The Catcher In The Sand

‘Hanuca: Sărbătoarea și… un cântec al sărbătorii’ – un articol de Lucian-Zeev Herșcovici

Posted on December 18, 2022 by admin

Ce reprezintă sărbătoarea de Hanuca în calendarul evreiesc („mozaic”)? Mi-am pus această întrebare în repetate rânduri, încercând de fiecare dată să-mi dau un răspuns universitar sau un răspuns „iudaic” și să evit reluarea argumentelor și contra-argumentelor auzite sau expuse anterior. M-am gândit la o sărbătoare care combină elementul istoric și elementul tradițional, precum și aspecte contemporane care i s-au adăugat în fiecare generație, inclusiv în generația de astăzi. M-am gândit și la aspectul liturgic, la rugăciunea specială de Hanuca, la tradiția aprinderii lumânărelelor, la un cântec de Hanuca păstrat de-a lungul generațiilor, la ideea luminii în iudaism, comparativ cu aceeași idee în alte culturi și religii.

Aspecte istorice

Din punct de vedere istoric, sărbătoarea de Hanuca aniversează victoria răsculaților iudei împotriva regelui sirian seleucid Antiochus al IV-lea Epiphanes. De fapt, fusese un război civil al evreilor tradiționaliști împotriva evreilor elenizați din Ierusalim. Liderii răscoalei au fost preoții (cohanim) din familia Hașmonaim sau Macabeii. Șeful acestei familii era preotul Matityahu Hashmonay ben Yonathan (Hașmoneul) din localitatea Modiin, de lângă Lod. Numele Hashmonay provine probabil de la Asamonaios, bunicul lui Matityahu, sau de la satul Heshmon. Răscoala a izbucnit în urma pretenției regelui de a fi adulat ca zeu în Templul de la Ierusalim, fiindu-i dedicate jertfe în acest scop, lucru acceptat și susținut – după unele interpretări chiar inițiat – de evreii elenizați, printre care preoții elenizați din Templu, dar respins de evreii tradiționaliști, printre care preoții din familia Hașmoneilor.

Informațiile istorice asupra răscoalei Macabeilor sunt relativ târzii și parțial contradictorii. Ca izvor istoric central, sunt citate cele 4 cărți ale Macabeilor. Dar aceste cărți sunt mai târzii, păstrate numai în varianta în limba greacă. Ele nu au fost codificate în cadrul Bibliei Ebraice (Tanah), iar evreii au reintrat în contact cu ele abia în secolul al XVIII-lea. Aceste cărți, cel puțin primele două, au fost păstrate în codexul Bibliei Creștine tradiționale. Cercetătorii istoriei antice le consideră în cadrul literaturii intertestamentare. În ediția Bibliei tradusă în limba română și publicată de Institutul Biblic din București apar primele trei cărți ale Macabeilor. Cărțile Macabeilor au fost folosite de istoricul Iosef ben Matityahu (Josephus Flavius), dar nici opera acestuia nu a fost cunoscută de evrei o perioadă îndelungată. Informațiile pe care s-a bazat stabilirea și recunoașterea sărbătorii apar în tratatul talmudic Megillath Ta’anith. Hanuca este considerată o sărbătoare din afara celor prescrise în Tora.

După cucerirea regatului persan de către regele macedonean Alexandru cel Mare și moartea acestuia (în anul 323 înaintea erei creștine), imperiul său a fost împărțit între generalii lui în câteva regate, deveniți urmași (diadohi). Inițial, Palestina a aparținut regatului Ptolemeilor, a cărui regiune principală era Egiptul. Aceasta a fost o perioadă de liniște relativă pentru evreii din Palestina, cu excepția războaielor duse pe teritoriul ei, între armata regatului Ptolemeilor și armata regatului Seleucizilor, al căror centru era în Siria. În anul 200 înaintea erei creștine, regele seleucid Antiochus al III-lea cucerește Palestina, anexează Iudeea la regatul său, oferind evreilor poziția de ethnos, promite reconstruirea Templului de la Ierusalim și respectarea cultului tradițional. În Palestina se formează un curent elenizant, apărut încă din perioada Ptolemeilor și extins în mod treptat. Se ajunge la situația ca evrei elenizați cultural și lingvistic să ocupe funcția de Mare Preot (Cohen Gadol; în forma elenizată Arhiereu). Regele sirian Antiochus al III-lea, precum și urmașul său Seleucos al IV-lea, iau unele măsuri în favoarea evreilor din Iudeea. Dar motivele lor erau atât politice – renunțarea la orientarea în favoarea regatului Ptolemeilor –, cât și economice, printre care mărirea tributului care trebuia plătit visteriei regale. În cele din urmă, regele Seleucos al IV-lea acordă cetățenia regatului său tuturor locuitorilor acestuia care adoptă limba și modul de viață grecesc (anul 175 înaintea erei creștine). Mulți evrei sunt tentați de acest lucru și renunță la a-și circumcide fiii, pentru a participa la jocurile de la gymnasyon. În anul 174 înaintea erei creștine, noul Mare Preot Iason acceptă mărirea tributului plătit noului rege Antiochus al IV-lea, precum și construirea unui gymnasion și a altor instituții menite să grăbească elenizarea Ierusalimului. Adversarul și urmașul lui Iason, impus de rege în funcția de Mare Preot, Menelaos, continuă politica elenizatoare. Revenirea lui Iason la Ierusalim și conflictul între el și Menelaos este considerată de rege ca o revoltă. Armata regelui seleucid pătrunde în Ierusalim și jefuiește tezaurul Templului. Iason este alungat, iar regele Antiochus al IV-lea construiește o fortăreață greacă la Ierusalim, Acra. Menelaos și adepții lui elenizați caută să anuleze caracterul special al religiei monoteiste iudaice și comandamentele biblice. Dumnezeu Unicul este numit „Zeus Olympios” de către Menelaos. Este construit un altar păgân, printre animalele sacrificate apare și porcul (interzis de Biblia Ebraică), iar evreii tradiționaliști care se opun elenizării sunt persecutați. Persecuția apare în special din partea evreilor elenizați, care erau liderii populației evreiești din Ierusalim – și nu în mod direct din partea sirienilor și a monarhului seleucid: acesta era numai conducătorul general, care trasase linia politică și oferise avantaje elenizaților. Aceștia din urmă, evrei asimilați culturii grecești, erau elementul oprimant împotriva evreilor tradiționaliști. Ulterior, unii istorici au înțeles acest fapt într-o formă eronată, vorbind despre „greci” vizavi de evrei. Dar în Palestina nu erau greci, ci numai evrei elenizați, care susțineau asimilarea, se opuneau tradiției și îi persecutau pe evreii tradiționaliști, care au început să li se opună. Deci este vorba despre un conflict religios și cultural, elementul național existând în cadrul elementului cultural și religios. Cu toate acestea, el a fost prezentat ulterior ca fiind un conflict național.

Ceea ce este bine cunoscut e refuzul preotului Matityahu Hașmoneul de a aduce o jertfă în onoarea regelui seleucid: acest fapt a însemnat începutul răscoalei. Anul acestui eveniment pare a fi 168 înaintea erei creștine. Lui Matityahu Hașmoneul i s-au alăturat hasidim, adepții partidei pietiste. În conformitate cu o afirmație prezentă în prima carte a Macabeilor, răscoala a izbucnit atunci când Matityahu Hașmoneul ar fi înjunghiat un evreu elenizat, care aducea o jertfă în onoarea regelui Antiochus al IV-lea. Desigur, ar putea fi o figură de stil împrumutată din Biblia Ebraică, îndreptată împotriva asimilării. Se știe că răscoala s-a extins cu repeziciune din localitatea Modiin în alte orașe și sate ale Palestinei evreiești. Matityahu Hașmoneul a murit în anul 167/166 înaintea erei creștine, dar lupta a continuat, lider al taberei tradiționaliste devenind fiul lui, Iehuda Macabeul (HaMakaby – Ciocanul), care s-a dovedit a fi un general talentat. După mai multe victorii atât împotriva taberei elenizate, cât și împotriva armatei seleucide, el a reușit să cucerească Ierusalimul (în anul 164 înaintea erei creștine) și să târnosească Templul, care era centrul vieții evreiești. Iehuda Macabeul s-a dovedit a fi și un bun diplomat. În anul 161 înaintea erei creștine, el a stabilit o înțelegere cu Roma împotriva regatului seleucid. Ulterior însă, el a căzut în luptă, iar conducerea a fost preluată de frații săi, Shimon și Yonathan. Teritoriul controlat de Macabei s-a extins. În anul 152 înaintea erei creștine, Yonathan a devenit Mare Preot, funcția devenind una dintre principalele izvoare ale puterii familiei Hașmoneilor. În anul 143/142 înaintea erei creștine, noul rege sirian Demetrios al II-lea a recunoscut independența Iudeei. În anul 140, Marea Adunare (Kneseth Hagedolah) l-a confirmat pe Shimon ca Mare Preot, conducător și comandant militar, iar aceste funcții au devenit ereditare. Fiul acestuia, Ioan Hyrcanos (134-104 înaintea erei creștine) a continuat războaiele și extinderea teritorială, iar urmașul acestuia, Aristobulus I, și-a luat titlul de rege. Este începutul unei perioade istorice noi, regatul independent al Macabeilor, care a continuat până la lichidarea lui de către armata romană și înscăunarea regelui Herod (Hordus sau Irod cel Mare) în anul 37 înaintea erei creștine. Istoria statului macabeu independent trebuie văzută în contextul relațiilor politice internaționale din Orientul Mijlociu în secolele II-I înaintea erei creștine, printre care relațiile între Roma și Regatul Seleucid, tendința Romei de a slăbi acest regat și de a ocupa Orientul Mijlociu.

Aspecte tradiționale și filosofice

Care este elementul central adoptat de tradiția iudaică? Răspunsul este: minunea uleiului sfânt. Alt aspect este însăși denumirea sărbătorii. Cuvântul Hanukah înseamnă dedicație. Sensul este Hanukath HaBayt, respectiv dedicația sau târnosirea Templului de la Ierusalim, sau Hanukath HaMizbeach, respectiv dedicația sau târnosirea altarului. Aceste expresii apar în limba ebraică rabinică și continuă să fie folosite în rugăciune și astăzi. Conform tradiției, cucerirea Ierusalimului de către Iehuda Macabeul a avut loc în ziua de 25 a lunii ebraice Kislev, corespunzătoare parțial cu luna decembrie din calendarul gregorian. Dorința lui Iehuda Macabeul era de a târnosi Templul de la Ierusalim, de a-l purifica după ce fusese folosit de către evrei elenizați pentru cultul păgân, politeist elenic. Era necesară atât purificarea vaselor din Templu, cât și aprinderea Menorei, Candelabrul din Templu. Dar în Templu nu mai era ulei, ulei sfânt neprofanat necesar arderii. După căutări îndelungate, a fost găsit un vas cu ulei. Dar uleiul care era în vas ar fi trebuit să fie suficient pentru a arde o zi. Era necesar să ardă opt zile. Totuși, a fost folosit acest ulei și aprins. Minunea a fost că acest ulei a fost suficient pentru a arde opt zile. Candelabrul a ars opt zile cu uleiul care ar fi urmat să ardă o zi: aceasta a fost minunea de Hanuca (Nes Hanukah) sau minunea uleiului sfânt (Nes shemen hamaor). Tradiția minunii de Hanuca a fost păstrată – sau mai curând a fost reluată și adaptată – pe parcursul întregii istorii evreiești. Ea s-a transmis sub forma celor opt lumânărele care sunt aprinse în serile de ajun ale zilelor de Hanuca. Tradiția, bazată pe interpretarea rabinică talmudică a învățatului Rabi Hillel este: în fiecare zi, câte o lumânărică în plus, până în ultima zi. Astfel, în prima zi este aprinsă o lumânărică; în cea de a doua zi două lumânărele, în cea de a treia zi trei – și așa mai departe, până în ultima zi, când sunt aprinse toate cele opt lumânărele. Menționăm și faptul că, prin tradiție, aceste lumânărele nu sunt aprinse direct, ci cu ajutorul unei lumânări auxiliare (shamash). Aprinderea lor este precedată de binecuvântări speciale, care amintesc porunca aprinderii lumânărilor de Hanuca, minunea de Hanuca făcută strămoșilor „în acele zile la acest timp”, precum și – în prima seară a sărbătorii – bucuria că trăim și am ajuns la această zi. În unele comunități există obiceiul ca fiecare membru al familiei să aprindă o lumânărică, inclusiv femeile, deoarece minunea de Hanuca nu a fost făcută numai bărbaților, ci și femeilor și copiilor. Această tradiție o ține minte și subsemnatul, din copilăria lui, la Galați. Obligația este de a aprinde aceste lumânărele de așa natură încât să fie văzute de cât mai mulți oameni: este comandamentul prezentării minunii de Hanuca, a difuzării cunoașterii acestei minuni. În cartierele religioase evreiești din Ierusalim este obiceiul a duce candelabrul în opt brațe la poartă, într-o nișă specială, acoperită cu sticlă la exterior. Iudaismul ortodox hasidic Habad organizează aprinderea unor candelabre pe străzile marilor orașe, în Israel și în alte țări. În clădirile înalte este obiceiul de a pune candelabrul la fereastră, pentru a fi văzut de pe stradă. Aceste candelabre au opt brațe (sau opt sfeșnice mici) pentru a pune câte o lumânărică în fiecare dintre ele, plus încă un braț sau un mic sfeșnic central, pentru a pune acolo lumânarea auxiliară. Conform normelor dreptului tradițional iudaic, aceste lumânărele trebuie făcute din material ieftin, de calitate nu prea bună: motivul este interdicția halahică de a fi folosite la iluminat sau a avea o altă folosire. Ele trebuie doar privite. În cadrul rugăciunii recitate la aprinderea lor, se afirmă că „nu avem voie să le folosim, ci numai să le privim”. Motivul acestei interdicții rabinice este că lumânărelele au un rol unic: memorarea minunii de Hanuca, a minunii uleiului sfânt, a târnosirii Templului; după unele interpretări – și a victoriei militare a Macabeilor. La alte generații, era obiceiul aprinderii unor mici lumânărele produse individual, din ulei cu un fitil din vată sau ață. Candelabrele (Hanukyah) de astăzi sunt produse de fabrică, cu unele excepții. În generațiile precedente, ele erau adevărate opere de artă, lucrate din argint de meșteri specializați. Asemenea candelabre erau transmise din generație în generație, din tată în fiu. Există albume artistice cu fotografii ale unor asemenea candelabre; uneori sunt organizate și expoziții cu asemenea piese păstrate, din secolele XVI-XX.

Nu vreau să analizez ideea minunii de Hanuca. Nu sunt nici rabin, nici teolog, ci numai istoric. Nu vreau să supăr cu nimic pe nimeni, fie evreu religios, fie creștin religios, fie practicant al altei religii, fie ateu convins. Respect părerea și credința fiecăruia. Vreau doar să menționez influența filosofică a acestui aspect. Unii rabini și teologi au interpretat lumina lumânărelelor de Hanuca și minunea uleiului sfânt ca pe simbolul luminii. Hanuca însăși este numită Sărbătoarea luminii (Hag Urim, urarea fiind Hag Urim Sameah – Sărbătoare a luminilor fericită). Alții au interpretat această lumină ca lumina speranței, precum și ca lumina Învățăturii Torei, în acest ultim caz paralelizând-o cu ideea Luminii Inițiale din prima zi a creației, existentă numai prin porunca divină înaintea creării Soarelui, deci Lumina Închisă, păstrată pentru Drepții Generațiilor. Majoritatea teologilor și a interpreților evrei vorbesc despre minunea de Hanuca în cadrul antagonismului între Lumină și Întuneric. O legendă hasidică vorbește despre lumina lumânării de Hanuca pe care un evreu singur, rătăcit în pădure o vede nu fizic, ci mental – și această lumină îl salvează, îl aduce acasă, îl apără de cei care l-ar fi putut ucide, îi dă speranță, putere și curaj. În România, în perioada comunistă, Șef-Rabinul Dr. Moses Rosen introdusese un obicei: Hanukiada, vizita pe care o făcea în mai multe comunități evreiești din țară cu ocazia sărbătorii de Hanuca. Era lumina speranței și a contactului cu centrul vieții comunitare.

Unele interpretări din domeniul istoriei religiilor încearcă să stabilească un paralelism între sărbătorile luminii și speranței din diferite culturi și religii. Astfel, unii cercetători caută asemănări între Hanuca, Crăciun, sărbătoarea musulmană a sfârșitului postului de Ramadan, precum și între aceste sărbători și Ziua Soarelui din mitologia romană sau sărbătoarea zeului Dionysos din mitologia greacă. Este ideea existenței unor paralelisme, chiar dacă acestea nu sunt afirmate nicăieri în scris. Mesajul luminii și speranței există în toate culturile și religiile, iar elemente asemănătoare apar în fiecare caz. De exemplu, ideea luminii existentă atât în sărbătoarea de Hanuca, cât și în sărbătoarea de Crăciun, precum și obiceiul cadourilor, al darurilor date copiilor.

Alți cercetători au menționat legătura între Hanuca și sărbătoarea evreiască de Sucot, pe baza unor anumite afirmații din Talmud, tratatul Megillath Ta’anith. După unele păreri, ar fi o celebrare întârziată a sărbătorii de Sucot, cel puțin din punct de vedere calendaristic. Asemenea interpretări apar și în literatura rabinică, bazându-se pe ideea răspândirii luminilor în afara Ierusalimului. În privința datei de 25 Kislev, ea este bazată pe tradiție și este respectată pe această cale.

Sărbătoarea de Hanuca a căpătat conotații speciale în epoca modernă. Ea a fost preluată de mișcarea sionistă încă de la începutul acesteia. Ideea națională laică și modernă era că poporul evreu a avut și el o victorie, iar rabinii au înecat-o în ulei. Această orientare a apărut după pogromurile din Rusia Țaristă din anul 1880. Macabeii au servit ca exemplu. Aspectul după care lupta nu a fost împotriva „grecilor” adevărați, ci împotriva evreilor elenizați a fost uitată. Ulterior, această idee a reapărut în cadrul diferitelor interpretări religioase. Îmi amintesc o seară – acum 42 de ani – la Ierusalim, în cadrul căreia rabinul profesor universitar Yeshayahu Leibovici a exprimat punctul de vedere religios, iar fosta deputată în Parlamentul israelian, Gheula Cohen, punctul de vedere laic național. Profesorul Leibovici și-a explicat punctul de vedere pe baza unui paragraf introdus în Rugăciunea celor 18 Binecuvântări, recitată în Hanuca. Evreul religios îi mulțumește lui Dumnezeu pentru că El i-a dat ”pe cei puternici în mâna celor slabi, pe cei mulți în mâna celor puțini, pe cei necurați în mâna celor curați, pe cei păcătoși în mâna celor drepți, pe cei apostați în mâna celor care se ocupă cu Tora”. În același paragraf al rugăciunii se menționează că Dumnezeu, în îndurarea Lui, a ajutat poporului lui Israel să se apere împotriva celor care voiau să-l îndepărteze de Învățătura Torei.

Cântecul de Hanuca

După aprinderea lumânărelelor de Hanuca, este obiceiul recitării unui cântec în limba ebraică, dedicat acestei sărbători. În mod convențional, pe baza primului său vers, cântecul este intitulat Maoz Tzur Yeshuaty (Stânca fortăreață a mântuirii mele; un citat din cartea biblică Isaia 17:10) și este compus din 6 strofe. El apare în ritul așkenaz; în ritul sefard a fost preluat mai târziu. După unii cercetători, pe baza conținutului său, textul acestui cântec a fost scris în Germania, în secolul al XIII-lea; această părere, afirmată de istoricul literar Leopold Zunz în secolul al XIX-lea, a fost preluată și de editorii renumitei Encyclopaedia Judaica. Autorul a fost identificat pe baza primelor litere din primele 5 strofe (în limba ebraică literele Mem, Resh, Daleth, Khaf, Yod), numele autorului fiind Mordekhay, poet necunoscut, identificat de unii cercetători ai istoriei literare a iudaismului ca fiind Mordekhay ben Yitzchak, autorul unui imn de Șabat intitulat Mah Yafith. Cântecul prezintă un rezumat al speranței mesianice în cadrul istoriei evreiești. Prezentarea este făcută în mod gradual, strofă de strofă. Primele 5 strofe au rima fie împerecheată, fie îmbrățișată; ultima strofă, a șasea, este scrisă în monorimă și nu conține nicio aluzie în privința autorului. Unii cercetători au crezut că această strofă ar fi un adaos ulterior, mai ales pentru că ea lipsește din unele cărți de rugăciune (Sidurim). Dar se pare că lipsa ei în aceste cărți de rugăciune (printre care Sidurul lui A.S. Gold, cu traducere românească în proză din secolul al XIX-lea) s-ar datora fie cenzurii medievale, fie reticenței intelectualilor evrei din epoca modernă, a fricii de orice element care ar putea provoca antisemitism. Am încercat să-l traduc în versuri. Deoarece nu am putut realiza o traducere versificată în monorimă a strofei a șasea, am tradus-o sub formă de distihuri. Menționez și că nu am putut respecta numărul de silabe existente în original pentru a le transfera în traducere.

În privința conținutului, prima strofă exprimă speranța mesianică a autorului, adăugând cererea lui către Dumnezeu de a reconstrui Templul de la Ierusalim, sau măcar altarul Templului. Autorul produce și impresia unei scrieri cu caracter personal în afară de caracterul general, respectiv al poporului lui Israel. Cea de a doua strofă se referă la ieșirea poporului lui Israel din Egipt și la înecarea faraonului și a armatei lui în mare. Deci, strofa a doua se referă la o primă minune făcută de Dumnezeu pentru poporul lui Israel. Cea de a treia strofă se referă la profanarea Primului Templu de la Ierusalim, ca urmare a cuceririi orașului de către regele babilonian Nabucodonosor sau Nebucadnetzar, în anul 586 înaintea erei creștine, dar nu menționează nici numele acestui rege, nici al regelui iudeu dus prizonier la Babilon, Ioachim. În schimb, menționează robia babiloniană, exilul babilonian (în Babel), precum și sfârșitul acestuia, indicând unul dintre personajele populare, lider în timpul exilului, care a fost ulterior printre liderii revenirii în Eretz Israel (Palestina), în timpul regelui persan Cyrus, la 70 de ani după ducerea în exil și în robia babiloniană. Este deci ideea primei mântuiri, a unei noi minuni, a iertării pentru păcatele care determinaseră căderea Primului Templu de la Ierusalim. Strofa a patra se referă la evenimentele povestite în cartea biblică a Esterei. Haman, al cărei nume nu apare decât în forma „Agagy ben Hamdatha” (Agag fiul lui Hamdatha; tradus de noi sub forma: Agagul lui Hamdatha), care vrea să distrugă poporul lui Israel, dar nu reușește: Dumnezeu îl oprește, îi spulberă trufia, îi șterge numele dintre toate popoarele lumii, îl trimite la spânzurătoare împreună cu fiii lui. Cel care reușește să-l înfrângă, Mordekhay, înălțat de Dumnezeu, nu este menționat cu numele lui, ci cu denumirea Rosh Yeminy (în traducerea noastră: Beniaminitul), deoarece Mordekhay făcea parte din tribul Beniamin. Deci, încă o minune, de data această a salvării fizice a poporului lui Israel. Minunile apar în ordinea cronologică a evenimentelor, așa cum le interpreta autorul. Strofa a cincea menționează minunea de Hanuca în cadrul celorlalte minuni: ea este minunea următoare. Elenizații sunt menționați sub denumirea Yevanym; în traducere am preferat să utilizăm această denumire ebraică a grecilor pe baza tribului Ionienilor din Grecia antică, deoarece nu este vorba de greci, ci de evrei elenizați. Sunt menționați și Hashmonaym, în traducerea noastră: familia Hașmoneu. Minunea centrală este cea a uleiului care a ars opt zile, decise apoi de înțelepți ca zile de veselie pentru viitor. Ultima strofă începe cu versul Hashof zroa kodsheha, din care a fost desprins acronimul Hazak (Puternic), ce indică încheierea. Autorul cere răzbunarea sângelui robilor nevinovați ai lui Dumnezeu și cere mântuirea, regretând că mai este mult până la ea. El menționează și numele Admon (Roșcatul), probabil o referire la împăratul german Friedrich Barbarossa (1121-1190), cunoscut pentru pogromurile organizate și suferințele produse de el evreilor, împărat menționat și în alte scrieri ebraice polemice in versuri din evul mediu târziu. Autorul îi cere lui Dumnezeu alungarea lui Admon în Tzel tzalmon, umbra umbrelor, deci în împărăția morții, termen folosit de noi în traducere. În privința lui Admon, în traducere am ales termenul Roșu Împărat. Cu aceeași ocazie punem întrebarea dacă termenul Roșu Împărat, prezent în folclorul românesc și în cel al altor țări balcanice, nu se referă de asemenea la Friedrich Barbarossa. Adăugăm și posibilitatea legăturii cu Edom, fratele lui Iacov și dușmanul lui, prezent în cartea Bereshith / Geneza / Facerea, văzut ulterior ca Imperiul Roman și lumea creștină.

În secolul al XVI-lea, rabinul Moshe Isserles din Cracovia a adăugat încă 6 strofe cântecului, referindu-se la relația între Israel, Edom (lumea creștină) și Ishmael (lumea musulmană). Deocamdată nu am tradus aceste strofe, limitându-ne la cele șase strofe de Mordekhay, pe care le adăugăm mai jos.

MAOZTZURYESHUATY (STÂNCA FORTĂREAȚĂ A MÂNTUIRII MELE)

Traducere versificată de: Lucian-Zeev Herșcovici

Stânca fortăreață a mântuirii mele, bastionul meu,

Mi-e drag ca să te laud în vorbă și gândire,

Reînalță Casa Rugăciunii mele, te rog eu,

Și acolo îți voi aduce jertfele de mulțumire.

Deocamdată pregătește altarul,

Ca înainte, când goneai dușmanul și uitam amarul,

Atunci voi face o sărbătorire,

Cu un cânt de laudă și fericire,

Pentru a Templului Tău târnosire.

Simțeam că de nenorociri sufletul meu s-a săturat,

Puterea îmi pierea în suferința ce continua să mi-o stingă,

Viața mea o amărâseră, eram îndurerat,

De robia regilor în care eram strâns ca în chingă.

Dar Mâna cea puternică a Lui,

A scos din mâna lor poporul Lui,

Armata faraonului și neamul său cel crunt,

Căzut-au ca o piatră în mare, în străfund.

El m-a adus în casa Sfântă și credeam că-s fericit,

Dar nici măcar acolo eu nu m-am liniștit,

Asupritorul a venit, m-a alungat,

Fiindcă la zei păgâni m-am închinat,

Și vin spurcat am înghițit,

De parcă m-aș fi otrăvit,

Aproape că de tot plecam,

Sfârșitu-mi îl vedeam eu în Babel,

Dar a venit Zerubabel,

Și apoi, conduși de el,

După șaptezeci de ani de-acolo noi scăpam.

Să doboare cedrul falnic,

Vru Agagul lui Hamdatha,

Dar se prăbuși el jalnic,

Și trufia-i spulberat-ai.

L-ai înălțat pe cel din Beniamin,

Și pe dușmanul lui Tu l-ai lovit din plin,

Numele lui l-ai șters dintre popoare,

Cu fiii lui cei mulți sfârși într-o spânzurătoare.

Cei din Iavan pe mine-au năvălit,

În zilele familiei Hașmoneu,

Zidurile turnurilor mele le-au spart și le-au lovit,

Și-au pângărit uleiul sfânt al meu.

Dar cu uleiul ce-a rămas,

Uitat în cel din urmă vas,

Poporului Tău i-ai făcut minune,

Și înțelepții noștri, ni se spune,

Decis-au opt zile să fie,

Zile de cânt și bucurie.

Ridică Brațul Tău cel sfânt,

Apropie-ne de ceasul mântuirii pe pământ,

Sângele robilor Tăi îndurerați,

Răzbună-l împotriva celor vinovați,

Că mult e până la a noastră mântuire,

Și zilele răului s-au lungit în neștire,

Pe Roșu Împărat gonește-l în împărăția morții,

Și rezidește Templul Tău, Casa Luminii, Casa Torței!

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

a revenge thriller of a special kind (film: Promising Young Woman – Emerald Fennell, 2020)

Posted on December 17, 2022 by admin

Cassandra, the main hero of ‘Promising Young Woman‘, a movie written and directed by British filmmaker and actress Emerald Fennell and released on screens in 2020, seems to be a typical heroine in the genre of ‘revenge thriller’. During the days she is a waitress in a cafe. At night, she frequents bars, pretends to be in a state of advanced intoxication, lets herself be hooked by men and when they try to take advantage of her state, she gives them a lesson that they will not forget. Around this character, Emerald Fennell builds a complex and interesting story, which connects Cassandra’s behavior with the traumas of her past. At no point does this film slide down the slope of exploiting violence. On the contrary, both the character and the atmosphere of the film will turn out to be much more complex, and the story goes beyond the limits of the commercial cinema. ‘Promising Young Woman‘ is one of the most original and impressive films that amplifies and distributes the messages of the #Me Too movement. The courage and novelty of the approach also earned screenwriter Emerald Fennell the Academy Award for Best Original Screenplay and director Emerald Fennell a nomination for Best Director, which is remarkable in itself, taking into account that this is a debut feature film .

Cassandra carries with her a trauma of many women who were once assaulted or witnessed sexual assaults. The event in the heroine’s past diverted her path in life and led her to a personal impasse from which there is no way out. She was once a young and gifted medical student from a wealthy family, but now she can’t get over the trauma, and even the nightly revenges don’t seem to help. There is one moment of optimism in the story, when a man who behaves differently appears in her life, but he will also bring the news that the main person responsible for the tragic events of the past is again nearby. Can a final revenge turn the course of her life back to normal?

The film asks some important questions about relationships between men and women and about the differences in approach to dating between the sexes at the age of youth. With all the rather bleak subject matter, the atmosphere is not dark, and although there is violence (it is a violent topic after all), it is not cheap or overwhelming. Contributing to this is the complex and surprisingly cool acting performance of Carey Mulligan, one of the most talented actresses of her generation, as Cassandra. The soundtrack is also remarkable. The story has some details that I was less convinced by (for example the development of the character played by Alfred Molina) but despite some minor downfalls, it is compelling, the message is effectively conveyed, and I don’t think the film will be easily forgotten by those who watch it. In addition, this is yet another demonstration of the fact that cinematic genres are conventions and vehicles that can carry the most diverse authentic messages and experiences. Talented and versatile, Emerald Fennell is a name to watch.

Posted in movies | Tagged Carey Mulligan, international movies production, Promising Young Woman, revenge thriller, thriller movies | Leave a comment

between duty and love (film: Les destinées sentimentales – Olivier Assayas, 2000)

Posted on December 15, 2022 by admin

The presence of Emmanuelle Béart and of Isabelle Huppert in the credits and the fact that ‘Les destinées sentimentales‘ is directed by Olivier Assayas were enough to convince me to see this film, despite its daunting three-hour length. Made in 2000, the film is an exception in Assayas’ film career and a production quite atypical of the French film school in general. It is a period film, an almost Dickensian adaptation of the novel by a French writer, Jacques Chardonne, a controversial personality because of his collaborationist positions adopted duringWWII. My decision to watch the film paid off, the solid narrative, the fine acting and many beautiful cinematographic moments made the viewing an enjoyable and interesting experience despite its length.

The story takes place between the end of the 19th century and the beginning of the 1930s. Reading Chardonne‘s biography I learned that the two families that the heroes of the book belong to are a fictional transposition of the branches of the writer’s family, manufacturers of cognac and porcelain from the Limoges region, raised in the Protestant faith which was and is a minority in France. Jean Barnery, the main hero, a pastor in a rural community, disowns his first wife, whom he suspects of infidelity, only to fall himself in love with the young and beautiful Pauline, who has returned from her studies in England. Out of love for her, he renounces his life as a priest, remarries and leaves in exile to Switzerland, leading a simple life with Pauline and treating the tuberculosis that had almost killed him. Upon the death of his father, he is called to take over the management of the porcelain factory, an aging enterprise with a tradition of quality, but in great need of modernization and adaptation to the production norms and labor relations of the 20th century. His whole life reflects the dilemmas between love and duty, between passion and the moral and social principles assimilated through education and tradition. The world around Jean and Pauline evolves and changes radically: the capitalist economy with the competition and the socialist influence in the factories, the war, the great economic crisis. What is left in the end?

Most movies that are three hours long tried my patience and in the end I found them too long. That didn’t happen with ‘Les destinées sentimentales‘, even though it’s not a thriller or a sci-fi film that would keep me nailed to my seat through thrilling or dynamic action, on the contrary, it’s a drama that builds patiently, at its own pace. The historical topic is of course one of the reasons, including the Protestant perspective on a fascinating period of French history, a perspective about which I know very little. The interpretation of the actors also plays an important role. Emmanuelle Béart is simply formidable – beautiful, sensitive, in devoted love. It’s one of her best roles, and I can’t even fault the director for choosing not to age her too much with make-up at the end of the nearly 40 years the story spans. For Charles Berling – an understated and solid actor – it is the opportunity to play an exceptional leading role, and this is for him probably also a career peak. Isabelle Huppert is too little present, the role of the first wife has too few lines and screen time, and I can only regret it. The first wife’s fidelity in her youth remains shrouded in mystery, as does her attachment to Jean thereafter. I must mention the name of the cinematographer Eric Gautier, who together with Olivier Assayas creates an absolutely formidable visual approach, in which the camera has no rest, following the words, the heroes and their experiences. Some viewers will read into the story a somewhat too tolerant approach to the hero’s harsh capitalism, but this is more about the way the writer chose to portray his hero.

‘Les destinées sentimentales‘ includes a ballroom scene which seems to be a homage paid by the director to Visconti and his film ‘The Leopard‘ – one of the masterpieces of the period cinema. Olivier Assayas seems to have told is – ‘this is the model from which we started, but we ended up somewhere else entirely in this cinematic genre’. His bold attempt is largely successful.

Posted in movies | Tagged Charles Berling, Emmanuelle Beart, Eric Gautier, historical films, Isabelle Huppert, Jacques Chardonne, Les destinées sentimentales, Olivier Assayas, social issues movie | Leave a comment

an immersive police investigation (film: On ne meurt que deux fois – Jacques Deray, 1985)

Posted on December 13, 2022 by admin

At first glance ‘On ne meurt que deux fois‘ (or ‘He Died with His Eyes Open‘ – the title of the English version) is another detective movie, with a police inspector investigating a murder. And yet this ‘whodunit’ style story comes to life on screen beyond expectations. There are several good reasons, but it all starts with the script bringing to screen a novel written by the English novelist Robin Cook (not to be confused with the American author of medical thrillers with the same name) and published in France in translation in the famous collection ‘Serie noire’. In fact, it is more of an adaptation than a screenplay, with the authors of the script changing the characters quite a bit and transferring the story from the underworld of London to the elegant salons of the Parisian fashion and art world. However, given that the adaptation is signed by Michel Audiard (together with the director Jacques Deray) I was expecting many good things. It is actually one of the last films written by Audiard, released in the last year of his life, 1985. Audiard is a master of spoken text, a screenwriter who knows how to build characters and put words into their mouths that sound natural, intelligent and adapted to the social environment and the story. In this film too, his characters cross the screen well and remain in the memory long after viewing.

Roger Staniland is no ordinary police inspector. When he is assigned to investigate the murder of a man who turns out to be a talented middle-aged pianist, he almost single-handedly takes charge of the investigation. His method of working is immersion in the victim’s life. He spends long hours in his apartment, puts on his clothes, listens to the magnetic tapes on which he had recorded the daily events as a kind of personal audio diary. (To understand the technology, the viewer must be 40 years+. Today, instead of recording on tapes, the victim would probably have used a mobile phone and an Instagram or TikTok account). Things get complicated when appears Beatrice, the victim’s mistress, a fascinating and dangerous woman. Immersion in the life of the victim risks exceeding the permissible limits.

As a detective story, the film is quite neutrally shot. Even the scenes in the deserted Parisian streets in the middle of the night or in the discos where the detective ends up on the trail of the victim do not add much. The film’s qualities and psychological tension are built through the two main characters, who each maintain a consistent dose of ambiguity, leaving the viewer to fill in the neutral areas with their own imagination or character analysis. Beatrice, played by Charlotte Rampling who was then at a maximum of magnetism and with the aura of mystery that she adds to many of her roles, does not hide from the beginning that she is playing a dangerous game, but neither the investigator nor the viewers will find it easy to cast aside the successive veils of personal secrets and appearances. In the role of the inspector appears Michel Serrault, a talented actor, chameleonic in other films. Here, at first glance, the character is a rather ordinary man, a policeman who does his duty intelligently and without too many scruples, but whose personal sphere is also in danger when he is confronted with the fascinating woman who can be criminal or victim. The two characters represent two poles of interest around which the whole story takes place. The bond between the two is painstakingly constructed, but fails to be entirely believable when the plot slips into erotic thriller. The scenes in the victim’s apartment, in the cafes and bistros where the investigation takes the inspector build an interesting ensemble not only from the point of view of the progress of the investigation, but especially of the evolution of the characters. The performances of the two actors, the interesting story and the dialogues by which it is transposed on the screen, make ‘On ne meurt que deux fois‘ a recommended viewing or re-watching even today.

Posted in movies | Tagged Charlotte Rampling, detective, erotic thriller, French cinema, Jacques Deray, Michel Audiard, Michel Serrault, thriller movies | Leave a comment

Apocalypse, then! (film: Kuroi ame / Black Rain – Shôhei Imamura, 1989)

Posted on December 12, 2022 by admin

I happen to have seen and written about a number of end-of-the-world and post-apocalyptic movies lately. Most of them were dystopias and/or special effects films that depicted the possible ends of the world as we know it and what would happen afterwards to the survivors. But we forgot that less than 80 years ago, humanity had a sample (in cinematic terms we could call the event a trailer) of the Apocalypse. All these were reminded to me by ‘Black Rain‘ (the Japanese title is ‘Kuroi ame‘), the movie made in 1989 by the Japanese director Shôhei Imamura, which depicts the immediate devastation caused by the first atomic bomb in history used in a super-populated area on August 6 1945 in Hiroshima and the long-term effects of the nuclear explosion on the fates of survivors exposed to radiation. It is a powerful and moving film that combines much that can be said about this traumatic event. It is a document, a manifesto, a historical analysis and a social critique about how survivors were treated in post-war Japanese society. From the perspective of the victims, what happened then in Hiroshima represented the end of the world as they had known it and the physical and mental traumas would mark the rest of their lives.

The story in the film begins on the morning of August 6, 1945 in the vicinity of Hiroshima. We are introduced to the main characters, members of an ordinary Japanese family. Shigematsu Shizuma is a clerk and boards a train to the city. His niece, Yasuko, took a day of in a nearby village to help the family move. Suddenly there is a huge explosion, the one that is called throughout the film ‘the lightning that kills’. The city is destroyed, thousands of people are burned alive instantly, others suffer terrible burns and injuries. All are irradiated. Shigematsu and his wife will be directly exposed but will survive. Yasuko will only be exposed to the black, radioactive rain. Theoretically, she would have been less exposed than the ones in the city. A jump in time five years later. The victims try to rebuild their lives, but the specter of radiation-induced diseases constantly threatens, and their presence in the disaster zone becomes a stigma that prevents them from reintegrating into society. Yasuko, despite her beauty, is unable to marry because all the suitors and their families are afraid to tie their lives with those whose fate and health were marked by the explosion, suspecting that they will fall ill or become infertile.

The scenes depicting the destruction caused by the bomb are chaotic and hallucinatory. The contrast with the apparently quiet and orderly life dominated by the ceremoniality of Japanese social and family relations is stark. Beneath appearances, however, tensions accumulate. The family lives under the terror of the disease and faces the prejudices and fears of those around them. In a neighboring family, a soldier returned from the front is dealing with the post-traumas caused by the violence he witnessed on the battlefield. Shôhei Imamura chose to shoot ‘Black Rain‘ in black and white. It’s an inspired choice derived from the content and cinematic tradition. Filmed in black-and-white were also the newsreels of 1945, and the nightmarish re-enactment of Hiroshima and its outskirts immediately after the explosion naturally integrates and reinforces the documentary value. The use of black and white further reminds the films of Yasujiro Ozu, the master of post-war Japanese cinema, whose stories are set in the same historical period. Imamura was Ozu‘s assistant during those years, but he tried and succeeded in breaking with the tradition of the mentor, having learned many of the secrets of the art from him. Most of his films look different and have themes far removed from those of Ozu‘s films. Here, however, Imamura renounces here distancing and borrows many methods from Ozu, from social criticism filtered and exposed through a family story to interior and exterior shots filmed with a static camera and in black and white. The casting is also Ozu-style, with the beautiful and angelic Yoshiko Tanaka in the role of the devoted young woman and Kazuo Kitamura in the complex and interesting role of the uncle. Some of Ozu‘s well-known films feature similar family relationships (usually between daughters and fathers).

Shôhei Imamura focused on social criticism, but we can’t help watching and interpreting ‘Black Rain‘ as an anti-war film. We are dealing with a society that tries to forget and never discusses responsibility. The neglect to the point of stigmatization of survivors is part of the same collective traumatic psychosis. News bulletins mark time in the days and in the evenings of the heroes and the passage of time for the spectators. Another war had begun, the Korea war, and politicians did not hesitate to play up the nuclear threat. Mankind seemes to have learned nothing. The film was made 40 years after the events, another 30 years have passed since then. The specter of atomic apocalypse threatens again. It’s hard not to see in this movie another warning.

Posted in movies | Tagged Black Rain, Japanese cinema, Kazuo Kitamura, Kuroi ame, Shôhei Imamura, Yoshiko Tanaka | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Căderea lui Riga Crypto

Posted on December 12, 2022 by admin

– Nuntaş fruntaş!

Ospăţul tău limba mi-a fript-o,

Dar, cântecul, tot zice-l-aş,

Cu Enigel şi riga Crypto.

Domeniul de expertiză al strălucitului matematician Dan Barbilian era diferit, dar alter-ego-ul său, poetul Ion Barbu, ne-a lăsat splendidul poem despre Riga Crypto și Lapona Enigel. Versurile sale pot folosi pentru a marca o altă poveste de dragoste, una care, deocamdată cel puțin, se dovedește a fi nefericită, din lumea financiară și a criptomonedelor. Și în această poveste avem de-a face cu un rege, unul a cărui cădere a fost cel puțin la fel de fulgerătoare precum ascensiunea sa.

(sursa imaginii: vox.com/future-perfect/23462333/sam-bankman-fried-ftx-cryptocurrency-effective-altruism-crypto-bahamas-philanthropy)

Numele acestui rege Crypto modern este Sam Bankman-Fried. S-a născut în 1992, nu în altă parte decât campusul prestigioasei Universități Stanford din California, unde părinții săi erau profesori la celebra facultate de Drept. El însuși a urmat o formație tehnică la o altă universitate faimoasă, în cealaltă parte a Americii, la Massachusetts Institute of Technology (MIT), unde a absolvit în 2014 cu o diplomă în fizică și matematică. Faima și averea și le-a câștigat înființând în 2019 FTX, o bursă de produse derivate din criptomonede. Cu câteva luni în urmă, firma era evaluată la 32 de miliarde de dolari, iar averea personală a lui Bankman-Fried, la 16 miliarde de dolari. Era considerat ca un geniu financiar, o personalitate excentrică, dar simpatică, un tip capabil să-i farmece și să-i convingă pe investitori să pună la bătaie miliarde, în timp ce era cu ochii pe ecranele unor jocuri video. Într-o industrie față de care multă lume manifestă scepticism din cauza personajelor misterioase și uneori anonime care au creat și manipulează sistemul, el era o figură publică și un partener acceptat de dialog al cercurilor regulatorii și al lumii politice (și donator, în special candidaților Partidului Democrat). Spre deosebire de alți magnați hi-tech, declarase public că nu intenționează să acumuleze avere personală, ci să reînvestească câștigurile sau să le doneze pentru cauze publice și de caritate.

(sursa imaginii: kaspersky.com/resource-center/definitions/what-is-cryptocurrency)

Am scris de câteva ori în trecut despre criptomonede. În cartea ‘Povestea banilor’ a lui Charles Wheelan, apărută la Editura Humanitas în 2020, am găsit recent încă o explicație exemplară a felului în care este generată și funcționează valuta virtuală. Folosind ca model minarea pepitelor de aur, Wheelan explică procesul de ‘minare’ a Bitcoinilor și felul în care aceștia dobândesc valoare, sunt acceptați și folosiți în tranzacții. Pe de altă parte, el este sceptic în ceea privește aprecierea valorică și viitorul Bitcoin. Trebuie precizat însă că, valoric cel puțin, previziunile sale nu au fost confirmate. Din 2016, anul în care a fost scrisă cartea, și până astăzi cursul Bitcoin față de dolar a crescut de vreo 20 de ori. Pe de altă parte, stabilitatea este una dintre condițiile de bază ale acceptării unui etalon valutar, și aici Bitcoin este deficient (ca și celelalte criptomonede). Wheelan apreciază însă în mod corect faptul că tehnologia care stă la baza criptomonedelor are un potențial extraordinar. În recenta mea călătorie la Londra, am fost surprins de numărul impresionant de locuri (magazine, restaurante) în care nu sunt acceptate decât plățile electronice, poate și ca rezultat al restricțiilor sanitare cauzate de pandemie. Dar un sistem de plăți electronice nu este același lucru cu un sistem valutar. Plățile pot fi electronice, dar prețurile sunt estimate în monede ‘reale’ (lire sterline, în cazul Marii Britanii), și nu virtuale.

(sursa imaginii: eaie.org/blog/virtual-exchange-internationalisation-at-home.html)

O bursă de valori bazate pe criptomonede și alte produse bazate pe tehnologii criptografice, cum este FTX, joacă un rol similar cu organizațiile financiare tradiționale. Diferența este că cei care administrează asemenea instituții înțeleg și tehnologia de bază și produsele care se bazează pe ea, și se prezintă drept garanți ai autenticității și corectitudinii metodelor folosite. Încrederea dintre creditori și solicitanții de credite este condiția de bază a tranzacțiilor financiare de când e lumea. Cu atât mai importantă este ea în cazul tehnologiilor criptografice și a folosirii lanțurilor de blocuri (blockchains), care sunt și mai obscure pentru majoritatea utilizatorilor, chiar și în comparație cu mecanismele financiare și valutare tradiționale, care nici ele nu sunt triviale. Tocmai aici a eșuat FTX, căzând în capcana folosirii unor procedee care au fost la baza multor crize financiare mondiale în istorie, de la mania lalelelor, care a zdruncinat în secolul al XVII-lea unul dintre primele sisteme globale, cel al finanțelor olandeze, până la criza financiară declanșată în 2007-2008 a produselor bazate pe ipoteci și împrumuturi care se garantau unele pe celelalte. FTX a încălcat una dintre regulile de bază ale funcționarii instituțiilor financiare – evitarea împrumuturilor ‘incestuoase’ adică a celor făcute de firmele-umbrelă propriilor lor filiale sau subsidiari. În luna septembrie, organizația de medie Bloomverg a relatat că Alameda Research, o firmă care împrumutase peste 8 miliarde de dolari de la FTX, funcționase ca organizație de marketing pentru aceasta și continua să fie legată contractual de ea. În plus, împrumuturile erau bazate parțial pe jetoane virtuale emise de FTX, și nu pe lichidități sau valori ferme. Încălcarea vădită a acestor reguli fundamentale a condus la deschiderea unor anchete financiare și juridice împotriva firmei în Bahamas (unde este înregistrată) și în statul Texas. Consecința a fost implozia imediata a valorii lui FTX. Consumatorii s-au grăbit să-și recupereze, cât puteau, valorile lichide investite aici, și în decurs de câteva săptămâni FTX a ajuns în situație de faliment. Dezastrul nu s-a oprit aici. Întreaga piață a criptomonedelor, care ajunsese la aproape 3 trilioane de dolari, a fost redusă la 830 de miliarde de dolari, cu doar ceva mai mult decât valoarea ei la începutul lui 2021. Aproape doi ani de creșteri valorice, inclusiv revenirea piețelor financiare post-Corona, au fost șterși în două săptămâni.

(sursa imaginii: eaie.org/blog/virtual-exchange-internationalisation-at-home.html)

Problemele lui FTX sunt probleme clasice ale sistemelor financiare. Tehnologia care stă la baza valutelor și tranzacțiilor financiare criptografice rămâne valabilă și viabilă. Sistemul distribuit, de autentificare a tranzacțiilor, nu numai că poate rivaliza cu cel al verificărilor centralizate practicate astăzi de bănci, dar chiar este – în teorie, cel puțin – mai robust. În luna septembrie, a fost înregistrat un important salt tehnologic prin introducerea și validarea în acțiune a lanțului de blocuri propus de criptomoneda Ethereum, care reduce radical consumul de energie – una dintre problemele critice ale tehnologiei. Și totuși, după 14 ani de la introducerea monedei Bitcoin, tehnologia criptomonedelor și a produselor derivate nu îndeplinește încă o condiție de bază pentru a deveni unanim acceptată: stabilitatea. Introducerea măsurilor regulatorii este înceată și inegal distribuită geografic. Există riscul exagerării și sugrumării prin legiferare și control excesiv, care ar anula tocmai eficiența acestor tehnologii. Fraudele trebuie, evident, minimizate și, dacă se poate, complet eliminate, așa cum se cere și se încearcă în orice alt sistem financiar și bancar. Bursele de criptovalori trebuie să garanteze banii investitorilor cu valori financiare lichide reale, așa încât probleme de genul celor cu care s-au confruntat FTX și clienții sai să nu mai poată fi posibile în viitor.

(sursa imaginii: hotels.com/go/bahamas/things-to-do-bahamas)

Și Riga Crypto cel modern? În câteva săptămâni, din multi-miliardar a devenit aproape non-solvent și, după unele estimări, nu mai are în conturi prea mulți bani. Apartamentul penthouse din Bahamas, în care locuia împreună cu vreo zece prieteni, a fost scos la vânzare. Unii comentatori vorbesc despre fraudă și posibile consecințe juridice, comparând situația lui Bankman-Fried cu cele ale lui Bernie Madoff și Elizabeth Holmes, cea din urmă condamnată cu câteva săptămâni în urmă la 11 ani de închisoare pentru fraudă, după ce a înșelat investitorii cu privire la pretinsa eficacitate a tehnologiei de testare a sângelui, propusă de compania sa Theranos. Există și o laponă Enigel în poveste. O cheamă Caroline Ellison, și era … directorul executiv al firmei Almeda Research, cea căreia i se făcuse împrumutul problematic. Despre starea relației dintre ei nu am informații.

‘Ca la nebunul Rigă Crypto,

Ce focul inima i-a fript-o,

De a rămas să rătăcească

Cu altă față, mai crăiască:

Cu Laurul-Balaurul,

Să toarne-n lume aurul,

Să-l toace, gol la drum să iasă,

Cu măsălariţa-mireasă,

Să-i ţie de împărăteasă.

(sursa poemului: romanianvoice.com/poezii/poezii/rigacrypto.php)

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

the war of the classes goes on (film: Triangle of Sadness – Ruben Östlund, 2022)

Posted on December 9, 2022 by admin

‘Triangle of Sadness‘ by the Swedish director Ruben Östlund is the film that charmed the Cannes Festival jury this year. It was a choice applauded by many critics and fiercely criticized by a few others. The audience was also divided in about the same proportion, if we are to judge by the comments on IMDB. Most of the comments were positive, and if there was any reason of amazement for me it was that a film with a good chance of success with the public managed to win the most important prize at this fancy festival. At the same time, it is a complex (and long!) film that not only describes the social conflicts of the contemporary world but also does not hesitate to take a clear and explicit position. It’s what probably irritated a minority of critics and viewers. Complexity without ambiguity. If we are to look for a lineage of the cinematographic approach, the most obvious term of comparison seems to me to be Pasolini’s films. As in the case of the Italian master, the characters belong to well-defined social classes, and this belonging plays an essential role in who the heroes are, but also in the way the director approaches them. The messages are not implicit but explicit, what the author wants to say is not insinuated but shouted loud.

Three stories suceed each other in this film. The lead characters shared by the three episodes are Carl – a fashion model who is not very successful – and his friend Yaya who is an ‘influencer’ – whatever that means – and earns more money than him. The first episode is set in present-day Sweden and shows the couple engaged in endless and rather boring querels and arguments, probably typical of today’s pampered and bored youth. In the second episode, the couple is invited, probably due the publicity made by the ‘influencer’, on a cruise on a luxury yacht, in the company of super-rich people who became so from the most dubious sources (an arms dealer, a famous software engineer who can’t really explain what the code that he wrote and made him rich does, a merchant of shit – literally). Social classes, absent in the first episode, are well defined here. They live on different floors and those below are invisible to those above. Order reigns and conflicts are quelled. A storm and the captain’s drunkenness endanger the balance of the ship and of the entire world in this film. A traumatic event separates the second episode from the third in which some of the characters will find themselves on an island. Social conventions are turned upside down. The richest and strongest becomes the one who can light the fire and procure the food.

We find in this film many of our contemporary obsessions: the rigidity of social hierarchies; assets acquired through dubious means; the relationships between money, power, sex; the lack of communication between social classes but also in couples. All are rendered with the tools of comedy and social satire. Products of popular television are quoted: the second episode begins as a variant of the series ‘Love Boat’, and the third as an episode of the series ‘Lost’. The cast, like the production, is truly international and provides oportunities to some outstanding creations. First of all I have to mention Woody Harrelson who, in the role of the ship captain, creates a memorable role. The scene of the duel between the American ship captain with socialist ideas and the free-marketeer Russian capitalist (Croatian actor Zlatko Buric) who – in the midst of a storm at sea – fight each other in quotes from sources like Mark Twain, Lenin, Thatcher and Chomsky while increasing the amount of alcohol in their bloods is of anthology. I hope a supporting Oscar nomination doesn’t elude Harrelson. Filipina actress Dolly De Leon excels in the role of the woman who emerges from the basements of the yacht where she had been an invisible servant until then to dominate the foreground of what happens next. English actor Harris Dickinson and South African Charlbi Dean are excellent in the roles of the young couple. I would have liked the script to be a little more generous with the evolution of their relationship, which starts very promisingly in the first episode, but is overwhelmed by the other themes in the following ones. Unfortunately, for the young and beautiful South African actress this was the last role, she died this summer.

I really liked ‘Triangle of Sadness‘. I am aware of a few minor shortcomings, but I think that they are fully compensated by the energy of the satire and the talent for building characters and stories of film director Ruben Östlund. I didn’t feel or mind the duration. In my opinion it is one of the best movies of 2022.

Posted in movies | Tagged Charlbi Dean, Dolly De Leon, Harris Dickinson, international movies production, political comedy, Ruben Östlund, social cinema, social issues movie, social satire, Woody Harrelson, Zlatko Buric | Leave a comment

Apocalypse will come on the 14th of July (film: Les derniers jours du monde – Larrieu brothers, 2009)

Posted on December 8, 2022 by admin

‘Les derniers jour du monde‘ (the title of the English version is ‘Happy End‘), the film by brothers Jean-Marie and Arnaud Larrieu, was made in 2009, at a time when films with apocalyptic and post-apocalyptic themes – anyway among the most popular subjects in the history of cinema – were at a kind of peak of interest. So this film is about the end of the world as we know it, but the film is nothing like its American, British or other competitors from other parts of the world. Instead, very French themes related to the crises of mature ages, marital and extra-marital relationships, and the need for love appear in the film. As in Lars van Trier’s ‘Melancholia’ which would be made two years later, the end of the planet is inexorably approaching. The counting of days has an end, on a day of Saturday – the seventh day of Creation – and July 14 – the holiday of France that ceases to exist. The characters of the film are not superheroes trying to save the planet, but ordinary people, for whom the last days of their lives and of humanity are a kind of liberation, an opportunity to try a late and full realization of dreams and vices.

It can be said that there are two parallel planes in ‘Les derniers jours du monde‘. On the one hand, the world is obviously and inevitably coming to an end. The causes of this Apocalypse are never fully explained, but it appears to be a devastating pandemic combined with an atomic war. Sirens sound, it rains ashes, soldiers or paramedics in protective suits fight an invisible disease. Any resemblance to news from the past 2-3 years is obviously coincidental, as the film was made in 2009. But that’s just the background. In the foreground, the main hero with a symbolic name – Robinson – recalls the last year of his life, a year full of emotional events. He had met a fascinating and mysterious woman, much younger than himself, and had fallen in love with her. His 20 years long marriage had fallen apart, but his new love suddenly disappears, not once but twice or thrice. The story in the film is that of the search for the ideal woman (real? imaginary?) in the apocalyptic present and in the recent past that would be destroyed by the unexpected events.

The combination of the two narrative planes works very well. Robinson finds in the catastrophe around him the opportunity to get rid of all complexes and conventions, to sleep with all the women he meets and to follow the phantasm of ideal love on all continents. The Larrieu brothers create an atmosphere of the Apocalypse without resorting to special effects, but also without saving cinematic means. The mass scenes, with thousands of extras, combine the images we know from history, filmed in the world wars, with those that have been seen in recent years on television screens only by those who had the chance not to experience them in reality. Did the Larrieu brothers have a premonition of what would happen a decade or so later? In any case, this is how this film looks, viewed at the end of 2022. Their vision has resonances with some of the films of Bunuel, Antonioni or Kubrick, describing a world that tries to live out its disintegration by continuing luxury and excesses. The acting performances are formidable from Mathieu Amalric‘s Robinson who lives his 40+ crisis and fanatical love against the backdrop of the end of the world, to Karin Viard and Catherine Frot who mirror him with voluptuousness and desperation and to the tenor Sergi López in a cameo role of a shocking sincerity. I can only wonder that this film was bypassed in its day by the Cesar awards or at major festivals. Maybe it was too early. This 2009 film brings to the screen the angst of 2022. It’s worth watching or rewatching now. Before it’s too late!

Posted in movies | Tagged apocalypse movies, Arnaud Larrieu, Catherine Frot, erotic drama, French cinema, Jean-Marie Larrieu, Karin Viard, Larrieu brothers, Les derners jours du monde, Mathieu Amalric, relationship drama, Sergi Lopez | Leave a comment

Ministerul terorii (carte: Bernard Lecomte – KGB – Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice)

Posted on November 29, 2022 by admin

Despre spioni putem citi deja în Biblie, iar polițiile politice și religioase ne sunt cunoscute încă din Evul Mediu, Inchiziția fiind cel mai ilustru exemplu. Polițiile secrete au proliferat după Revoluția Franceză în toată Europa, cu scopul de a lupta cu dușmanii externi și de a oprima împotrivirile și dizidențele politice și ideologice din interior. Niciuna dintre organizațiile care intră în categoria serviciilor secrete nu a atins însă amploarea – în timp, în număr de victime, în diversitatea crimelor săvârșite în numele Puterii – pe care a atins-o KGB-ul. Istoria sa este legată organic, până la a face imposibilă diferențierea, de cea a Uniunii Sovietice. Ramificațiile și consecințele sunt trăite până astăzi în fostul spațiu sovietic, în Europa și în restul lumii. De aceea o carte cum este ‘KGB – Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice’ de Bernard Lecomte, apărută în 2022 la editura Meteor Press este de mare interes și de maximă actualitate.

‘Poliția secretă este una dintre componentele oricărui stat modern. Desigur, conceptul nu datează de la fondarea Cekai, în 1917. Și totuși, acesteia din urma îi datorăm inventarea, modernizarea sau perfecționarea activităților și tehnicilor care vor influența în profunzime politica secolului XX-lea: spionajul, contraspionajul, interceptarea convorbirilor telefonice, propaganda, dezinformarea, folosirea tovarășilor de drum, etc. Niciodată un stat n-a dezvoltat atât de sistematic toate aceste tipuri de operațiuni pe cât a făcut-o URSS în anii 1930. Niciodată serviciile secrete britanice, franceze sau americane nu ar fi căpătat o asemenea amploare, după al Doilea Război Mondial, dacă n-ar fi fost stimulate de omniprezența și de eficacitatea serviciilor secrete ale URSS.’ (pag. 8-9)

Autorul cărții, jurnalistul și scriitorul francez Bernard Lecomte, s-a născut la Tunis în 1949. A debutat la 15 ani în ziarul ‘Tintin’. Devenit jurnalist de profesie, a fost șef al serviciului extern de la ‘La Croix’, redactor-șef al revistei ‘Médiaspouvoirs’, reporter principal la ‘L’Express’ (unde a relatat despre sfârșitul comunismului în Europa) și redactor-şef al revistei ‘Figaro Magazine’. A publicat numeroase cărți despre comunism, URSS, Europa de Est, Vatican și istoria Bisericii. Este autorul a două biografii autorizate ale lui Ioan Paul al II-lea (2003) și Gorbaciov (2014).

sursa imaginii https://www.meteorpress.ro/carti/kgb-adevarata-istorie-a-serviciilor-secrete-sovietice.html

Cartea apărută acum în traducere românească a fost publicată în 2020. Chiar daca este însoțită de un aparat critic remarcabil (note de subsol, tabelă de abrevieri, anexe, bibliografie, indice de nume), este vorba mai degrabă despre o lucrare jurnalistica decât de o scriere istorică riguroasă. Cele 16 capitole urmăresc cronologic istoria serviciilor secrete sovietice, începând cu perioada pre-revoluționară până la cea de după destrămarea URSS. Cel puțin două dintre capitole preiau conferințe sau articole mai vechi ale autorului. Atenția sa este concentrată pe evenimentele esențiale și pe personalitățile care au marcat direcțiile și au excelat în acțiunile Cekai și a urmașilor sai (KGB-ul ca atare a fost înființat după moartea lui Stalin, în 1954). Metoda aceasta face cartea interesantă, și unele dintre capitole ar putea fi citite independent sau ar putea constitui nucleul altor cărți. În același timp există și omisiuni care lasă cititorii cu senzația că au urmărit o variantă a istoriei dar nu au parcurs întreaga istorie.

Cei care am trecut prin școlile comuniste am învățat că primul decret după preluarea puterii de către bolșevici s-a referit la împărțirea pământului țăranilor. Nu ni s-a povestit însă că al doilea decret, dat la scurt timp după aceea, interzicea manifestele contrarevoluționare, impunea controlul comunicațiilor și ordona desființarea a șapte dintre ziarele principale ale Rusiei. Limitarea drepturilor fundamentale politice și a libertăților de exprimare și de comunicare a făcut parte integrala din istoria comunismului la putere din momentul zero al existenței sale. Poliția politica a fost înființată oficial la o lună după preluarea puterii și avea să existe (tot oficial) până în lunile finale ale existenței URSS. Modelele erau teroarea revoluționară franceza și Ohrana țaristă. Precum mulți alti istorici, Bernard Lecomte contrazice mitul ‘moderației’ lui Lenin. Dimpotrivă, conducătorul revoluției apare din relatările obiective ale vremii și din documentele desecretizate cu 70 de ani mai târziu drept un adept al represiunilor nemiloase și al metodelor cele mai dure ale ‘luptei de clasă’, cele care duc la nimicirea fizică a tuturor ‘dușmanilor de clasă’, dar și a celor care ezită și a ‘tovarășilor de drum’. Diversificarea și lărgirea atribuțiilor Cekăi (devenita GPU) va include și dezinformarea. Metoda aceasta de luptă politică va rămâne în arsenalul politic până și un secol mai târziu:

‘Una dintre prioritățile agenților de la GPU consta în a-i compromite pe exilați în țara lor de adopție, de a-i întoarce pe activiștii ‘ruși albi’ către patria mumă, de a recruta propagandiști cu misiunea de a lăuda meritele regimului, de a-i discredita pe anticomuniștii de toate felurile. Printre tehnicile utilizate se numără o metodă pe care serviciile rusești o stăpânesc din totdeauna și care va deveni marea specialitate a GPU: dezinformarea. Termenul vine din cuvântul original rus ‘dezinformația’, pe care azi l-am traduce prin ‘fake news’. Neîntrecuți autori ai știrilor contrafăcute și ai zvonurilor false, spionii ruși vor contribui, de voie, de nevoie, la faptul că nimeni nu vă mai ști să deosebească, într-o chestiune complicată sau alta, adevărul de minciună.’ (pag.39)

Anii ’20 și prima jumătate a anilor ’30 au fost martorii consolidării organizației și extinderii atribuțiilor sale interne și externe. Pe plan intern NKVD-ul a fost participant și complice al deportărilor în masă a unor întregi etnii și a rămășițelor clasei chiaburilor, ca și la genocidul prin înfometare din Ucraina în anii 1932-1933. Extern, organizația și-a perfecționat și extins activitatea de spionaj și de propagandă. Capitolul dedicat spionului și propagandistului Willi Murzenberg descrie originile unui fenomen care continuă sub forme diferite până astăzi: etichetarea inamicilor și camuflarea activităților de represiune politică, militară sau propagandistică în spatele ‘anti-fascismului’. Uneori cu ajutorul ‘tovarășilor de drum’:

‘Chiar înainte că Hitler să ajungă la putere, Murzenberg avea un leitmotiv: antifascismul. Cu acest slogan universal va seduce, în diverse împrejurări, personalități prestigioase cum at fi John Dos Passos Andre Gide, Ernest Hemingway, Erwin Piscator, André Malraux, Bertold Brecht, Dorothy Parker, Romain Rolland, Manes Sperber, Arthur Koestler, Henri Barbusse și mulți alti ‘progresiști’ celebri. Siguri că astfel se vor alinia sensului Istoriei, aceștia se vor declara în public, uneori cu emfază, în favoarea unui ‘antifascism’ care implică susținerea a contrario a taberei socialismului – chiar daca aceasta înseamnă să ignore foametea din 1932-1933, “Marea Teroare” stalinistă, procesele de la Moscova sau lagărele din Gulag. Munzenberg a fost genial prin faptul că a inculcat în mințile oamenilor ideea că nu există alta cale: dacă lupți împotrivă fascismului, ești neapărat de partea Uniunii Sovietice …’ (pag.62)

Numărul persoanelor arestate de către NKVD în perioada Marii Terori este estimat la 19 milioane. Revoluția își anihilase de mult dușmanii, așa încât a continuat prin a-și extermina veteranii și conducătorii care cădeau victime paranoiei lui Stalin. Din 139 de membri ai Comitetului Central al PCUS aleși în 1934 la Congresul al XVII-lea, 110 au fost împușcați sau trimiși în Gulag. Din 1966 de delegați la acest congres, doar 59 au apucat congresul următor în 1939. Nici colaboratirii externi și nici călăii nu au scapăt. O mare parte a spionilor din străinătate precum și agenți ai Cominternului au fost rechemați la Moscova pentru a dispărea, cu și fără procese înscenate. Trei conducători succesivi ai NKVD-ului au sfârșit cu câte un glonte în cap, după metodele perfecționate de ei înșiși. Lovitura decisivă a fost dată însă armatei. Mai mult de jumătate dintre cei 70 de mii de ofițeri ai armatei ruse în frunte cu generalii eroi ai Războiului Civil au fost executați. Când au invadat URSS în iunie 1941, naziștii au luptat în primele luni ale războiului cu o armată dezorganizată și fără comandanți cu experiență. În acest timp NKVD-ul continua să se războiască cu dușmanii interni, ceea ce va face și la sfârșitul războiului, când se vor întoarce peste un milion de militari din prizonierat.

‘NKVD-ul vă deporta, la cererea lui Stalin, națiuni întregi. Ceceni, ingusi, tătari din Crimeea, germani de pe Volga, calmuci, mesheti, balkari și karaciai vor păstra multa vreme amintirea îngrozitoare a acestor deportări nimicitoare, care au fost tot atâtea crime împotrivă umanității.’ (pag. 98)

Foarte interesante sunt capitolele dedicate cazurilor faimoase de spionaj din perioada Războiului Rece: cei cinci de la Cambridge, soții Rosenberg. Un detaliu inedit pentru mine a fost întârzierea cu care țările occidentale au sesizat pericolul spionajului sovietic și și-au organizat propriile lor servicii de contra-spionaj și rețele de spionaj. Pe cât a fost trezirea după cel de-al Doilea Război Mondial de bruscă, pe atât de abruptă a fost și reacția, ducând la înființarea CIA, MI5 și MI6 dar și la isteria anti-comunistă a senatorului Joseph McCarthy.

‘Americanii, la vremea respectivă, nu știau aproape nimic despre asta. N-aveau agenții de informații, nici servicii de contraspionaj (cu excepția unui departament specializat al US Army). N-aveau nici coduri secrete, nici seifuri blindate, nici sisteme de securitate. Comunicările oficiale se făceau mereu printr-un telegraf normal și tranzitau prin Western Union. Mulți dintre conducători erau, în aceasta privință, de o uimitoare candoare. William Bullitt, primul ambasador american la Moscova, declara, fără să glumească: “Nu trebuie să trimitem spioni în URSS: cu comuniștii, nu e nimic mai bun decât o onestitate deschisa!”. (pag. 152)

‘De unde această mărinimie, această orbire, acest laxism? Pentru că cei mai înalți demnitari ai Statelor Unite, la fel ca și diplomații lor, considerau spionajul drept o activitate marginală, detestabilă, chiar rușinoasă, al carei efect era întotdeauna să încurce diplomația tradițională. Pentru Departamentul de Stat, lucrurile sunt mereu marcate: în septembrie 1939, Statele Unite nu sunt în război, deci nu se preocupă de URSS; în iunie 1941, Statele Unite trebuie să ajute Uniunea Sovietica invadată de Hitler, și nu e momentul să-i bănuiască; în decembrie 1941, Statele Unite sunt aliatele Uniunii Sovietice, trebuie să-i ajute cu orice preț. Asta este direcția. Ce contează pentru Roosevelt și anturajul său informațiile despre existența unor “cârtițe”sovietice infiltrate în administrația americană.” (pag. 154)

Aceste “cârtite”, infiltrate chiar și în serviciile britanice, îl vor ajuta pe Stalin în negocierile de la conferințele de la Teheran și de la Yalta, unde a fost decis viitorul de după război al Europei. Perioada care a urmat a inclus deceniul final al stalinismului, care se încheie cu încercarea eșuată a lui Lavrenti Beria de a prelua puterea după moartea acestuia. Teroarea internă se relaxează, o mare parte din deținuții din Gulag sunt eliberați, dar nu și victimele deportărilor în masă. Hrușciov schimbă o parte din metode, și KGB-ul, care își dobândise între timp inițialele sinistre, participă la luptele dintre cele doua blocuri, dar și la intervențiile Uniunii Sovietice în interiorul blocului comunist. Șefii KGB sunt prezenți și la reprimarea revoluției anticomuniste maghiare în 1956 și la invadarea în 1968 a Cehoslovaciei care a pus capăt ‘primăverii de la Praga’. Am reținut două mențiuni interesante legate de România. Una dintre ele îl încadrează pe Gheorghe Gheorghiu-Dej ca agent NKVD, ceea ce nu îmi amintesc să fi găsit menționat în alte părți. Aș fi foarte interesat să știu pe ce surse se bazează Bernard Lecomte când face această afirmație. O alta afirmație îi atribuie lui Iuri Andropov – mai târziu șef al KGB-ului și penultimul lider al URSS înainte de Gorbaciov – supravegherea preluării puterii în România de către Nicolae Ceaușescu la moartea lui Gheorghiu-Dej. Spre deosebire de multe alte surse și chiar și de memoriile lui Gorbaciov, Iuri Andropov nu este descris ca un modernizator al societății și desigur nu ca având vreo tendință de liberalizare. Dacă a modernizat ceva, a fost însăși structura și personalul KGB-ului. Sub conducerea lui organizația a devenit o structură mai eficientă, cu personal superior educat. Asta o făcea însă doar mai periculoasă. A crecut și numeric:

‘Sub bagheta lui Andropov, rețeaua KGB-ului s-a extins considerabil. În total, aceasta include aproape 700 000 de funcționari publici, dintre care 90 000 de ofițeri și în jur de 200 000 de polițiști de frontieră. Pe de alta parte, și CIA a făcut progrese considerabile, chiar dacă, spre deosebire de rivalul său sovietic, nu se ocupa de contraspionaj: serviciul american are 20 000 de funcționari, mai mult de 100 000 de agenți și sute de societăți, fundații, companii, ziare etc. Războiul Rece, tocmai pentru că a condamnat cele două supraputeri nucleare să nu se confrunte direct de teama apocalipsei, a împins cele două servicii secrete concurente să se dezvolte, să se perfecționeze și să se profesionalizeze până au devenit adevărate armate virtuale.’ (pag. 233-234)

Vladimir Putin va fi unul dintre miile de cadre ale KGB-ului crescut în acea perioadă, în care represiunea internă se concentrează pe dizidenți, iar activitățile externe pe spionaj tehnologic. Un lucru însă nu reușesc agenții și conducătorii KGB-ului să facă: să transmită informații corecte liderilor URSS. Când Gorbaciov va ajunge la putere, se vă baza mai degrabă pe surse străine (inclusiv pe date culese de CIA!) pentru a aprecia starea reală a lucrurilor din propria țară. Conducătorii și structurile KGB-ului se adaptează cu dificultate cerințelor de dezvăluire a adevărului, eventualității unui control guvernamental sau parlamentar, ca să nu pomenim despre dezvăluirile crimelor trecutului:

‘Nu cu mult timp în urmă – doar cu vreo patruzeci de ani -, Lavrenti Beria putea să pună să fie împuscat un agent NKVD pentru simplul motiv că informațiile sale contraziceau ideile fixe ale lui Stalin! Pe toată durata Războiului Rece, majoritatea ofițerilor KGB au explicat cu calm că tot ceea ce nu mergea în direcția puterii sovietice – rezistența locuitorilor Berlinului de Vest, aspirațiile naționale ale țărilor baltice, practica clandestină a creștinilor ucrainieni, publicațiile ilegale ale disidenților de toate felurile, fară să mai vorbim de evenimentele de la Budapesta și Praga – erau datorate, invariabil, mașinațiunilor ostile ale Pentagonului și CIA-ului.

… Atâta timp cât perestroika consta în a dezgheța un sistem politic paralizat de ideologie și birocrație, cadrele KGB nu pot decât să aplaude … Dar să ceri să se scrie adevărul în ziare sau să umpli “filele libere”în cărțile de istorie, înseamnă să negi utilitatea unui mare serviciu guvernamental ca al lor, care a fost întotdeauna un as al cenzurii, al secretului și al dezinformării.’ (pag. 236 – 238)

Ultimele zvâcniri ale KGB-ului l-au găsit asociindu-se cu lovitura de stat eșuată din august 1991. La scurt timp după aceea, KGB-ul avea să fie desființat prin decret și Uniunea Sovietică se va destrăma. Peste puțin timp însă, vechile structuri se regrupează și se pun în slujba noilor conducători ai Rusiei. Efectele persistenței și moștenirea totalitară a politiei politice celei mai sinistre a secolului 20 se resimt dureros în politicile și conflictele secolului 21.

sursa imaginii https://www.amazon.fr/Bernard-Lecomte/e/

Traducerea Mădălinei Constantin mi s-a părut în general corectă. Editarea a lăsat să scape câteva neglijențe – typouri, transcrieri inconsistente ale numelor rusești, uneori chiar în cadrul aceluiași paragraf, etc. Ar fi bine că ele să fie corectate la o ediție viitoare.

Aceasta istorie este concepută ca un tablou compus din piese mari de puzzle, lăsând în afara destul de multe informații interesante. Interesanta Anexă 4 care se ocupa de activitățile KGB-ului în țările satelit din Europa comunistă, ar fi meritat, cred, să fie dezvoltata și să devină un capitol separat. Nu este menționată aproape deloc imensa rețea de informatori care a susținut cu denunțuri și alte informații activitatea internă a organizației de-a lungul celor peste șapte decenii de existență a URSS. Descrierile evenimentelor anilor ’70 și ’80 omit complet activitatea de urmărire și represiune a activității militanților sioniști. Evenimentele acestui an ar adăuga material unui capitol care să descrie prelungirea virtuală a existenței KGB-ului prin urmași și metode în Rusia lui Puțin. Aceste lipsuri nu anulează meritele unei cărți bine scrise, cu un subiect pasionant, o carte care aduce la lumină multe dintre detaliile unei istorii pe cât de sinistre pe atât de actuale.

Posted in books | Tagged Bernard Lecomte, history books, KGB | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Înapoi spre Lună și dincolo de ea

Posted on November 28, 2022 by admin

În fine, s-a întâmplat. După patru încercări de lansare anulate din cauza problemelor tehnice (un senzor de temperatură defect, scurgeri de la rezervoarele de alimentare ale rachetelor) și a furtunilor tropicale, Artemis 1 a fost lansat cu succes de la Centrul Spațial Kennedy la 1:47 a.m. EST (6:47 a.m. GMT) miercuri, 16 noiembrie. Începe o nouă etapa a epopeii explorării spațiale de către omenire.

*(sursa imaginii By NASA – https://www.nasa.gov/image-feature/artemis-i-map, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=113165869)*

Artemis 1 este o misiune fără echipaj, un test complex al Sistemului de Lansare Spațială (SLS) și al modulului Orion. Sistemul de Lansare Spațială este cea mai puternică rachetă construită vreodată, generând aproape 4 milioane de kg de tracțiune la decolare, ceea ce o face cu 0,59 milioane de kg mai puternică decât rachetele Saturn V, folosite în misiunile Apollo. O variantă și mai puternică vă fi introdusă începând cu a patra misiune. SLS este proiectată de NASA și a fost preferată soluțiilor Falcon Heavy, propuse de firma SpaceX. Faptul că primul zbor va fi fără echipaj, ca și amânările repetate ale lansărilor arată că cei care conduc acest proiect sunt extrem de prudenți, dorind să evite catastrofele de genul celor care au întârziat programele spațiale americane precedente și au pus sub semnul întrebării însăși continuarea explorărilor spațiale.

Orion este un modul spațial destinat să zboare cu echipaj. Structura sa constă dintr-o capsulă spațială Crew Module (CM) proiectată de Lockheed Martin și din European Service Module (ESM) produs de Airbus Defence and Space. Capabil să găzduiască un echipaj de șase persoane dincolo de orbita joasă a Pământului, Orion poate rezista până la 21 de zile de zbor independent și până la șase luni legat la o stație spațială. Este echipat cu panouri solare, un sistem automat de andocare și ferestre de cabină din sticlă, modelate după cele utilizate în Boeing 787 Dreamliner. Deși compatibil cu alte vehicule de lansare, Orion este destinat în primul rând să fie lansat pe rachete SLS.

*(sursa imaginii: engadget.com/watch-nasas-latest-artemis-1-launch-attempt-here-020044428.html)*

În modulul Orion se află trei manechine asemănătoare astronauților, echipate cu senzori, pentru a furniza date despre condițiile la care membrii echipajului pot fi solicitați în timpul unei călătorii pe Lună. Primul manechin, numit „căpitanul Moonikin Campos” (numit după Arturo Campos, un inginer NASA în timpul programului Apollo), ocupă scaunul de comandant în interiorul lui Orion și este echipat cu doi senzori de radiații în costumul său Orion Crew Survival System, pe care astronauții îl vor purta în timpul lansării, întoarcerii și altor faze dinamice ale misiunilor lor. Scaunul său are și senzori pentru a înregistra datele de accelerație și vibrații în timpul misiunii.

Alături de Moonikin zboară doi colegi de misiune: Helga și Zohar, care vor lua parte la Matroshka AstroRad Radiation Experiment (MARE), în care NASA, împreună cu Centrul Aerospațial German și Agenția Spațială Israeliană vor măsura expunerea la radiații în timpul misiunii. Zohar este protejat cu vesta de radiații Astrorad și echipat cu senzori pentru a determina riscurile de radiații. Helga nu poartă vestă. Instrumentele vor măsura expunerea la radiații a locației corpului, cu dozimetre atât pasive, cât și active distribuite pe țesuturi sensibile și cu concentrație mare de celule stem. Testul are ca scop culegerea de date despre nivelele de radiație în timpul misiunilor pe Lună în timp ce se testează eficacitatea vestei.

*(sursa imaginii: https://www.rmg.co.uk/stories/topics/nasa-moon-mission-artemis-program-launch-date)*

Călătoria lui Artemis 1 va parcurge aproximativ 450 000 km până la Lună, unde va orbita la 400 km deasupra suprafeței lunare, înainte de a continua cu aproximativ 64 373 km în spațiul profund. Va fi încă o premieră și un record: cel mai îndepărtat punct în spațiu la care ajunge o navă destinată să transporte echipaj, în pregătire pentru etapele viitoare ale programului. Dacă totul va decurge conform planului, după o misiune de 25 zile și jumătate, modulul se va întoarce pe Terra, amerizând în Oceanul Pacific, lângă California, pe 11 decembrie.

De ce Artemis? În mitologia Greciei Antice, Artemis este zeița Lunii și sora geamănă a lui Apollo. Legătura cu misiunea care a dus pentru prima dată oamenii pe Lună în urmă cu peste 50 de ani este clară. Cât despre Orion, este una dintre cele mai vizibile constelații de pe cer, iar Orion era tovarășul de vânătoare al lui Artemis.

*(sursa imaginii: https://www.nasa.gov/specials/artemis/)*

Artemis 1 este prima dintr-o serie de trei misiuni care au ca scop revenirea oamenilor pe Lună. Care sunt planurile pentru misiunile următoare? Artemis 2 va fi un prim zbor cu echipaj pentru programul Artemis, care va duce oamenii mai departe de Terra decât au fost vreodată în spațiu. După lansarea cu racheta SLS, echipajul de patru persoane va zbura cu modulul Orion la 7402 km dincolo de partea îndepărtată a Lunii, va executa un zbor circum-lunar și va reveni pe Pământ. Misiunea va dura între opt și zece zile. Planul de zbor al misiunii Artemis 3 va include prima aterizare pe Lună de la Apollo 17, în 1972. Pe baza datelor și experienței misiunii Artemis 2, patru astronauți de la bordul modulului Orion se vor andoca cu Lunar Gateway – o mică stație spațială care va orbita în jurul Lunii, concepută pentru a fi o platformă flexibilă pentru misiuni pe Lună și nu numai – și vor rămâne în spațiu timp de 30 de zile. Modulul de aterizare umană (numit Human Landing System – HLS) va duce apoi doi astronauți la Polul Sud al Lunii, o regiune nevizitată anterior de oameni. Se așteaptă ca astronauții să petreacă o săptămână explorând suprafața și să efectueze o varietate de studii științifice, inclusiv prelevarea de probe de gheață de apă – detectată pentru prima dată pe Lună în 1971.

Nu există încă date sigure pentru următoarele două misiuni. Artemis 2 nu va zbura înainte de 2024, iar Artemis 3 nu va duce astronauți pe Lună înainte de 2025, ceea ce deja înseamnă cel puțin un an întârziere față de programele inițiale, care prevedeau aselenizarea pentru 2024. Festina lente.

Cine vor fi astronauții? Misiunile Artemis urmăresc „să ducă pe Luna prima femeie și prima persoană de culoare”. În 2020, NASA a lansat o acțiune de recrutare pentru noi astronauți, care vor călători pe Lună și nu numai, iar noua „Echipă Artemis” a fost dezvăluită în decembrie 2020. Cu toate acestea, NASA a anunțat în august 2022 că întregul lor corp de astronauți, format din 42 de astronauți, și nu doar cei 18 din „Echipa Artemis”, vor fi eligibili să zboare. Echipajul lui Artemis 2 este de așteptat să fie selectat în curând.

NASA își concentrează atenția în primul rând asupra misiunilor Artemis 1 până la 3, dar planifică și etapele viitoare. Au fost deja încheiate contracte pentru propulsoare de rachete până la Artemis 13. Între timp, concernul multinațional european Airbus a anunțat în iunie 2022 că a primit planurile cu structura modulului care va permite astronauților să trăiască pe orbită în jurul Lunii, în pregătirea celei de-a patra misiuni Artemis. Planurile misiunilor următoare includ construirea unei tabere de bază Artemis la suprafață și extinderea stației spațiale Gateway pe orbită lunară. Acestea vor permite roboților și astronauților să exploreze și să să facă experimente științifice mai mult decât oricând. Cu Artemis, având la bază cei peste 50 de ani de experiență în explorare, promotorii programului speră să reaprindă pasiunea Americii pentru descoperire. Misiunile Artemis sunt concepute ca o oportunitate economică, cu scopul de a crea și dezvolta o economie lunară alimentând noi industrii, susținând creșterea locurilor de muncă și promovând cererea de forță de muncă calificată. Descoperirea apei pe Lună și potențialele depozite de minerale rare sunt promițătoare atât pentru explorarea și exploatarea științifică, cât și economică. Una dintre deosebirile radicale față de programele Apollo este faptul că sectorul particular are de această dată o participare consistentă, în fapt majoritară. În fine, ceea ce ceea ce vom învăță pe și în jurul Lunii va fi folosit pentru a face următorul salt uriaș: trimiterea primilor astronauți pe Marte.

Aveam 16 ani când am urmărit fascinat, împreună cu întreaga omenire, prima aselenizare. Generația mea s-a definit și ca Generația Apollo. Este acum rândul Generației Artemis, și sper ca aceasta să trăiască momente de unitate și speranță în jurul explorării spațiale care să-i unească pe toți cetățenii Terrei, în pofida concurenței dintre puterile spațiale și a rivalităților politice de aici. Tocmai aceste probleme terestre mă fac să fiu de acord cu vizionarii care consideră că pentru ca omenirea să aibă o șansă de supraviețuire, ea trebuie să găsească și alte cămine – alternative, de rezervă, sau poate mai frumoase și mai roditoare – decât încercată noastră planetă.

Cei care doresc să urmărească în timp real traseul misiunii o pot face pe paginile Web ale NASA, la adresa https://www.nasa.gov/specials/trackartemis/. În momentul în care scriu aceste rânduri au trecut 4 zile, 2 ore și 36 de minute de la lansare. Artemis 1 se afla la 368 814 kilometri de Pământ și la 95 012 kilometri de Lună. Aventura continuă.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

The Catcher In The Sand

‘Hanuca: Sărbătoarea și… un cântec al sărbătorii’ – un articol de Lucian-Zeev Herșcovici

a revenge thriller of a special kind (film: Promising Young Woman – Emerald Fennell, 2020)

an immersive police investigation (film: On ne meurt que deux fois – Jacques Deray, 1985)

Apocalypse, then! (film: Kuroi ame / Black Rain – Shôhei Imamura, 1989)

CHANGE.WORLD: Căderea lui Riga Crypto

(sursa imaginii: vox.com/future-perfect/23462333/sam-bankman-fried-ftx-cryptocurrency-effective-altruism-crypto-bahamas-philanthropy)

(sursa imaginii: kaspersky.com/resource-center/definitions/what-is-cryptocurrency)

(sursa imaginii: eaie.org/blog/virtual-exchange-internationalisation-at-home.html)

(sursa imaginii: eaie.org/blog/virtual-exchange-internationalisation-at-home.html)

(sursa imaginii: hotels.com/go/bahamas/things-to-do-bahamas)

Apocalypse will come on the 14th of July (film: Les derniers jours du monde – Larrieu brothers, 2009)

Ministerul terorii (carte: Bernard Lecomte – KGB – Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice)

CHANGE.WORLD: Înapoi spre Lună și dincolo de ea

Categories

Archives

Recent Comments

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories

Meta