Last night I had the opportunity to attend a preview of a film that has been on the international festival circuit for about half a year, but whose commercial release will only take place in the coming weeks. The fact that the film begins screening in the week of International Holocaust Remembrance Day (January 27) is no coincidence. ‘June Zero‘, the film directed by the American Jake Paltrow (brother of …) and written by him together with the Israeli screenwriter and director Tom Shoval, is not only a film about the Holocaust but rather about the impact of the Holocaust on Israeli society. The story takes place in 1961, in the final days of the trial of Adolf Eichmann, the only individual sentenced to death in the history of Israel, the one whom Hanna Arendt characterized as a prototype of the “banality of evil”. The choice of this symbolic moment by the two screenwriters is very relevant. It was a moment in history that marked not only the trial and punishment of a war criminal, but also the confrontation of the young state and of the whole world with the history and the suffering of the survivors, many of whom were still living at that time. It is a subject that, paradoxically, has been little addressed by Israeli cinema until now.
Adolf Eichmann is never seen in ‘June Zero‘. Denied of his human dimension, he is in fact an abstraction of the Evil that the other protagonists must face. His guards are selected from among those who did not directly suffer the consequences of Nazi policy, themselves or their families. His death sentence and execution present the authorities with unexpected problems: how to prevent the murderer’s grave from becoming a monument to his followers? In order to implement the decision to cremate him and throw the ashes into the sea, an oven needs to be built, as human cremation is not practiced in the Jewish religion and in Israel. An oven built by the survivors of Auschwitz. This unusual situation brings together a group of unusual characters: Eichmann’s guard whose main task is to protect his life until the execution of the sentence, a metal factory owner receiving the order to manufacture the furnace, an investigator who survived the ghettos and death camps, a teenage apprentice who will mature in the middle of this story receiving a lesson in life and history.
The first part of the film, which I found the most successful, is told from the perspective of David, a teenager from a family of immigrants from Libya, who faces the difficulties of adapting to life in a new country and the prejudices of an administration and of a school system that disadvantages Jewish newcomers from Arab countries. The rendering of the period is meticulous and the director’s decision to use analogue shooting on 16mm film adds to the sense of authenticity. (the processing was done in laboratories in Romania). I think the film would have benefited if it kept this line, because there is a parallelism between the adolescent’s coming to age, of his learning of the facts and understanding their significance, and the way in which the young State of Israel was confronted with the colossal dimensions of the horror and the traumas of the survivors who arrived in the Promised Land. Unfortunately, this narrative thread is broken. There follows an episode detached from the rest of the story, in which one of the investigators is confronted with the places of his torments – the ghetto where he survived torture and witnessed death and suffering. The explanation of the need to witness is poignant, but detached from the rest of the narrative. The story then returns to the final days of the execution and what followed after the execution, for a final episode to put everything into a present-day context that is not without surprises.
We are dealing in ‘June Zero‘ with some outstanding acting creations. Young debutant Noam Ovadia fills the screen and I can only wish him a career worthy of this role. Tzahi Grad impresses as the factory owner. Tom Hagi and Ami Smolartchik are moving in two roles of survivors, each bearing in his own way the burden of suffering and survival. The main problem with the film seemed to me to be the lack of narrative coherence in the script. Many, too many important themes are addressed: the young country’s confrontation with the trauma of immigrants who went through the Holocaust, the internal conflict between the survivors’ silence and the need to tell for future generations, the relations between the Ashkenazi and Sephardic sectors of Israeli society, human reactions in the face of absolute evil. Each of these themes could be the subject of a film or several. As they are all put together they risk canceling each other out or going unnoticed. Some aspects are charged with emotion, others are treated somewhat schematically and cartoonishly, but that is somewhat in the Israeli film tradition. The lack of narrative consistency and thematic focus detract from the cinematic effect of a film that could have been memorable.
The preview I attended was attended by co-writer Tom Shoval. Of the 25 or so spectators who watched the film, about 15 remained for the discussion that followed. That didn’t stop opinions from being diverse and polarized, and discussions from being heated. The Holocaust remains a topical issue for Israelis, linked not only to great history but also to the personal and family histories of many of us. The debates sparked by such films and commemorations will continue for a long time.
A famous Romanian actor was recently asked ‘what are you doing lately?’. He replied: ‘What can I do? I play roles of old men’. This is probably what Michael Caine would answer in these last years. I confess that he is an actor I was not crazy about in his youth and mine, but whom I began to like as he advanced in his career, and I find his last roles, the ‘old age’ ones, formidable. They are now joined by the role of the writer Harris Shaw in the film ‘Best Sellers‘ made in 2021 by Lina Roessler, an actress who has passed from the other side of the camera, in her feature film debut. Acting raises the level of the film and gives us the opportunity to admire Caine again in a consistent and complex role, one of those roles that all actors can wish for when they reach their ninth decade of life and seventh decade of acting .
Harris Shaw is a novelist who became famous thanks to a single book written many decades ago. He lives isolated in a mortgaged house on which he has not paid the installments for a long time and his only company is a cat. Lucy Stanbridge has inherited from her father the publishing house that published Shaw, but times have changed, the books are not selling much anymore and the business is on the verge of being acquired by a bigger competitor. The two find each other in a moment of crisis for both of them: he needs money, she needs a book to save the publishing house. They will be printing his latest manuscript under an old contract that also includes a launch tour with autographs and readings by the author. The problem is Shaw hates events like this, hates critics, hates pretty much everyone and pretty much anything but Black Label whiskey. What chance does a new book, even by a famous author, have in a world where people no longer read it? What is the fate of those for whom books are a profession – writers and editors?
Those are the main characters and that’s pretty much the premise. Try an exercise in imagination as to how the story of a film from today’s American studios will evolve from here. Well, there’s a good chance you’ve guessed. The screenplay written by Anthony Grieco is extremely predictable.The main thread of the story, the scene that follows, and sometimes even the words are exactly what you expect according to the recipes printed in Hollywood. Even the behavior of the protagonist intended to be original and unpredictable is horribly predictable. Satire on the world of publishing, writers and publishers and – why not? – the public of readers and non-readers could have been much more sharper – there is much to satirize in this world of book production and consumption. Lina Roessler strives to extract what she can from this text and this non-conflict, and she mostly succeeds. It doesn’t feel like a first-time director’s feature film. The exterior shots of a consistently frozen winter in the American Northeast wrap the story in an appropriate atmosphere. What saves this film, however, are the excellent acting performances. Aubrey Plaza manages to look no more intimidated than the role demands in her relationship with the old but famous man next to her. Michael Caine is again superb. According to some rumors, he intended this role to be his last on screen. It’s been two years since ‘Best Seller‘ was filmed and three other films have been added (one released, two in the works) to his filmography. I am very happy that he changed his mind.
‘Overview’ este unul dintre acele cuvinte din limba engleză care au sensuri multiple și ale căror traducere în limba română sau în alte limbi este dificilă și depinde de context. Nu este un cuvânt nou, prima menționare cunoscută datează conform dicționarelor etimologice de prin 1540. Sensul său direct ar fi vedere dintr-o poziție privilegiată, de exemplu dintr-un punct de observație aflat la înălțime. Prin secolul al XIX-lea cuvântul ieșise din uz, pentru a fi redescoperit și utilizat, probabil la început în engleza americană, cu sensul de prezentare generală sau vedere de ansamblu. Un nou sens avea să fie căpătat însă odată cu apariția în 1987 a primei ediții a cărții ‘ The Overview Effect — Space Exploration and Human Evolution’ a ‘filosofului spațial’ Frank White. Astăzi termenul ‘overview effect’ este acceptat ca descriind schimbările cognitive prin care trec unii astronauți la vederea Pământului din spațiu. Cele mai semnificative aspecte comune ale experiențelor lor personale sunt percepția și aprecierea frumuseții, emoția neașteptată și chiar copleșitoare, și un sentiment crescut de conexiune cu alți oameni și cu Pământul în ansamblu. În absența unei traduceri acceptate în limba română (eu, cel puțin, nu cunosc vreuna) voi numi aceasta experiență ‘vedere din înalturi’.
(sursa imaginii: NASA’s Earth Observatory)
Sunt oare însă experiențele trăite de astronauți similare? Se poate spune că ei văd același lucru și trec prin trăiri și schimbări similare? Este întrebarea pusă de de jurnalista Marina Koren într-un articol apărut în cel mai recent număr (ianuarie – februarie 2023) al revistei ‘Atlantic’. Ea începe prin a aminti declarația făcută de actorul William Shatner, căruia la vârsta de 90 de ani, în octombrie 2021, i s-a oferit ocazia de a vedea planeta noastră din spațiu, el fiind unul dintre invitații lui Jeff Bezos (miliardarul întemeietor al firmei Amazon) pentru un zbor sub-orbital la bordul unei rachete Blue Origin. Shatner, care a jucat rolul căpitanului Kirk în serialul și filmele ‘Star Trek’, a descris la întoarcere cele câteva minute petrecute în spațiu ca fiind ‘cea mai profundă experiență pe care mi-o pot imagina’, una din care ‘sper să nu-mi revin vreodată’. Cam așa s-au exprimat și alți astronauți, de meserie sau turiști spațiali, inclusiv Alan Shepard (1923 – 1998), primul american care, în 1962, a călătorit în spațiu. Impresiile unora erau exprimate în termeni religioși, în special ale americanilor. Cosmonauții sovietici evitau asemenea referințe. În deceniile care au trecut, numărul călătorilor în spațiu s-a multiplicat și originea lor s-a diversificat. La fel și experiențele lor. Blue Origin a trimis în spațiu 31 de turiști începând cu vara anului 2021. SpaceX a lui Elon Musk a lansat doar șapte, dar aceștia au avut parte de experiențele unor zboruri orbitale, unele de până la două săptămâni.
Eugene Cernan (1934 – 2017) deține încă titlul de ‘ultimul om care a pășit pe Lună’, asta până când, poate spre sfârșitul deceniului acesta sau începutul deceniului următor, un alt astronaut – american, chinez, sau cine știe de ce altă naționalitate – va ajunge din nou pe astrul nopții. Cernan, care a zburat în cadrul ultimei misiuni din programul Apollo, cea cu numărul 17, a descris astfel ceea ce a simțit acolo: ‘Aici se văd frontierele naturii, frontierele create de Dumnezeu’. Michael Collins (1930 – 2021), comandantul modulului Columbia al misiunii Apolo 11, cel care a rămas în orbita circum-lunară în timp ce Neil Armstrong făcea celebrul său ‘pas mic pentru om, pas mare pentru omenire’ în iulie 1969, scria: ‘Cel mai bun echipaj pentru o misiune Apollo ar fi cel format dintr-un filosof, un preot și un poet. Din păcate, ei nu ar supraviețui, căci nu ar fi capabili să piloteze nava spațială.’ Tot el dorea ca liderii în conflict ai lumii să fie aduși în spațiu, să vadă minunata planetă albastră în toată frumusețea și fragilitatea ei, să înțeleagă cât de arbitrare și nesemnificative sunt frontierele. Poate atunci, filozofa el, conflictele de pe Terra vor putea fi rezolvate.
Jumătate de secol mai târziu, viziunea lui Collins este departe de a fi realizată. Dimpotrivă chiar, am putea spune. Cursa spațială a secolului XXI poate fi considerată, ca și cea din a doua jumătate a secolului XX, o extindere în spațiul extra-terestru a conflictelor de pe suprafața Pământului. Tehnologiile au avansat și ele. În anii ’60 și ’70, Statele Unite aveau un avans considerabil în ceea ce privește tehnica de calcul și micro-electronica, și acestea nu numai că le-au permis americanilor să câștige competiția cu sovieticii și să ajungă primii pe Lună, dar au și propulsat industrii întregi. Între ele se aflau telecomunicațiile. Astăzi, o parte din ce în ce mai mare din infrastructura rețelelor de date și de comunicații audio și video se bazează pe sateliții aflați pe orbite la mare înălțime (36 000 km) care permit poziții stabile (geostaționare) fata de suprafața Pământului sau pe orbite joase. Prima opțiune acoperă suprafețe mari, dar lățimea de bandă (cantitatea de informație) alocată fiecărui consumator este limitată. În al doilea caz, suprafețele acoperite sunt mult mai mici și pentru transmisii la distanțe mai mari sateliții trebuie să comunice intre ei. Dat fiind că sateliții se mișcă permanent față de punctele de la suprafață, rețeaua se reconfigurează în mod dinamic în permanență. Avantajul este însă o cantitate mai mare de informații și o întârziere mai mică a semnalelor de la transmițător la receptor, ceea ce este un mare plus pentru aplicațiile în timp real. Acesta este sistemul folosit de rețeaua firmei Starlink a lui Elon Musk, pe care magnatul american a pus-o la dispoziția guvernului și armatei ucrainene din primele săptămâni ale conflictului declanșat de invazia Rusiei, la sfârșitul lui februarie 2022. Starlink și-a deplasat un număr de sateliți deasupra Ucrainei pe orbite aflate la o înălțime de aproximativ 550 km și în paralel a furnizat la sol stații mobile cu antene ‘farfurie’ care funcționează ca niște ‘lanterne’ care scanează cerul de deasupra lor în căutarea sateliților cei mai apropiați. Sistemele furnizate de Starlink au înlocuit în scurtă vreme după începutul conflictului infrastructura de comunicații din Ucraina distrusă de bombardamentele rusești. Ele au permis continuitatea legăturii dintre Ucraina și restul lumii (de la mesajele președintelui Zelenski până la comunicațiile personale), dar au asigurat și avantaje tactice pe teatrele de operații militarilor ucraineni.
Folosirea unor sisteme destinate comunicațiilor civile în scopuri militare este un fel de premieră în istoria comunicațiilor, dar și a războaielor moderne. Sisteme similare au fost concepute și sunt testate de armate ale mai multor țări, dar militarii sunt mult mai greoi și mai precauți în introducerea tehnologiilor noi și mai puțin testate. Ucrainenii au fost obligați de împrejurări să ia decizii rapide. Există, desigur, și riscuri și contramăsuri. Acestea din urmă sunt de trei feluri. Pot fi încercate bruiajele, dar semnalele lui Starlink sunt puternice și schimbările de frecvențe sunt dese, așa încât bruiajul se dovedește o metodă nu prea eficientă. Pot fi încercate atacuri cibernetice, dar până acum acestea nu par să fi reușit. În fine, poate fi încercată distrugerea fizica a sateliților. Aceasta ar fi o escaladare fără precedent a războaielor stelare, și ar prezenta un pericol care ar putea avea un efect de bumerang. Un satelit poate fi distrus în orbită, dar consecințele exploziei sunt imposibil de controlat și deșeurile rezultate pot pune în pericol zone largi din spațiul din jur.
Până acum, Starlink nu a profitat comercial din folosirea echipamentului lor în aceste aplicații. Fiecare zi de utilizare a rețelei sale de sateliți în Ucraina îl costă pe Elon Musk, care a avut un an dezastruos din punct de vedere financiar. Starlink însă continuă în mod intens lansările, dorind să profite de faptul că folosirea tehnologiei rachetelor reutilizabile Falcon-9 îi dă un avantaj esențial în costul lansărilor față de orice alt concurent. Firma dorește să rămână un furnizor preferat pentru guvernul american, atât în ceea ce privește aplicațiile civile (programul Artemis), cât și cele militare. În prezent, rețeaua lor numără 3 335 de sateliți activi și deservește clienți din 45 de țări. În a doua jumătate a lui 2021 au lansat în medie 20 de sateliți pe săptămână. În 2022 vor fi efectuate două lansări Falcon-9 săptămânal, din care una dedicată sateliților Starlink, până la 50 în fiecare lansare. Concurenții nu întârzie însă să apară. China a cerut aprobarea Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor (ITU) pentru lansarea unei rețele proprii de 13 mii de sateliți. Planuri similare au concurenții americani ai lui Musk (firma Kuiper a lui Jeff Bezos), Rusia și consorțiul european IRIS2. Spațiul extraterestru din apropierea planetei devine din ce în ce mai aglomerat. O mare parte din infrastructura terestră a telecomunicațiilor se mută în spațiu. Vederea de la înălțimi din viitorul nu prea îndepărtat va oferi astronauților nu numai imaginea unui corp ceresc fascinant de frumos și periculos de fragil, dar și a unei planete înconjurate de o miriadă de obiecte artificiale lansate în spațiu de locuitorii ei. Care dintre viziunile primilor privitori din înălțimi se va adeveri rămâne de urmărit.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The future of public television is under constant debate in Israel. The debate grows in intensity when, as in recent months, there is a change of government accompanied by changes in directions and priorities in terms of information and cultural policy. Once upon a time, until about 30 years ago, public television was the only television. Today commercial television dominates the market, and cable stations and streaming channels consume even more of viewers’ time budgets. Public television has only one truly effective weapon, although it is not clear whether this will ensure its survival – the creation of programs with quality content. The original series occupy an important place from this point of view, and in recent years it can be said that a large part, perhaps most of the Israeli successes had as their starting point public television. Some have even become export commodities – the films themselves and the formats. ‘Carthago‘, the series whose first 12 episodes were broadcast in the previous weeks on the public television channel CAN, has a chance to be added to the series that can interest international audiences. In Israel, the broadcast of the series created by the brothers Reshef and Yannets Levi caused controversy from the beginning (one might say even before the beginning).
The story takes place in a British camp in Africa, where opponents of Great Britain are interned during the Second World War: Nazi sympathizers, Italian prisoners and members of Etzel and Lehi, the Jewish armed resistance organizations in Mandatory Palestine. Such camps did exist and some of the Jewish leaders and activists were interned in them, but not together with Nazi and Fascist prisoners. This historic license was immediately seized and criticized in Israel, including by former militants and their descendants. Without her, however, the entire plot of the film would not have been possible, as it is largely based on the coexistence and relationships between the British officers and camp guards (mostly soldiers recruited from the British colonies), the Jewish prisoners (with their own internal dissensions) and the German and Italian ones. Against this background unfolds a complex and rather implausible combination of love and espionage stories. However, it seems that credibility was not the main goal of the creators of this series.
The atmosphere of the film is interesting and very well designed. The cinematography is based upon a yellowish filter that creates the vision of a numb jungle in the African heat, where the beige and khaki uniforms are lost in the landscape. The concentration camp atmosphere is not without violence and pressure, but it does not reach the same level of terror as that of the Nazi camps. It may seem strange, but the first comparison term that came to mind was the original ‘Indiana Jones’ movie. The story and characters combine historical reenactment with a satirical approach, managing to balance partly the tension and violence of the historical period. There is also a love story, strange and impossible in the conditions of the war and the camp. Also described are the internal conflicts between the various Jewish resistance movements against the British colonial system, and the rigid hierarchy marked by class differences in the British army. The main characters are excellently described and some of them will remain in the memory of the viewers: the commander of the camp Colonel Davidson and his beautiful wife Helena, his Irish deputy Major McDonald, the Jewish actor Elija Levi, Jacob Dan the head of the Jewish resistance in the camp, Thomas Edinburgh – an English officer and German spy. The action has rhythm and surprises, although in a season of 12 episodes the scriptwriters could not avoid some repetitions. I almost always have the feeling that these series could be about 2 or 4 episodes shorter. There’s also a beautifully drawn comics-style summary at the end of each episode, which adds style and quality. The cast is international, the film in its original version is spoken in English, Hebrew and German. The actors are unknown or little known, and being all talented and well cast, this adds authenticity.
I am very curious whether ‘Carthago‘ will be successful in the market of international television series. The history of Israel, including the events that took place in the decades before the founding of the state and during the world wars, has been little covered recently in cinema or television. “Carthago” has not only one disclaimer but two, the result of the controversies caused by the broadcast of the first series. Their message is ‘this is not a documentary but a work of fiction’. It is a message that should not be missed. History is to be learned from other sources.
‘Don’ t research these laws / For you are mad when you understand them’. Transylvanian poet George Coșbuc’s lyrics are mentioned twice at the end of ‘Blutholz‘ (the direct translation of the title would be ‘Blood wood‘), a film by the German TV director Torsten C. Fischer, made in 2022. Those who will see the film will understand the context in which these lines are spoken and how they find their place in a ‘noir’ thriller with ecological overtones, the action of which takes place in the town of Brașov in Central Romania and the nearby mountains. From the point of view of the German or Western European viewer in general, ‘Blutholz‘ is a suspense film that takes place in Transylvania, one of the exotic frontiers of Europe. For the Romanian viewer, the perspective is very different, because the main heroes of the film have a history, and this personal history is linked to the history of Romania in the last years of communism and to the political and social phenomena that have happened since then. I found the good documentation of the writers and director to be remarkable in creating a plot that is interesting as a thriller and credible to those who know the context.
Hans Schussler, ex-military and investigator specialized in disappearances and hostage negotiations, is sent to Romania to investigate the disappearance of the head of a company that deals with forestry business and the export of wood from the forests of Transylvania. His return to Romania is not easy, as he is a German who left the country in the 80s, afte having suffered the investigations of the Romanian secret police and the prisons of the communist period. The investigation is progressing with difficulty. Locals are suspicious of foreigners, attitudes don’t seem to have changed much, corruption seems to be everywhere and at all levels. The reunion with Silvia Dancu, a former friend from adolescence, who became a prosecutor with political ambitions, could help the investigation. Or maybe on the contrary, to complicate it. The ghosts and traumas of the past meet the harsh realities of the present. The case he investigates is connected by invisible threads to his own past.
The script is well written and manages to capture some of the essential elements of today’s Romanian realities. The action part is believable, and the thriller atmosphere is created by using the landscapes of Romania’s forests, which even after the destruction caused by overexploitation in recent decades remain the most extensive in Europe. Elements of folklore are used, including the Bear Dans practiced in the Carpathian area of Eastern Europe in the winter holidays season. Coincidentally, Cristian Mungiu’s latest film (‘R.M.N.’) also uses the same visual element. The acting is very good, with Joachim Król excellently playing the main role, of the investigator who comes to investigate yet another case, just to be confronted with his own past. The only miscasting was, I think, the role of Silvia, played by a German actress who clearly does not know Romanian or in any case speaks it with a terrible accent. The film being bilingual (German and Romanian), her text sounds very bad in Romanian. ‘Blutholz‘ is also interesting as a thriller, but also as a political and personal drama. Those who choose to see it will not go wrong.
Despre istoricul și publicistul Yuval Noah Harari și cărțile sale care se ocupă cu trecutul și viitorul omenirii am scris deja de câteva ori în rubrica CHANGE.WORLD. Texte ale sale reprezintă punctul de plecare al unui spectacol cu titlul ‘(R)evoluție’, pus în scenă de unul dintre cele mai interesante și mai dinamice teatre din Israel, Teatrul Gesher. Acestui spectacol, ideilor sale și felului cum sunt acestea transformate într-un eveniment teatral le dedic articolul de astăzi.
(sursa imaginii – autorul articolului)
Merita să încep cu o scurtă prezentare a acestui teatru. ‘Gesher’ (citiți ‘gheșer’) înseamnă în limba ebraică ‘pod’. Într-adevăr, teatrul acesta și-a propus de la începuturile sale să fie o punte de legătură construită între tradiția teatrală europeană și în special cea rusă și teatrul israelian. La începutul anului 1991, în timpul primului război din Golf, un grup de actori ruși sub conducerea lui Evgheni Arie, unul dintre cei mai cunoscuți regizori moscoviți, a emigrat în Israel. Nu era pentru prima data când un teatru din Rusia emigra spre țara evreilor. În 1928, o parte din Teatrul HaBima din Moscova, aflat în turneu în Statele Unite, a decis să se stabilească în Palestina aflată sub mandat britanic și să înființeze aici primul teatru în limba ebraică. Acesta a devenit baza din care a luat naștere teatrul național israelian HaBima (‘Scena’), care i-a moștenit și numele. Pentru Gesher, povestea nu a fost mai puțin extraordinară. Totul a început ca o scenă din teatrul absurdului. Un grup de actori s-a înghesuit într-o pivniță mică din Tel Aviv. Repetau texte ebraice transcrise în alfabet chirilic și alergau din când în când în costume și cu măști de gaze spre cel mai apropiat adăpost, de fiecare dată când sirenele începeau să sune pentru a avertiza despre un atac cu rachete irakian. Mai târziu, activitatea s-a mutat într-o sală din Jaffo, la sud de Tel Aviv, tocmai eliberată de Noua Operă Israeliană, care primise un sediu nou și somptuos în centrul metropolei mediteraneene. Aici se află sediul teatrului și astăzi. În câțiva ani, Teatrul Gesher și-a transformat visul imposibil într-o poveste de succes artistic uriaș, devenind unul dintre teatrele de frunte ale țării. A angajat mulți actori israelieni în rândurile sale, spectacolele sale sunt în prezent în mare parte în ebraică, a pus în scenă peste 60 de producții, a reprezentat Israelul în peste 17 festivaluri internaționale, a câștigat numeroase premii și a fost lăudat de The Times drept „una dintre cele mai mari și mai importante trupe din lume”. Evgheni Arie, fondatorul teatrului, conducătorul său vreme de trei decenii și creatorul multor spectacole memorabile, a murit cu un an în urmă, dar activitatea teatrului continuă. S-a format deja aici un stil, unic în Israel și poate în lume, care combină tradiția de profesionalism și excelență a teatrului rus și european cu o deschidere multiculturală, incluzând asimilarea istoriei evreiești și a culturii locale, cu un repertoriu care se extinde de la clasicii teatrului antic până la dramaturgi contemporani și teatru experimental. Spectacolul cu ‘(R)’evoluția’ se înscrie în căutarea permanentă de idei și moduri de exprimare noi.
(sursa imaginii: https://www.ynharari.com/about/)
Despre Yuval Noah Harari am scris de multe ori în acest spatiu. Vă amintiți, poate, dialogul său cu Mark Zuckerberg, susținut la inițiativa patronului lui Facebook (azi Meta), cu trei ani în urmă. Este istoric, filosof și autorul cărților best-seller: ‘Sapiens: A Brief History of Humankind’, ‘Homo Deus: A Brief History of Tomorrow’, și ’21 Lessons for the 21st Century’. Cărțile sale s-au vândut în peste 40 de milioane de exemplare în 65 de limbi și este considerat astăzi unul dintre cei mai influenți intelectuali din lume. Născut în Israel în 1976, Harari și-a luat doctoratul la Universitatea din Oxford în 2002, iar în prezent este conferențiar la Departamentul de Istorie al Universității Ebraice din Ierusalim. S-a specializat inițial în istorie universală, istorie medievală și istorie militară. Cercetările sale actuale se concentrează pe întrebări macro-istorice precum: Care este relația dintre istorie și biologie? Care este diferența esențială dintre Homo sapiens și alte animale? Există dreptate în istorie? Are istoria o direcție? Au devenit oamenii mai fericiți pe măsură ce istoria a evoluat? Ce întrebări etice ridică știința și tehnologia în secolul 21? Activitatea sa ia forme dintre cele mai diverse – cursuri universitare, participant la conferințe de prestigiu sau cuvântări ca oaspete al unor instituții academice recunoscute, articole, interviuri și podcasturi, și cărțile sale, desigur. Pe scena teatrelor însă, cred că este prezent pentru prima dată.
Spectacolul cu „(R)evoluție” de la Teatrul Gesher este regizat de Ilan Ronen (născut în 1948), una dintre cele mai cunoscute personalități ale teatrului israelian, fost director artistic al teatrelor Han din Ierusalim și Habima din Tel Aviv, și director la Teatrul Cameri din Tel Aviv. Textul – care îi aparține lui Yael Ronen (fiica lui Ilan) și lui Dimitri Schaad, actor și dramaturg german născut în Kazahstan –, este inspirat din ultimele două cărți ale lui Harari. Premiera a avut loc la Teatrul ‘Thallia’ din Hamburg, în 2020, în ziua când în oraș se înregistra primul caz de Covid-19. Două săptămâni mai târziu, lumea se oprea în loc și reprezentațiile teatrale au fost întrerupte. Spectacolul de la Tel Aviv reia și actualizează acea primă punere în scenă. Își propune să fie o satiră science-fiction, cu trei povești paralele și vag conectate (care se petrec în 2042) despre inginerie genetică, inteligență artificială, asistenți cibernetici, supraveghere permanentă. Un cuplu planifică al doilea copil și se adresează unei clinici de inginerie genetică pentru a decide asupra profilului, trăsăturilor, talentelor, imunității fiziologice ale viitorului copil, în fapt asupra destinului acestuia. În corpul lor sunt monitorizați permanent parametrii medicali, iar aparatele din casă supraveghează ceea ce mănâncă, până la a încuia ușa frigiderul seara, când limita de calorii consumate a fost depășită. Medicul care i-a consultat pe cei doi soți are propriile sale probleme de dietă, dar și de relații de familie atunci când partenerul sau va refuza sexul ‘natural’ preferându-l pe cel bazat pe Realitate Virtuală. Terapia de cuplu este realizată cu iscusință de o roboată care va descoperi că partenerul își dorește să devină un trans virtual, o entitate existentă doar în norul cibernetic, dar cu o viață posibil eternă. Într-un alt fir de acțiune paralel o femeie luptă cu singurătatea și cu criza personală accentuată de moartea mamei sale. Singurul prieten este robotul ‘Electro’ (fiecare cetățean al viitorului va avea un asemenea asistent personal numit ‘Electro’ sau ‘Electra’, cu voce adecvata). Femeia va descoperi cu stupoare că acest prieten cu care intrase într-o legătură aproape intimă și care părea să dezvolte sentimente reciproce, în fapt o și spiona și raportase autorităților că depresia sa o face să devină un potențial pericol pentru ordinea socială din jur.
2042 este suficient de aproape pentru a fi considerat că viitor apropiat. Cu puțin noroc, majoritatea dintre noi vom fi încă în viață în acel an. Toate tehnologiile descrise în cele trei povesti există deja, unele în producție, altele în fază de cercetare și proiectare: inginerie genetică, inteligență artificială, asistență cibernetică, supraveghere permanentă. Despre fiecare dintre ele am scris în articole precedente ale rubricii CHANGE.WORLD. Întrebarea care se pune este dacă va supraviețui omenirea tehnologiei copleșitoare care ne înconjoară. Vom putea să ne păstrăm individualitatea și să ne controlăm mașinile, sau vor fi ele cele care ne vor controla? Nu vă faceți griji, nu există filozofie grea în spectacolul regizat de Ilan Ronen, ci o abordare destul de ușoară, care amintește puțin de primele filme ale lui Woody Allen. În general science-fiction este greu de reprezentat pe scenă. Îmi amintesc puține spectacole de teatru în acest gen, și și mai puține dintre ele au fost și reușite. Literatura, filmul, serialele TV au multe povești de succes în science-fiction, teatrul foarte puține. Scopul echipei lui Ilan Ronen pare să fi fost, în primul rând, acela de a distra, apoi acela de a pune întrebări și a-i determina pe spectatori să se gândească la răspunsurile posibile, dacă acestea exista. Decorurile lui Iuri Suhanov folosesc video-art proiectat pe trei ecrane pătrate care își schimbă pozițiile și redefinesc permanent spațiul scenic. Este o soluție interesantă, dar care nu poate concura cu spectaculoasele efecte speciale ale unor filme de science-fiction. Echipa de actori tineri formată din Alon Friedman, Gilad Kletter, Ido Mosseri, Ruth Rasiuk, Michal Weinberg face o treabă foarte bună. Ilan Ronen este, de altfel, cunoscut pentru ochiul său ager în a detecta actori tineri și talentați și de a-i îndruma la începuturile lor de cariere.
‘(R)evoluție’ deschide o ușă spre lumea viitorului și problematicile acesteia, ceea ce este OK, chiar dacă o face sub formă de divertisment. Nu știu care sunt opiniile autorilor textului sau ale regizorului, căci aceștia ne lasă singuri în a contempla consecințele evenimentelor așa cum sunt descrise pe scenă. Nu știu nici dacă Yuval Noah Harari a văzut spectacolul și ce opinie are despre el. Presupun că l-a aprobat, deoarece a permis că numele său fie menționat ca sursă a textului. Mi-ar fi plăcut să-i aud părerea despre spectacol.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
It’s been three days since I saw ‘Captain Volkonogov escaped‘ (the Russian title is ‘Kapitan Volkonogov bezhal‘), the 2021 film directed by Natasha Merkulova and Aleksey Chupov, and the faces and experiences of its heroes do not leave my memory. The two Russian directors managed to re-create in this co-production of studios from Russia, Estonia and France, the nightmarish atmosphere of a dictatorial state and its apparatus of repression based on terror. The meeting between the realistic Russian school of acting and action thriller films with modern editing and fast pace has in the case of this film an original and lasting effect.
The story in the film takes place in 1938, in full Stalinist terror. Fyodor Volkonogov is a captain in the political police whose job it is to arrest enemies, extract confessions from them by any means, and then execute them. It does not matter if those arrested are guilty or innocent. If they are not guilty today, they will be tomorrow, says one of the higher rank officers. This also applies to police officers, who are in permanent danger of ‘re-evaluation’. When he feels that his own re-evaluation is imminent, Fyodor flees and in a matter of minutes the hunter becomes the prey. His superior – Major Golovnya – and his former colleagues are on his trail. His girlfriend betrays him. His colleague and best friend is ‘re-evaluated’, arrested and executed. Is there any chance of escape? Maybe only after death, and that on the condition that at least one of the relatives of those who had been his victims forgives him. His flight becomes a search for absolution from sin, at least on the part of one person. It is a kind of inversion to the point of absurdity of the biblical principle according to which he who saves one man saves an entire universe. But can the crimes committed against innocent people by those who served a system based on terror be in any way forgiven?
“Captain Volkonogov escaped” alternates the parable with a religious tone with the grim reality of a system that transforms the entire society into a huge penitentiary system, based on fear, denunciations, torture. The visual part is remarkable. The filmmakers don’t attempt a precise recreation of the era, but filter it through what the characters feel. We are dealing with a decrepit urban landscape (I think it is Sankt-Peterburg – then Leningrad), with ruined palaces now occupied by police headquarters, with squalid tenements where people live communally, with streets and buildings that seem in permanent decay, with people closed in on themselves looking around in fear all the time. Dark colors dominate, the only patches of color that stand out are the red uniforms of the secret police agents. Violence and mistrust dominate relationships between people, oppressors fear bosses, whistleblowers denounce in turn, anyone can become a victim at any time. Yuriy Borisov is excellent in the lead role, at the head of a remarkable cast, in which each character lives his own drama on screen. The action scenes are also excellently done, but even more impressive are the ones depicting the police school training. Young officers learn how to extract confessions with ‘special methods’ or how to execute convicts saving every bullet. Through its almost theatrical style of staging, ‘Captain Volkonogov Escaped‘ is both located in a precise era and timeless enough to be a warning about the dangers of the present and the future.
‘A Man Called Otto‘, Marc Forster‘s 2022 production, is a remake of a Swedish film I haven’t seen (yet), which seems to have been very good according to the ratings and comments posted by those who watched it. The American production has all the chances to enter the (not very numerous) category of those remakes that manage to come close or even surpass the originals. Although it belongs to a cinematic genre (family melodrama dealing with loneliness) that is not part of my comfort zone – precisely because they are too comfortable – I enjoyed the film. I can even say that I was surprised by how much I liked it. For director Marc Forster, it’s a change of tone, as he used us with much more dramatic and sometimes more controversial films. His talent and professionalism and the acting performance of Tom Hanks in the lead role make this film not only an expected success, but also a film with indisputable cinematic qualities.
We meet the hero of the film, Otto Anderson, on the day of his retirement. Having crossed this threshold, I can confirm that what for some is the beginning of a new phase of life, free from constraints and schedules imposed by others, is for others a nightmare. Otto belongs to this second category, he is fanatically orderly, he loves routine. Most of the film’s story takes place on a street with about ten houses, which the tenants try, legally and in vain, to close to traffic in order to transform it into their own space. It had once been located on the outskirts of the city, near a forest. Now the surrounding constructions erected by the real estate companies sharks are suffocating it and they are trying to take over. Desperate and alone, Otto, on his retirement day, will take out the garbage and place each piece it in the appropriate recycling bins, cancel the contract and orderly disconnect the electricity to his house, and try to end his life. We will gradually learn about the story of his loneliness. The first suicide attempt (there will be a few!) is interrupted by the intrusion of a family of new neighbors on the street, a couple of recent immigrants from Latin America with two children and another one on the way. Will Otto find his zest for life? This man whose vocabulary seems to lack words like ‘please’ and ‘thank you’, always ready to help but intolerant of hypocrisy, stupidity or even clumsiness, will find ways to communicate with the new neighbors and reconnect with the old ones ? Will he smile by the end of the movie?
You might have guessed where the plot goes, though I’ve avoided giving away details beyond what can be seen in the first few minutes of the story. ‘A Man Called Otto‘ is one of those feel-good movies that squeezes out a lot of tears until the viewers end up feeling good. The script can be criticized for a dose of schematism and predictability, as well as the fact that the characters seem to be chosen to comply with the diversity norms of today’s Hollywood. But all these are overshadowed by the sensitivity, discretion and humor with which difficult issues are approached, such as facing loneliness after the loss of a loved one, fighting age that advances mercilessly, or breaking cultural barriers in a community where immigrants try to integrate. The solutions offered are perhaps easy, but the superb acting of Tom Hanks, Mariana Treviño and the entire team of actors manages to convince and move. The problems faced by the characters in ‘A Man Called Otto‘ are, in part at least, not unknown to me, but the effect that this film had on me, and that it probably had or will have on many other viewers, I believe comes from much deeper .
Ultimii doi ani au fost pentru piața de carte în limba română ani ai jurnalelor personale și ai memorialisticii. Publicul cititor pare interesat să absoarbă cu nesaț mărturiile directe, de multe ori păstrate în sertare vreme de decenii, sau scrierile memorialistice care reconstituie vieți și epoci trecute. Este poate și o modalitate de a corecta și de a completa contribuțiile istoricilor și ale biografilor de profesie cu informații directe, de la sursă, scrise în timpul evenimentelor sau mai târziu, dar care poartă în stil și în conținut pecetea autenticității și sinceritatea mărturiei directe. Dintre aparițiile recente remarcabile aș menționa ‘Jurnalul esențial’ al Monicăi Lovinescu, jurnalul recuperat al lui Jeni Acterian sau notele de călătorie prin Europa ale lui Gheorghe Ursu. Citind aceste cărți, unii dintre noi ne clarificăm opiniile și amintirile proprii despre evenimente pe care le-am trăit, alții ne îmbogățim cu informații despre evenimentele trecutului care influențează și prezentul. Lor li se adaugă acum o carte cu totul specială asupra căreia vreau să atrag atenția. Este vorba despre ‘O lume care se prăbușește’ de Adalbert Rosinger, apărută la sfârșitul lui 2022 în editura orădeană Ratio et Revelatio, colecția AUTHENTICA.
Cine a fost Adalbert Rosinger? Născut la Oradea în 1909 într-o familie de evrei maghiari, a fost atras de mirajul ideologiei comuniste încă din vremea studiilor la Școala Politehnică din Budapesta, când s-a înrolat și a început să activeze în partidele comuniste. Și-a continuat activitatea politică la întoarcerea în România, fără a deveni un revoluționar de profesie. A fost de câteva ori arestat și anchetat de Siguranță pentru apartenență la mișcarea comunistă, ilegală în acea perioadă. După 1934 a renunțat la activitatea de partid și a activat în cadrul organizațiilor antifasciste, în paralel căsătorindu-se și urmând o carieră profesională. La izbucnirea războiului, în 1941, a fost internat – ca mulți alți conducători, intelectuali și activiști antifasciști – în lagărul de la Târgu Jiu, și de aici a fost deportat la Vapniarka, în Transnistria, împreună cu peste o mie de alti evrei suspectați de activități politice comuniste și antifasciste. Reîntors în țară în 1944 activează o vreme în mișcarea sindicala și de aici este trimis să lucreze în domeniul comerțului exterior. În 1947 reintră în Partidul Comunist. Între 1947 și 1961 a ocupat funcții de răspundere în domeniul comerțului exterior, călătorind în multe țări din Europa și Africa în misiuni comerciale. La sfârșitul anilor ’50 începe o perioadă de epurări și procese înscenate care au ca scop eliminarea majorității evreilor din funcțiile de conducere din partid și din economie. Adalbert Rosinger cade și el victimă acestei campanii, este arestat în 1961, anchetat timp de aproape trei ani, și condamnat în 1964 la 15 ani de muncă silnică sub acuzația de ‘subminare a economiei naționale’. Totul fusese o înscenare, una dintre ultimele dintr-o serie de procese cu caracter antisemit mascate ca procese economice, cu vini fabricate de anchetatori și condamnări bazate pe mărturii și expertize false și pe declarații smulse sub presiuni și tortură. Eliberat în 1969, încearcă în zadar să obțină anularea proceselor și reabilitarea. I se permite să emigreze în 1978 în Israel, acolo unde se afla deja fiica sa, Veronica, după o campanie susținută a acesteia și intervenții la Nicolae Ceaușescu a unor personalități politice din Statele Unite. Începe aici să-și scrie memoriile care combină relatarea faptelor și evenimentelor care i-au marcat viața cu analize și reflecții asupra ‘lumii care se prăbușește’ – sistemul comunist în ale cărui idealuri crezuse și pentru care luptase, sistem care s-a întors împotriva lui și i-a distrus viața, precum distrusese destinele atâtor altor milioane de oameni. Din păcate, Adalbert Rosinger a murit în 1981, răpus de o boală nemiloasă, înainte de a putea scrie mai mult decât o treime din cartea pe care o începuse.
Fiica sa, Veronica Rozenberg Rosinger, avea nouă ani când a asistat la arestarea în miez de noapte a tatălui ei și percheziționarea casei părinților ei de către Securitate. Ajunsă în Israel în 1975, nu a precupețit niciun efort pentru a obține ștergerea datoriei imense pe care trebuia să o returneze tatăl ei (ar fi fost necesari sute de ani pentru a o plăti) și obținerea permisiunii de a emigra pentru părinți. După moartea tatălui ei și-a consacrat o parte din activitate conservării manuscriselor și – după 1990 – cercetării documentelor legate de procesul în care fusese condamnat acesta. Diplomată în matematică, Veronica Rozenberg Rosinger s-a consacrat studiilor istorice și a obținut un doctorat în istorie cu o lucrare despre procesele economice împotriva funcționarilor evrei care au avut loc în România între 1960 și 1964, lucrare științifică publicată în volum (am scris despre aceasta carte cu alta ocazie). Acum ea publica această carte, care cu sprijinul editurii orădene, aduce cititorilor ceea ce Adalbert Rosinger a apucat să scrie (12 capitole din cele 36 ale lucrării) precum și planul general și rezumatele capitolelor neterminate. Cartea este concepută ca un dialog, și primele capitole, care încep de altfel cu ‘Dragă Veronica’, includ răspunsuri la întrebările adolescentei a cărui tata dispăruse din viața ei pentru aproape un deceniu și ale fiicei care peste timp și din perspectiva maturității pune sub semnul întrebării deciziile luate de acesta la răscrucile vieții:
“Spune-mi, mamă, explică-mi, te rog, cum a fost posibil ca, în tinerețe, neavînd decit 25-30 de ani, tata s-a atașat acestei mișcări – mișcarea comunistă – activînd în mod constant pentru acest regim? Cum a fost posibil ca tata să se lase atît de influențat în activitatea să de ideile unei doctrine pe care realitatea de astăzi dovedește că a fost bazata pe fățărnicie și ură de clasă, fapt pe care îl simți la tot pasul? … ce l-a îndemnat pe tata, atunci, în trecut, să aleagă drumul luptei comuniste, riscîndu-și libertatea, expunîndu-se schingiuirilor Siguranței? Oare a fost el orbit și n-a prevăzut nimic din toată această mizerie materială și morală de care avem noi parte acum împreună, mulți dintre noi?’ (pag. 33-34)
Răspunsul nu este simplu și nu va convinge pe toată lumea. Fantasma egalității sociale și a unei lumi fără clase și fără exploatare îi amețise nu numai pe unii tineri evrei ci și pe mulți intelectuali de marcă (‘tovarăși de drum’ sau ‘idioți utili’ cum îi ironiza în secret Lenin) din lumea occidentală a vremii. Începuseră însă să apară și informații despre lumea socialismului real și a dictaturii staliniste, aduse de la sursă de scriitori ca Panait Istrati cu ‘Mărturisirile unui învins’. Apăruseră și primele cazuri de conflicte interne, judecăți sumare urmate de excluderi și chiar de eliminări fizice, și Adalbert Rosinger a cunoscut o parte dintre ele. Semnele se acumulaseră după război, când devenise clar că România și alte țări din Europa cădeau dintr-o dictatură în alta. Combinația dintre ‘slăbiciuni omenești’ și speranța că idealurile vor prevala asupra realităților l-au determinat pe Rosinger să continue pe această cale, încercând să se izoleze de răul și nedreptățile din jur. Consecințele aveau să fie tragice.
Capitolele dedicate perioadei interbelice și a celei de tranziție între dictaturi (1944-1947) conțin analize extrem de precise și de realiste ale unor fenomene cum au fost revoluția care își devora proprii copii, cultul personalității, falsul conducerii colective. Este remarcabil faptul că aceste analize au fost bazate pe experiențele personale și pe lecturile celor câtorva, puțini ani de libertate pe care Adalbert Rosinger a apucat să-i trăiască. Ele sunt confirmate de lucrări ale unor istorici și politologi români cum ar fi Vladimir Tismăneanu sau Adrian Cioroianu care s-au ocupat și au scris decenii mai târziu despre aceste perioade. Din schițele capitolelor 13-36 și ale epilogului cu titlurile ‘O lume care se prăbușește sau Necrologul unei doctrine’ reiese că aceste analize urmau să fie dezvoltate și aprofundate. Unul dintre titlurile acestui epilog a devenit și unul dintre titlurile cărții. Aș observa că la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80 prăbușirea sistemului comunist nu mai era o idee complet inedită, ea fiind prevăzută de unii politologi ai vremii. Cei care credeau (sau sperau) cel mai puțin în căderea comunismului erau tocmai cetățenii Uniunii Sovietice și ai țărilor satelite, cărora sistemul le părea etern. Cu atât mai remarcabilă este clarviziunea lui Adalbert Rosinger, care trăise peste două decenii în cadrul acestui sistem, după ce își riscase viața și își sacrificase tinerețea pentru instaurarea lui. Cu un deceniu înainte de prăbușirea Cortinei de Fier el identifică nu numai tarele economice ale unui sistem ineficient și corupt, cât mai ales pe cele morale incluzând transformarea unora dintre oameni în unelte oarbe și chiar torționari, a sistemului de justiție într-unul de opresiune, a ideologiei dintr-un ideal într-un mod de a satisface nevoile materiale ale unei minorități privilegiate.
Capitolele cele mai închegate și mai pasionante la lectură mi s-au părut cele dedicate anilor celui de-al doilea război mondial, inclusiv perioadelor de detenție în lagărele de la Târgu Jiu și Vapniarka. Pactul încheiat în august 1939 de Germania nazistă și Uniunea Sovietică i-a dezorientat și dezamăgit pe mulți comuniști și antifasciști români, partidul comunist controlat de Moscova luând o poziție contrară intereselor unității naționale a statului român. Ruperea unor părți din teritoriul național a avut un impact direct asupra multor destine. Familia lui Adalbert Rosinger este separată de noua frontieră dintre România și Ungaria, Oradea trecând împreună cu Ardealul de Nord sub stăpânirea statului maghiar. O mare parte din familie – inclusiv tatăl său, frații, sora și familiile lor sunt deportați și asasinați în lagărele de exterminare. Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord către URSS produce un schimb de populații în care mulți români se refugiază în ceea ce rămăsese din România, dar și câteva mii de evrei, în majoritate militanți comuniști și familiile lor pleacă spre URSS pentru a scăpa de persecuțiile rasiale și de pericolul ocupației germane. Informațiile dezvăluite aici în legătură cu aceste subiecte de Adalbert Rosinger sunt consistente cu cele din cartea lui Miriam Yahil-Wax ‘Capitolul lipsă’, tradusă în limba română și publicată de editura Corint, carte cu care acest volum are multe puncte comune. În ambele cărți eroii privesc evenimentele acelor ani, azi istorice pentru noi, din perspectiva militanților comuniști, a căror aderenta la idealurile marxist-leniniste se transformă în deziluzie și apoi în tragedie.
Descierile condițiilor de detenție și ale universului concentraționar de la Târgu Jiu și de la Vapniarka oferă și ele informații detaliate și o perspectiva inedită. Descrierea celor petrecute la Vapniarka, în special, diferă mult de imaginea uneori idealizata a atmosferei din acel lagăr din Transnistria propagată în ultima vreme, care-l prezinta ca pe un fel de simbol al rezistenței antifasciste. Alături de comuniști erau internați în aceste lagăre și alti militanți care se împotriviseră regimului antonescian, precum și deținuți de drept comun sau oameni a căror singură vină era cea că se născuseră evrei. Comuniștii erau cel mai bine organizați dintre toți, beneficiind de o structură internă (numită ‘Colectivul’ la Târgu Jiu) și de ajutoare externe (‘Ajutorul Roșu’). Ei formaseră o ierarhie care îi proteja deja pe conducătorii de partid, un sistem în care Adalbert Rosinger detectează inegalitatea și nedreptățile care aveau să se ascundă în spatele lozincilor egalitariste ale comuniștilor și după preluarea puterii politice de către aceștia, precum și metodele violente – inclusiv turnătoriile și bătăile – prin care erau reprimate dizidențele.
‘ … practica totalitaristă generează corupție și neomenie, fie că era vorba despre Vapniarka în 1943, fie că era vorba despre Cambogia în 1979 sau oriunde, Partidul clasei muncitoare deține puterea totală. Oare ce considerente stau la baza acestei concepții practicate de colectivele de comuniști din lagăre și închisori? Cum se împacă aceste metode și practici cu noua “morală proletară”?
…
… la Vapniarka se formase și se propulsase o republică totalitară în miniatură cît și un organ de Securitate al colectivului.’ (pag.100-102)
Capitolele următoare sunt dedicate perioadei de după 1945, anilor în care Adalbert Rosinger decide ‘să dea o șansă’ sistemului și devine un devotat și eficient funcționar în aparatul de comerț exterior al tinerei republici populare. Împreună cu relatări despre activitatea sa și despre călătoriile în interes de serviciu în străinătate este descrisă atmosfera din ce în ce mai represiva și mai tensionată, dominată de luptele interne din cadrul partidului și culminând cu campania anti-evreiasca de la sfârșitul anilor ’50. Totul se desfășoară sub controlul partidului, folosind Securitatea ca armă principală de represiune. Conducători și demnitari dispar peste noapte pentru a reapare eventual ca acuzați de crime dintre cele mai neverosimile. În jur mișună carieriștii și delatorii, unii dintre ei fiind la rândul lor denunțați, alții devenind viitorii martori mincinoși în procesul ce avea să urmeze. Încercările de a se concentra asupra muncii profesionale, dedicația și competența cu care își îndeplinește sarcinile încredințate nu vor ajuta cu nimic. Adalbert Rosinger este și el retrogadat începând cu anul 1958 și până la urma arestat în 1961. Urmează aproape trei ani de anchete, suferințe, torturi. Este întocmit un dosar imens bazat pe mărturii mincinoase și expertize fabricate. Procesul este un simulacru de justiție. Martorii apărării nu sunt audiați, după trei ani de anchetă are dreptul la doar două ore de întâlnire cu un avocat. Verdictul este cel așteptat, iar pedeapsa este amplificată datorită lipsei de ‘colaborare’ cu anchetatorii.
Cele petrecute după începutul anilor ’50 sunt descrise în rezumate și schițe ale capitolelor pe care Adalbert Rosinger nu a mai apucat să le scrie. Acestea includ călătoriile din a doua parte a carierei profesionale, portretele unora dintre colaboratorii săi din acea perioadă inclusiv miniștri și demnitari ai regimului, arestarea, anchetele, procesul, detenția la penitenciarul din Aiud în perioada 1965-1969. Acest ultim episod merită o atenție specială, căci putem întrevedea una dintre direcțiile importante în care s-ar fi dezvoltat cartea. Adalbert Rosinger a fost arestat și anchetat și în perioada interbelică și în cea comunistă, și a cunoscut ambele sisteme penitenciare. Le-a cunoscut și le-a putut compara:
‘Daca aș face o comparație intre regimul deținuților comuniști, înainte de război, în pușcăriile vechiului regim, și regimul de penitenciar pentru deținuții politici de la Aiud, diferența ar fi ca de la cer la pămînt, în defavoarea regimului de la Aiud.’ (pag. 215)
În ce măsură destinul în viață al lui Adalbert Rosinger a fost marcat de evreitatea sa? Problema nu este abordată frontal și explicit în niciun moment, dar cartea oferă câteva episoade și pasaje interesante legate de acest subiect. Mulți dintre militanții comuniști ale căror portrete sunt prezentate în carte sunt evrei, și niciunul dintre ei nu are un destin fericit. Unii dispar înghițiți de mașina represivă a revoluției care își devorează copiii. Alții aleg căi diferite, de exemplu Richard Wurmbrand pe care Rosinger l-a cunoscut în tinerețe și al cărui portret apare în carte, scris cu decenii înainte de a deveni cunoscut și inclus în clasamentele ‘marilor români’. Analiza antisemitismul unora dintre politicile lui Stalin în ultimul său deceniu de viață ajunge la aceleași concluzii ca și ale istoricilor moderni legate de ceea ce în carte este numit ‘rasismul roșu’. Directivele staliniste au fost implementate în România în politica de cadre aplicată de partid după 1947 conform principiilor ‘componenței naționale’ – un numerus clausus dictat de la Moscova. Venise vremea debarasării de ‘tovarășii de drum’ de origine evreiască, și această politică a fost abordată treptat în anii ’50, de la vârf (înlăturarea Anei Pauker) până la nivelul specialiștilor (procesele economice, în care aproape toți acuzații erau evrei). Este de remarcat că astfel de procese au fost o ‘contribuție originală’ românească la rasismul ‘roșu’ est-european, având puține paralele în alte țări ale ‘lagărului’ și niciuna dintre ele în anii ’60. Rosinger a refuzat în 1947 să se alăture Comitetului Democratic Evreiesc (CDE) aflat sub controlul partidului, pentru ca mai tărziu, în anii ’70 să aibă relații ambigue cu comunitatea evreiască condusă atunci de rabinul Moses Rosen. Din păcate, relatările din acea perioadă sunt extrem de succinte, aparținând capitolelor pe care Rosinger nu a mai apucat să le scrie, sau macar să le schițeze structura și conținutul. Dacă familia va fi discutat vreodată în anii de după 1944 despre opțiunea emigrării în Israel, acest lucru nu este relatat în carte. În general, cam nimic nu aflăm despre viața de familie sau despre soția sa, Malvina, care i-a fost tovarășă de viață și încercări. Spre final, doar, în 1975, relatând plecarea fiicei sale, el notează: ‘Veronica se află pe pamintul liber al Israelului.’
Câteva cuvinte despre stil. Unul dintre avantajele publicării unui jurnal sau a unor memorii neterminate este acela că autorul nu a apucat să facă – în colaborare sau nu cu editorii – acea trecere finala prin material, în care stilul este șlefuit și uneori și conținutul este completat sau corectat. În cazul acestui volum există mici probleme editoriale, unele dintre ele minore, altele mai vizibile, cum ar fi confuzia legată de anul instaurării guvernului Petru Groza, care este menționat în doua rânduri în text ca fiind 1946 și nu 1945. Mai sunt încă vreo două gafe temporale pe care le-am detectat în text. În schimb, primim textul scris exact sau poate aproape exact cum a fost așternut pe hârtie de Adalbert Rosinger. Senzația de autenticitate este imediată. Unele capitole și pasaje suferă de retorica limbii de lemn, influența rapoartelor de serviciu și – vai – a depozițiilor de la anchete este vizibilă în felul în care sunt înșirate faptele. Când scrie despre partidul comunist, ortografiază de multe ori cu majusculă – Partid. Aceastea au fost însă vremurile, acestea au fost încercările prin care a trecut autorul, și ele nu puteau să nu lase urme. Aceste pasaje sunt compensate de analizele lucide și exacte ale fenomenelor politice și economice. Dacă destinul i-ar fi acordat răgazul de a termina aceasta carte, poate că ar fi scris în continuare altele legate de fenomenele politice, implicațiile sociale și aspectele economice ale lumii din jurul său, decantând cele trăite și adăugând lecturi și influențe la care nu avusese acces timp de decenii.
Aș adaugă și o observație legata de titlul sau de titlurile cărții. Daca veți privi coperta creata de Paula Cionca veți vedea că titlul cărții pare a fi ‘Destinul unui evreu comunist într-o democrație populară’ în timp ce ‘O lume care se prăbușește’ este un subtitlu. Eu aș inversa. ‘O lume care se prăbușește’ cred că ar fi fost titlul ales de Rosinger, titlu care reflectă sintetic trăirile autorului și concluziile analizei sale despre sistemul pe care îl părăsise. Celălalt titlu, mai lung, este o desfășurare, o detaliere explicită și nu neapărat necesara.
Ediția aceasta a fost îngrijită de Raluca Lazarovici Veres, și prefațată de aceasta și de fiica autorului. Aș reține următorul pasaj din introducerea Veronicăi, pe care acum, după ce am citit cartea, îl pot confirma:
‘Cartea pune în lumina crîmpeie semnificative din viața lui Adalbert Rosinger. Este vorba de viața unui om care a parcurs o bună parte a secolului XX. Rosinger a trecut de la stări de entuziasm tineresc și încredere în idealuri sociale, la impresionante realizări profesionale în anii de început ai României Socialiste, în final, la suferință și dezamăgire, care au culminat cu persecuții nemeritate și dureroase, datorate tocmai regimului pe care l-a crezut în tinerețe capabil să aducă în lume dreptatea socială…
Adalbert Rosinger a fost un om despre care se poate spune fără nicio ezitare că nu s-a născut sub o stea a norocului și nici a clarviziunii – atitudine de care mulți îi acuza azi pe idealiștii acelor vremuri.
Veți concluziona singuri care este poziția celui care a scris aceste rînduri, redate într-o exprimare gradata și nuanțată, care poziționează scriitorul în fața unui ecran virtual, pe care se desfășoară evenimente puțin cunoscute, adeseori senzaționale. Mergind pe firul evenimentelor vă veți simți prizonieri într-un iureș de montagnes russes, cu suișuri abrupte și coborîșuri abisale ale unei lumi de mult apuse.’ (pag.24)
Există destulă informație pentru a-mi putea imagina cum ar fi arătat aceasta carte dacă ar fi fost terminată și publicată în anii ’80. Cred că ar fi avut un impact considerabil și din punct de vedere politic și istoric, și din punct de vedere literar. Ar fi fost dezvăluite cu cel puțin un deceniu înainte aspecte și practici ale comunismului românesc care erau necunoscute publicului din lume și erau imposibil de discutat în România. Literatura română s-ar fi îmbogățit cu încă un memorialist de forță. În fine am fi cunoscut mai devreme persoana și personalitatea lui Adalbert Rosinger. Putem doar să ne bucuram că această carte, publicată prin munca devotată a fiicei sale, Veronica Rozenberg Rosinger, și cu sprijinul editorilor, recuperează o parte din moștenirea spirituală a autorului, oferind cititorilor pasionați de istorie și de memorialistică o lectură pasionantă.
Here is a movie with animals that is neither intended nor recommended for children to watch. A strange film in its own strange way. It received the Jury Prize in the official competition at Cannes, at the 2022 edition – an award that should be a guarantee that we will see an interesting and well-made film. ‘EO‘ by veteran Polish director Jerzy Skolimowski is interesting at many points. The idea is quite original, although the film has an illustrious predecessor in Robert Bresson‘s ‘Au hazard, Balthazar‘ from 1966, to which it seems to pay an overdue homage. The contemporary story, however, failed to convince me.
The main hero is a donkey named EO. Donkeys don’t have a very good reputation in the animal kingdom. They are the poor and clumsy cousins of horses, they lack their elegance and sex-appeal, they are used for heavy work and they are said to have a difficult character due to their stubbornness. Our EO looks at the world with sad eyes, is eternally persecuted and suffers violence from the surrounding animals but especially from humans. That doesn’t mean he doesn’t have feelings. On the contrary, he is ready to face dangers to find Kasandra, the circus trainer who had cared for him and treated him … well … humanely. But the world around is full of dangers and the search will not yield good results.
‘EO‘ seems to be more of a reverence for the more than 50 years of creative activity of Jerzy Skolimowski, but it is somehow, below the quality bar of important awards at one of the great festivals of international cinema. It’s not a bad movie, but the idea and the way the cinematic techniques are applied to the story (or non-story) don’t quite connect in my opinion. The film starts out as a kind of political farce combined with an animals melodrama for children, but from we soon realize that it does not resemble a Disney production at all. The writers and the director seem to be telling us that both the animal and human worlds are evil and full of dangers. In them, those who look different and do not meet the criteria of beauty and adaptability will have a hard time in surviving. Pawel Mykietyn‘s soundtrack is excellent. There were several memorable scenes among which the one of the first night spent in the wild and full of threats forest seemed to me the best. Others, however, seemed to me gratuitous and unassimilated in the context – for example the one with the robot dog or the spectacular crossing of the suspension bridge. The sequences with human characters don’t seem to have a common thread or idea either. A few of them talk about Polish society today and are OK, from EO’s philosophical – ironic, let’s say, perspective. But the one featuring the formidable Isabelle Huppert seems to refer to the Italian nobility. What is her place in the film I have not been able to understand.
The great filmmakers, who have reached the age when they can do almost anything that comes to their mind, because they are no longer obliged to prove anything to anyone, sometimes make special films, not to say a little strange ones. Such is the case with ‘EO‘ as well, and I have nothing against, but such films, in my opinion, do not need aeards in official competitions. Special honorary awards are given for the entire career. The Jury Prize at a festival like Cannes should have gone to a different kind of film. Of course, this is just my opinion.
