The biography of Dick Richards, the director of ‘Farewell, My Lovely‘ (1975) is an enigma to me. This screen adaptation (the second, the first had been made in 1944) of one of Raymond Chandler‘s novels with private detective Phil Marlowe as hero was his third film. Critics of the time placed him alongside his generational colleagues Spielberg, Lucas, Coppola, Scorsese. In fact, legend goes that he would have been the initial choice to direct ‘Jaws’. Four more films followed, all interesting and with impressive casts, and also a remarkable success as a producer with ‘Tootsie’. And then … nothing. After 1986, Dick Richards‘ filmography is non-existent. If anyone knows the reason for his disappearance, I would be very interested to know. Maybe Phil Marlowe should be hired to solve the mystery. In the small but select collection of Raymond Chandler adaptations, ‘Farewell, My Lovely‘ is one of the most original and successful films in many ways.
Unlike many of his contemporaries, Dick Richards does not attempt to adapt the story or modernize the setting in which it takes place. We are in Los Angeles in 1941, the newspapers announce the invasion of Russia by the German army, but Marlowe is preoccupied with the muddy affairs of the city’s underworld. The detective is hired by a gangster just out of prison to find his ex-girlfriend, with whom he had lost touch during his years in prison. The mission turns out to be much more difficult and dangerous than it first seemed: false leads, secrets of the mob combined with corrupt city authorities, more and more money and more and more corpses. The femme fatale also appears, she is the wife of a judge much older than her, who falls with surprising ease into the arms of the detective who is also past the age of youth. Different cases connect as Marlowe accumulates fights and gun duels, gets beaten, drugged and laid.
https://www.youtube.com/watch?v=mULB9JPXFBw
Chandler‘s novels and the films based on them have convoluted plots. ‘Farewell, My Lovely‘ is no exception in this regard. The writer’s focus is on the experiences of the main character, to the deciphering of the characters of the people he meets and the description of the atmosphere – usually that of Los Angeles in the 40s. I thought Dick Richards found the right cinematic means here. Robert Mitchum is a great fit for the role of Phil Marlowe, and the feelings of his character are accentuated by the copious use of voiceover, which here bothered me less than usual, as it has a good justification. The book’s colorful and diverse gallery of characters is brought to the screen by an equally diverse cast, from a former boxer (Jack O’Halloran) then at his first film role to Sylvester Stallone a year before the first ‘Rocky’, from the exotic (for an American film) Charlotte Rampling to the excellent female supporting roles played by Sylvia Miles and Kate Murtagh. I liked David Shire‘s music and the image created by John A. Alonzo (who in the same year also signed the cinematography of Roman Polanski’s ‘Chinatown’) which bring to the screen the sounds and colors of a city in full expansion and with a effervescence that hides thousands of dangers. Dick Richards managed to create one of the best film adaptations of Raymond Chandler‘s novels. I wish his cinematic career would have continued.
In one of the key scenes of this 2013 version of ‘Oldboy‘, the Bad Guy asks the film’s hero two questions. Correct answers in a limited time are conditions of his survival. Furthermore, the villain points out to him that there is one more question, one that has not been asked, that is just as critical. Well, I think one more question should be added to these three: why did Spike Lee decide to direct this remake, a decade after the Korean original directed by Park Chan-wook became the centerpiece of a successful trilogy based on theme of revenge? That was an original and mysterious film, a game of mirrors in which violence met art to make us think – at the first opportunity after catching our breath – about the absurdity of existence and futility of any attempt to put order and find meaning in the string of coincidences and mazes that is life. Yet, I find that Spike Lee‘s ‘Oldboy‘ is not a bad movie. If it was not a remake of a great movie, and if the director hadn’t been named Spike Lee, it probably would have been more appreciated. But the bar was already raised very high.
I have no problem with remakes, especially good ones. But here something is not working. It may be related to casting. Josh Brolin is an actor who has proven in a few other movies that he can act well, but in this ‘Oldboy‘ he acts in the lead role (the name of the caracter is Joe Docett) as if he was acting as Steven Seagal acting as Joe Docett. The female partner is Elizabeth Olsen, beautiful and talented, perhaps the best of the cast, but she is also very at unease, the relationship between the two fails to convince (perhaps on purpose?). The most terrible performance, however, is that of South African actor Sharlto Copley, whose ‘bad guy’ looks straight out of an old comics book. Samuel L. Jackson also appears, perhaps because he is friends with Spike Lee, perhaps to remind us that most of the director’s films deal with issues of racial inequality in America, a subject completely ignored by the script of this film.
The film’s other main problem is its lack of nuance and the simplistic treatment of the theme. The mystery is missing, the constant intellectual game between the story and the viewer that was the center of interest in the original version of the film is missing. This ‘Oldboy‘ is simply a good action movie. That’s not a small thing, and fans of films of this genre, and especially those who do not pay attention to the nuances of interpretation or who prefer a plain story, where everything is explained immediately or soon after it appears on the screen, have a good chance to like this film. The rest of us will be looking for other Spike Lee movies.
Articolul din această săptămână, al rubricii noastre, pleacă de la un panou publicitar pe care l-am văzut acum câteva săptămâni atârnat de un pod, pe autostrada de la marginea orașului în care locuiesc. Reclama anunța intrarea pe piața internă a unei noi firme de automobile – Nio. Mărturisesc că numele nu-mi spunea nimic, bănuiam că este o marcă asiatică, poate sud-coreeană. După o căutare rapidă pe Google, am aflat că este vorba despre o firmă chineză cu finanțare internațională, lansată în 2016, lider al pieței de vehicule electrice în China, cu ambiții de a se extinde, până în 2025, pe piețele internaționale în 25 de țări. Originalitatea propunerii Nio – spre deosebire de Tesla, de exemplu – consta în instalarea unei rețele de stații de schimbare a bateriilor vehiculelor electrice, oferind posibilitatea unei simple înlocuiri mecanice în locul orelor petrecute pentru a reîncărca bateria unică, la fiecare câteva sute de kilometri parcurși. O astfel de rețea a fost instalată deja pe mii de kilometri de șosele în China, iar Nio propune instalări similare (folosind personalul stațiilor de benzină tradiționale) în toate țările în care își propune să creeze piață. Continuarea investigațiilor și informațiile accesibile din surse publice mi-au revelat însă mult mai mult. Nio se află în avangarda unei tendințe care își propune – și nu-mi voi economisi cuvintele de apreciere – o adevărată revoluție în felul în care folosim autovehiculele, inclusiv automobilele personale. O redefinire a obiectelor ‘autovehicule’ și a industriei care le produce.
Industria automobilistică a trecut prin câțiva ani grei. Criza sanitară mondială a afectat mai mult decât în alte domenii vânzările de mașini, căci oamenii au circulat mai puțin pe șosele. Războiul din Ucraina, creșterea prețurilor combustibililor și inflația au slăbit puterea de cumpărare a consumatorilor. Lanțurile de aprovizionare afectate de pandemie și de conflictele militare, politice și economice au lovit o industrie care se bazează în mare parte pe integrarea a mii de componente fabricate în toată lumea într-un singur vehicul. În mod special au fost afectate componentele electronice ‘made in China’, ceea ce a dus la întârzieri semnificative în livrări. În fine, unele dintre planurile și promisiunile făcute cu câțiva ani în urmă, și în special cele legate de introducerea vehiculelor cu autonomie (fără șofer) s-au dovedit a fi ultra-optimiste, până la amenințări cu procese pentru declarații frauduloase. Tesla, care vinde capabilitatea de ‘self-driving’ cu 15 mii de dolari la unele modele, a fost obligată să declare recent că vânzarea acestei funcții a fost ‘un eșec, și nu o fraudă’. La fel și previziunile după care un robo-taxi dotat cu aceste funcții va putea genera 30 de mii de dolari pe an, ceea ce i-a făcut pe mulți să cumpere aceste modele.
Răspunsul lui Nio, Tesla și al altor câtorva concurenți constă, în paralel cu accelerarea introducerii vehiculelor electrice, în extinderea funcțiilor acestora transformându-le în centre de divertisment, sau – după cum sună una dintre reclamele lui Nio – în al doilea salon. Ce-ar fi dacă în loc să vă suiți în mașină și să porniți spre cinematograf sau spre concert vă veți sui în mașină și veți acționa sistemul de divertisment creând o experiență imersivă de cea mai buna calitate? Este exact ceea ce au demonstrat noile modele Nio la o recentă lansare. Extinderea electronicii digitale din aceste mașini este impresionantă. Nio susține că modelele sale noi vor fi dotate cu 24 de camere de televiziune, iar numărul de tranzistori este de patru ori mai mare decât în modelele avansate de telefoane inteligente. Comparația dintre performanțele mașinilor se va face în viitor și ținând cont de acești parametri, și nu numai folosind cifrele de viteză sau timpul necesar pentru a atinge 100 kilometri pe oră. Cât de viabilă este această viziune, și ce trebuie să facă firmele care fabrică automobile pentru a o transforma în realitate?
Dacă extinderea funcționalității spre spatiile divertismentului imersiv reprezintă mai mult decât o noutate, electronizarea și digitalizarea automobilelor nu sunt foarte recente. În decurs de 2-3 decenii, automobilele s-au transformat din obiecte de perfecțiune mecanică în sisteme electronice programabile în care componentele software joacă un rol din ce în ce mai mare, evoluând în fapt spre platforme complexe în care aplicațiile și funcționalitatea pot fi actualizate dinamic. Până cu nu mai mult de un deceniu în urmă, cine cumpăra un model al unei mărci de automobile fabricate într-un anumit an primea un obiect cu funcționalitate bine definită, la care îmbunătățirile erau posibile doar cu prețul unor intervenții mecanice care aveau nevoie de expertiză și investiții. Automobilele prezentului firmelor celor mai avansate și ale tuturor în viitor vor semăna mai mult cu platformele PC sau cu telefoanele mobile ‘inteligente’, funcționalitatea lor depinzând de versiunile software instalate pe aceste vehicule și de aplicațiile adăugate din băncile de programe. Liderii pieței care se naște sunt Nio, în China, și Tesla, în Statele Unite, dar și BMW din Germania, cu participare și expertiză americană, sau consorțiul european inițiat de Bosch și Microsoft, care propune un carOS, un sistem de operare pentru automobile care să reprezinte pentru această industrie ceea ce este sistemul de operare Android pentru telefonia mobilă.
Aceasta revoluție pe roți influențează nu numai produsele finale, ci și firmele care le produc. Schimbările sunt radicale și structurale la toate nivelele. Benzile de producție mecanizate și robotizate nu vor dispărea complet, căci automobilele rămân încă și produse ‘hardware’, dar li se adaugă secții specializate în software. Proiectarea părților digitale se va face în centre de software sofisticate, care vor angaja cu totul alt fel de talente. Inginerii mecanici și de transporturi vor fi în mare măsură înlocuiți. Cei rămași vor trebui să învețe să integreze părțile mecanice cu cele software. Lor li se vor alătura ingineri software, obișnuiți cu un stil de lucru complet diferit. Pentru aceștia, industria automobilistică devine un nou domeniu de activitate, dar și ei trebuie să se adapteze la cerințele unei industrii mult mai stricte în ceea ce privește termenii de execuție și mai puțin tolerante cu defectele de proiectare (sau cu ‘bug’-urile, dacă preferați vocabularul software). Schimbările sunt însă necesare și la nivelul conducerii firmelor fabricante de automobile. Nu prea sunt (sau nu prea erau) persoane care să înțeleagă tehnologia digitală la nivelul conducerii executive sau în comitetele de directori ale producătorilor de automobile. Situația începe să se schimbe. Desigur, aceste schimbări structurale nu sunt la îndemâna tuturor. Pentru firme ca Tesla sau Nio, care au pornit recent și au avut în vedere de la început tehnologia digitală, evoluția este firească și adaptarea rapidă. Pentru producătorii tradiționali de automobile, este mai dificil și există și o firească inerție și rezistență internă. Luca de Leo, șeful firmei Renault, compara procesul cu cel prin care a trecut industria telecomunicațiilor la apariția telefoanelor inteligente. Competitorul său, Herbert Diess, conducătorul companiei Volkswagen, și-a pierdut postul încercând să întârzie planurile de tranziție spre software ale firmei. Cu toții se tem să nu împărtășească soarta firmelor care nu au știut să se adapteze schimbărilor, și exemplele nu sunt puține – Blackberry și Nokia, de exemplu, în domeniul telefoniei mobile. Unii se îndreaptă spre colaborări și parteneriate strategice: Nio este parteneră cu firma chineză de robotică Horizon Robotics; BMW lucrează cu Qualcomm pentru a produce chipuri pentru carOS; Mercedes-Benz se asociază cu Nvidia. Și totuși, nimic nou sub soare, sau aproape nimic nou. Chiar și industria telecomunicațiilor a trecut printr-un proces similar, pe care l-am trăit și eu, cu introducerea în anii ’80 și ’90 a software-ului și a Internetului în ceea ce era o industrie aproape complet axată pe expertiza hardware.
În final, îmi permit să adaug o doză de pesimism personal în legătură cu transformarea rapidă a automobilelor în obiecte de divertisment. Desigur, a avea un televizor pe care să pot face streaming de filme pentru copii și nepoți pe bancheta din spate este o funcție simpatică, dar eu personal nu voi înlocui mersul la cinematograf sau concerte cu vizionarea filmelor sau audierea concertelor în automobil. Exista însă multe alte funcții care pot fi adăugate, și o parte dintre ele sunt deja prezente, pornind de la funcționarea sigură a autovehiculului însuși până la comunicarea cu familia sau cu locul de muncă sau monitorizarea stării de sănătate a pasagerilor. Și, desigur, și divertismentul sub diferitele sale forme. Voi urmări și voi relata.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
I love film-in-film movies. ‘X‘ – the 2022 film from director Ti West – is a horror film set during the filming of a pornographic film in 1979. Ti West manages – in my opinion – to make a smart and surprisingly nostalgic film about the era in which the story takes place and about the low-cost cinema industry of those times, but at the same time he makes a shasher that will also satisfy the fans of this cinematographic genre. True, they have to wait until almost halfway through the film, when the action really kicks in and the blood starts flowing, but what happens from here on out will fully satisfy their expectations. Quality nostalgic film and extreme horror rarely meet and work together, but here we are dealing with one of those cases.
The film has eight characters. Six of them are the members of a film team looking for a low-cost location for the filming of an adult movie and find it in an unused building on a farm in the vastness of Texas, owned by an old couple with an unsettling physiognomy and with a rather hostile behavior, which should accentuate the doubts of young people. As in most genre films, the audience is much more aware of the dangers than the protagonists. The members of the filming team – an avant-garde director looking for work at any cost, his girlfriend – a nice and shy girl, at least at first -, two actresses and a porn actor and the producer – enthusiastically launch into filming, without paying attention to the effect that their behavior has on the elderly. Indifference will cost them.
Ti West faced a challenge: making a film about low-cost cinema with low-cost means, but which doesn’t look low-cost. I think that he was well inspired and cinematographically succeeded in a big way. First of all, he chose his actors very well – seven actors for eight roles, because yes – there is a double role that surprises most of the viewers, I think, as it surprised me. The visuals are excellent and the dual use of high-dive footage creates remarkable effects. Alternating between screen formats, West switches cinematic styles between those practiced in 1979 and 2022. The soundtrack offers a veritable anthology of the music that any youngster knew and loved in the 70s. A word of warning, though. There will be viewers who will not like everything that can be seen on the screen in this movie. Those who avoid gory horror films will do well to avoid ‘X‘, and so should do those who can’t stand nudity or sex in movies. These didn’t bother me, I consider them part of the cinematic convention. Instead I felt less comfortable with turning old age into a source of horror. I find it problematic, but maybe I should also see the ‘prequel’ (‘Pearl’) – released six months after this film, also directed by Ti West and co-written with the excellent actress Mia Goth who appears in both films – in order to have a complete perspective. Rumors go that a sequel is in making, so ‘X‘ has a chance to become a new series of horror films, but – I hope – not an ordinary one. With all the reservations and questions raised by this movie, I will watch it.
Ce reprezintă sărbătoarea de Hanuca în calendarul evreiesc („mozaic”)? Mi-am pus această întrebare în repetate rânduri, încercând de fiecare dată să-mi dau un răspuns universitar sau un răspuns „iudaic” și să evit reluarea argumentelor și contra-argumentelor auzite sau expuse anterior. M-am gândit la o sărbătoare care combină elementul istoric și elementul tradițional, precum și aspecte contemporane care i s-au adăugat în fiecare generație, inclusiv în generația de astăzi. M-am gândit și la aspectul liturgic, la rugăciunea specială de Hanuca, la tradiția aprinderii lumânărelelor, la un cântec de Hanuca păstrat de-a lungul generațiilor, la ideea luminii în iudaism, comparativ cu aceeași idee în alte culturi și religii.
Aspecte istorice
Din punct de vedere istoric, sărbătoarea de Hanuca aniversează victoria răsculaților iudei împotriva regelui sirian seleucid Antiochus al IV-lea Epiphanes. De fapt, fusese un război civil al evreilor tradiționaliști împotriva evreilor elenizați din Ierusalim. Liderii răscoalei au fost preoții (cohanim) din familia Hașmonaim sau Macabeii. Șeful acestei familii era preotul Matityahu Hashmonay ben Yonathan (Hașmoneul) din localitatea Modiin, de lângă Lod. Numele Hashmonay provine probabil de la Asamonaios, bunicul lui Matityahu, sau de la satul Heshmon. Răscoala a izbucnit în urma pretenției regelui de a fi adulat ca zeu în Templul de la Ierusalim, fiindu-i dedicate jertfe în acest scop, lucru acceptat și susținut – după unele interpretări chiar inițiat – de evreii elenizați, printre care preoții elenizați din Templu, dar respins de evreii tradiționaliști, printre care preoții din familia Hașmoneilor.
Informațiile istorice asupra răscoalei Macabeilor sunt relativ târzii și parțial contradictorii. Ca izvor istoric central, sunt citate cele 4 cărți ale Macabeilor. Dar aceste cărți sunt mai târzii, păstrate numai în varianta în limba greacă. Ele nu au fost codificate în cadrul Bibliei Ebraice (Tanah), iar evreii au reintrat în contact cu ele abia în secolul al XVIII-lea. Aceste cărți, cel puțin primele două, au fost păstrate în codexul Bibliei Creștine tradiționale. Cercetătorii istoriei antice le consideră în cadrul literaturii intertestamentare. În ediția Bibliei tradusă în limba română și publicată de Institutul Biblic din București apar primele trei cărți ale Macabeilor. Cărțile Macabeilor au fost folosite de istoricul Iosef ben Matityahu (Josephus Flavius), dar nici opera acestuia nu a fost cunoscută de evrei o perioadă îndelungată. Informațiile pe care s-a bazat stabilirea și recunoașterea sărbătorii apar în tratatul talmudic MegillathTa’anith. Hanuca este considerată o sărbătoare din afara celor prescrise în Tora.
După cucerirea regatului persan de către regele macedonean Alexandru cel Mare și moartea acestuia (în anul 323 înaintea erei creștine), imperiul său a fost împărțit între generalii lui în câteva regate, deveniți urmași (diadohi). Inițial, Palestina a aparținut regatului Ptolemeilor, a cărui regiune principală era Egiptul. Aceasta a fost o perioadă de liniște relativă pentru evreii din Palestina, cu excepția războaielor duse pe teritoriul ei, între armata regatului Ptolemeilor și armata regatului Seleucizilor, al căror centru era în Siria. În anul 200 înaintea erei creștine, regele seleucid Antiochus al III-lea cucerește Palestina, anexează Iudeea la regatul său, oferind evreilor poziția de ethnos, promite reconstruirea Templului de la Ierusalim și respectarea cultului tradițional. În Palestina se formează un curent elenizant, apărut încă din perioada Ptolemeilor și extins în mod treptat. Se ajunge la situația ca evrei elenizați cultural și lingvistic să ocupe funcția de Mare Preot (CohenGadol; în forma elenizată Arhiereu). Regele sirian Antiochus al III-lea, precum și urmașul său Seleucos al IV-lea, iau unele măsuri în favoarea evreilor din Iudeea. Dar motivele lor erau atât politice – renunțarea la orientarea în favoarea regatului Ptolemeilor –, cât și economice, printre care mărirea tributului care trebuia plătit visteriei regale. În cele din urmă, regele Seleucos al IV-lea acordă cetățenia regatului său tuturor locuitorilor acestuia care adoptă limba și modul de viață grecesc (anul 175 înaintea erei creștine). Mulți evrei sunt tentați de acest lucru și renunță la a-și circumcide fiii, pentru a participa la jocurile de la gymnasyon. În anul 174 înaintea erei creștine, noul Mare Preot Iason acceptă mărirea tributului plătit noului rege Antiochus al IV-lea, precum și construirea unui gymnasion și a altor instituții menite să grăbească elenizarea Ierusalimului. Adversarul și urmașul lui Iason, impus de rege în funcția de Mare Preot, Menelaos, continuă politica elenizatoare. Revenirea lui Iason la Ierusalim și conflictul între el și Menelaos este considerată de rege ca o revoltă. Armata regelui seleucid pătrunde în Ierusalim și jefuiește tezaurul Templului. Iason este alungat, iar regele Antiochus al IV-lea construiește o fortăreață greacă la Ierusalim, Acra. Menelaos și adepții lui elenizați caută să anuleze caracterul special al religiei monoteiste iudaice și comandamentele biblice. Dumnezeu Unicul este numit „Zeus Olympios” de către Menelaos. Este construit un altar păgân, printre animalele sacrificate apare și porcul (interzis de Biblia Ebraică), iar evreii tradiționaliști care se opun elenizării sunt persecutați. Persecuția apare în special din partea evreilor elenizați, care erau liderii populației evreiești din Ierusalim – și nu în mod direct din partea sirienilor și a monarhului seleucid: acesta era numai conducătorul general, care trasase linia politică și oferise avantaje elenizaților. Aceștia din urmă, evrei asimilați culturii grecești, erau elementul oprimant împotriva evreilor tradiționaliști. Ulterior, unii istorici au înțeles acest fapt într-o formă eronată, vorbind despre „greci” vizavi de evrei. Dar în Palestina nu erau greci, ci numai evrei elenizați, care susțineau asimilarea, se opuneau tradiției și îi persecutau pe evreii tradiționaliști, care au început să li se opună. Deci este vorba despre un conflict religios și cultural, elementul național existând în cadrul elementului cultural și religios. Cu toate acestea, el a fost prezentat ulterior ca fiind un conflict național.
Ceea ce este bine cunoscut e refuzul preotului Matityahu Hașmoneul de a aduce o jertfă în onoarea regelui seleucid: acest fapt a însemnat începutul răscoalei. Anul acestui eveniment pare a fi 168 înaintea erei creștine. Lui Matityahu Hașmoneul i s-au alăturat hasidim, adepții partidei pietiste. În conformitate cu o afirmație prezentă în prima carte a Macabeilor, răscoala a izbucnit atunci când Matityahu Hașmoneul ar fi înjunghiat un evreu elenizat, care aducea o jertfă în onoarea regelui Antiochus al IV-lea. Desigur, ar putea fi o figură de stil împrumutată din Biblia Ebraică, îndreptată împotriva asimilării. Se știe că răscoala s-a extins cu repeziciune din localitatea Modiin în alte orașe și sate ale Palestinei evreiești. Matityahu Hașmoneul a murit în anul 167/166 înaintea erei creștine, dar lupta a continuat, lider al taberei tradiționaliste devenind fiul lui, Iehuda Macabeul (HaMakaby – Ciocanul), care s-a dovedit a fi un general talentat. După mai multe victorii atât împotriva taberei elenizate, cât și împotriva armatei seleucide, el a reușit să cucerească Ierusalimul (în anul 164 înaintea erei creștine) și să târnosească Templul, care era centrul vieții evreiești. Iehuda Macabeul s-a dovedit a fi și un bun diplomat. În anul 161 înaintea erei creștine, el a stabilit o înțelegere cu Roma împotriva regatului seleucid. Ulterior însă, el a căzut în luptă, iar conducerea a fost preluată de frații săi, Shimon și Yonathan. Teritoriul controlat de Macabei s-a extins. În anul 152 înaintea erei creștine, Yonathan a devenit Mare Preot, funcția devenind una dintre principalele izvoare ale puterii familiei Hașmoneilor. În anul 143/142 înaintea erei creștine, noul rege sirian Demetrios al II-lea a recunoscut independența Iudeei. În anul 140, Marea Adunare (KnesethHagedolah) l-a confirmat pe Shimon ca Mare Preot, conducător și comandant militar, iar aceste funcții au devenit ereditare. Fiul acestuia, Ioan Hyrcanos (134-104 înaintea erei creștine) a continuat războaiele și extinderea teritorială, iar urmașul acestuia, Aristobulus I, și-a luat titlul de rege. Este începutul unei perioade istorice noi, regatul independent al Macabeilor, care a continuat până la lichidarea lui de către armata romană și înscăunarea regelui Herod (Hordus sau IrodcelMare) în anul 37 înaintea erei creștine. Istoria statului macabeu independent trebuie văzută în contextul relațiilor politice internaționale din Orientul Mijlociu în secolele II-I înaintea erei creștine, printre care relațiile între Roma și Regatul Seleucid, tendința Romei de a slăbi acest regat și de a ocupa Orientul Mijlociu.
Aspecte tradiționale și filosofice
Care este elementul central adoptat de tradiția iudaică? Răspunsul este: minunea uleiului sfânt. Alt aspect este însăși denumirea sărbătorii. Cuvântul Hanukah înseamnă dedicație. Sensul este HanukathHaBayt, respectiv dedicația sau târnosirea Templului de la Ierusalim, sau HanukathHaMizbeach, respectiv dedicația sau târnosirea altarului. Aceste expresii apar în limba ebraică rabinică și continuă să fie folosite în rugăciune și astăzi. Conform tradiției, cucerirea Ierusalimului de către Iehuda Macabeul a avut loc în ziua de 25 a lunii ebraice Kislev, corespunzătoare parțial cu luna decembrie din calendarul gregorian. Dorința lui Iehuda Macabeul era de a târnosi Templul de la Ierusalim, de a-l purifica după ce fusese folosit de către evrei elenizați pentru cultul păgân, politeist elenic. Era necesară atât purificarea vaselor din Templu, cât și aprinderea Menorei, Candelabrul din Templu. Dar în Templu nu mai era ulei, ulei sfânt neprofanat necesar arderii. După căutări îndelungate, a fost găsit un vas cu ulei. Dar uleiul care era în vas ar fi trebuit să fie suficient pentru a arde o zi. Era necesar să ardă opt zile. Totuși, a fost folosit acest ulei și aprins. Minunea a fost că acest ulei a fost suficient pentru a arde opt zile. Candelabrul a ars opt zile cu uleiul care ar fi urmat să ardă o zi: aceasta a fost minunea de Hanuca (NesHanukah) sau minunea uleiului sfânt (Nesshemenhamaor). Tradiția minunii de Hanuca a fost păstrată – sau mai curând a fost reluată și adaptată – pe parcursul întregii istorii evreiești. Ea s-a transmis sub forma celor opt lumânărele care sunt aprinse în serile de ajun ale zilelor de Hanuca. Tradiția, bazată pe interpretarea rabinică talmudică a învățatului Rabi Hillel este: în fiecare zi, câte o lumânărică în plus, până în ultima zi. Astfel, în prima zi este aprinsă o lumânărică; în cea de a doua zi două lumânărele, în cea de a treia zi trei – și așa mai departe, până în ultima zi, când sunt aprinse toate cele opt lumânărele. Menționăm și faptul că, prin tradiție, aceste lumânărele nu sunt aprinse direct, ci cu ajutorul unei lumânări auxiliare (shamash). Aprinderea lor este precedată de binecuvântări speciale, care amintesc porunca aprinderii lumânărilor de Hanuca, minunea de Hanuca făcută strămoșilor „în acele zile la acest timp”, precum și – în prima seară a sărbătorii – bucuria că trăim și am ajuns la această zi. În unele comunități există obiceiul ca fiecare membru al familiei să aprindă o lumânărică, inclusiv femeile, deoarece minunea de Hanuca nu a fost făcută numai bărbaților, ci și femeilor și copiilor. Această tradiție o ține minte și subsemnatul, din copilăria lui, la Galați. Obligația este de a aprinde aceste lumânărele de așa natură încât să fie văzute de cât mai mulți oameni: este comandamentul prezentării minunii de Hanuca, a difuzării cunoașterii acestei minuni. În cartierele religioase evreiești din Ierusalim este obiceiul a duce candelabrul în opt brațe la poartă, într-o nișă specială, acoperită cu sticlă la exterior. Iudaismul ortodox hasidic Habad organizează aprinderea unor candelabre pe străzile marilor orașe, în Israel și în alte țări. În clădirile înalte este obiceiul de a pune candelabrul la fereastră, pentru a fi văzut de pe stradă. Aceste candelabre au opt brațe (sau opt sfeșnice mici) pentru a pune câte o lumânărică în fiecare dintre ele, plus încă un braț sau un mic sfeșnic central, pentru a pune acolo lumânarea auxiliară. Conform normelor dreptului tradițional iudaic, aceste lumânărele trebuie făcute din material ieftin, de calitate nu prea bună: motivul este interdicția halahică de a fi folosite la iluminat sau a avea o altă folosire. Ele trebuie doar privite. În cadrul rugăciunii recitate la aprinderea lor, se afirmă că „nu avem voie să le folosim, ci numai să le privim”. Motivul acestei interdicții rabinice este că lumânărelele au un rol unic: memorarea minunii de Hanuca, a minunii uleiului sfânt, a târnosirii Templului; după unele interpretări – și a victoriei militare a Macabeilor. La alte generații, era obiceiul aprinderii unor mici lumânărele produse individual, din ulei cu un fitil din vată sau ață. Candelabrele (Hanukyah) de astăzi sunt produse de fabrică, cu unele excepții. În generațiile precedente, ele erau adevărate opere de artă, lucrate din argint de meșteri specializați. Asemenea candelabre erau transmise din generație în generație, din tată în fiu. Există albume artistice cu fotografii ale unor asemenea candelabre; uneori sunt organizate și expoziții cu asemenea piese păstrate, din secolele XVI-XX.
Nu vreau să analizez ideea minunii de Hanuca. Nu sunt nici rabin, nici teolog, ci numai istoric. Nu vreau să supăr cu nimic pe nimeni, fie evreu religios, fie creștin religios, fie practicant al altei religii, fie ateu convins. Respect părerea și credința fiecăruia. Vreau doar să menționez influența filosofică a acestui aspect. Unii rabini și teologi au interpretat lumina lumânărelelor de Hanuca și minunea uleiului sfânt ca pe simbolul luminii. Hanuca însăși este numită Sărbătoarealuminii (HagUrim, urarea fiind HagUrimSameah – Sărbătoare a luminilor fericită). Alții au interpretat această lumină ca lumina speranței, precum și ca lumina Învățăturii Torei, în acest ultim caz paralelizând-o cu ideea Luminii Inițiale din prima zi a creației, existentă numai prin porunca divină înaintea creării Soarelui, deci Lumina Închisă, păstrată pentru Drepții Generațiilor. Majoritatea teologilor și a interpreților evrei vorbesc despre minunea de Hanuca în cadrul antagonismului între Lumină și Întuneric. O legendă hasidică vorbește despre lumina lumânării de Hanuca pe care un evreu singur, rătăcit în pădure o vede nu fizic, ci mental – și această lumină îl salvează, îl aduce acasă, îl apără de cei care l-ar fi putut ucide, îi dă speranță, putere și curaj. În România, în perioada comunistă, Șef-Rabinul Dr. Moses Rosen introdusese un obicei: Hanukiada, vizita pe care o făcea în mai multe comunități evreiești din țară cu ocazia sărbătorii de Hanuca. Era lumina speranței și a contactului cu centrul vieții comunitare.
Unele interpretări din domeniul istoriei religiilor încearcă să stabilească un paralelism între sărbătorile luminii și speranței din diferite culturi și religii. Astfel, unii cercetători caută asemănări între Hanuca, Crăciun, sărbătoarea musulmană a sfârșitului postului de Ramadan, precum și între aceste sărbători și Ziua Soarelui din mitologia romană sau sărbătoarea zeului Dionysos din mitologia greacă. Este ideea existenței unor paralelisme, chiar dacă acestea nu sunt afirmate nicăieri în scris. Mesajul luminii și speranței există în toate culturile și religiile, iar elemente asemănătoare apar în fiecare caz. De exemplu, ideea luminii existentă atât în sărbătoarea de Hanuca, cât și în sărbătoarea de Crăciun, precum și obiceiul cadourilor, al darurilor date copiilor.
Alți cercetători au menționat legătura între Hanuca și sărbătoarea evreiască de Sucot, pe baza unor anumite afirmații din Talmud, tratatul MegillathTa’anith. După unele păreri, ar fi o celebrare întârziată a sărbătorii de Sucot, cel puțin din punct de vedere calendaristic. Asemenea interpretări apar și în literatura rabinică, bazându-se pe ideea răspândirii luminilor în afara Ierusalimului. În privința datei de 25 Kislev, ea este bazată pe tradiție și este respectată pe această cale.
Sărbătoarea de Hanuca a căpătat conotații speciale în epoca modernă. Ea a fost preluată de mișcarea sionistă încă de la începutul acesteia. Ideea națională laică și modernă era că poporul evreu a avut și el o victorie, iar rabinii au înecat-o în ulei. Această orientare a apărut după pogromurile din Rusia Țaristă din anul 1880. Macabeii au servit ca exemplu. Aspectul după care lupta nu a fost împotriva „grecilor” adevărați, ci împotriva evreilor elenizați a fost uitată. Ulterior, această idee a reapărut în cadrul diferitelor interpretări religioase. Îmi amintesc o seară – acum 42 de ani – la Ierusalim, în cadrul căreia rabinul profesor universitar Yeshayahu Leibovici a exprimat punctul de vedere religios, iar fosta deputată în Parlamentul israelian, Gheula Cohen, punctul de vedere laic național. Profesorul Leibovici și-a explicat punctul de vedere pe baza unui paragraf introdus în Rugăciunea celor 18 Binecuvântări, recitată în Hanuca. Evreul religios îi mulțumește lui Dumnezeu pentru că El i-a dat ”pe cei puternici în mâna celor slabi, pe cei mulți în mâna celor puțini, pe cei necurați în mâna celor curați, pe cei păcătoși în mâna celor drepți, pe cei apostați în mâna celor care se ocupă cu Tora”. În același paragraf al rugăciunii se menționează că Dumnezeu, în îndurarea Lui, a ajutat poporului lui Israel să se apere împotriva celor care voiau să-l îndepărteze de Învățătura Torei.
Cântecul de Hanuca
După aprinderea lumânărelelor de Hanuca, este obiceiul recitării unui cântec în limba ebraică, dedicat acestei sărbători. În mod convențional, pe baza primului său vers, cântecul este intitulat MaozTzurYeshuaty (Stânca fortăreață a mântuirii mele; un citat din cartea biblică Isaia 17:10) și este compus din 6 strofe. El apare în ritul așkenaz; în ritul sefard a fost preluat mai târziu. După unii cercetători, pe baza conținutului său, textul acestui cântec a fost scris în Germania, în secolul al XIII-lea; această părere, afirmată de istoricul literar Leopold Zunz în secolul al XIX-lea, a fost preluată și de editorii renumitei EncyclopaediaJudaica. Autorul a fost identificat pe baza primelor litere din primele 5 strofe (în limba ebraică literele Mem, Resh, Daleth, Khaf, Yod), numele autorului fiind Mordekhay, poet necunoscut, identificat de unii cercetători ai istoriei literare a iudaismului ca fiind Mordekhay ben Yitzchak, autorul unui imn de Șabat intitulat MahYafith. Cântecul prezintă un rezumat al speranței mesianice în cadrul istoriei evreiești. Prezentarea este făcută în mod gradual, strofă de strofă. Primele 5 strofe au rima fie împerecheată, fie îmbrățișată; ultima strofă, a șasea, este scrisă în monorimă și nu conține nicio aluzie în privința autorului. Unii cercetători au crezut că această strofă ar fi un adaos ulterior, mai ales pentru că ea lipsește din unele cărți de rugăciune (Sidurim). Dar se pare că lipsa ei în aceste cărți de rugăciune (printre care Sidurul lui A.S. Gold, cu traducere românească în proză din secolul al XIX-lea) s-ar datora fie cenzurii medievale, fie reticenței intelectualilor evrei din epoca modernă, a fricii de orice element care ar putea provoca antisemitism. Am încercat să-l traduc în versuri. Deoarece nu am putut realiza o traducere versificată în monorimă a strofei a șasea, am tradus-o sub formă de distihuri. Menționez și că nu am putut respecta numărul de silabe existente în original pentru a le transfera în traducere.
În privința conținutului, prima strofă exprimă speranța mesianică a autorului, adăugând cererea lui către Dumnezeu de a reconstrui Templul de la Ierusalim, sau măcar altarul Templului. Autorul produce și impresia unei scrieri cu caracter personal în afară de caracterul general, respectiv al poporului lui Israel. Cea de a doua strofă se referă la ieșirea poporului lui Israel din Egipt și la înecarea faraonului și a armatei lui în mare. Deci, strofa a doua se referă la o primă minune făcută de Dumnezeu pentru poporul lui Israel. Cea de a treia strofă se referă la profanarea Primului Templu de la Ierusalim, ca urmare a cuceririi orașului de către regele babilonian Nabucodonosor sau Nebucadnetzar, în anul 586 înaintea erei creștine, dar nu menționează nici numele acestui rege, nici al regelui iudeu dus prizonier la Babilon, Ioachim. În schimb, menționează robia babiloniană, exilul babilonian (în Babel), precum și sfârșitul acestuia, indicând unul dintre personajele populare, lider în timpul exilului, care a fost ulterior printre liderii revenirii în Eretz Israel (Palestina), în timpul regelui persan Cyrus, la 70 de ani după ducerea în exil și în robia babiloniană. Este deci ideea primei mântuiri, a unei noi minuni, a iertării pentru păcatele care determinaseră căderea Primului Templu de la Ierusalim. Strofa a patra se referă la evenimentele povestite în cartea biblică a Esterei. Haman, al cărei nume nu apare decât în forma „AgagybenHamdatha” (Agag fiul lui Hamdatha; tradus de noi sub forma: Agagul lui Hamdatha), care vrea să distrugă poporul lui Israel, dar nu reușește: Dumnezeu îl oprește, îi spulberă trufia, îi șterge numele dintre toate popoarele lumii, îl trimite la spânzurătoare împreună cu fiii lui. Cel care reușește să-l înfrângă, Mordekhay, înălțat de Dumnezeu, nu este menționat cu numele lui, ci cu denumirea RoshYeminy (în traducerea noastră: Beniaminitul), deoarece Mordekhay făcea parte din tribul Beniamin. Deci, încă o minune, de data această a salvării fizice a poporului lui Israel. Minunile apar în ordinea cronologică a evenimentelor, așa cum le interpreta autorul. Strofa a cincea menționează minunea de Hanuca în cadrul celorlalte minuni: ea este minunea următoare. Elenizații sunt menționați sub denumirea Yevanym; în traducere am preferat să utilizăm această denumire ebraică a grecilor pe baza tribului Ionienilor din Grecia antică, deoarece nu este vorba de greci, ci de evrei elenizați. Sunt menționați și Hashmonaym, în traducerea noastră: familia Hașmoneu. Minunea centrală este cea a uleiului care a ars opt zile, decise apoi de înțelepți ca zile de veselie pentru viitor. Ultima strofă începe cu versul Hashofzroakodsheha, din care a fost desprins acronimul Hazak (Puternic), ce indică încheierea. Autorul cere răzbunarea sângelui robilor nevinovați ai lui Dumnezeu și cere mântuirea, regretând că mai este mult până la ea. El menționează și numele Admon (Roșcatul), probabil o referire la împăratul german Friedrich Barbarossa (1121-1190), cunoscut pentru pogromurile organizate și suferințele produse de el evreilor, împărat menționat și în alte scrieri ebraice polemice in versuri din evul mediu târziu. Autorul îi cere lui Dumnezeu alungarea lui Admon în Tzeltzalmon, umbra umbrelor, deci în împărăția morții, termen folosit de noi în traducere. În privința lui Admon, în traducere am ales termenul RoșuÎmpărat. Cu aceeași ocazie punem întrebarea dacă termenul RoșuÎmpărat, prezent în folclorul românesc și în cel al altor țări balcanice, nu se referă de asemenea la Friedrich Barbarossa. Adăugăm și posibilitatea legăturii cu Edom, fratele lui Iacov și dușmanul lui, prezent în cartea Bereshith / Geneza / Facerea, văzut ulterior ca Imperiul Roman și lumea creștină.
În secolul al XVI-lea, rabinul Moshe Isserles din Cracovia a adăugat încă 6 strofe cântecului, referindu-se la relația între Israel, Edom (lumea creștină) și Ishmael (lumea musulmană). Deocamdată nu am tradus aceste strofe, limitându-ne la cele șase strofe de Mordekhay, pe care le adăugăm mai jos.
MAOZTZURYESHUATY (STÂNCA FORTĂREAȚĂ A MÂNTUIRII MELE)
Traducere versificată de: Lucian-Zeev Herșcovici
Stânca fortăreață a mântuirii mele, bastionul meu,
Mi-e drag ca să te laud în vorbă și gândire,
Reînalță Casa Rugăciunii mele, te rog eu,
Și acolo îți voi aduce jertfele de mulțumire.
Deocamdată pregătește altarul,
Ca înainte, când goneai dușmanul și uitam amarul,
Atunci voi face o sărbătorire,
Cu un cânt de laudă și fericire,
Pentru a Templului Tău târnosire.
Simțeam că de nenorociri sufletul meu s-a săturat,
Puterea îmi pierea în suferința ce continua să mi-o stingă,
Viața mea o amărâseră, eram îndurerat,
De robia regilor în care eram strâns ca în chingă.
Dar Mâna cea puternică a Lui,
A scos din mâna lor poporul Lui,
Armata faraonului și neamul său cel crunt,
Căzut-au ca o piatră în mare, în străfund.
El m-a adus în casa Sfântă și credeam că-s fericit,
Dar nici măcar acolo eu nu m-am liniștit,
Asupritorul a venit, m-a alungat,
Fiindcă la zei păgâni m-am închinat,
Și vin spurcat am înghițit,
De parcă m-aș fi otrăvit,
Aproape că de tot plecam,
Sfârșitu-mi îl vedeam eu în Babel,
Dar a venit Zerubabel,
Și apoi, conduși de el,
După șaptezeci de ani de-acolo noi scăpam.
Să doboare cedrul falnic,
Vru Agagul lui Hamdatha,
Dar se prăbuși el jalnic,
Și trufia-i spulberat-ai.
L-ai înălțat pe cel din Beniamin,
Și pe dușmanul lui Tu l-ai lovit din plin,
Numele lui l-ai șters dintre popoare,
Cu fiii lui cei mulți sfârși într-o spânzurătoare.
Cei din Iavan pe mine-au năvălit,
În zilele familiei Hașmoneu,
Zidurile turnurilor mele le-au spart și le-au lovit,
Și-au pângărit uleiul sfânt al meu.
Dar cu uleiul ce-a rămas,
Uitat în cel din urmă vas,
Poporului Tău i-ai făcut minune,
Și înțelepții noștri, ni se spune,
Decis-au opt zile să fie,
Zile de cânt și bucurie.
Ridică Brațul Tău cel sfânt,
Apropie-ne de ceasul mântuirii pe pământ,
Sângele robilor Tăi îndurerați,
Răzbună-l împotriva celor vinovați,
Că mult e până la a noastră mântuire,
Și zilele răului s-au lungit în neștire,
Pe Roșu Împărat gonește-l în împărăția morții,
Și rezidește Templul Tău, Casa Luminii, Casa Torței!
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Cassandra, the main hero of ‘Promising Young Woman‘, a movie written and directed by British filmmaker and actress Emerald Fennell and released on screens in 2020, seems to be a typical heroine in the genre of ‘revenge thriller’. During the days she is a waitress in a cafe. At night, she frequents bars, pretends to be in a state of advanced intoxication, lets herself be hooked by men and when they try to take advantage of her state, she gives them a lesson that they will not forget. Around this character, Emerald Fennell builds a complex and interesting story, which connects Cassandra’s behavior with the traumas of her past. At no point does this film slide down the slope of exploiting violence. On the contrary, both the character and the atmosphere of the film will turn out to be much more complex, and the story goes beyond the limits of the commercial cinema. ‘Promising Young Woman‘ is one of the most original and impressive films that amplifies and distributes the messages of the #Me Too movement. The courage and novelty of the approach also earned screenwriter Emerald Fennell the Academy Award for Best Original Screenplay and director Emerald Fennell a nomination for Best Director, which is remarkable in itself, taking into account that this is a debut feature film .
Cassandra carries with her a trauma of many women who were once assaulted or witnessed sexual assaults. The event in the heroine’s past diverted her path in life and led her to a personal impasse from which there is no way out. She was once a young and gifted medical student from a wealthy family, but now she can’t get over the trauma, and even the nightly revenges don’t seem to help. There is one moment of optimism in the story, when a man who behaves differently appears in her life, but he will also bring the news that the main person responsible for the tragic events of the past is again nearby. Can a final revenge turn the course of her life back to normal?
The film asks some important questions about relationships between men and women and about the differences in approach to dating between the sexes at the age of youth. With all the rather bleak subject matter, the atmosphere is not dark, and although there is violence (it is a violent topic after all), it is not cheap or overwhelming. Contributing to this is the complex and surprisingly cool acting performance of Carey Mulligan, one of the most talented actresses of her generation, as Cassandra. The soundtrack is also remarkable. The story has some details that I was less convinced by (for example the development of the character played by Alfred Molina) but despite some minor downfalls, it is compelling, the message is effectively conveyed, and I don’t think the film will be easily forgotten by those who watch it. In addition, this is yet another demonstration of the fact that cinematic genres are conventions and vehicles that can carry the most diverse authentic messages and experiences. Talented and versatile, Emerald Fennell is a name to watch.
The presence of Emmanuelle Béart and of Isabelle Huppert in the credits and the fact that ‘Les destinées sentimentales‘ is directed by Olivier Assayas were enough to convince me to see this film, despite its daunting three-hour length. Made in 2000, the film is an exception in Assayas’ film career and a production quite atypical of the French film school in general. It is a period film, an almost Dickensian adaptation of the novel by a French writer, Jacques Chardonne, a controversial personality because of his collaborationist positions adopted duringWWII. My decision to watch the film paid off, the solid narrative, the fine acting and many beautiful cinematographic moments made the viewing an enjoyable and interesting experience despite its length.
The story takes place between the end of the 19th century and the beginning of the 1930s. Reading Chardonne‘s biography I learned that the two families that the heroes of the book belong to are a fictional transposition of the branches of the writer’s family, manufacturers of cognac and porcelain from the Limoges region, raised in the Protestant faith which was and is a minority in France. Jean Barnery, the main hero, a pastor in a rural community, disowns his first wife, whom he suspects of infidelity, only to fall himself in love with the young and beautiful Pauline, who has returned from her studies in England. Out of love for her, he renounces his life as a priest, remarries and leaves in exile to Switzerland, leading a simple life with Pauline and treating the tuberculosis that had almost killed him. Upon the death of his father, he is called to take over the management of the porcelain factory, an aging enterprise with a tradition of quality, but in great need of modernization and adaptation to the production norms and labor relations of the 20th century. His whole life reflects the dilemmas between love and duty, between passion and the moral and social principles assimilated through education and tradition. The world around Jean and Pauline evolves and changes radically: the capitalist economy with the competition and the socialist influence in the factories, the war, the great economic crisis. What is left in the end?
Most movies that are three hours long tried my patience and in the end I found them too long. That didn’t happen with ‘Les destinées sentimentales‘, even though it’s not a thriller or a sci-fi film that would keep me nailed to my seat through thrilling or dynamic action, on the contrary, it’s a drama that builds patiently, at its own pace. The historical topic is of course one of the reasons, including the Protestant perspective on a fascinating period of French history, a perspective about which I know very little. The interpretation of the actors also plays an important role. Emmanuelle Béart is simply formidable – beautiful, sensitive, in devoted love. It’s one of her best roles, and I can’t even fault the director for choosing not to age her too much with make-up at the end of the nearly 40 years the story spans. For Charles Berling – an understated and solid actor – it is the opportunity to play an exceptional leading role, and this is for him probably also a career peak. Isabelle Huppert is too little present, the role of the first wife has too few lines and screen time, and I can only regret it. The first wife’s fidelity in her youth remains shrouded in mystery, as does her attachment to Jean thereafter. I must mention the name of the cinematographer Eric Gautier, who together with Olivier Assayas creates an absolutely formidable visual approach, in which the camera has no rest, following the words, the heroes and their experiences. Some viewers will read into the story a somewhat too tolerant approach to the hero’s harsh capitalism, but this is more about the way the writer chose to portray his hero.
‘Les destinées sentimentales‘ includes a ballroom scene which seems to be a homage paid by the director to Visconti and his film ‘The Leopard‘ – one of the masterpieces of the period cinema. Olivier Assayas seems to have told is – ‘this is the model from which we started, but we ended up somewhere else entirely in this cinematic genre’. His bold attempt is largely successful.
At first glance ‘On ne meurt que deux fois‘ (or ‘He Died with His Eyes Open‘ – the title of the English version) is another detective movie, with a police inspector investigating a murder. And yet this ‘whodunit’ style story comes to life on screen beyond expectations. There are several good reasons, but it all starts with the script bringing to screen a novel written by the English novelist Robin Cook (not to be confused with the American author of medical thrillers with the same name) and published in France in translation in the famous collection ‘Serie noire’. In fact, it is more of an adaptation than a screenplay, with the authors of the script changing the characters quite a bit and transferring the story from the underworld of London to the elegant salons of the Parisian fashion and art world. However, given that the adaptation is signed by Michel Audiard (together with the director Jacques Deray) I was expecting many good things. It is actually one of the last films written by Audiard, released in the last year of his life, 1985. Audiard is a master of spoken text, a screenwriter who knows how to build characters and put words into their mouths that sound natural, intelligent and adapted to the social environment and the story. In this film too, his characters cross the screen well and remain in the memory long after viewing.
Roger Staniland is no ordinary police inspector. When he is assigned to investigate the murder of a man who turns out to be a talented middle-aged pianist, he almost single-handedly takes charge of the investigation. His method of working is immersion in the victim’s life. He spends long hours in his apartment, puts on his clothes, listens to the magnetic tapes on which he had recorded the daily events as a kind of personal audio diary. (To understand the technology, the viewer must be 40 years+. Today, instead of recording on tapes, the victim would probably have used a mobile phone and an Instagram or TikTok account). Things get complicated when appears Beatrice, the victim’s mistress, a fascinating and dangerous woman. Immersion in the life of the victim risks exceeding the permissible limits.
As a detective story, the film is quite neutrally shot. Even the scenes in the deserted Parisian streets in the middle of the night or in the discos where the detective ends up on the trail of the victim do not add much. The film’s qualities and psychological tension are built through the two main characters, who each maintain a consistent dose of ambiguity, leaving the viewer to fill in the neutral areas with their own imagination or character analysis. Beatrice, played by Charlotte Rampling who was then at a maximum of magnetism and with the aura of mystery that she adds to many of her roles, does not hide from the beginning that she is playing a dangerous game, but neither the investigator nor the viewers will find it easy to cast aside the successive veils of personal secrets and appearances. In the role of the inspector appears Michel Serrault, a talented actor, chameleonic in other films. Here, at first glance, the character is a rather ordinary man, a policeman who does his duty intelligently and without too many scruples, but whose personal sphere is also in danger when he is confronted with the fascinating woman who can be criminal or victim. The two characters represent two poles of interest around which the whole story takes place. The bond between the two is painstakingly constructed, but fails to be entirely believable when the plot slips into erotic thriller. The scenes in the victim’s apartment, in the cafes and bistros where the investigation takes the inspector build an interesting ensemble not only from the point of view of the progress of the investigation, but especially of the evolution of the characters. The performances of the two actors, the interesting story and the dialogues by which it is transposed on the screen, make ‘On ne meurt que deux fois‘ a recommended viewing or re-watching even today.
I happen to have seen and written about a number of end-of-the-world and post-apocalyptic movies lately. Most of them were dystopias and/or special effects films that depicted the possible ends of the world as we know it and what would happen afterwards to the survivors. But we forgot that less than 80 years ago, humanity had a sample (in cinematic terms we could call the event a trailer) of the Apocalypse. All these were reminded to me by ‘Black Rain‘ (the Japanese title is ‘Kuroi ame‘), the movie made in 1989 by the Japanese director Shôhei Imamura, which depicts the immediate devastation caused by the first atomic bomb in history used in a super-populated area on August 6 1945 in Hiroshima and the long-term effects of the nuclear explosion on the fates of survivors exposed to radiation. It is a powerful and moving film that combines much that can be said about this traumatic event. It is a document, a manifesto, a historical analysis and a social critique about how survivors were treated in post-war Japanese society. From the perspective of the victims, what happened then in Hiroshima represented the end of the world as they had known it and the physical and mental traumas would mark the rest of their lives.
The story in the film begins on the morning of August 6, 1945 in the vicinity of Hiroshima. We are introduced to the main characters, members of an ordinary Japanese family. Shigematsu Shizuma is a clerk and boards a train to the city. His niece, Yasuko, took a day of in a nearby village to help the family move. Suddenly there is a huge explosion, the one that is called throughout the film ‘the lightning that kills’. The city is destroyed, thousands of people are burned alive instantly, others suffer terrible burns and injuries. All are irradiated. Shigematsu and his wife will be directly exposed but will survive. Yasuko will only be exposed to the black, radioactive rain. Theoretically, she would have been less exposed than the ones in the city. A jump in time five years later. The victims try to rebuild their lives, but the specter of radiation-induced diseases constantly threatens, and their presence in the disaster zone becomes a stigma that prevents them from reintegrating into society. Yasuko, despite her beauty, is unable to marry because all the suitors and their families are afraid to tie their lives with those whose fate and health were marked by the explosion, suspecting that they will fall ill or become infertile.
The scenes depicting the destruction caused by the bomb are chaotic and hallucinatory. The contrast with the apparently quiet and orderly life dominated by the ceremoniality of Japanese social and family relations is stark. Beneath appearances, however, tensions accumulate. The family lives under the terror of the disease and faces the prejudices and fears of those around them. In a neighboring family, a soldier returned from the front is dealing with the post-traumas caused by the violence he witnessed on the battlefield. Shôhei Imamura chose to shoot ‘Black Rain‘ in black and white. It’s an inspired choice derived from the content and cinematic tradition. Filmed in black-and-white were also the newsreels of 1945, and the nightmarish re-enactment of Hiroshima and its outskirts immediately after the explosion naturally integrates and reinforces the documentary value. The use of black and white further reminds the films of Yasujiro Ozu, the master of post-war Japanese cinema, whose stories are set in the same historical period. Imamura was Ozu‘s assistant during those years, but he tried and succeeded in breaking with the tradition of the mentor, having learned many of the secrets of the art from him. Most of his films look different and have themes far removed from those of Ozu‘s films. Here, however, Imamura renounces here distancing and borrows many methods from Ozu, from social criticism filtered and exposed through a family story to interior and exterior shots filmed with a static camera and in black and white. The casting is also Ozu-style, with the beautiful and angelic Yoshiko Tanaka in the role of the devoted young woman and Kazuo Kitamura in the complex and interesting role of the uncle. Some of Ozu‘s well-known films feature similar family relationships (usually between daughters and fathers).
Shôhei Imamura focused on social criticism, but we can’t help watching and interpreting ‘Black Rain‘ as an anti-war film. We are dealing with a society that tries to forget and never discusses responsibility. The neglect to the point of stigmatization of survivors is part of the same collective traumatic psychosis. News bulletins mark time in the days and in the evenings of the heroes and the passage of time for the spectators. Another war had begun, the Korea war, and politicians did not hesitate to play up the nuclear threat. Mankind seemes to have learned nothing. The film was made 40 years after the events, another 30 years have passed since then. The specter of atomic apocalypse threatens again. It’s hard not to see in this movie another warning.
Domeniul de expertiză al strălucitului matematician Dan Barbilian era diferit, dar alter-ego-ul său, poetul Ion Barbu, ne-a lăsat splendidul poem despre Riga Crypto și Lapona Enigel. Versurile sale pot folosi pentru a marca o altă poveste de dragoste, una care, deocamdată cel puțin, se dovedește a fi nefericită, din lumea financiară și a criptomonedelor. Și în această poveste avem de-a face cu un rege, unul a cărui cădere a fost cel puțin la fel de fulgerătoare precum ascensiunea sa.
Numele acestui rege Crypto modern este Sam Bankman-Fried. S-a născut în 1992, nu în altă parte decât campusul prestigioasei Universități Stanford din California, unde părinții săi erau profesori la celebra facultate de Drept. El însuși a urmat o formație tehnică la o altă universitate faimoasă, în cealaltă parte a Americii, la Massachusetts Institute of Technology (MIT), unde a absolvit în 2014 cu o diplomă în fizică și matematică. Faima și averea și le-a câștigat înființând în 2019 FTX, o bursă de produse derivate din criptomonede. Cu câteva luni în urmă, firma era evaluată la 32 de miliarde de dolari, iar averea personală a lui Bankman-Fried, la 16 miliarde de dolari. Era considerat ca un geniu financiar, o personalitate excentrică, dar simpatică, un tip capabil să-i farmece și să-i convingă pe investitori să pună la bătaie miliarde, în timp ce era cu ochii pe ecranele unor jocuri video. Într-o industrie față de care multă lume manifestă scepticism din cauza personajelor misterioase și uneori anonime care au creat și manipulează sistemul, el era o figură publică și un partener acceptat de dialog al cercurilor regulatorii și al lumii politice (și donator, în special candidaților Partidului Democrat). Spre deosebire de alți magnați hi-tech, declarase public că nu intenționează să acumuleze avere personală, ci să reînvestească câștigurile sau să le doneze pentru cauze publice și de caritate.
Am scris de câteva ori în trecut despre criptomonede. În cartea ‘Povestea banilor’ a lui Charles Wheelan, apărută la Editura Humanitas în 2020, am găsit recent încă o explicație exemplară a felului în care este generată și funcționează valuta virtuală. Folosind ca model minarea pepitelor de aur, Wheelan explică procesul de ‘minare’ a Bitcoinilor și felul în care aceștia dobândesc valoare, sunt acceptați și folosiți în tranzacții. Pe de altă parte, el este sceptic în ceea privește aprecierea valorică și viitorul Bitcoin. Trebuie precizat însă că, valoric cel puțin, previziunile sale nu au fost confirmate. Din 2016, anul în care a fost scrisă cartea, și până astăzi cursul Bitcoin față de dolar a crescut de vreo 20 de ori. Pe de altă parte, stabilitatea este una dintre condițiile de bază ale acceptării unui etalon valutar, și aici Bitcoin este deficient (ca și celelalte criptomonede). Wheelan apreciază însă în mod corect faptul că tehnologia care stă la baza criptomonedelor are un potențial extraordinar. În recenta mea călătorie la Londra, am fost surprins de numărul impresionant de locuri (magazine, restaurante) în care nu sunt acceptate decât plățile electronice, poate și ca rezultat al restricțiilor sanitare cauzate de pandemie. Dar un sistem de plăți electronice nu este același lucru cu un sistem valutar. Plățile pot fi electronice, dar prețurile sunt estimate în monede ‘reale’ (lire sterline, în cazul Marii Britanii), și nu virtuale.
O bursă de valori bazate pe criptomonede și alte produse bazate pe tehnologii criptografice, cum este FTX, joacă un rol similar cu organizațiile financiare tradiționale. Diferența este că cei care administrează asemenea instituții înțeleg și tehnologia de bază și produsele care se bazează pe ea, și se prezintă drept garanți ai autenticității și corectitudinii metodelor folosite. Încrederea dintre creditori și solicitanții de credite este condiția de bază a tranzacțiilor financiare de când e lumea. Cu atât mai importantă este ea în cazul tehnologiilor criptografice și a folosirii lanțurilor de blocuri (blockchains), care sunt și mai obscure pentru majoritatea utilizatorilor, chiar și în comparație cu mecanismele financiare și valutare tradiționale, care nici ele nu sunt triviale. Tocmai aici a eșuat FTX, căzând în capcana folosirii unor procedee care au fost la baza multor crize financiare mondiale în istorie, de la mania lalelelor, care a zdruncinat în secolul al XVII-lea unul dintre primele sisteme globale, cel al finanțelor olandeze, până la criza financiară declanșată în 2007-2008 a produselor bazate pe ipoteci și împrumuturi care se garantau unele pe celelalte. FTX a încălcat una dintre regulile de bază ale funcționarii instituțiilor financiare – evitarea împrumuturilor ‘incestuoase’ adică a celor făcute de firmele-umbrelă propriilor lor filiale sau subsidiari. În luna septembrie, organizația de medie Bloomverg a relatat că Alameda Research, o firmă care împrumutase peste 8 miliarde de dolari de la FTX, funcționase ca organizație de marketing pentru aceasta și continua să fie legată contractual de ea. În plus, împrumuturile erau bazate parțial pe jetoane virtuale emise de FTX, și nu pe lichidități sau valori ferme. Încălcarea vădită a acestor reguli fundamentale a condus la deschiderea unor anchete financiare și juridice împotriva firmei în Bahamas (unde este înregistrată) și în statul Texas. Consecința a fost implozia imediata a valorii lui FTX. Consumatorii s-au grăbit să-și recupereze, cât puteau, valorile lichide investite aici, și în decurs de câteva săptămâni FTX a ajuns în situație de faliment. Dezastrul nu s-a oprit aici. Întreaga piață a criptomonedelor, care ajunsese la aproape 3 trilioane de dolari, a fost redusă la 830 de miliarde de dolari, cu doar ceva mai mult decât valoarea ei la începutul lui 2021. Aproape doi ani de creșteri valorice, inclusiv revenirea piețelor financiare post-Corona, au fost șterși în două săptămâni.
Problemele lui FTX sunt probleme clasice ale sistemelor financiare. Tehnologia care stă la baza valutelor și tranzacțiilor financiare criptografice rămâne valabilă și viabilă. Sistemul distribuit, de autentificare a tranzacțiilor, nu numai că poate rivaliza cu cel al verificărilor centralizate practicate astăzi de bănci, dar chiar este – în teorie, cel puțin – mai robust. În luna septembrie, a fost înregistrat un important salt tehnologic prin introducerea și validarea în acțiune a lanțului de blocuri propus de criptomoneda Ethereum, care reduce radical consumul de energie – una dintre problemele critice ale tehnologiei. Și totuși, după 14 ani de la introducerea monedei Bitcoin, tehnologia criptomonedelor și a produselor derivate nu îndeplinește încă o condiție de bază pentru a deveni unanim acceptată: stabilitatea. Introducerea măsurilor regulatorii este înceată și inegal distribuită geografic. Există riscul exagerării și sugrumării prin legiferare și control excesiv, care ar anula tocmai eficiența acestor tehnologii. Fraudele trebuie, evident, minimizate și, dacă se poate, complet eliminate, așa cum se cere și se încearcă în orice alt sistem financiar și bancar. Bursele de criptovalori trebuie să garanteze banii investitorilor cu valori financiare lichide reale, așa încât probleme de genul celor cu care s-au confruntat FTX și clienții sai să nu mai poată fi posibile în viitor.
Și Riga Crypto cel modern? În câteva săptămâni, din multi-miliardar a devenit aproape non-solvent și, după unele estimări, nu mai are în conturi prea mulți bani. Apartamentul penthouse din Bahamas, în care locuia împreună cu vreo zece prieteni, a fost scos la vânzare. Unii comentatori vorbesc despre fraudă și posibile consecințe juridice, comparând situația lui Bankman-Fried cu cele ale lui Bernie Madoff și Elizabeth Holmes, cea din urmă condamnată cu câteva săptămâni în urmă la 11 ani de închisoare pentru fraudă, după ce a înșelat investitorii cu privire la pretinsa eficacitate a tehnologiei de testare a sângelui, propusă de compania sa Theranos. Există și o laponă Enigel în poveste. O cheamă Caroline Ellison, și era … directorul executiv al firmei Almeda Research, cea căreia i se făcuse împrumutul problematic. Despre starea relației dintre ei nu am informații.
