare în stil grotesc. Ceaușescu din clanul de cărți al lui Bănulescu nu este activistul semi-analfabet propulsat de destin și promovat de sistem la conducerea României pe care îl cunoaștem din documente. Este mai degrabă proiecția sa în mințile și sufletele românilor, așa cum îl percepeam atunci. Este atotputernic și viclean, corupt și inteligent, egocentric și crud. Precum un Frankenstein ajuns Președinte, își pedepsește supușii care greșesc ordonând schimburi de organe și transplanturi monstruoase. Are chiar puteri magice pe care și le exersează cu ajutorul unui spirit pereche pe care îl întâlnise în copilărie în pădurile din jurul Scorniceștiului, într-un episod demn de frații Grimm. Chiar și proverbialele sale bâlbâieli și agramatisme sunt talente dobândite, măști care construiesc o personalitate aparent simplă intelectual și-l ascund pe pasionatul ascultător de muzică de Bach, ba chiar și pianist – dar fiecare clapă apăsată de El întrerupe electricitatea într-un cartier al țării. Mai presus de orice, însă, această variantă gigantică și deformată a lui Ceaușescu este sadic:

‘Ce le placea românilor?

Să le bage cârnați la Alimentara. (Uite că nu le băga cârnați.) Să se chiombeasca la televizor, cu bățul lor de chibrit înfipt intre dinți. (Le retezase și programele TV, și bețele de chibrit.) Daca îi strânge pe stadioane să scandeze numele lui, de Conducător, le plăcea să-și bată joc. (Scandau ce scandau și după aia îl înjurau: cică “pentru ce să scandăm?”. D-aia el îi aduna cât putea de des pe acele stadioane.) (pag. 187)

O statistică, verosomilă de altfel, din carte estimează că 60% dintre români urau sistemul și pe Ceaușescu, 30% erau indiferenți și 10% făceau parte din aparatul de represiune sau colaborau cu el. Cine îndrăznea să se opună? În lumea romanelor lui Bănulescu, în primul rând infractorii, și apoi unele cercuri de studenți. ‘Te pup în fund, Conducător iubit!’ introduce în ciclul de romane pesonajul lui Iarba Fiarelor (IF-ul) și îi explică debuturile ca spărgător și ca oponent vehement și violent al comunismului și al lui Ceaușescu. Mai apar Arvinte și Sucu Marcel, spărgători de elită, personaje marcante ale lumii interlope și predicatorul Madian (anagrama este prea evidentă pentru a putea fi ignorată) – poate sfânt pacificator, poate șarlatan sau poate amândouă la un loc. Cartierele de periferie precum Colentina se transformă, în imaginația scriitorului, în focare de rezistență, zone aproape autonome de libertate într-un sistem în care există și închisori cu ziduri, dar și o închisoare uriașă cât o țară:

‘Fiecare cartier își colecționează damblalele lui. Colentina le secretă pe cele ale tuturor celorlalte: Violența, Furtul, Boala Venerică, Știința de a lovi cu cuțitul și de a dispărea, apoi, un timp, de pe fața pământului, Analfabetismul și Alcoolismul. Însă Colentina nu uita să fie și unică: prin talentul de a lua totul în derâdere, prin bucuria cu care își caută necazurile și, mai ales, prin totala insubordonare a locuitorilor ei.

Într-o țară în care orice glumă împotrivă Puterii risca să fie pedepsită, viitorii “colentinari ai Domnului” începeau să bea de dimineața și beau până când, într-un chip inexplicabil, seara, intrau cu creierele direct pe frecvențele posturilor de radio dușmănoase, strict interzise în România.

Prindeau Vocea Americii fără tranzistori, mai turnau în pahar și interceptau și Europa Liberă.

După trei sticle de bastârcă, își blegeau colentinarii capetele pe partea dreaptă și începeau să emită și ei.

În alte cartiere, riscai să fii arestat numai dacă ascultai Europa Liberă, în surdină, la tine în dormitor.

În Colentina, urlau străduțele de atâta subversiune. Transmiteau enoriașii alcoolului, la fiecare doi metri, emisiunile cele mai anticomuniste din lume, de parcă pe străzile Irimicului și Maica Domnului capitalismul s-ar fi coborât pe pământ.’ (pag. 132-133)

Daniel Bănulescu, autorul însuși – sau alter-ego-ul său – apare în carte ca personaj principal. Student ne-entuziast la inginerie petrolieră și scriitor cu ambiții imense însă fară acoperire în texte scrise și fără speranțe în sistemul în care trăiește, el pare să fie personajul cel mai apropiat de realitate din galeria expusă de romancier. Romanul său de dragoste cu frumoasa Clipsy îi acaparează energiile și-l aduce în apropierea unor alte personaje, periculoase și fascinante. Prudența îl determină să rămână în afara împotrivirilor active până când este remarcat de … Ceaușescu, care îi acordă șansa publicării unei cărți necenzurate cu condiția să o scrie în viitoarea lună și sarcina rescrierii cuvintelor Imnului de Stat. Suntem în plin onirism, dar cam așa visau (visam) mulți pe atunci.

sursa imaginii https://www.arcadiasolum.com/2015/08/hi-there/

Cum aș putea caracteriza romanele lui Daniel Bănulescu? Ele alcătuiesc împreună o epopee picarescă, scrisă într-un stil de grotesc magic, cu o galerie de personaje, reale și imaginare, amplificate de visuri și angoase. Revin ca termen de comparație la ‘Țiganiada’ lui Ion Budai-Deleanu, poemul care reprezintă prima mare creație epica a literaturii române. Pentru a trata perioada de sfârșit de secol 20 și anii de amurg violent al comunismului în România, Daniel Bănulescu a creat o ‘Ceaușesciadă.  ‘Te pup în fund, Conducător iubit!’ este prima parte din aceasta compoziție complexă, care acum are patru părți, precum o simfonie. Unele fire epice sunt întrerupte și unele personaje așteaptă să fie dezvoltate în părțile următoare. Citisem deja, cum am spus, două dintre celelalte trei părți care urmează. În curând sper să ajung să o citesc și pe cea care îmi lipsește. Apoi, poate, voi relua lectura de la început, în ordinea recomandată acum de autor.

Posted in books | Tagged , , , , | Leave a comment

political and romantic escapism (film: Long Shot – John Irvine, 2019)

Posted on December 29, 2022 by admin

Romantic comedy and high politics have already met many times in American films. Americans (and not just Americans) are fascinated by the White House. The Oval Office is probably the most filmed and recreated room in the history of American cinema, and around the presidency and the people who surround the inhabitants of the White House films have been made in all genres of cinema: historical and action films, thrillers and horror films, romanticized biographies and anticipatory films, feature films and television series, comedies of all kinds and of course romantic comedies. During the 90’s the genre of ‘romantic comedies at the White House’ was very popular, ‘Dave’ and ‘The American President’ are the two titles that come to mind first. ‘Long Shot‘ made in 2019 by Jonathan Levine therefore falls into a well-rooted tradition, even if the US president himself is a secondary character, the main character (or half of the romantic couple at the center of the action) being the secretary (Madam Secretary!) of state . The fact that the main role is played by Charlize Theron was reason enough to make me not miss the opportunity to see the film.

The romantic comedy part is what works reasonably well. Fred Flarsky is an investigative journalist, ready to take the risks of going undercover in right-wing extremist networks or resigning from the newspaper that publishes his articles when it is bought by a corrupt conservative tycoon. He is in a rather difficult phase of his life, unemployed among other things, when he meets again, after 25 years, Charlotte Field, his former baby-sitter and the female idol of his adolescence, who has meanwhile become secretary of state and is aspiring to run for president of the United States. An unlikely romance begins between the two, which begins with Fred’s employment as a press and image consultant and ends where the ‘good-feeling’ romantic comedies end.

I confess that I am as fascinated by Charlize Theron as the hero of the film. She is also a very good actress, she has proved it in many other films. Here she must be especially radiantly beautiful, and she is. Seth Rogen doesn’t convince me, I know he’s considered very funny, to me he only makes me smile and not always. I didn’t think that the romantic story between the two works great, but, let’s say. Romantic comedies have their rules, and princes sometimes look like frogs. What is completely implausible in the film is the political part. The writers of the script and the director Jonathan Levine did not want to go too far with the political satire, and they also missed the opportunity to say something more meaningful about the difficult path of women in politics. The pretext is so fragile and the characters are so far from the realities of 2019 or 2022 that in the end it shadows and the romantic and comic parts as well. It almost strikes me that this lack of authenticity is intentional, with ‘Long Shot‘ trying to be pure escapism with a political pretext. The most authentic moment of the film seemed to me when Fred discovers that his best friend (excellent supporting role for O’Shea Jackson Jr.) is a Republican, that is, on the other side of the political divide. Their friendship survives. Be that as it may, the film is passable as a romantic comedy, good to be scheduled and watched during the holidays, but the genuine political satire with stakes must be looked elsewhere entirely. As a Charlize Theron fan, however, I was thoroughly satisfied.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , | Leave a comment

‘why do they hate us?’ (film: La haine – Mathieu Kassovitz, 1995)

Posted on December 26, 2022 by admin

‘La haine‘ – ‘Hate‘ is one of the most appropriate titles of movies I’ve seen lately. Many times, faced with violent social events, demonstrations and protests, we ask ourselves: ‘why do they hate us?’. The question is not new. Written and directed in 1995 by Mathieu Kassovitz, the film can be considered a warning about the desperate situation in the Parisian suburbs and especially about the hopelessness of an entire generation born and raised there. If we are to go by the events that happened in France in the 27 years since the film was made, the situation only seems to have gotten worse and more complicated. The film’s heroes, three young people from a lost generation (or one of the lost generations) seem to be animated by a declared hatred of the system, unadaptable and hostile to the world in which they live. What are the roots of this feeling that dominates them? Is there any hope or option for them other than the personal and social disaster that seems to be their destiny? Without giving definitive answers, ‘La haine‘ suggests them. It does it with the artistic mastery of the fine filmmaker who would become Mathieu Kassovitz and with the sincerity and involvement of a young man who was only 28 years old when he made this film.

Two strong cinematic influences are evident in ‘La haine‘: the French New Wave of the 60s and the American culture (including but not limited to cinema). In many ways the film reminded me of Godard’s and Truffaut’s early New Wave films. The scene where one of the heroes looks in the mirror, taken from ‘Taxi Driver’ (‘You talkin’ to me?’) is one of the examples of dialogue between American and French cinema. The story takes place in less than 24 hours, mostly on the streets of Paris or the suburbs. Filming in black and white is an aesthetic decision and emphasizes the quasi-documentary nature of the film. The main characters have proper names similar to those of the actors. It is about three young people, second or third generation in immigrant families, who live on the outskirts from multiple points of view: geographically, socially, ethnically (one is Jewish, one Arab, one African). Life and the social environment did not offer them much hope. They have no work, they spend their time in the streets, most of the time violently clashing with those around them. They are not criminals, but the way they look and behave makes the police consider them suspicious. Their manners, language, disrespect and contempt for social norms seem more like a reaction to the way they are viewed and treated and to the apparent lack of hope or options to break out of the impasse into which society has pushed them. The one day and one night that we spend with them are a collection of random events and non-events, as is their life. A gun also appears at the beginning of the film, and the rules of dramaturgy from Chekhov onwards dictate that it will be used until the end. Will this happen?

The heroes live under the influence of American pop culture and hip-hop, and this is also reflected in the film’s soundtrack – American music plus a scene where a DJ improvises a disco number for the whole neighborhood. The social contrasts are excellently captured in the trip that the heroes make to Paris, with scenes that have the atmosphere of a road trip in a completely different world. The actors (Vincent Cassel, Saïd Taghmaoui, Hubert Koundé) are excellently chosen and always give the impression that they are living their characters rather than acting them. ‘Le haine‘ is well written and finely filmed and that is why it had and continues to have an impact on those who see it for the first time or rewatch it after many years. If it was made today, this movie wouldn’t look much different.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: 2022 – Anul care a fost

Posted on December 26, 2022 by admin

2022. Ce an a fost! În 2020, Timpul părea să fi încremenit în loc. În 2021, roțile sale începuseră să se miște încet, după amorțire. În 2022, ritmul evenimentelor a început să se accelereze și de multe ori am avut senzația că acestea au scăpat de sub control. Un an de zbucium, de schimbări, de pericole și de luptă pentru a nu pierde speranțele. Trecerea tradițională în revistă pentru rubrica CHANGE.WORLD a evenimentelor anului care a fost 2022 în lumea științei și tehnologiilor avansate încearcă să pună puțină ordine în ceea ce s-a întâmplat în acest an. Misiune aproape imposibilă.

(sursa imaginii: journalofdemocracy.org/why-ukraine-will-win/)

Nu putem să începem cu altceva decât cu condițiile geopolitice. În cei doi ani precedenți, evenimentul principal care a influențat economia mondială a fost pandemia Covid-19. 2022 a fost martora relaxării până la anularea totală a restricțiilor interne și externe. În mare măsură, această schimbare de politică, înregistrată pe toată planeta (China fiind printre ultimele țări care a renunțat în ultimele săptămâni ale anului la politica ‘zero Covid’), a fost posibilă datorită succesului campaniilor de vaccinare bazate pe tehnologia mRNA. Rezultatele sunt spectaculoase. Persoanele vaccinate sunt de 15 ori mai puțin în pericol să moară din cauză de Covid decât cei care nu sunt vaccinați. Se estimează că vaccinurile Covid au prevenit mai mult de 3,2 milioane de decese și 18,5 milioane de spitalizări în SUA, din decembrie 2020 până în noiembrie 2022. În 2022, au intervenit însă alte evenimente de proporții. Invazia Ucrainei de către Rusia, din februarie 2022, și războiul care continuă de atunci au avut printre altele drept consecință o criză energetică resimțită mai ales în Europa, dar și în restul lumii. Creșterea prețurilor combustibililor fosili a dus la accelerarea spiralei inflaționiste, care deja amenința economia mondială post-Covid. Relațiile dintre China și Statele Unite au continuat să fie încordate, ceea ce a dus la permanentizarea fragmentării lanțurilor de aprovizionare care treceau sau își aveau originea în China. India, Vietnamul și Indonezia preiau treptat rolul de ateliere de producție globale, și din ce în ce mai multe mari firme americane (inclusiv Apple și Tesla) caută surse alternative de producție în aceste (sau alte) locuri. Tensiunile politice la nivel internațional au dus la accelerarea procesului de fragmentare a Internetului. Un zid informatic încearcă să-i ‘apere’ pe cetățenii chinezi de știrile care nu sunt filtrate de cenzură și să împiedice propagarea oricăror informații interne care nu sunt pe placul autorităților. Presa liberă și comunicarea cu lumea au fost aproape complet sugrumate în Rusia după izbucnirea războiului, și mulți dintre ziariști ca și o parte dintre experții în comunicații au ales calea exilului. Tehnologia rețelelor virtuale particulare (VPN) reușește de multe ori să perforeze fortărețele cenzurii în China, Rusia sau în alte țări autoritare, dar folosirea lor este riscantă pentru cetățenii acestora.

(sursa imaginii: http://english.scio.gov.cn/in-depth/2019-07/05/content_74955575.htm)

Vorbind despre China, trebuie observat că retragerea firmelor globale este doar parțială, motivul principal fiind că piața internă chineza este uriașă. Companiile care operează sau vând produse în China trebuie însă să facă față unor restricții regulatorii din ce în ce mai rigide. Motivele sunt politice și economice. China evoluează spre un control din ce în ce mai strict al economiei, încercând să dezvolte o economie de piață, dirijată însă de partidul comunist și aservită scopurilor politice ale acestuia. Reales pentru un al treilea termen ca președinte și secretar general al partidului, Xi Jinping are acum o putere aproape absolută și nelimitată. Gândirea sa este doctrină de partid și literă de lege. Ea continuă să includă încurajarea inițiativei private, dar numai în direcțiile aprobate și încurajate de conducerea partidului. Există în China astăzi o explozie de inițiative încurajate de guvernare în domenii precum Inteligența Artificială, transporturile terestre sau explorarea spațială. Cercetarea științifică din universitățile chinezești a făcut progrese remarcabile, numerele comunicărilor științifice și articolelor publicate în revistele de specialitate depășind la începutul acestui deceniu pe cele ale universităților americane. China își afirmă ambițiile de supraputere în toate domeniile – economic, militar, științific și tehnologic. Scopul declarat este ștergerea decalajelor științifice și tehnologice. Rămâne însă de văzut cum vor reuși conducătorii chinezi să rezolve contradicțiile dintre avansul tehnologic și lipsa de libertate, în inițiative și în comunicarea internă și cu restul lumii. Tensiunile există, uneori izbucnesc și sunt reprimate rapid, dar până când?

Unul dintre domeniile în care China își face prezența activă din ce în ce mai vizibilă este explorarea spațială. Rămasă în afara sistemului de alianțe spațiale internaționale, China a decis să creeze un program de cercetare și explorare spațială propriu, care include dezvoltarea și lansarea de rachete balistice, mii de sateliți artificiali, zboruri spațiale cu echipaj, o stație spațială proprie și planuri de a explora Luna, Marte și restul sistemului solar. Rămâne de văzut dacă finalizarea construcției pe orbită a stației spațiale în 2022 va fi realizată, dar au fost executate deja 12 misiuni din fazele-cheie de verificare a tehnologiei și construcție a stației spațiale, inclusiv premiere în ceea ce privește andocarea și ieșirea în spațiu. Rachetele care propulsează misiunile Tianzhou sunt din aceeași generație și cu performanțe comparabile cu cele americane proiectate de NASA și de SpaceX.

(sursa imaginii: https://people.com/human-interest/nasa-artemis-1-first-image-earth-on-way-to-moon/)

Desigur, nu numai China a înregistrat progrese remarcabile în acest an. NASA a trimis în spațiu în luna noiembrie prima misiune din programul Artemis, finalizată cu un remarcabil succes. Artemis 1 a fost o misiune fără echipaj, un test complex al Sistemului de Lansare Spațială (SLS) și al modulului Orion. Sistemul de Lansare Spațială este cea mai puternică rachetă construită vreodată, generând aproape 4 milioane de kilograme de tracțiune la decolare, mai puternică decât rachetele Saturn V folosite în misiunile Apollo. (Falcon Heavy a lui SpaceX are performanțe aproape similare). Artemis 1 a parcurs aproximativ 450 000 de kilometri până la Lună, a orbitat la 400 km deasupra suprafeței lunare, înainte de a continua cu aproximativ 64 373 km în spațiul profund. A fost o premieră și un record: cel mai îndepărtat punct în spațiu la care a ajuns o navă destinată să transporte echipaj, în pregătire pentru etapele viitoare ale programului. După o misiune de 25 zile și jumătate, modulul Orion s-a întors pe Terra, amerizând în Oceanul Pacific, lângă California, pe 11 decembrie.

Realizarea cea mai importantă a acestui an excepțional în explorarea spațială a fost însă succesul punerii în funcțiune a telescopului spațial James Webb. De la o lansare impecabilă în ziua de Crăciun 2021, după o secvență de desfășurare perfect executată, și până la imaginile care au tăiat răsuflarea întregii lumi, observatorul spațial în care au fost investiți peste 10 miliarde de dolari a depășit așteptările la fiecare pas – atât de mult, încât criticii au uitat rapid de anii de întârzieri și depășirile masive de costuri. De la primele transmisii de la mijlocul lunii iulie, Webb a oferit un flux constant de imagini uimitoare ale universului. Telescopul a revenit la unele dintre obiectele celebre fotografiate anterior de predecesorul său, Telescopul Spațial Hubble, și a dezvăluit detalii uluitoare care nu fuseseră vizibile anterior. Instrumentele perfecționate ale lui Webb, construite pentru a detecta cele mai timpurii galaxii care s-au format în univers în primele sute de milioane de ani după Big Bang, au depășit în mod constant așteptările. La mai puțin de șase luni de la difuzarea primelor imagini, astronomii au putut confirma că observatorul a văzut obiecte la mai mult de 13,4 miliarde de ani-lumină distanță, cele existente în epoca în care universul avea doar 350 de milioane de ani. Webb a dezvăluit, de asemenea, explozii de formare de stele în interiorul norilor stelari numiți Stâlpii Creației și a detectat urme de bioxid de carbon (condiție a vieții) în atmosfera unei exoplanete, printre multe alte descoperiri.

(sursa imaginii: https://dukakis.org/shaping-futures/what-will-society-look-like-when-ai-is-everywhere/)

Care dintre tehnologiile informatice și de comunicații au reușit să supraviețuiască și să genereze profit în aceste condiții și care dintre ele au dezamăgit? Voi menționa câteva dintre cele mai vizibile și mai discutate. Una dintre ele este Inteligența Artificială (AI). Toată lumea vorbește despre ea, uneori pe tonuri apocaliptice. Se tem mulți că în produsele și aplicațiile folosite zilnic sunt ascunse programe de spionaj și control al vieților noastre personale. Cuvântul ‘algoritm’ a căpătat pentru mulți o rezonanță malefică. Există temeri în legătură cu aproprierea (sau poate depășirea) Singularității, punctul în evoluția roboticii și a Inteligenței Artificiale, în care controlul destinului omenirii trece în creierele mașinilor gânditoare. Precum multe alte angoase mai mult sau mai puțin tradiționale, și acestea sunt rezultatul necunoașterii și neînțelegerilor, amplificate de teoriile conspirative și de manipulările politice ale acestora. Ceea ce însă este real este progresul înregistrat în multe domenii ale Inteligenței Artificiale, care este astăzi prezentă în mult mai multe domenii decât sunt conștienți majoritatea utilizatorilor, unele folosite în mod curent în viața de zi cu zi – de la aplicațiile financiare ale băncilor până la algoritmii care ne ghidează pe străzi și șosele cu ajutorul poziționărilor GPS. În timp ce marile firme de IT și comunicații au pierdut în acest an 25-30% din valoarea lor la bursă, ramura AI a înregistrat câștiguri apreciabile, între 15% și 50%. Chiar dacă viziunea șoferiei autonome suferă o amânare de câțiva ani, poate chiar un deceniu, aplicațiile din domeniile transporturilor și ale autovehiculelor se află la baza unei adevărate revoluții în aceste industrii, care fac ca autovehiculele să nu mai fie produse mecanice ci platforme complexe pe care programele software joacă un rol crucial. Au fost și industrii care au dezamăgit și în primul rând cea a criptografiei și a produselor bazate pe aceasta. Prăbușirea bursei de produse criptografice FTX s-ar putea să nu fi fost legată direct de tehnologie ci să fie mai degrabă un caz clasic de fraudă financiara. Ea însă a atras din nou atenția asupra faptului că această nouă ramură a finanțelor (care include și monedele virtuale) și a tranzacțiilor bazate pe lanțuri de blocuri este încă prea puțin înțeleasă și aproape complet în afara reglementărilor și supravegherilor la care sunt supuse instituțiile bancare și financiare cu care concurează. Neîncrederea consumatorilor este firească, și chiar și acele produse care au supraviețuit (precum Bitcoin) termină anul 2022 la o valoare care reprezintă cam o treime din valoarea lor de la începutul anului.

(sursa imaginii: theverge.com/2022/12/17/23513620/elon-musk-suspended-journalists-twitter-reinstated-elonjet)

Cine este omul anului în lumea cercetării științifice, tehnologiilor avansate și a industriilor bazate pe acestea? Fără ezitare, la bine și la rău – Elon Musk. Nu cred că a fost vreo săptămână în acest an în care Musk să nu se afle pe prima pagină a ziarelor sau în titlurile jurnalelor de știri de la televiziuni. Lupta pentru controlul rețelei sociale Twitter a durat câteva luni și s-a terminat cu achiziționarea acesteia de către Musk. Evenimentul s-a petrecut la sfârșitul lui octombrie, și de atunci Musk a avut timp să schimbe întreaga conducere, să concedieze jumătate dintre salariați, să deblocheze unele conturi, să blocheze altele și să le deblocheze din nou, să pledeze pentru libertatea totală de exprimare pentru a înființa un consiliu de control al conținutului, desființat după câteva săptămâni. În ce direcție se îndreaptă Twitter și ce influență vor avea acțiunile sale asupra comunicațiilor sociale încă nu este clar. Firmele lui Musk au făcut însă multe altele în acest an. Firma sa de comunicații spațiale SpaceX a realizat 54 de lansări în 2022. Una dintre rachetele booster refolosibile a participat în 15 lansări. Modularitatea și reutilizarea scad considerabil prețul călătoriilor spațiale. Sistemul de comunicații Starlink are acum 3 612 sateliți în orbită, dintre care 3 000 operaționali și încă 200 în drum spre orbite și spre funcționalitate completă. În primăvara acestui an, sateliți din sistemul Starlink au fost mutați deasupra Ucrainei, asigurând continuitatea serviciilor Internet, în condițiile în care o parte din infrastructura de la sol fusese distrusă de bombardamentele rusești. 2022 a fost cel mai bun an din toate timpurile pentru firma de vehicule electrice Tesla înființată de Musk, deși nu și pentru valoarea sa la bursă, influențată de alte activități ale patronului. Profiturile au atins cifre record, cu livrările crescând și cu o capacitate anuală de producție de aproape două milioane de vehicule pe an – mai mult decât oricare alți producători de automobile complet electrice. Se pare că viziunea lui Tesla se realizează în sfârșit. Unii comentatori susțin că Elon Musk nu prea știe ce face, cel puțin în ceea ce privește Twitter și rețelele sociale. Eu zic să mai așteptăm cu verdictele. De câteva ori deja Musk a râs la urmă și mult mai bine.

Despre anul care va fi voi scrie săptămâna viitoare, în primul articol al anului 2023 și apoi pe tot parcursul anului viitor. Până atunci, le urez tuturor cititorilor rubricii CHANGE.WORLD, Sărbători Fericite și La Mulți Ani!

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

back to the 40s (film: Farewell, My Lovely – Dick Richards, 1975)

Posted on December 24, 2022 by admin

The biography of Dick Richards, the director of ‘Farewell, My Lovely‘ (1975) is an enigma to me. This screen adaptation (the second, the first had been made in 1944) of one of Raymond Chandler‘s novels with private detective Phil Marlowe as hero was his third film. Critics of the time placed him alongside his generational colleagues Spielberg, Lucas, Coppola, Scorsese. In fact, legend goes that he would have been the initial choice to direct ‘Jaws’. Four more films followed, all interesting and with impressive casts, and also a remarkable success as a producer with ‘Tootsie’. And then … nothing. After 1986, Dick Richards‘ filmography is non-existent. If anyone knows the reason for his disappearance, I would be very interested to know. Maybe Phil Marlowe should be hired to solve the mystery. In the small but select collection of Raymond Chandler adaptations, ‘Farewell, My Lovely‘ is one of the most original and successful films in many ways.

Unlike many of his contemporaries, Dick Richards does not attempt to adapt the story or modernize the setting in which it takes place. We are in Los Angeles in 1941, the newspapers announce the invasion of Russia by the German army, but Marlowe is preoccupied with the muddy affairs of the city’s underworld. The detective is hired by a gangster just out of prison to find his ex-girlfriend, with whom he had lost touch during his years in prison. The mission turns out to be much more difficult and dangerous than it first seemed: false leads, secrets of the mob combined with corrupt city authorities, more and more money and more and more corpses. The femme fatale also appears, she is the wife of a judge much older than her, who falls with surprising ease into the arms of the detective who is also past the age of youth. Different cases connect as Marlowe accumulates fights and gun duels, gets beaten, drugged and laid.

https://www.youtube.com/watch?v=mULB9JPXFBw

Chandler‘s novels and the films based on them have convoluted plots. ‘Farewell, My Lovely‘ is no exception in this regard. The writer’s focus is on the experiences of the main character, to the deciphering of the characters of the people he meets and the description of the atmosphere – usually that of Los Angeles in the 40s. I thought Dick Richards found the right cinematic means here. Robert Mitchum is a great fit for the role of Phil Marlowe, and the feelings of his character are accentuated by the copious use of voiceover, which here bothered me less than usual, as it has a good justification. The book’s colorful and diverse gallery of characters is brought to the screen by an equally diverse cast, from a former boxer (Jack O’Halloran) then at his first film role to Sylvester Stallone a year before the first ‘Rocky’, from the exotic (for an American film) Charlotte Rampling to the excellent female supporting roles played by Sylvia Miles and Kate Murtagh. I liked David Shire‘s music and the image created by John A. Alonzo (who in the same year also signed the cinematography of Roman Polanski’s ‘Chinatown’) which bring to the screen the sounds and colors of a city in full expansion and with a effervescence that hides thousands of dangers. Dick Richards managed to create one of the best film adaptations of Raymond Chandler‘s novels. I wish his cinematic career would have continued.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , | Leave a comment

the 4th question (film: Oldboy – Spike Lee, 2013)

Posted on December 22, 2022 by admin

In one of the key scenes of this 2013 version of ‘Oldboy‘, the Bad Guy asks the film’s hero two questions. Correct answers in a limited time are conditions of his survival. Furthermore, the villain points out to him that there is one more question, one that has not been asked, that is just as critical. Well, I think one more question should be added to these three: why did Spike Lee decide to direct this remake, a decade after the Korean original directed by Park Chan-wook became the centerpiece of a successful trilogy based on theme of revenge? That was an original and mysterious film, a game of mirrors in which violence met art to make us think – at the first opportunity after catching our breath – about the absurdity of existence and futility of any attempt to put order and find meaning in the string of coincidences and mazes that is life. Yet, I find that Spike Lee‘s ‘Oldboy‘ is not a bad movie. If it was not a remake of a great movie, and if the director hadn’t been named Spike Lee, it probably would have been more appreciated. But the bar was already raised very high.

I have no problem with remakes, especially good ones. But here something is not working. It may be related to casting. Josh Brolin is an actor who has proven in a few other movies that he can act well, but in this ‘Oldboy‘ he acts in the lead role (the name of the caracter is Joe Docett) as if he was acting as Steven Seagal acting as Joe Docett. The female partner is Elizabeth Olsen, beautiful and talented, perhaps the best of the cast, but she is also very at unease, the relationship between the two fails to convince (perhaps on purpose?). The most terrible performance, however, is that of South African actor Sharlto Copley, whose ‘bad guy’ looks straight out of an old comics book. Samuel L. Jackson also appears, perhaps because he is friends with Spike Lee, perhaps to remind us that most of the director’s films deal with issues of racial inequality in America, a subject completely ignored by the script of this film.

The film’s other main problem is its lack of nuance and the simplistic treatment of the theme. The mystery is missing, the constant intellectual game between the story and the viewer that was the center of interest in the original version of the film is missing. This ‘Oldboy‘ is simply a good action movie. That’s not a small thing, and fans of films of this genre, and especially those who do not pay attention to the nuances of interpretation or who prefer a plain story, where everything is explained immediately or soon after it appears on the screen, have a good chance to like this film. The rest of us will be looking for other Spike Lee movies.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Revoluție pe roți

Posted on December 20, 2022 by admin

Articolul din această săptămână, al rubricii noastre, pleacă de la un panou publicitar pe care l-am văzut acum câteva săptămâni atârnat de un pod, pe autostrada de la marginea orașului în care locuiesc. Reclama anunța intrarea pe piața internă a unei noi firme de automobile – Nio. Mărturisesc că numele nu-mi spunea nimic, bănuiam că este o marcă asiatică, poate sud-coreeană. După o căutare rapidă pe Google, am aflat că este vorba despre o firmă chineză cu finanțare internațională, lansată în 2016, lider al pieței de vehicule electrice în China, cu ambiții de a se extinde, până în 2025, pe piețele internaționale în 25 de țări. Originalitatea propunerii Nio – spre deosebire de Tesla, de exemplu – consta în instalarea unei rețele de stații de schimbare a bateriilor vehiculelor electrice, oferind posibilitatea unei simple înlocuiri mecanice în locul orelor petrecute pentru a reîncărca bateria unică, la fiecare câteva sute de kilometri parcurși. O astfel de rețea a fost instalată deja pe mii de kilometri de șosele în China, iar Nio propune instalări similare (folosind personalul stațiilor de benzină tradiționale) în toate țările în care își propune să creeze piață. Continuarea investigațiilor și informațiile accesibile din surse publice mi-au revelat însă mult mai mult. Nio se află în avangarda unei tendințe care își propune – și nu-mi voi economisi cuvintele de apreciere – o adevărată revoluție în felul în care folosim autovehiculele, inclusiv automobilele personale. O redefinire a obiectelor ‘autovehicule’ și a industriei care le produce.

(sursa imaginii: businesswire.com/news/home/20161121005405/en/NextEV-Launches-NIO-Brand-and-World%E2%80%99s-Fastest-Electric-Car)

Industria automobilistică a trecut prin câțiva ani grei. Criza sanitară mondială a afectat mai mult decât în alte domenii vânzările de mașini, căci oamenii au circulat mai puțin pe șosele. Războiul din Ucraina, creșterea prețurilor combustibililor și inflația au slăbit puterea de cumpărare a consumatorilor. Lanțurile de aprovizionare afectate de pandemie și de conflictele militare, politice și economice au lovit o industrie care se bazează în mare parte pe integrarea a mii de componente fabricate în toată lumea într-un singur vehicul. În mod special au fost afectate componentele electronice ‘made in China’, ceea ce a dus la întârzieri semnificative în livrări. În fine, unele dintre planurile și promisiunile făcute cu câțiva ani în urmă, și în special cele legate de introducerea vehiculelor cu autonomie (fără șofer) s-au dovedit a fi ultra-optimiste, până la amenințări cu procese pentru declarații frauduloase. Tesla, care vinde capabilitatea de ‘self-driving’ cu 15 mii de dolari la unele modele, a fost obligată să declare recent că vânzarea acestei funcții a fost ‘un eșec, și nu o fraudă’. La fel și previziunile după care un robo-taxi dotat cu aceste funcții va putea genera 30 de mii de dolari pe an, ceea ce i-a făcut pe mulți să cumpere aceste modele.

(sursa imaginii: https://europe.autonews.com/technology/continental-dolby-others-battle-share-immersive-audio-market)

Răspunsul lui Nio, Tesla și al altor câtorva concurenți constă, în paralel cu accelerarea introducerii vehiculelor electrice, în extinderea funcțiilor acestora transformându-le în centre de divertisment, sau – după cum sună una dintre reclamele lui Nio – în al doilea salon. Ce-ar fi dacă în loc să vă suiți în mașină și să porniți spre cinematograf sau spre concert vă veți sui în mașină și veți acționa sistemul de divertisment creând o experiență imersivă de cea mai buna calitate? Este exact ceea ce au demonstrat noile modele Nio la o recentă lansare. Extinderea electronicii digitale din aceste mașini este impresionantă. Nio susține că modelele sale noi vor fi dotate cu 24 de camere de televiziune, iar numărul de tranzistori este de patru ori mai mare decât în modelele avansate de telefoane inteligente. Comparația dintre performanțele mașinilor se va face în viitor și ținând cont de acești parametri, și nu numai folosind cifrele de viteză sau timpul necesar pentru a atinge 100 kilometri pe oră. Cât de viabilă este această viziune, și ce trebuie să facă firmele care fabrică automobile pentru a o transforma în realitate?

(sursa imaginii: autoevolution.com/news/android-automotive-getting-new-gen-features-nobody-would-have-imagined-10-years-ago-178622.html)

Dacă extinderea funcționalității spre spatiile divertismentului imersiv reprezintă mai mult decât o noutate, electronizarea și digitalizarea automobilelor nu sunt foarte recente. În decurs de 2-3 decenii, automobilele s-au transformat din obiecte de perfecțiune mecanică în sisteme electronice programabile în care componentele software joacă un rol din ce în ce mai mare, evoluând în fapt spre platforme complexe în care aplicațiile și funcționalitatea pot fi actualizate dinamic. Până cu nu mai mult de un deceniu în urmă, cine cumpăra un model al unei mărci de automobile fabricate într-un anumit an primea un obiect cu funcționalitate bine definită, la care îmbunătățirile erau posibile doar cu prețul unor intervenții mecanice care aveau nevoie de expertiză și investiții. Automobilele prezentului firmelor celor mai avansate și ale tuturor în viitor vor semăna mai mult cu platformele PC sau cu telefoanele mobile ‘inteligente’, funcționalitatea lor depinzând de versiunile software instalate pe aceste vehicule și de aplicațiile adăugate din băncile de programe. Liderii pieței care se naște sunt Nio, în China, și Tesla, în Statele Unite, dar și BMW din Germania, cu participare și expertiză americană, sau consorțiul european inițiat de Bosch și Microsoft, care propune un carOS, un sistem de operare pentru automobile care să reprezinte pentru această industrie ceea ce este sistemul de operare Android pentru telefonia mobilă.

(sursa imaginii: autoevolution.com/news/android-automotive-getting-new-gen-features-nobody-would-have-imagined-10-years-ago-178622.html)

Aceasta revoluție pe roți influențează nu numai produsele finale, ci și firmele care le produc. Schimbările sunt radicale și structurale la toate nivelele. Benzile de producție mecanizate și robotizate nu vor dispărea complet, căci automobilele rămân încă și produse ‘hardware’, dar li se adaugă secții specializate în software. Proiectarea părților digitale se va face în centre de software sofisticate, care vor angaja cu totul alt fel de talente. Inginerii mecanici și de transporturi vor fi în mare măsură înlocuiți. Cei rămași vor trebui să învețe să integreze părțile mecanice cu cele software. Lor li se vor alătura ingineri software, obișnuiți cu un stil de lucru complet diferit. Pentru aceștia, industria automobilistică devine un nou domeniu de activitate, dar și ei trebuie să se adapteze la cerințele unei industrii mult mai stricte în ceea ce privește termenii de execuție și mai puțin tolerante cu defectele de proiectare (sau cu ‘bug’-urile, dacă preferați vocabularul software). Schimbările sunt însă necesare și la nivelul conducerii firmelor fabricante de automobile. Nu prea sunt (sau nu prea erau) persoane care să înțeleagă tehnologia digitală la nivelul conducerii executive sau în comitetele de directori ale producătorilor de automobile. Situația începe să se schimbe. Desigur, aceste schimbări structurale nu sunt la îndemâna tuturor. Pentru firme ca Tesla sau Nio, care au pornit recent și au avut în vedere de la început tehnologia digitală, evoluția este firească și adaptarea rapidă. Pentru producătorii tradiționali de automobile, este mai dificil și există și o firească inerție și rezistență internă. Luca de Leo, șeful firmei Renault, compara procesul cu cel prin care a trecut industria telecomunicațiilor la apariția telefoanelor inteligente. Competitorul său, Herbert Diess, conducătorul companiei Volkswagen, și-a pierdut postul încercând să întârzie planurile de tranziție spre software ale firmei. Cu toții se tem să nu împărtășească soarta firmelor care nu au știut să se adapteze schimbărilor, și exemplele nu sunt puține – Blackberry și Nokia, de exemplu, în domeniul telefoniei mobile. Unii se îndreaptă spre colaborări și parteneriate strategice: Nio este parteneră cu firma chineză de robotică Horizon Robotics; BMW lucrează cu Qualcomm pentru a produce chipuri pentru carOS; Mercedes-Benz se asociază cu Nvidia. Și totuși, nimic nou sub soare, sau aproape nimic nou. Chiar și industria telecomunicațiilor a trecut printr-un proces similar, pe care l-am trăit și eu, cu introducerea în anii ’80 și ’90 a software-ului și a Internetului în ceea ce era o industrie aproape complet axată pe expertiza hardware.

(sursa imaginii: mmindia.co.in/article/225/digitization-creating-waves-in-automotive-industry)

În final, îmi permit să adaug o doză de pesimism personal în legătură cu transformarea rapidă a automobilelor în obiecte de divertisment. Desigur, a avea un televizor pe care să pot face streaming de filme pentru copii și nepoți pe bancheta din spate este o funcție simpatică, dar eu personal nu voi înlocui mersul la cinematograf sau concerte cu vizionarea filmelor sau audierea concertelor în automobil. Exista însă multe alte funcții care pot fi adăugate, și o parte dintre ele sunt deja prezente, pornind de la funcționarea sigură a autovehiculului însuși până la comunicarea cu familia sau cu locul de muncă sau monitorizarea stării de sănătate a pasagerilor. Și, desigur, și divertismentul sub diferitele sale forme. Voi urmări și voi relata.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | 1 Comment

old age and horror (film: X – Ti West, 2022)

Posted on December 20, 2022 by admin

I love film-in-film movies. ‘X‘ – the 2022 film from director Ti West – is a horror film set during the filming of a pornographic film in 1979. Ti West manages – in my opinion – to make a smart and surprisingly nostalgic film about the era in which the story takes place and about the low-cost cinema industry of those times, but at the same time he makes a shasher that will also satisfy the fans of this cinematographic genre. True, they have to wait until almost halfway through the film, when the action really kicks in and the blood starts flowing, but what happens from here on out will fully satisfy their expectations. Quality nostalgic film and extreme horror rarely meet and work together, but here we are dealing with one of those cases.

The film has eight characters. Six of them are the members of a film team looking for a low-cost location for the filming of an adult movie and find it in an unused building on a farm in the vastness of Texas, owned by an old couple with an unsettling physiognomy and with a rather hostile behavior, which should accentuate the doubts of young people. As in most genre films, the audience is much more aware of the dangers than the protagonists. The members of the filming team – an avant-garde director looking for work at any cost, his girlfriend – a nice and shy girl, at least at first -, two actresses and a porn actor and the producer – enthusiastically launch into filming, without paying attention to the effect that their behavior has on the elderly. Indifference will cost them.

Ti West faced a challenge: making a film about low-cost cinema with low-cost means, but which doesn’t look low-cost. I think that he was well inspired and cinematographically succeeded in a big way. First of all, he chose his actors very well – seven actors for eight roles, because yes – there is a double role that surprises most of the viewers, I think, as it surprised me. The visuals are excellent and the dual use of high-dive footage creates remarkable effects. Alternating between screen formats, West switches cinematic styles between those practiced in 1979 and 2022. The soundtrack offers a veritable anthology of the music that any youngster knew and loved in the 70s. A word of warning, though. There will be viewers who will not like everything that can be seen on the screen in this movie. Those who avoid gory horror films will do well to avoid ‘X‘, and so should do those who can’t stand nudity or sex in movies. These didn’t bother me, I consider them part of the cinematic convention. Instead I felt less comfortable with turning old age into a source of horror. I find it problematic, but maybe I should also see the ‘prequel’ (‘Pearl’) – released six months after this film, also directed by Ti West and co-written with the excellent actress Mia Goth who appears in both films – in order to have a complete perspective. Rumors go that a sequel is in making, so ‘X‘ has a chance to become a new series of horror films, but – I hope – not an ordinary one. With all the reservations and questions raised by this movie, I will watch it.

Posted in movies | Tagged , , , | Leave a comment