Jean-Paul Rappeneau made only eight feature films in his entire career as a director. However, each of them has a special charm, and in all of them you can feel the hand of a professional director, who knows the secrets of the job but especially who knows how to work with actors. ‘Le sauvage‘ (the English title is ‘Lovers Like Us‘) made in 1975, is a romantic comedy whose story takes place in an exotic landscape. Many films of this kind have been made – American and French in particular – but this one remained in the memory of viewers who saw it almost 50 years ago and has a good chance of being enjoyed by contemporary audiences as well. Much of the credit goes to the two stars – Catherine Deneuve and Yves Montand – whose spell has remained intact.
The story begins in Caracas, Venezuela. Nelly, a beautiful French blonde, flees away from her impending marriage to an Italian with mafioso manners and with an overwhelming family. On the way, she steals a Toulouse-Lautrec painting from her former patron. In a hotel in the city, she meets by chance Martin, a rather strange and very unshaven man, who helps her escape from her pursuers and catch a flight to Paris. Neither she nor the painting pass the customs officers at the airport, and the two will find themselves (to the man’s surprise) on the off-shore island in the Caribbean where Martin leads a Robinson-like life. The inevitable will occur, but many other surprising adventures will also take place, as Martin is also constantly being followed and has his own personal reasons for fleeing the ‘civilized’ world.
Almost everything works perfectly in Rappeneau‘s film. The dialogues are well written, funny all the time, with a drop of melodrama when needed, making the bond between the two heroes believable. In many films of this kind the relationships between older men and young and sparkingly beautiful women have something artificial, but not here. Catherine Deneuve is charming and makes us forget to wonder that she is always well made up and coiffed, even though she is on an isolated island. Yves Montand radiates the magnetism that made him play numerous roles of irresistible heart-breakers despite his physique far from ideal. The two make up a pair of shrews who tame each other, in deeds and with delicious dialogues. Action scenes have pace and humor, and car chases with 1960s American cars fueled by 1970s Venezuelan oil will delight retro car lovers. Michel Legrand‘s music and Pierre Lhomme‘s visuals fit perfectly into the production. ‘Le sauvage‘ is a good entertainment film made in the 1970s which remains a good entertainment film for 2020s viewers.
Se aproprie aniversarea unui deceniu de când, la sfârșitul fiecărui an, rubrica CHANGE.WORLD trece în revistă evenimentele cele mai importante ale anului care a trecut și încearcă să anticipeze tendințele și direcțiile evoluțiilor anului care începe, în domeniile științelor și tehnologiilor avansate. Mărturisesc că din an în an prevederea viitorului mi se pare din ce în ce mai dificilă. Dacă am învățat ceva, în ultimii ani mai ales, a fost faptul că anii care vin nu seamănă cu cei care au trecut și că surprizele și evoluțiile spectaculoase – în bine sau în rău – abundă atât în lumile cercetătorilor și ale inginerilor, cât și în cele ale politicii și economiei care influențează toate domeniile activităților și ale vieții sociale. Și totuși, respectând tradiția, hai să lustruim bila de cristal și să ne aventurăm.
Prima predicție pe care o voi face aparține domeniului geopoliticii aplicate. Va fi, cred, anul Asiei, sau poate primul dintr-un șir de ani ai Asiei. Schimbările politice care au avut loc în 2022 în China se vor consolida în 2023, iar efectele lor se vor face simțite din ce în ce mai mult. Reorientarea politică internă spre un capitalism de piață strict controlat politic de partidul comunist se va petrece în paralel cu anul pre-electoral american, și aceste două procese nu par a permite vreunuia dintre conducătorii Chinei și Americii abordarea unor direcții conciliatorii în relațiile dintre cele două supraputeri. Viitorul conflict global major are șanse bune (sau rele!) să se petreacă în Asia, în jurul Taiwanului sau al Coreei. Lanțurile de aprovizionare legate de producția de bunuri de consum care erau concentrate în China vor fi în parte redistribuite spre India, Vietnam sau Indonezia, țări despre care vom auzi tot mai mult în viitorul apropiat. India, în special, reprezintă un caz important. La fel ca și China, are o piață internă uriașă și practică și ea o politică economică reprezentând o versiune de capitalism controlat politic de stat. Spre deosebire de China însă, India este o democrație (imperfectă și limitată, dar care democrație nu este așa?) și forța de muncă are mai multă libertate – și de mișcare, și de exprimare, și de inițiativă. Cum și câtă vreme va reuși Partidul Comunist Chinez să gestioneze contradicția dintre libertatea economică în condiții de inițiativă privată și controlul politic din ce în ce mai strict rămâne de văzut. Este remarcabil și saltul făcut de cercetarea științifică și explorarea spațială chineză, și cred că acestea vor continua să fie încurajate și finanțate cu generozitate. China râvnește la statutul de lider și în domeniul standardizării telecomunicațiilor, și în cel al calității învățământului superior și cercetării academice. Premiile Nobel nu cred că vor ocoli multă vreme savanții și universitățile din China. La fel, cred că trebuie urmărite cu atenție și procesele care se petrec în Japonia. Stagnarea ultimelor decenii împovărează și încetinește o economie care în anii 60-80 reprezenta un exemplu de dinamism economic, combinat cu disciplină și excelență tehnologică. Sunt semne că liderii politici din Japonia înțeleg că țara lor, cândva economia a doua sau a treia a lumii, este în pericol de a-și pierde locul printre cele zece economii cele mai dezvoltate, și se angajează pe un traseu de reforme care încep de la cele legate de demografie, de imigrație, de relații de muncă și merg până la revizuirea strictei neutralități și a statutului pur defensiv al forțelor militare.
Vom reuși să punem definitiv în urma noastră pandemia cauzată de COVID-19 în anul 2023? Dacă am lua ca referință pandemia de gripă spaniolă de acum un secol, găsim multe similarități. Atunci, în al treilea an al pandemiei (1920), virusul care a provocat boala a evoluat pentru a deveni mult mai puțin mortal și, ulterior, a provocat doar gripa sezonieră obișnuită. În anul al patrulea (1921), decesele au revenit la nivelurile de dinainte de pandemie. Se va întâmpla același lucru acum? Posibil, dar nu sigur. Dacă 2022 a fost anul al 3-lea pentru COVID-19, virusul acestei boli pare într-adevăr să fi devenit mai puțin mortal, noile mutații evoluând spre atenuarea formelor grave, în paralel cu dezvoltarea unor vaccinuri și tratamente accesibile unei mari părți a populației, care a dobândit imunitate cel puțin parțială. Și totuși, virusul care cauzează COVID-19 nu este similar cu virusurile gripei obișnuite. Din nou trebuie să privim spre China. Întârzierea cu care conducătorii acestei țări – din motive politice legate de congresul partidului – au decis să renunțe la politica ‘zero covid’ și felul în care se desfășoară această tranziție pun sub mare risc o populație care are un grad de imunitate colectivă relativ redus din cauza unei rate scăzute a vaccinărilor și a insistenței de a folosi vaccinuri mai puțin eficiente, produse local. Vârful de îmbolnăviri din China nu numai că va produce acolo multe victime, dar riscă să provoace un nou val mondial și – mai îngrijorător! – este teren fertil unor posibile mutații care se pot dovedi mai periculoase. Dacă aceste temeri vor rămâne fără temei, putem presupune că la sfârșitul lui 2023 pandemia va fi de domeniul amintirilor, cu condiția ca producția de vaccinuri și distribuirea acestora la scară globală să continue în ritm suficient de susținut. Vaccinurile sezoniere anti-COVID vor deveni probabil parte din rutina noastră medicală, precum vaccinurile anti-gripale. Vor apărea formele mai puțin intruzive (administrare orală, și nu prin injecție) și este posibilă și consolidarea tuturor într-un singur vaccin anual, deși acest lucru nu cred că se va petrece în 2023.
Conflictele politice au dus la o fragmentare a Internetului. Niciodată în istoria rețelei globale zidurile nu au părut mai groase. Internetul este practic divizat în rețele separate dominate de guverne și corporații, care controlează ceea ce văd oamenii și ce servicii folosesc. Fenomenul acesta, despre care am discutat în câteva articole ale rubricii CHANGE.WORLD din ultimii ani, se numește splinternet și această realitate este mai aproape și mai acută decât vrem să credem. Închiderile internetului practicate de dictaturi înăbușesc libertatea de exprimare, amenință reziliența Internetului și slăbesc capacitatea societății de a face față provocărilor globale. Ele sunt în creștere exact într-un moment în care lumea noastră nu poate funcționa fără un Internet deschis. Atunci când folosim internetul, avem încredere că informațiile noastre sunt private și sigure. Criptografia face acest lucru posibil. Dar aproape peste tot, factorii de decizie politică vin cu propuneri de subminare, punând în pericol securitatea noastră personală. Din fericire, există soluții la aceste amenințări. Repoziționarea sateliților din sistemul Starlink la începutul războiului din Ucraina este un exemplu de reziliență a infrastructurii și de acces în locuri în care rețeaua terestră a fost distrusă sau nu există deloc. Aplicațiile VPN fac posibil accesul la informații și comunicarea din spatele zidurilor cenzurilor internetice guvernamentale. Societatea Internetului (Internet Society) a publicat un plan de acțiune a cărui aplicare cu sprijinul filialelor regionale și naționale ale Societății are ca scop încurajarea masurilor tehnice care să asigure continua funcționare a unui Internet deschis și sigur. Printre aceste măsuri: sprijin pentru cifrare puternică (programul GEC – Global Encryption Coalition), rutare globală sigură și rezilientă (programul MANRS – Mutual Agreed Norms for Routing Security) și ajutorarea comunităților neservite și sub-deservite să își construiască și să mențină propriile conexiuni la Internet.
Fără îndoială, inițiativele organizațiilor internaționale nu s-ar putea realiza sau ar întâmpina greutăți majore fără sprijinul marilor corporații globale. Acestea au însă grămada lor de probleme cu care sunt nevoite să se confrunte: scăderea valorii de piață în cursul anului 2022 în medie cu 30%, dar cu cifre de până la 70% pentru unele dintre ele, cu alte cuvinte giganții globali sunt acum mai ‘săraci’; probleme interne legate de creștere, dar și de planuri care întârzie să arate rezultate imediate; probleme personale și de personalitate la nivelul conducerii firmelor; eforturile forurilor regulatorii și ale legislațiilor anti-trust naționale și regionale pentru a le limita influența și controlul în domenii multiple. Exemplul cel mai vizibil a fost, în 2022, Meta care încorporează Facebook, Instagram, WhatsApp și alte aplicații foarte populare, dar a cărui reorientare spre Metaverse a acaparat resurse interne și atenția conducerii și a lui Mark Zuckerberg. Evoluția nu a fost primită bine nici de piață și nici de consumatorii individuali. Efectele s-au făcut simțite și investitorii au pierdut 65% din valoarea acțiunilor firmei în acest an. Mai rău, Facebook a pierdut numeric abonați pentru prima dată în istorie. Anul 2023 ar putea fi un an decisiv pentru Metaverse, în sensul ‘make it or break it’. Nici Amazon sau Google nu cred că vor fi feriți de necazuri în 2023. Problemele scalabilității marilor organizații și diversificarea în prea multe domenii de activitate creează probleme interne și atrag atenția forurilor regulatorii. Ambele companii au plătit amenzi considerabile în Europa în ultimii ani și alte investigații sunt în curs. Revenirea la modul de lucru în sedii nu este ușoară și produce agitație și incertitudine în rândul salariaților. În fine, personalitățile care conduc aceste companii vor continua să se afle în atenția presei, mediilor de comunicare și comentatorilor de pe rețelele sociale.
Ce tehnologii vor atrage atenția observatorilor, dar mai ales a investitorilor în 2023? Inteligența artificială sub diversele sale forme, vizibile sau invizibile, și în special mașinile cu auto-învățare se află continuu pe unul dintre locurile de frunte în ultimii ani și vor rămâne acolo alături de disciplina înrudită, robotica. Lanțurile de blocuri vor trebui să răspundă provocării lansate de scandalurile care au zdruncinat lumea criptomonedelor, dar datorită modelului lor descentralizat, controlul final al unei singure organizații este eliminat, iar datele sunt stocate într-un mod cifrat și mult mai sigur, așa încât cred că tehnologia va continua să se dezvolte. Vom vedea investiții însemnate în calcul cuantic, deși rezultatele nu vor fi, poate, vizibile în acest an. Explorarea spațială se află într-o perioadă de avânt. Telescopul spațial James Webb va continua să furnizeze informații care nu numai că merg în istoria adâncă a Universului (spre secretele Creației, cum ar spune unii dintre prietenii mei), dar pot revoluționa și fundamentele fizicii. Noii participanți la cursele spațiale vor juca un rol însemnat, fie că este vorba despre concernele americane sau despre industria de stat a Chinei. În fine, din păcate, noua rundă de explorare spațială poate genera și o primă rundă de războaie spațiale. Situația ecologică și schimbările climatice au cam fost neglijate în ultimii ani, dar ele vor reveni în atenție. Programele de cooperare internațională și inițiativele regionale vorbesc din ce în ce mai mult despre adaptabilitate la schimbările climatice în loc de sau, în orice caz, înainte de inversarea tendințelor de încălzire globală. Criza energetică a determinat unele țări să resusciteze planurile de dezvoltare a centralelor bazate pe energie nucleară, cu o nouă generație de instalații mai eficiente și mai sigure, după modelul francez. Știri din ultimele săptămâni ale lui 2022 indicau un progres spectaculos în domeniul centralelor nucleare bazate pe fuziune. Chiar dacă aceste știri se vor dovedi premature pentru moment, și această tehnologie se află într-o perioadă de efervescență și investiții intense.
Nu este ușor să fim optimiști la acest sfârșit de an. Voi încerca totuși. Omenirea a mai trecut prin perioade de criză. Demagogi și tirani și-au mai încercat puterile mințind și oprimând propriile popoare, terorizând și ocupând teritoriile altora. Libertatea și democrația până la urmă au prevalat. Ele însă se cuceresc greu și se păstrează și mai greu. La fel, glasurile oamenilor de știință au fost în multe perioade reduse la tăcere sau alungate din viața publică. Să nu permitem ca astăzi ele să fie marginalizate de vocile zgomotoase ale adepților și propagatorilor teoriilor tehno-sceptice și conspirative. Până la urmă progresul este inevitabil, și cercetarea științifică și tehnologică joaca un rol decisiv. Vom urmări și vom relata și în anul care începe.
Să fie un An Bun! La Mulți Ani!
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
I’m a big fan of the original ‘Matrix’ trilogy. I gave the first film in the series a 10 out of 10 grade, which means that I think it’s among the 50 or so best movies I’ve ever seen. For me ‘The Matrix’ is the best possible combination of original and extremely well-made action film and intelligent sci-fi with a superb idea, a metaphor for the relations between our world and the digital world that develops and expands overwhelming us. I do not reject ‘sequel’ films. I appreciate them when they bring in new things, when they expand on the original story, when they keep the consistency and connection to the original film or films, but at the same time add new dimensions to justify repeating the theme. ‘The Matrix Resurrections‘, made during the pandemic and released in 2021, directed and co-written (only) by Lana Wachowski tries to be all these but the success is very partial. I wasn’t completely disappointed, but I was expecting more. To be frank, the level of expectation was very high.
Thomas Anderson, the hero of the series played by Keanu Reeves is the genius programmer of the ‘Matrix’ game. He created Neo, but he no longer knows that the character is merging with his creator. Glimpses of past adventures, sensations and feelings (illustrated with visual flashes from the trilogy) haunt him, and to counteract them he resorts to the services of a psychoanalyst. The shrink recommends some blue (and not red – important detail) pills to keep him within reality and support his physical and intellectual form, because the boss signed a contract for … making a film inspired by the game ‘Matrix’. But is this the reality? When he meets a woman who bears a striking resemblance to Trinity, suspicions grow. And we, the viewers, may remember that the two heroes had died in the third series. What is the reality? Or maybe ‘What is reality?’ is the question.
I confess that from a point on I lost the thread or the clew of the story. The problem seems to me to be that the authors assume familiarity with the trilogy, or this film does not come after a 2-3 year hiatus, but 18 years after the last series. One example. The film begins with a reenactment of one of the scenes from the original films, which from one point on goes in a different direction. It’s a computer program, the software is old and has bugs. I don’t think anyone who hasn’t seen or has forgotten the scene understands much. Plus, new spectators are not emotionally attached to Neo and Trinity to care about their story, let alone to the other characters. I confess that I didn’t like the new incarnation of Morpheus, maybe because Laurence Fishburne was so formidable in the classic ‘Matrix’. What partly balances is the excellent acting performance of Keanu Reeves, who obviously likes to suffer in the ‘Matrix’ movies, and of Carrie-Anne Moss. When I started to not really understand what was going on, who was manipulating who, who were the players and who were the real characters, who was alive and who was reincarnated, I decided that if the universe is a huge computer game, then this is how I also should watch this movie. And I started to like it, because the special effects are formidable, the animal-robots have previously unimagined shapes, and in a digital game you don’t have to invest too much sentiment for the characters. ‘Matrix’ fans will either love this movie or hate ‘The Matrix Resurrections‘. I belong to the first category. Younger viewers may be curious to seek out the original to understand this fourth series. They will discover three masterful films made twenty or so years ago. Which is also a win.
Hollywood likes to make movies about Hollywood. Several of the great directors (including Spielberg’s friends and collaborators Truffaut and George Lucas) have made autobiographical films inspired by their own childhood and adolescence. In ‘The Fabelmans‘ (2022), Steven Spielberg combines the two genres and the result can only be a film that pleases the public as well as the members of the Academy. In fact, it’s the film that will have to be beaten in several important categories in this year’s Academy Awards competition. But I don’t think it was an easy film for Spielberg. It’s not easy to make a film where the main characters are your parents and yourself at the ages of childhood and adolescence. Anyone who has read a biography of Spielberg will recognize the characters, years and dates of the main events depicted in the film as belonging to the first 19 years of Spielberg‘s life. Without being a masterpiece and even if it brings back to the screen some of the strengths and weaknesses of the director’s previous films, ‘The Fabelmans‘ is a film full of emotion and above all of love for cinema and fascination for the power of the image.
The opening and closing scenes of ‘The Fabelmans‘ are probably either fiction or much improved history (the screenplay is written by Spielberg in collaboration with Tony Kushner). In the first scene, a six-year-old boy is taken by his parents to the cinema for the first time. He is a bit afraid of the ‘big people on the screen’. Father explaines to him scientifically how moving images are formed. Mother tells him about emotions. He will see a film by Cecil B. DeMille in which a spectacular catastrophe occurs – the collision between two trains and an automobile caught in the middle between them. The impression is strong: fear and fascination. In the final scene of ‘The Fabelmans‘ the same character, now a 19-year-old who wants nothing else in life than to make films, has the privilege of chatting for a few minutes with ‘the greatest director who ever lived’, John Ford ( played brilliantly by David Lynch). In a few sentences he gives him a lesson that sums up the art of the visual and that also symbolizes a passing of the baton between generations and eras of American cinema. Between these two scenes we are dealing with the story of the childhood and adolescence of a boy who becomes fascinated by the camera and who gradually learns not only the secrets of its handling but also the power that the one who films and edits acquires – the power to tell stories , to create characters and embellish real characters, to envelop his viewers in dreams and nightmares, to document the truth or hide it by cutting at the editing table.
What we have in the two and a half hours between these two scenes is the story of an American family after World War II. Father, mother, four children of whom Sam Fabelman is the oldest and only boy. It looks like a model family, but in reality it is an unhappy family in its own way ((C) Tolstoy). Mother, father and Sam are three strong characters with aspirations in different directions who cannot be all three happy at the same time. The father is presented as a brilliant scientist, one of those whose vision and technical talent ushered in the era of numerical computers. He is an extremely good man but absorbed in work. He supports his family and their ever-increasing standard of living, but to succeed everything must be sacrificed to his career – including marriage and family life. Mother had been a talented pianist, but the obligations of supporting a household with three or four children had forced her to give up her career as a professional musician. Finally, Sam becomes more and more overwhelmed by his passion for cinema, encouraged, sometimes secretly by his mother, while his father continues for a long time to consider it just a hobby. The camera was for Sam a moral support, a refuge, a way to express his feelings and to ward off the blows caused by the conflicts of the outside world: the changes of residence increasingly westward in the United States to California, following the father’s career, the anti-Semitic violence he suffers from some of his new colleagues, and especially the breakup of his parents’ marriage.
We have in this film an updated version of that Spielberg of the films where he focuses on the characters with their dramas and melodramas and does not resort to spectacular effects. The casting is, as always, excellent, emphasizing the ability to create emotion. Paul Dano as the father is amazing, one of the best fleshed out characters I’ve seen in movies lately. Michelle Williams sometimes thickens and repeats features of the mother’s character, but she, too, I think, will not avoid at least an Academy Award nomination. Seth Rogen (almost unrecognizable) and Judd Hirsch pencil two key supporting roles. Gabriel LaBelle, whom I think I’m seeing for the first time, is cast in the lead role of Sam,. He is surrounded by a group of young and talented actors who play the hero’s classmates, friends, sisters and girlfriend, all in their childhood and teenage years. Spielberg is, as always, excellent in casting and directing child, adolescent or young actors. There are some aspects that are covered in less depth – such as the Jewishness of the hero and his family. Perhaps Spielberg will address this theme in one of his future films. ‘The Fabelmans‘ will remain in the memory of the viewers as a story of love and fascination between a teenager and the camera. A director is born before our eyes. The last frame, a la Chaplin or The Wizard of Oz, is actually just the beginning.
Cristian Mungiu does not belong to the category of prolific filmmakers. ‘R.M.N.’ it is released six years after his previous film and ten years after the one before it. However, each of his films is an event, both from a cinematic point of view and as a critical, frontal and bare-knuckle approach to the complex problems of Romanian society (and not only Romanian, I think, in the case of this film). ‘R.M.N.‘, which was released in 2022 at the Cannes Film Festival’ is set during the winter holidays at the end of 2019. We won’t be seeing it in seasonal programming around Christmas and New Year anytime soon, though. Far from any festival feeling, this film is, as the title indicates, an radiography of a sick organism – today’s Romanian and European society.
Cristian Mungiu employs in ‘R.M.N.‘ a narrative technique that he has already used in several of his previous films. He grafts an individual story over the complex realities of the place and time in which the story takes place. His characters face difficulties and threats that originate in the system in which they are forced to live. As in his other films, here too, Mungiu approaches the story with apparent objectivity and lets his viewers extrapolate, zoom out to draw their own conclusions about the roots of the characters’ (sometimes tragic) failures.
The script follows two narrative threads in parallel. Matthias, the lead hero of the film, returns to his village in the Harghita district of Transylvania around the holidays, as do many of the millions of Romanian citizens working in Europe. The majority of the population in the village is of Hungarian ethnicity, but Romanian and German minorities coexist conveniently, even if not harmoniously. It’s a melting pot in which the ingredients are not perfectly mixed, tensions exist and flare up from time to time, but without the pot exploding. An outbreak of tension arises when the owner of the factory together with her main manager decide to hire foreign workers, from Sri Lanka, as bakers in the bread factory which is the main industry of the town (after a nearby mining operation had been closed for environmental reasons). Here, in the heart of multi-ethnic Transylvania, in an area that seemed to have overcome its own national and confessional conflicts, outsiders who look different are not seen well from the start, and will soon become unwanted. Repressed internal tensions are channeled against them.
This narrative thread that condemns (even if not explicitly) xenophobia and prejudice is developed in parallel with the complications of Matthias’s personal life. His wife, Ana, receives him coldly, quite justified because Matthias had and may still have an extra-marital relationship with Csilla, the manager of the bread factory. Their son, Rudy, had been traumatized at the age of eight by a mysterious encounter with something terrifying in the forest surrounding the village on his way to school. The father will try to free the boy from the trauma by imposing a macho style of education. Matthias and Ana are separated rather than united by their affection for the child. For their part, Matthias and Csilla are divided over how the labor conflict with the foreign workers is handled. But this is not just a political non-agreement, the differences between them have deeper roots. Csilla is involved socially and politically, she is an activist for modernization and progress, but in fact she may only serve the interests of a rapacious capitalism, the kind that dominates the Eastern European economies in the post-communist period. For Matthias the political aspect is irrelevant, although he worked and lived for several years in the west. The rejection of the new and the different is an instinctive reaction along the lines of a traditionalism that sees in these phenomena demonic threats, not too different from those of the beasts in the woods around the village.
The description of the ethnic conflict seemed to me to be more interesting and better outlined. The recourse to traditional legends risks being lost in translation for foreign viewers unfamiliar with the ballad of ‘Miorița’ or with the Dance of the Bears. The connection between Matthias and Csilla, a man and a woman so different in temperament and conceptions, lacks sufficient emotional justification. However, Cristian Mungiu, as usual in his films, charms with some subtle and expressive cinematic methods and inventions. The film is spoken in Romanian, Hungarian, German, French and English, and to differentiate the dialogues for viewers who do not know all these languages, Mungiu subtitles with different colors. The use of the one shot technique for each scene gives the audience the feeling of involvement, of direct witnessing what is happening on the screen. The actors are excellently chosen. Some of them are professionals (Marin Grigore, Judith State, Andrei Finti), others are amateurs, all are perfectly integrated. The cinematography created by Tudor Vladimir Panduru transfers from the screen to the hall not only the characters and their actions, but also the frozen air and the angular shapes of the place where the story develops. Two scenes caught my attention. One is the key scene towards the end that much was written and talked about, a classic scene for Mungiu, in which the village assembly discusses whether to expel the foreigners. It seems like a sarcastic or perhaps desperate comment on the consequences of democracy planted without roots in the age of fake news and Internet manipulation. Another scene, earlier in the film, the one in which the school pupils perform the Romanian ballad ‘Miorița’ on stage in Hungarian during the holidays, says – with subtle humor – more about what is happening today in many Transylvanian villages than hundreds of books or newspaper articles.
‘R.M.N.‘ also has an allegorical and intentionally cryptic ending that has left many viewers and commentators puzzled. I will not add my commentary and interpretation. I think that Mungiu intentionally designed this kind of ending to keep us thinking and discussing the film long after the screening is over. He leaves each of the viewers to draw their own conclusions related to this film that addresses a list of complex phenomena with a deep impact on the lives of Romanians and Europeans today: economic migrations, globalization, ecological dangers, xenophobia, prejudices, ethnic and religious tensions and relationships between individuals who try and do not always succeed in crossing the barriers, the conflict between tradition and modernism. Seems like too much for one movie, I’d say. It’s just one of the reasons why I wish Mungiu would make films more often.
Talents are sometimes distributed to families. Today’s cinema is blessed with several pairs of film-makers brothers, who collaborate as directors and screenwriters, sometimes actors, in remarkable films. One such pair is that of the Finnish brothers Mika and Aki Kaurismäki. Their artistic paths diverged, but at the beginning of their careers they worked together a lot. ‘Arvottomat‘ (‘The Worthless‘) is the first feature length fiction film directed by either of them, in this case Mika, and was released in 1982. The script is written by the two brothers together, and Aki appears as an actor in a minor but important supporting role. None of them had turned 30, but the film already announced their special talents, addressed some of the themes that would return in the following films, and already had the kind of characters and atmosphere that would be specific to the films of the ‘Kaurismäki brand’.
The main hero of the film, Manne, is a guy who lives on the fringes of society. He washes dishes in a restaurant, but it is obvious that this is not his main source of income. Among his friends is the beautiful Veera (whom he may love, and perhaps she loves him too), a musician in search of success, another young man who lives by buying and selling objects of dubious provenance. The latter buys a painting which, if it is authentic, can be worth a lot of money. A very rich collector, but also a gang of mobsters are interested in getting their hands on the painting. Manne will manage to get a nice sum of money from the collector, which can arrange his and his friends’ lives, but only if he escapes the mobsters and the police who are on his trail in a Finland frozen in winter and green in summer.
The Kaurismäki brothers were very young and at the beginning of their cinematic journeys when they made this film. I think their intention then was to adapt to the realities and landscapes of Finland some of the fashionable currents of international cinema in the previous decades. ‘Arvottomat‘ combines film noir with the road movie genre. The streets of the cities of Helsinki and Tampere become the scene of the heroes’ peregrinations and car chases (a GAZ Volga car is the hero of these scenes). The landscapes of Finland, of a rustic Finland on the verge of extinction, recall the trilogy of ‘road movies’ by Wim Wenders. We can identify in many places cinematic quotes, but the characters already have the moods of the heroes of the later films of the two brothers: inadaptability, refusal of social conventions, melancholy, friendship as the ultimate value. Matti Pellonpää and Pirkko Hämäläinen are excellent at the head of a cast in which each character has its place and distinct typology. ‘Arvottomat‘ is a starting point of the Kaurismäkis’ careers, but also a film that is worth watching for its own cinematic qualities.
Într-un interviu acordat lui Cristian Teodorescu cu câțiva ani în urma, Daniel Bănulescu își exprima dorința de a revizui și publica în ediție definitivă ‘clanul de romane’ despre ultimii ani ai epocii poleite a lui Nicolae Ceaușescu care are ca titlu comun ‘Cea mai frumoasă poveste a lumii’. Era atunci în căutarea unei edituri care să adune cărțile într-un ciclu unitar și coerent din punct de vedere editorial. Nu sunt deloc mirat că Editura Paralela 45 este cea unde acest scriitor, dintre cei mai originali ai literaturii noastre din ultimele decenii, și-a găsit sprijinul. Această casă a cărții reușește – cu mijloace probabil mai modeste decât marii săi concurenți – să promoveze literatura română de calitate și să identifice și scriitori străini interesanți pe care să-i traducă și să-i publice în spațiul romănesc.
‘Te pup în fund, Conducător iubit!’ ar fi, în ordine cronologică, prima carte a ciclului. Ediția sa definitivă apare însă, acum, în 2022, ca ultima în serie, iar pentru mine este a treia în ordinea lecturilor. Ar fi însă suficiente motive ca să fie citita prima de viitorii cititori ai întregului ciclu. Daniel Bănulescu susține că fiecare carte poate fi citită independent. Are dreptate dintr-un anumit punct de vedere, fiecare dintre romane are tonalitatea sa, iar personajele se susțin prin propriile lor fapte și vorbe în fiecare dintre povestiri. Citirea în ordine aleatorie (cum mi s-a întâmplat mie) contribuie de altfel la crearea unui sentiment de ne-ordine, probabil intenționată. Când admirăm unul dintre acele poliptice care erau foarte populare în Evul Mediu sau Renaștere, ansamblul are valoarea sa, însă fiecare dintre panouri conține lumea și personajele sale. ‘Te pup în fund, Conducător iubit!’ definește cadrul și îi prezintă cititorilor pe câțiva dintre eroii recurenți, care vor apare și în volumele următoare.
Ce titlu de carte, nu-i așa? Daniel Bănulescu încearcă, desigur, să-și atragă cititorii potențiali care intră în librăriile reale sau virtuale prin acest titlu. Cititorii cărții vor afla că este vorba despre titlul unuia dintre poemele dedicate lui Nicolale Ceaușescu poetului de curte Emilian Răulescu, magic transformat într-un câine ținut în lanț. (explicația într-un volum viitor). Evident, un pesonaj cu o cheie foarte transparentă, cum este și demnitarul trecut pe linie moarta Leogrid Râmniceanu. Este unul dintre procedeele prin care scriitorul amplifică și distorsionează realitatea dezastruoasă a perioadei pe care o descrie.
‘Pe la mijlocul lui martie, în București, primăvara nu mai era primăvară, viață obișnuită nu mai era viață obișnuită, și Securitatea nu mai era Securitate.
Exista, desigur, o Securitate, dar ea nu mai izbutea să fie decât o Scuritate confuză, cu contururi tremurate, și nu o Securitate pur și simplu.
Lumea românească devenise brusc atât de apatică și de plictisită, încât până și activitatea anticeaușistă fusese abandonata, pentru scurt timp, pe spinările câinilor.
Numai ei, drăguții, se mai strângeau câte cinci sau câte opt asemenea splendide patrupede, în dosul unor depozite, unde jucau cărți, rostogoleau zarurile de barbut, trăgeau flegme filozofice, își sumețeau cozile sau discutau politică.’ (pag. 58)
Nicolae Ceaușescu domină cartea și întregul ciclu, așa cum domina viața românilor care au trăit în epoca sa. Ceaușescu al lui Bănulescu nu este un Ceaușescu real și documentat, ci un Ceaușescu de farsă, de epopee a la ‘Țiganiada’, de grotesc, de coșmar. Un Ceaușescu așa cum ne apărea în visele agitate din nopțile de atunci sau de după aceea (mărturisesc că l-am mai visat pe Ceaușescu multă vreme după ceeu părăsisem Romania iar el părăsise această lume):
‘Pe pardoseala fierbinte, Nicolae Ceaușescu zăcea cu mana dreapta întinsă la spate și se scărpina la cur cu poporul român.
Ceea ce numea el “poporul roman” era doar o măturică delicată de baie, cu incrustații de fildeș, de care era adânc îndrăgostit.
De cum se întorcea de la sfintele lui slujbe de la Comitetul Central și ajungea la Palatul său din cartierul Primăverii, se desprindea din convoiul prezidențial, urca scările în ritmul sau vioi, de sălbăticiune sănătoasă, și … fuga la saună, să se intereseze ce e cu poporul român.
– Ce e cu poporul român? își rotea pretutindeni ochii sai înguști și neastâmpărați Președintele.
– Tovarășe Comandant Suprem, articula ritmat comandantul corpului de maseuri și de gărzi de corp. Raportăm: Cu poporul român este bine! S-a spălat, s-a uscat și așteaptă acum pe policioară, nerăbdător la ordinele dumneavoastră!
– Bine, măi, s-aveți grija de poporul ăsta român. Pentru că în el stă nădejdea noastră în viitor.’ (pag. 20)
Nu este vorba neapărat despre o demonizare, s-ar putea chiar spune că este vorba mai degrabă despre un fel de reabilitare în stil grotesc. Ceaușescu din clanul de cărți al lui Bănulescu nu este activistul semi-analfabet propulsat de destin și promovat de sistem la conducerea României pe care îl cunoaștem din documente. Este mai degrabă proiecția sa în mințile și sufletele românilor, așa cum îl percepeam atunci. Este atotputernic și viclean, corupt și inteligent, egocentric și crud. Precum un Frankenstein ajuns Președinte, își pedepsește supușii care greșesc ordonând schimburi de organe și transplanturi monstruoase. Are chiar puteri magice pe care și le exersează cu ajutorul unui spirit pereche pe care îl întâlnise în copilărie în pădurile din jurul Scorniceștiului, într-un episod demn de frații Grimm. Chiar și proverbialele sale bâlbâieli și agramatisme sunt talente dobândite, măști care construiesc o personalitate aparent simplă intelectual și-l ascund pe pasionatul ascultător de muzică de Bach, ba chiar și pianist – dar fiecare clapă apăsată de El întrerupe electricitatea într-un cartier al țării. Mai presus de orice, însă, această variantă gigantică și deformată a lui Ceaușescu este sadic:
‘Ce le placea românilor?
Să le bage cârnați la Alimentara. (Uite că nu le băga cârnați.) Să se chiombeasca la televizor, cu bățul lor de chibrit înfipt intre dinți. (Le retezase și programele TV, și bețele de chibrit.) Daca îi strânge pe stadioane să scandeze numele lui, de Conducător, le plăcea să-și bată joc. (Scandau ce scandau și după aia îl înjurau: cică “pentru ce să scandăm?”. D-aia el îi aduna cât putea de des pe acele stadioane.) (pag. 187)
O statistică, verosomilă de altfel, din carte estimează că 60% dintre români urau sistemul și pe Ceaușescu, 30% erau indiferenți și 10% făceau parte din aparatul de represiune sau colaborau cu el. Cine îndrăznea să se opună? În lumea romanelor lui Bănulescu, în primul rând infractorii, și apoi unele cercuri de studenți. ‘Te pup în fund, Conducător iubit!’ introduce în ciclul de romane pesonajul lui Iarba Fiarelor (IF-ul) și îi explică debuturile ca spărgător și ca oponent vehement și violent al comunismului și al lui Ceaușescu. Mai apar Arvinte și Sucu Marcel, spărgători de elită, personaje marcante ale lumii interlope și predicatorul Madian (anagrama este prea evidentă pentru a putea fi ignorată) – poate sfânt pacificator, poate șarlatan sau poate amândouă la un loc. Cartierele de periferie precum Colentina se transformă, în imaginația scriitorului, în focare de rezistență, zone aproape autonome de libertate într-un sistem în care există și închisori cu ziduri, dar și o închisoare uriașă cât o țară:
‘Fiecare cartier își colecționează damblalele lui. Colentina le secretă pe cele ale tuturor celorlalte: Violența, Furtul, Boala Venerică, Știința de a lovi cu cuțitul și de a dispărea, apoi, un timp, de pe fața pământului, Analfabetismul și Alcoolismul. Însă Colentina nu uita să fie și unică: prin talentul de a lua totul în derâdere, prin bucuria cu care își caută necazurile și, mai ales, prin totala insubordonare a locuitorilor ei.
Într-o țară în care orice glumă împotrivă Puterii risca să fie pedepsită, viitorii “colentinari ai Domnului” începeau să bea de dimineața și beau până când, într-un chip inexplicabil, seara, intrau cu creierele direct pe frecvențele posturilor de radio dușmănoase, strict interzise în România.
Prindeau Vocea Americii fără tranzistori, mai turnau în pahar și interceptau și Europa Liberă.
După trei sticle de bastârcă, își blegeau colentinarii capetele pe partea dreaptă și începeau să emită și ei.
În alte cartiere, riscai să fii arestat numai dacă ascultai Europa Liberă, în surdină, la tine în dormitor.
În Colentina, urlau străduțele de atâta subversiune. Transmiteau enoriașii alcoolului, la fiecare doi metri, emisiunile cele mai anticomuniste din lume, de parcă pe străzile Irimicului și Maica Domnului capitalismul s-ar fi coborât pe pământ.’ (pag. 132-133)
Daniel Bănulescu, autorul însuși – sau alter-ego-ul său – apare în carte ca personaj principal. Student ne-entuziast la inginerie petrolieră și scriitor cu ambiții imense însă fară acoperire în texte scrise și fără speranțe în sistemul în care trăiește, el pare să fie personajul cel mai apropiat de realitate din galeria expusă de romancier. Romanul său de dragoste cu frumoasa Clipsy îi acaparează energiile și-l aduce în apropierea unor alte personaje, periculoase și fascinante. Prudența îl determină să rămână în afara împotrivirilor active până când este remarcat de … Ceaușescu, care îi acordă șansa publicării unei cărți necenzurate cu condiția să o scrie în viitoarea lună și sarcina rescrierii cuvintelor Imnului de Stat. Suntem în plin onirism, dar cam așa visau (visam) mulți pe atunci.
Cum aș putea caracteriza romanele lui Daniel Bănulescu? Ele alcătuiesc împreună o epopee picarescă, scrisă într-un stil de grotesc magic, cu o galerie de personaje, reale și imaginare, amplificate de visuri și angoase. Revin ca termen de comparație la ‘Țiganiada’ lui Ion Budai-Deleanu, poemul care reprezintă prima mare creație epica a literaturii române. Pentru a trata perioada de sfârșit de secol 20 și anii de amurg violent al comunismului în România, Daniel Bănulescu a creat o ‘Ceaușesciadă. ‘Te pup în fund, Conducător iubit!’ este prima parte din aceasta compoziție complexă, care acum are patru părți, precum o simfonie. Unele fire epice sunt întrerupte și unele personaje așteaptă să fie dezvoltate în părțile următoare. Citisem deja, cum am spus, două dintre celelalte trei părți care urmează. În curând sper să ajung să o citesc și pe cea care îmi lipsește. Apoi, poate, voi relua lectura de la început, în ordinea recomandată acum de autor.
Romantic comedy and high politics have already met many times in American films. Americans (and not just Americans) are fascinated by the White House. The Oval Office is probably the most filmed and recreated room in the history of American cinema, and around the presidency and the people who surround the inhabitants of the White House films have been made in all genres of cinema: historical and action films, thrillers and horror films, romanticized biographies and anticipatory films, feature films and television series, comedies of all kinds and of course romantic comedies. During the 90’s the genre of ‘romantic comedies at the White House’ was very popular, ‘Dave’ and ‘The American President’ are the two titles that come to mind first. ‘Long Shot‘ made in 2019 by Jonathan Levine therefore falls into a well-rooted tradition, even if the US president himself is a secondary character, the main character (or half of the romantic couple at the center of the action) being the secretary (Madam Secretary!) of state . The fact that the main role is played by Charlize Theron was reason enough to make me not miss the opportunity to see the film.
The romantic comedy part is what works reasonably well. Fred Flarsky is an investigative journalist, ready to take the risks of going undercover in right-wing extremist networks or resigning from the newspaper that publishes his articles when it is bought by a corrupt conservative tycoon. He is in a rather difficult phase of his life, unemployed among other things, when he meets again, after 25 years, Charlotte Field, his former baby-sitter and the female idol of his adolescence, who has meanwhile become secretary of state and is aspiring to run for president of the United States. An unlikely romance begins between the two, which begins with Fred’s employment as a press and image consultant and ends where the ‘good-feeling’ romantic comedies end.
I confess that I am as fascinated by Charlize Theron as the hero of the film. She is also a very good actress, she has proved it in many other films. Here she must be especially radiantly beautiful, and she is. Seth Rogen doesn’t convince me, I know he’s considered very funny, to me he only makes me smile and not always. I didn’t think that the romantic story between the two works great, but, let’s say. Romantic comedies have their rules, and princes sometimes look like frogs. What is completely implausible in the film is the political part. The writers of the script and the director Jonathan Levine did not want to go too far with the political satire, and they also missed the opportunity to say something more meaningful about the difficult path of women in politics. The pretext is so fragile and the characters are so far from the realities of 2019 or 2022 that in the end it shadows and the romantic and comic parts as well. It almost strikes me that this lack of authenticity is intentional, with ‘Long Shot‘ trying to be pure escapism with a political pretext. The most authentic moment of the film seemed to me when Fred discovers that his best friend (excellent supporting role for O’Shea Jackson Jr.) is a Republican, that is, on the other side of the political divide. Their friendship survives. Be that as it may, the film is passable as a romantic comedy, good to be scheduled and watched during the holidays, but the genuine political satire with stakes must be looked elsewhere entirely. As a Charlize Theron fan, however, I was thoroughly satisfied.
‘La haine‘ – ‘Hate‘ is one of the most appropriate titles of movies I’ve seen lately. Many times, faced with violent social events, demonstrations and protests, we ask ourselves: ‘why do they hate us?’. The question is not new. Written and directed in 1995 by Mathieu Kassovitz, the film can be considered a warning about the desperate situation in the Parisian suburbs and especially about the hopelessness of an entire generation born and raised there. If we are to go by the events that happened in France in the 27 years since the film was made, the situation only seems to have gotten worse and more complicated. The film’s heroes, three young people from a lost generation (or one of the lost generations) seem to be animated by a declared hatred of the system, unadaptable and hostile to the world in which they live. What are the roots of this feeling that dominates them? Is there any hope or option for them other than the personal and social disaster that seems to be their destiny? Without giving definitive answers, ‘La haine‘ suggests them. It does it with the artistic mastery of the fine filmmaker who would become Mathieu Kassovitz and with the sincerity and involvement of a young man who was only 28 years old when he made this film.
Two strong cinematic influences are evident in ‘La haine‘: the French New Wave of the 60s and the American culture (including but not limited to cinema). In many ways the film reminded me of Godard’s and Truffaut’s early New Wave films. The scene where one of the heroes looks in the mirror, taken from ‘Taxi Driver’ (‘You talkin’ to me?’) is one of the examples of dialogue between American and French cinema. The story takes place in less than 24 hours, mostly on the streets of Paris or the suburbs. Filming in black and white is an aesthetic decision and emphasizes the quasi-documentary nature of the film. The main characters have proper names similar to those of the actors. It is about three young people, second or third generation in immigrant families, who live on the outskirts from multiple points of view: geographically, socially, ethnically (one is Jewish, one Arab, one African). Life and the social environment did not offer them much hope. They have no work, they spend their time in the streets, most of the time violently clashing with those around them. They are not criminals, but the way they look and behave makes the police consider them suspicious. Their manners, language, disrespect and contempt for social norms seem more like a reaction to the way they are viewed and treated and to the apparent lack of hope or options to break out of the impasse into which society has pushed them. The one day and one night that we spend with them are a collection of random events and non-events, as is their life. A gun also appears at the beginning of the film, and the rules of dramaturgy from Chekhov onwards dictate that it will be used until the end. Will this happen?
The heroes live under the influence of American pop culture and hip-hop, and this is also reflected in the film’s soundtrack – American music plus a scene where a DJ improvises a disco number for the whole neighborhood. The social contrasts are excellently captured in the trip that the heroes make to Paris, with scenes that have the atmosphere of a road trip in a completely different world. The actors (Vincent Cassel, Saïd Taghmaoui, Hubert Koundé) are excellently chosen and always give the impression that they are living their characters rather than acting them. ‘Le haine‘ is well written and finely filmed and that is why it had and continues to have an impact on those who see it for the first time or rewatch it after many years. If it was made today, this movie wouldn’t look much different.
2022. Ce an a fost! În 2020, Timpul părea să fi încremenit în loc. În 2021, roțile sale începuseră să se miște încet, după amorțire. În 2022, ritmul evenimentelor a început să se accelereze și de multe ori am avut senzația că acestea au scăpat de sub control. Un an de zbucium, de schimbări, de pericole și de luptă pentru a nu pierde speranțele. Trecerea tradițională în revistă pentru rubrica CHANGE.WORLD a evenimentelor anului care a fost 2022 în lumea științei și tehnologiilor avansate încearcă să pună puțină ordine în ceea ce s-a întâmplat în acest an. Misiune aproape imposibilă.
Nu putem să începem cu altceva decât cu condițiile geopolitice. În cei doi ani precedenți, evenimentul principal care a influențat economia mondială a fost pandemia Covid-19. 2022 a fost martora relaxării până la anularea totală a restricțiilor interne și externe. În mare măsură, această schimbare de politică, înregistrată pe toată planeta (China fiind printre ultimele țări care a renunțat în ultimele săptămâni ale anului la politica ‘zero Covid’), a fost posibilă datorită succesului campaniilor de vaccinare bazate pe tehnologia mRNA. Rezultatele sunt spectaculoase. Persoanele vaccinate sunt de 15 ori mai puțin în pericol să moară din cauză de Covid decât cei care nu sunt vaccinați. Se estimează că vaccinurile Covid au prevenit mai mult de 3,2 milioane de decese și 18,5 milioane de spitalizări în SUA, din decembrie 2020 până în noiembrie 2022. În 2022, au intervenit însă alte evenimente de proporții. Invazia Ucrainei de către Rusia, din februarie 2022, și războiul care continuă de atunci au avut printre altele drept consecință o criză energetică resimțită mai ales în Europa, dar și în restul lumii. Creșterea prețurilor combustibililor fosili a dus la accelerarea spiralei inflaționiste, care deja amenința economia mondială post-Covid. Relațiile dintre China și Statele Unite au continuat să fie încordate, ceea ce a dus la permanentizarea fragmentării lanțurilor de aprovizionare care treceau sau își aveau originea în China. India, Vietnamul și Indonezia preiau treptat rolul de ateliere de producție globale, și din ce în ce mai multe mari firme americane (inclusiv Apple și Tesla) caută surse alternative de producție în aceste (sau alte) locuri. Tensiunile politice la nivel internațional au dus la accelerarea procesului de fragmentare a Internetului. Un zid informatic încearcă să-i ‘apere’ pe cetățenii chinezi de știrile care nu sunt filtrate de cenzură și să împiedice propagarea oricăror informații interne care nu sunt pe placul autorităților. Presa liberă și comunicarea cu lumea au fost aproape complet sugrumate în Rusia după izbucnirea războiului, și mulți dintre ziariști ca și o parte dintre experții în comunicații au ales calea exilului. Tehnologia rețelelor virtuale particulare (VPN) reușește de multe ori să perforeze fortărețele cenzurii în China, Rusia sau în alte țări autoritare, dar folosirea lor este riscantă pentru cetățenii acestora.
Vorbind despre China, trebuie observat că retragerea firmelor globale este doar parțială, motivul principal fiind că piața internă chineza este uriașă. Companiile care operează sau vând produse în China trebuie însă să facă față unor restricții regulatorii din ce în ce mai rigide. Motivele sunt politice și economice. China evoluează spre un control din ce în ce mai strict al economiei, încercând să dezvolte o economie de piață, dirijată însă de partidul comunist și aservită scopurilor politice ale acestuia. Reales pentru un al treilea termen ca președinte și secretar general al partidului, Xi Jinping are acum o putere aproape absolută și nelimitată. Gândirea sa este doctrină de partid și literă de lege. Ea continuă să includă încurajarea inițiativei private, dar numai în direcțiile aprobate și încurajate de conducerea partidului. Există în China astăzi o explozie de inițiative încurajate de guvernare în domenii precum Inteligența Artificială, transporturile terestre sau explorarea spațială. Cercetarea științifică din universitățile chinezești a făcut progrese remarcabile, numerele comunicărilor științifice și articolelor publicate în revistele de specialitate depășind la începutul acestui deceniu pe cele ale universităților americane. China își afirmă ambițiile de supraputere în toate domeniile – economic, militar, științific și tehnologic. Scopul declarat este ștergerea decalajelor științifice și tehnologice. Rămâne însă de văzut cum vor reuși conducătorii chinezi să rezolve contradicțiile dintre avansul tehnologic și lipsa de libertate, în inițiative și în comunicarea internă și cu restul lumii. Tensiunile există, uneori izbucnesc și sunt reprimate rapid, dar până când?
Unul dintre domeniile în care China își face prezența activă din ce în ce mai vizibilă este explorarea spațială. Rămasă în afara sistemului de alianțe spațiale internaționale, China a decis să creeze un program de cercetare și explorare spațială propriu, care include dezvoltarea și lansarea de rachete balistice, mii de sateliți artificiali, zboruri spațiale cu echipaj, o stație spațială proprie și planuri de a explora Luna, Marte și restul sistemului solar. Rămâne de văzut dacă finalizarea construcției pe orbită a stației spațiale în 2022 va fi realizată, dar au fost executate deja 12 misiuni din fazele-cheie de verificare a tehnologiei și construcție a stației spațiale, inclusiv premiere în ceea ce privește andocarea și ieșirea în spațiu. Rachetele care propulsează misiunile Tianzhou sunt din aceeași generație și cu performanțe comparabile cu cele americane proiectate de NASA și de SpaceX.
Desigur, nu numai China a înregistrat progrese remarcabile în acest an. NASA a trimis în spațiu în luna noiembrie prima misiune din programul Artemis, finalizată cu un remarcabil succes. Artemis 1 a fost o misiune fără echipaj, un test complex al Sistemului de Lansare Spațială (SLS) și al modulului Orion. Sistemul de Lansare Spațială este cea mai puternică rachetă construită vreodată, generând aproape 4 milioane de kilograme de tracțiune la decolare, mai puternică decât rachetele Saturn V folosite în misiunile Apollo. (Falcon Heavy a lui SpaceX are performanțe aproape similare). Artemis 1 a parcurs aproximativ 450 000 de kilometri până la Lună, a orbitat la 400 km deasupra suprafeței lunare, înainte de a continua cu aproximativ 64 373 km în spațiul profund. A fost o premieră și un record: cel mai îndepărtat punct în spațiu la care a ajuns o navă destinată să transporte echipaj, în pregătire pentru etapele viitoare ale programului. După o misiune de 25 zile și jumătate, modulul Orion s-a întors pe Terra, amerizând în Oceanul Pacific, lângă California, pe 11 decembrie.
Realizarea cea mai importantă a acestui an excepțional în explorarea spațială a fost însă succesul punerii în funcțiune a telescopului spațial James Webb. De la o lansare impecabilă în ziua de Crăciun 2021, după o secvență de desfășurare perfect executată, și până la imaginile care au tăiat răsuflarea întregii lumi, observatorul spațial în care au fost investiți peste 10 miliarde de dolari a depășit așteptările la fiecare pas – atât de mult, încât criticii au uitat rapid de anii de întârzieri și depășirile masive de costuri. De la primele transmisii de la mijlocul lunii iulie, Webb a oferit un flux constant de imagini uimitoare ale universului. Telescopul a revenit la unele dintre obiectele celebre fotografiate anterior de predecesorul său, Telescopul Spațial Hubble, și a dezvăluit detalii uluitoare care nu fuseseră vizibile anterior. Instrumentele perfecționate ale lui Webb, construite pentru a detecta cele mai timpurii galaxii care s-au format în univers în primele sute de milioane de ani după Big Bang, au depășit în mod constant așteptările. La mai puțin de șase luni de la difuzarea primelor imagini, astronomii au putut confirma că observatorul a văzut obiecte la mai mult de 13,4 miliarde de ani-lumină distanță, cele existente în epoca în care universul avea doar 350 de milioane de ani. Webb a dezvăluit, de asemenea, explozii de formare de stele în interiorul norilor stelari numiți Stâlpii Creației și a detectat urme de bioxid de carbon (condiție a vieții) în atmosfera unei exoplanete, printre multe alte descoperiri.
Care dintre tehnologiile informatice și de comunicații au reușit să supraviețuiască și să genereze profit în aceste condiții și care dintre ele au dezamăgit? Voi menționa câteva dintre cele mai vizibile și mai discutate. Una dintre ele este Inteligența Artificială (AI). Toată lumea vorbește despre ea, uneori pe tonuri apocaliptice. Se tem mulți că în produsele și aplicațiile folosite zilnic sunt ascunse programe de spionaj și control al vieților noastre personale. Cuvântul ‘algoritm’ a căpătat pentru mulți o rezonanță malefică. Există temeri în legătură cu aproprierea (sau poate depășirea) Singularității, punctul în evoluția roboticii și a Inteligenței Artificiale, în care controlul destinului omenirii trece în creierele mașinilor gânditoare. Precum multe alte angoase mai mult sau mai puțin tradiționale, și acestea sunt rezultatul necunoașterii și neînțelegerilor, amplificate de teoriile conspirative și de manipulările politice ale acestora. Ceea ce însă este real este progresul înregistrat în multe domenii ale Inteligenței Artificiale, care este astăzi prezentă în mult mai multe domenii decât sunt conștienți majoritatea utilizatorilor, unele folosite în mod curent în viața de zi cu zi – de la aplicațiile financiare ale băncilor până la algoritmii care ne ghidează pe străzi și șosele cu ajutorul poziționărilor GPS. În timp ce marile firme de IT și comunicații au pierdut în acest an 25-30% din valoarea lor la bursă, ramura AI a înregistrat câștiguri apreciabile, între 15% și 50%. Chiar dacă viziunea șoferiei autonome suferă o amânare de câțiva ani, poate chiar un deceniu, aplicațiile din domeniile transporturilor și ale autovehiculelor se află la baza unei adevărate revoluții în aceste industrii, care fac ca autovehiculele să nu mai fie produse mecanice ci platforme complexe pe care programele software joacă un rol crucial. Au fost și industrii care au dezamăgit și în primul rând cea a criptografiei și a produselor bazate pe aceasta. Prăbușirea bursei de produse criptografice FTX s-ar putea să nu fi fost legată direct de tehnologie ci să fie mai degrabă un caz clasic de fraudă financiara. Ea însă a atras din nou atenția asupra faptului că această nouă ramură a finanțelor (care include și monedele virtuale) și a tranzacțiilor bazate pe lanțuri de blocuri este încă prea puțin înțeleasă și aproape complet în afara reglementărilor și supravegherilor la care sunt supuse instituțiile bancare și financiare cu care concurează. Neîncrederea consumatorilor este firească, și chiar și acele produse care au supraviețuit (precum Bitcoin) termină anul 2022 la o valoare care reprezintă cam o treime din valoarea lor de la începutul anului.
Cine este omul anului în lumea cercetării științifice, tehnologiilor avansate și a industriilor bazate pe acestea? Fără ezitare, la bine și la rău – Elon Musk. Nu cred că a fost vreo săptămână în acest an în care Musk să nu se afle pe prima pagină a ziarelor sau în titlurile jurnalelor de știri de la televiziuni. Lupta pentru controlul rețelei sociale Twitter a durat câteva luni și s-a terminat cu achiziționarea acesteia de către Musk. Evenimentul s-a petrecut la sfârșitul lui octombrie, și de atunci Musk a avut timp să schimbe întreaga conducere, să concedieze jumătate dintre salariați, să deblocheze unele conturi, să blocheze altele și să le deblocheze din nou, să pledeze pentru libertatea totală de exprimare pentru a înființa un consiliu de control al conținutului, desființat după câteva săptămâni. În ce direcție se îndreaptă Twitter și ce influență vor avea acțiunile sale asupra comunicațiilor sociale încă nu este clar. Firmele lui Musk au făcut însă multe altele în acest an. Firma sa de comunicații spațiale SpaceX a realizat 54 de lansări în 2022. Una dintre rachetele booster refolosibile a participat în 15 lansări. Modularitatea și reutilizarea scad considerabil prețul călătoriilor spațiale. Sistemul de comunicații Starlink are acum 3 612 sateliți în orbită, dintre care 3 000 operaționali și încă 200 în drum spre orbite și spre funcționalitate completă. În primăvara acestui an, sateliți din sistemul Starlink au fost mutați deasupra Ucrainei, asigurând continuitatea serviciilor Internet, în condițiile în care o parte din infrastructura de la sol fusese distrusă de bombardamentele rusești. 2022 a fost cel mai bun an din toate timpurile pentru firma de vehicule electrice Tesla înființată de Musk, deși nu și pentru valoarea sa la bursă, influențată de alte activități ale patronului. Profiturile au atins cifre record, cu livrările crescând și cu o capacitate anuală de producție de aproape două milioane de vehicule pe an – mai mult decât oricare alți producători de automobile complet electrice. Se pare că viziunea lui Tesla se realizează în sfârșit. Unii comentatori susțin că Elon Musk nu prea știe ce face, cel puțin în ceea ce privește Twitter și rețelele sociale. Eu zic să mai așteptăm cu verdictele. De câteva ori deja Musk a râs la urmă și mult mai bine.
Despre anul care va fi voi scrie săptămâna viitoare, în primul articol al anului 2023 și apoi pe tot parcursul anului viitor. Până atunci, le urez tuturor cititorilor rubricii CHANGE.WORLD, Sărbători Fericite și La Mulți Ani!
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
