The name of Edward Berger, the director of the new version of the screen version of Erich Maria Remarque‘s novel ‘Im Westen Nichts Neuen‘ (‘All Quiet on the Western Front‘) was already known to me. He directed 5 of the 8 episodes of the excellent television series ‘Deutschland ’83’. This new adaptation, to which Berger also contributed as a co-writer, is not a TV movie, even though it is produced by Netflix. I saw it in a cinema theater and nothing seems ‘low cost’ in the production. On the contrary, I believe that the intensity of the approach and technical aspects such as the screen format would ensure its success even without streaming. It is also an important landmark, as it is the third film adaptation of Remarque‘s novel, one of the masterpieces of anti-war literature, but the first made in Germany. In fact we can say that we are dealing with a rewrite inspired by the novel rather than a screen adaptation. The filmmakers kept the general lines of the story and the main character, added a lot of background information, and simplified or simply skipped whole chapters in the novel. This – let’s say – free adaptation manages to add content and emotion in many places, but it is not without certain problems, noticeable especially to those who have read the book and seen the previous versions, especially the one from 1930.
The screenwriters omitted from the film’s narrative many details related to the military training that transforms the naive high school student Paul Baumer from a young man blinded by nationalist and militaristic propaganda into a killing machine. That’s right, the start of the story is wrapped up in another rather emotional story, that of the uniform Baumer received upon enlistment. What material are survivors made of? Is it chance, or maybe the existence of a friend, or the ability to kill with a split second before being killed? A jump in time brings us to the final days of the war. Two parallel narrative threads added to the main one introduce us to the train at Compiegne where Marshal Ferdinand Foch imposes the terms of Germany’s unconditional surrender and to the castle where a German general plans a last and useless battle, to save something from the “dishonour” of surrender. It will be a last storm before the silence of peace, which will fall over Europe for two decades. Unfortunately, it is merely a silence of the dead.
The scenes in the trenches are extraordinary, some of the best in war movies I’ve seen. It’s an immersive experience that surpasses, in my opinion, the one created by Sam Mendes in ‘1917’. The terror of the bullet killing the comrade half a meter away, or the noise and the otherworldly image of the enemy tanks – monsters crushing the soldiers – are rendered with phenomenal realism and authenticity. Other solutions impressed me less. The scenes at Compiegne have a slight tendency towards revisionist history, and the German general character has a dose of caricature that seems a little out of place in context. The creations of the two actors in the lead roles – Felix Kammerer and Albrecht Schuch – are exceptional. Volker Bertelmann‘s music accompanies and enhances the visual effects. The anti-war message of the novel is partially lost due to script changes, but it is recovered by the exceptional reconstruction and representation of the nightmarish experience lived by millions of soldiers in the trenches of the First World War.
A fost sau nu a fost? Bineînțeles, este vorba despre Elon Musk și despre faimoasa petrecere de Halloween de la Castelul Bran. Internetul a vuit, ziarele au tipărit titluri de-o șchioapă pe primele pagini, televiziunile de scandaluri mai mari sau mai mici au dezbătut la nesfârșit problema. S-a scris că fondatorul firmelor Tesla și SpaceX a invitat miliardari și celebrități la o petrecere de Halloween la Castelul Bran, cunoscut în lume mai degrabă drept ‘Castelul lui Dracula’. Antreprenorul ar fi angajat un regizor care să organizeze un eveniment special cu tema Dracula, pentru oaspeții săi. A fost convocat chiar și un grup de animatoare din Târgoviște pe nume Dracula’s Girls. Musk ar fi închiriat întregul castel pentru el și prietenii săi, iar printre oaspeții despre care se zvonea că vor fi prezenți se aflau co-fondatorul PayPal, Peter Thiel, co-fondatorii Google, Sergei Brin și Larry Page, și actrița de la Hollywood Angelina Jolie.
D’ale Carnavalului. Fotoreporterii și operatorii de televiziune au asediat castelul în Noaptea Tuturor Sfinților. Nu s-au ales cu prea multe. Carnaval a fost, dar Elon Musk se pare că nu era prezent. Cosmin Feroiu, primarul localității Bran, a fost invitat și a participat la petrecere, dar nu poate nici confirma, nici infirma dacă Musk a fost acolo, deoarece majoritatea participanților purtau măști. Directorul de marketing al castelului a refuzat să confirme sau să infirme participarea. Probabil că incertitudinea este mai profitabilă din punct de vedere PR, în acest caz. ‘Surse oficiale’ afirmă că nici Musk și nici Angelina Jolie nu ar fi intrat sau ieșit din România în aceste zile, iar actrița americană a fost localizată de ziariști la Los Angeles. Ceva s-a întâmplat însă probabil în aceste zile la castel, căci Peter Thiel și partenerul său Matt Daizensen au fost reperați în Brașov. Elon Musk păstrează tăcerea. Cu totul alte probleme i-au ocupat timpul și atenția.
În seara zilei de joi 27 octombrie, Elon Musk a devenit proprietarul lui Twitter, atunci când contractul său în valoare de 44 de miliarde de dolari pentru preluarea companiei a fost sigilat oficial, marcând o nouă eră pentru una dintre cele mai influente platforme de socializare din lume. Preluarea a avut loc cu o zi înaintea termenului decis de judecător, dată după care, în lipsa unei înțelegeri, conflictul dintre Musk și Twitter urma să ajungă la proces. Una dintre primele sale mișcări a fost concedierea câtorva directori din vârful ierarhiei lui Twitter. Printre aceștia: directorul executiv Parag Agrawal, directorul financiar Ned Segal, Vijaya Gadde, șefa departamentului juridic, încredere și siguranță, și Sean Edgett, consilierul general juridic al companiei. Nu sunt mișcări complet neobișnuite când o companie trece dintr-o mână în alta, dar faptul că ele au avut loc în primele ore de după preluare și stilul abrupt și fără menajamente în care au fost anunțate schimbările indicau că planurile lui Musk erau pregătite din timp. Ceea ce a urmat în zilele următoare a fost însă și mai puțin obișnuit. Musk a preluat complet conducerea companiei, iar în seara aceleiași zile a anunțat triumfător – pe Twitter, desigur – că ‘Pasărea a fost eliberata’.
În decurs de o săptămână, Musk a anunțat concedierea a 3 700 de angajați, care reprezintă jumătate din numărul total de salariați ai firmei. Motivul invocat este legat de cifrele de afaceri. Twitter pierde zilnic, în fiecare zi de operații, 4 milioane de dolari, care se poate spune că provin acum din buzunarul personal al lui Musk. Nu îmi amintesc de concedieri similare, de asemenea proporții și atât de rapide după vreo acțiune de M&A (Merge and Aquisition). Interesant este și faptul că acțiunea lui Musk a primit sprijin moral dintr-o direcție neașteptată: Jack Dorsey, co-fondatorul lui Twitter și fostul director executiv, a sugerat că demiterile în masă erau necesare, deoarece firma s-a extins prea repede. „Îmi asum responsabilitatea pentru această situație: am crescut compania prea repede. Îmi cer scuze pentru asta”, a spus Dorsey, care a demisionat din consiliul de administrație al lui Twitter în luna mai și a susținut preluarea de către Musk. Planurile lui Musk nu se opresc aici, unele știri îl citează menționând că rata concedierilor ar putea atinge 75%. Aceste măsuri vor fi luate în paralel cu alte acțiuni de rentabilizare, cum ar fi schimbări în sistemele de abonare și utilizare.
Interesant este de examinat și cine sunt cei care și-au pierdut locurile de muncă la Twitter. La scurt timp după ce Elon Musk anunțase intenția de a achiziționa Twitter în martie, el a anunțat planuri de a transforma în sursă deschisă (Open Source) algoritmul care determină modul în care sunt afișate tweet-urile în fluxurile utilizatorilor, astfel încât să poată fi inspectate pentru părtinire. Fanii săi – precum și cei care cred că Twiter are o părtinire de stânga – au fost încântați. Iată însă că, în cadrul planului agresiv de reducere a costurilor care implică concedierea a mii de angajați, oamenii lui Musk au eliminat tocmai echipa de cercetători în inteligența artificială (AI) care lucrau pentru a face algoritmii Twitter mai transparenți și mai echitabili. Acest grup făcea parte dintr-o tendință mai generală în industrie. Pe măsură ce au apărut din ce în ce mai multe probleme cu AI, inclusiv suspiciuni de părtiniri legate de rasă, gen și vârstă, multe companii de tehnologie înființaseră echipe „AI etice”, dedicate identificării și atenuării unor astfel de probleme. Twitter a fost mai avansată decât majoritatea concurenților în ceea ce privește publicarea detaliilor problemelor cu sistemele AI ale companiei și a permis cercetătorilor externi să-și cerceteze algoritmii pentru noi probleme. Mulți observatori au considerat disponibilizările ca pe o lovitură, nu doar pentru Twitter, ci și pentru eforturile de îmbunătățire a inteligenței artificiale. Unul dintre ei este citat exprimându-se astfel: „Echipa de la Twitter a fost unul dintre singurele studii de caz bune ale unei companii de tehnologie care conduce un grup de etică AI care interacționează cu publicul și mediul academic cu o credibilitate substanțială.”
Ca să-l parafrazez pe Gabriel Liiceanu, cred că foarte multă lume se întreabă ‘Ce gândește Elon Musk?’. Care îi sunt planurile legate de evoluția ulterioară a lui Twitter? Pe de-o parte, este cunoscut faptul că Musk s-a exprimat ca un liberal extremist în ceea ce privește exprimarea opiniilor politice, și printre acțiunile sale prevăzute ar putea fi redeschiderea unor conturi Twitter închise în ultimii ani, inclusiv cel al fostului președinte Donald Trump. Musk și unii dintre liderii lui Twitter care au rămas (deocamdată) în firmă afirmă că nu vor exista schimbări radicale de direcție în ceea ce privește politica de moderare. Cine le vă implementa însă, în condițiile în care mulți dintre moderatori și inginerii de soft care lucrau la algoritmi au fost concediați? Musk declarase anterior că va liberaliza politicile Twitter în numele libertății de exprimare, indicând că va permite reintroducerea conturilor interzise anterior, dar a subliniat și că „angajamentul puternic” al Twitter față de moderare rămâne „absolut neschimbat”. Săptămâna trecută, el a anunțat formarea unui consiliu de moderare a conținutului, care să reunească „puncte de vedere foarte diverse” și a spus că nu vor fi luate decizii cu privire la moderare sau restabilirea conturilor până când acel consiliu nu se va reuni.
Semnalele sunt multe și contradictorii. La fel și reacțiile. Am menționat mai sus sprijinul primit de Musk din partea lui Jack Dorsey. Un alt fost membru al conducerii firmei, Bruce Daisley, fostul vicepreședinte pentru Europa și Orientul Mijlociu intre 2015 și 2020, afirmă nici mai mult nici mai puțin decât că „Musk nu știe ce face”. Daisley a criticat, de asemenea, planul lui Musk de a percepe utilizatorilor 8 dolari pe lună pentru un simbol de verificare „bifă albastră”. Ceea ce ar trebui să fie o atestare a credibilității surselor devine o marfă de vânzare la preț redus. O parte dintre investitorii care cumpărau publicitate pe Twitter amenință să-și înceteze activitatea aici, și unii au luat deja măsuri imediate. Acțiunile de concediere în masă au fost și ele criticate și de politicieni, și de organizațiile profesionale, și sunt de așteptat și acționări în justiție. Nu cred că există profesionist în domeniul IT care și-ar dori să fie salariat Twitter în aceste zile.
Și totuși, criticii lui Elon Musk ar fi bine să fie prudenți. Este greu de contestat simțul de afaceri al antreprenorului care a devenit cel mai bogat om din lume. Fiecare dintre aventurile sale au fost combinații ale unor idei îndrăznețe cu un simț de afaceri ieșit din comun. De fiecare dată au existat perioade de criză și momente în care totul părea că se prăbușește. Și totuși, Tesla a devenit profitabilă în 2020 și este liderul necontestat al industriei de vehicule electrice și de energie curată. SpaceX, fondată în 2002 (cu un an înainte de Tesla!), a extins conceptul de inițiativă particulară în industria spațială și este una dintre firmele care contribuie în mod substanțial la programul spațial american renăscut. Rețeaua de sateliți de telecomunicații creată de SpaceX oferă una dintre soluțiile alternative care extind Internetul în spațiu. Elon Musk ‘valorează’ astăzi, după ultimele date ale revistei Forbes, 208 miliarde de dolari. Va avea Twitter un destin asemănător celorlalte povești de succes? Sau a intrat de data aceasta Musk pe un teritoriu mult mai complex decât sconta? Ceea ce este sigur este că Twitter și întreaga industrie a rețelelor sociale se află deja într-o nouă eră, plină de neprevăzut. Iar Elon Musk, cel care în februarie 2020 declara – pe Twitter, desigur – că este … un vampir în vârstă de 3000 de ani (apropo, Dracula!), va continua să fie, la bine și la rău, în centrul atenției și la originea acestei revoluții.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The 2007 biopic Olivier Dahan directed (and co-wrote) about Edith Piaf has two titles, both in French. In the original version it is called ‘La Môme‘ (which would roughly translate as ‘the kid girl’), an allusion to the singer’s first stage name in the world of cabaret (La Môme Piaf). For the English version, the distributors chose ‘La Vie en Rose’, the title of one of her famous songs. I personally prefer the original, which I think better describes the intentions of Olivier Dahan, a director who has two more biographies of famous women in his filmography, the most recent about Simone Weil. The character constructed by the filmmaker represents a personal version of the singer’s biography and personality, one that is far from having a rosy life. Dahan together with the impressive actress in the lead role did not try to build a complete and ultimate biography, but rather present their vision of one of France’s greatest singers and especially of the woman she was.
Edith Piaf’s life was a constant and messy struggle for survival. This was true in childhood and youth when it came to physical survival and desperate attempts to overcome the miserable social condition into which she had been born, and it was true later when she had achieved success but had to struggle to survive as artist and as a woman. Co-screenwriter and director Olivier Dahan felt – and I think he was right – that a conventional, chronologically narrated biopic would not have suited her. The film oscillates between two temporal planes: the last years of the singer’s life, who had barely passed 40, but in which she had become a physical ruin due to depression, drugs and alcohol consumption, the stage being the only place where she exercised her immense talent and charisma; and flashbacks of her childhood years and of the road to consecration, the years in which she had transformed from a wild girl raised in brothels or traveling circuses to an even wilder but talented and then famous singer. Biographical elements are picked subjectively. Those related to her sentimental life and to some extent her artistic training predominate. Entire episodes such as the entire period of the war and the occupation of Paris are omitted. Among the men in her life, only the boxer Marcel Cerdan occupies an important place on screen (he was indeed, apparently, her great love) while – for example – Yves Montand is ignored except for an indirect mention, and the names of her two husbands are not even mentioned. Viewers who have some familiarity with the French music scene of those years will recognize characters like Bruno Coquatrix (composer and patron of the famous Olympia hall). The others will probably remain puzzled by the multitude of characters that surround the singer.
Dahan‘s filming style is adapted to the episodes and periods of the singer’s life that were brought to the screen. When he describes her first years of life we have a historical drama on the screen. When it comes to the sentimental connection with Cerdan, the chosen style is that of the romantic films of the ’40s or ’50s. And when the heroine is in crisis and conflict, the camera seems to vibrate with her. The performance of Marion Cotillard dominates, this is one of her great roles, which places her in the first rank of French actresses. Aided by an exceptional make-up, she achieved a formidable role here, which fully justifies the Academy Award for Best Actress. Two European actresses had received it before her: Simone Signoret (but for a role played in English) and Sophia Loren for La Ciociara. Edith Piaf in this movie is Marion Cotillard and Marion Cotillard is Edith Piaf. A formidable role, but still I had a hard time to identify with the heroine. ‘La Môme‘ is a magistral edition of the actress’s biography, but not a complete or definitive one.
I am fascinated by the French films made in the last years of the sixth decade of the 20th century. The revolution in the art of cinema that was to be the Nouvelle Vague was about to break out, and in almost all the films made in the years ’57 – ’59 one can glimpse the signs of the smoldering volcano. ‘Des femmes disparaissent‘ is the second feature film made by Édouard Molinaro, a prolific and successful director who was not associated with the New Wave. His long career would evolve towards lighter and more luminous films than this violent drama with many ‘film noir’ elements set in a single night in a labyrinthine, crime-haunted city that could be Marseilles. The title is very didactic, one of the most uninspired movie titles I’ve come across, but behind it and despite the prologue written in about the same tone hides a social drama with excellently profiled characters. There are elements of modern cinematography that make watching this film an interesting experience not only for cinema history buffs but also for viewers of a wider audience.
The film begins as a neighborhood drama, in an atmosphere somewhat similar to Italian neorealist films. Pierre and Beatrice are two young people from a proletarian background. They are neighbors, in love and engaged. Beatrice wants to go out for a night out, reclaiming her independence, at least until marriage. Pierre is jealous and follows her, but a couple of gangsters are watching the place where the girls gather for the party and attack the young man. Stubbornly, he continues the pursuit and his fears prove to be well founded. The party is an opportunity to recruit young women for prostitution and ‘export’ across the Mediterranean. The confrontation between Pierre and the mobsters increases in intensity, and from here the film takes on the allure of a film noir, with the hero alone facing the violence of the bandits in an attempt to save his beloved.
https://www.youtube.com/watch?v=rY2X-p0DwSk
Revisited more than 60 years after its making, the film is uneven, mixing elements of beautiful cinematography with old-fashioned details that haven’t held up as well over time. The story is simple and takes place over the course of a few hours of the same night, which makes it attractive and easy to follow. There is also a crescendo in the story and a quickening of the pace towards a memorable final scene. The generic and the cinematography are well done, building a ‘film noir’ atmosphere. The music is exceptional – jazz performed by percussionist Art Blakey and his band, outstanding jazz artists, among those who performed in France in the 1950s. Less successful are the sets, especially in the outdoor scenes. Filming took place, it seems, entirely in studios and the cardboard sets seem almost visible. La Nouvelle Vague that had just begun that year 1959 would almost completely sweep away this style of filming, still extremely used in French films of the 50s. Some very interesting actors also appear. Robert Hossein, a complex actor, today unfairly forgotten, plays the main role. His Pierre is a positive hero who does not disguise his shadows. Estella Blain who plays the role of Beatrice looks a lot like her generational colleague, Brigitte Bardot. She would prioritize her career in music, and die quite young. The bad guys are also represented individually and with shades of humor. I especially noticed Philippe Clay, an actor that I do not think that I had ever met before. This film made at a turning point in the history of cinema offers quite a few good reasons for viewing or re-watching even today.
Movies that take place mostly or even exclusively on computer screens are not exactly a novelty anymore. In the last 20 years I have seen such productions in different genres – from romantic comedies to science fiction epics. The compression of reality on the screens of laptops, mobile phones or sophisticated devices of the future presents filmmakers with technological and script challenges, and at the same time gives them the opportunity to search for original solutions that change the classic ways of telling a story and bringing it to the screens. In an increasingly virtual world like the one we live in, these tendencies are natural. Made a few years ago, ‘Searching‘ (released in 2018) is a surprisingly mature film considering the fact that it is director Aneesh Chaganty‘s debut film. The intelligent use of graphic space is not the only asset of this film, which uses the opportunity to bring up some interesting issues about the relationships between parents and teenage children, generations separated not only by age but also by technological skills in adapting and using virtual spaces in behind the apps on the screens.
David Kim, the hero of the film, is a widower and the single father of a teenage girl. His wife died less than two years before and her absence means loneliness for the man but especially an enormous loss for the daughter left without maternal support. Communication between a busy and chronically tired father and a girl dealing with the loss of her mother and the problems of age does not work very well. When the girl disappears, the father becomes totally involved in the search. Rummaging through the files in the girl’s laptop he will discover that he knew very little about her and that almost everything he knew or believed about the girl is wrong. The search in virtual spaces turns into a process of discovering the personality and the soul of the missing teenager.
The first part of the film is the one I found to be the strongest and most original. It takes place almost exclusively on the computer screen. Unlike other films of the genre, in ‘Searching‘ applications on computers and phones are not presented as a threat, but represent an essential part of the world in which the film’s heroes of all generations live. Father and daughter exchange messages and dialogue on video likely more than in person. It is not good or bad, these are their lives, like the lives of hundreds of millions of people in the contemporary world. Searching in the sense of the ‘search’ function on search engines becomes a gradual discovery of the daughter’s real person. From a moment on, the story turns into a detective plot, the search becomes a routine search for a missing person, and although there are no plot surprises here either, the film becomes an ordinary detective story. The virtual world is – at least in this film – more interesting than the real world.
John Cho, an actor I know from many films on the small and big screens, dominates ‘Searching‘ with an impressive acting performance in the role of the father. The screen-in-screen formula forces him in the first part of the film to appear as a framed figure, as we see ourselves or see others in video conferences. It’s a challenge that the actor meets with skill and professionalism, evolving from oblivious father to anger, through anxiety and then despair, to a determination to uncover the truth about his daughter’s fate. Michelle La as the daughter and Debra Messing as the cop woman who takes on the case of the missing girl also create supporting roles worth mentioning. In the end, even if the film does not fulfill all the expectations raised by its first part, the viewer leaves with the feeling of having watched an interesting and well-made thriller. Which is not small achievement either. I’m a bit worried about the news that a sequel is in the works, but maybe this time my fears will be disproved. I won’t avoid it.
‘24 Frames‘ is one of those films that, in retrospect, is said to be a testament of a great director. There are enough arguments in favor of this categorization, including the final frame or scene in which we have on the screen the image of another screen in which the end of a classic film unfolds, including the magical ‘The End’. And yet, even though Abbas Kiarostami was 76 years old when he filmed ‘24 Frames‘, I don’t think that his intention was to create a testament film. This film radiates search and exploration of new ways of artistic expression. Far from being some ‘last famous words’, it seems more like a mid-career film of an artist in constant search. Returning to some of the tools he had used many decades before, at the beginning of his journey as an artist, the Iranian director combines them with the most advanced techniques of animation and digital image processing. A complete and versatile artist, Abbas Kiarostami has created in ‘24 Frames‘ a work of art that defies categorization. Personally, I confess that I have never been able to fully understand what the boundaries are between cinematography as art and video art. ‘24 Frames‘ seems to belong to both and many other fields of art. Watching it is a spiritual experience.
24 is a magic number in cinematography. 24 frames per second was the standard for classic projectors. The day has 24 hours and in the film time is one of the main subjects. Abbas Kiarostami constructed his work as a sequence of 24 sequences, each 4 and a half minutes long. Fixed, classic forms were one of the aesthetic obsessions of the creator who was, among many others, a creator of haikus. The first frame starts from a famous painting by Pieter Bruegel the Elder, ‘Hunters in the Snow’. With the help of computer animation, portions of the painting wake up one by one. The soundtrack also comes to life placing the painting into its natural and period context. What was a snapshot of a single moment in time becomes a moment in a sequence of the passage of time. Similar patterns will be present in the following frames, but the starting points are photos created by the author. In its early versions ’24 Frames’ was supposed to be a sequence of reflections on art starting from famous paintings, as in the first frame, but due to copyright reasons Kiarostami had to change his strategy and used his own creations from albums of still photography, an artistic field that he had practiced at the beginning of his artistic journey.
‘24 Frames‘ is a very different viewing experience than a traditional film. There is no plot, no human characters. Kiarostami, the filmmaker who excelled in creating heroes drawn from reality and who built psychologists full of credibility and humanity for them, places his human silhouettes – when they appear – on an equal level with those of animals, plants, landscape items. One can also interpret this attitude as an expression of the idea that we humans are only a part of an endless Universe, and not necessarily the center of it. The film seems more like a collection of philosophical essays or poems. Each of the frames has an aesthetic value in itself, but they also tell a lot about the connection between the creator and the artistic objects resulting from his imagination, about nature and its observation. The world in the frames is often seen through the geometry of a window, and in a few cases transparent but material screens or windows separate the viewer from the nature beyond. A nature that, let’s not forget, is largely artificial, the result of the author’s thinking in relation to the context of the still images that represent the starting points of each frame.
The viewer who dares to see ‘24 Frames‘ must know (and if he doesn’t know, he will find out after the first frames) that this is not an ordinary entertainment film. The reward will come from the beauty and depth of cinematic thought and the boldness of the author’s artistic exploration, which he becomes witness of. An unforgettable artistic experience.
Ritualul este deja cunoscut. În săptămânile premergătoare anunțurilor, lumea științei, a economiei, a literaturii și a politicii începe să facă pronosticuri. Urmează o săptămână în care o mână de oameni importanți, norocoși și cu merite, primesc telefonul mai mult sau mai puțin așteptat și, după câteva ore, își aud numele menționate de comisiile Premiilor Nobel. Aproape imediat încep comentariile, criticile și, de la o vreme încoace, întrebările despre relevanța premiilor în lumea de astăzi. Ca în fiecare an, ne vom ocupa în rubrica CHANGE.WORLD de premiile acordate în cele trei categorii științifice, de câștigătorii lor și de semnificația realizărilor pentru care au fost recompensați.
Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină a avut anul acesta un singur câștigător – Svante Pääbo, născut la Stockholm în 1955 și afiliat la Institutul Max Planck pentru Antropologie Evoluționistă din Leipzig, Germania, și la Institutul de Știință și Tehnologie din Okinawa, Japonia. Domeniul său de expertiză este mai apropiat de fiziologie decât de medicină și se numește paleogenomică – studiul genomic al speciilor din istoria biologică a planetei. Este vorba de multe ori despre specii dispărute, care sunt studiate pe baza analizei materialelor cu informații genetice extrase din fosile sau mumii. Studiile savantului suedez au condus la progrese spectaculoase în descifrarea arborelui evoluționist al speciei umane.
La începutul carierei sale, în 1985, Svante Pääbo a studiat genetic mumiile egiptene. Saltul spectaculos pe care l-a înregistrat s-a petrecut în 1997, când a reușit să stabilească secvența de ADN mitocondrial (mtDNA) a oamenilor de Neanderthal. Mitocondriile au un rol esențial în metabolism, acela de a extrage energie din glucoză. Fiind derivate din bacterii, ele însoțesc celulele vii de peste două miliarde de ani, fiind martori ai evoluției lumii vii. Analizele lui Pääbo au demonstrat că mtDNA-ul oamenilor de Neanderthal și al lui Homo Sapiens sunt diferite, acestea reprezentând deci ramuri paralele ale evoluției. O altă realizare de proporții rezultată din aplicarea acestor tehnici a fost descoperirea – pe baza analizei unei singure fosile descoperite pe teritoriul Rusiei – a unei specii numite Homo denisova, și ea paralelă cu Homo sapiens și Homo neanderthalensis. Europenii de astăzi păstrează încă 1-2% ADN neanderthalian, iar cei din Asia și Australia, până la 6% din cel al denisovienilor. Este încă o confirmare că istoria speciei umane este o istorie a permanentelor migrații. În plus, descoperirile sale și aplicațiile acestora demonstrează că, până de curând, poate cu aproximativ 1400 de generații în urmă, existau și alte specii de oameni în jur, care s-au amestecat cu strămoșii noștri și au contribuit la felul cum suntem noi astăzi. Ultimii 40 de mii de ani sunt unici în istoria omenirii, prin faptul că am rămas singura specie de oameni pe planetă. Până în acel moment, au existat aproape întotdeauna alte tipuri de oameni.
Câștigătorii ediției 2022 a Premiului Nobel pentru Fizică sunt Alain Aspect, născut în 1947 la Agen, Franța, profesor la Institut d’Optique Graduate School – Université Paris-Saclay și la École Polytechnique, Palaiseau; John F. Clauser, născut în 1942 în Pasadena, California, SUA, cercetător fizician la J.F. Clauser & Assoc., Walnut Creek, California; și Anton Zeilinger, născut în 1945 în Ried im Innkreis, Austria, profesor la Universitatea din Viena.
Ar fi interesant de numărat câte dintre premiile Nobel atribuite în ultimul secol sunt continuări ale descoperirilor și previziunilor lui Albert Einstein, care a primit premiul în 1921 (dar nu pentru teoria relativității!). Cel din 2022 intră în această categorie. Se știe că Einstein era sceptic în legătură cu aleatorismul mecanicii cuantice, afirmând că „Dumnezeu nu se joacă cu zaruri”. Până la sfârșitul vieții, el a continuat să susțină că mecanica cuantică era incompletă. Printre contra-argumentele sale se află exact fenomenul care le-a adus Premiul Nobel laureaților din acest an: legăturile cuantice. Este vorba despre felul în care perechi de particule devin legate unele de altele acționând ca o singură entitate, chiar dacă nu sunt apropiate fizic. Dacă două particule sunt legate cuantic și se află la distanță, comportamentul lor ca părți dintr-un întreg ar contrazice teoria relativității, căci înseamnă că informația poate circula cu viteze superioare celei a luminii. Einstein a propus un experiment (numit mai târziu experimentul Bell după numele unui fizician de la CERN – Geneva) care ar fi demonstrat că există niște variabile ascunse ce determină comportamentul particulelor din cuplu. John Clauser în anii ’70 și Alain Aspect în anii ’80 au găsit metodele practice de a realiza acest experiment, demonstrând că Einstein de data aceasta greșise. Anton Zellinger a perfecționat în 1997 aceste procedee și a demonstrat că informația poate fi ‘teleportată’, ceea ce a pus baza aplicațiilor și aparaturii pentru calcul cuantic și criptografie cuantică. Este posibilă teleportarea materiei? Fanii serialului ‘Star Trek’ nu au nicio îndoială că da, însă răspunsul definitiv va fi dat de știința viitorului.
Premiul Nobel pentru Chimie a fost împărțit în 2022 de trei cercetători: Carolyn R. Bertozzi, născută în 1966 în SUA, de la Universitatea Stanford din California; Morten Meldal, născut în 1954 în Danemarca, profesor la Universitatea din Copenhaga; și Karl Barry Sharpless, născut în 1941 în Philadelphia, SUA, profesor la Scripps Research din La Jolla, California. Pentru Sharpless este vorba despre al doilea Premiu Nobel, după cel câștigat în 2001.
Premiul din acest an se referă la o metodologie care simplifică procesele chimice industriale în multe domenii, numită ‘chimie click’ (‘click chemistry’). Procesele chimice, în general, combină și grupează molecule și sunt specifice acestora și, deci, foarte diverse. Barry Sharpless și Morten Meldal au pus bazele unei forme funcționale de chimie – chimia click – în care blocurile moleculare se îmbină rapid și eficient indiferent de proprietățile chimice ale acestora. Carolyn Bertozzi este cea care a perfecționat procesele și le-a adaptat utilizării în organisme vii. Grupurile de substanțe chimice care stau la baza acestor procese, descoperite în paralel și independent de Sharpless și Meldal, se numesc azide și alkine și ele acționează ca două catarame ale unei centuri de siguranță fixând moleculele împreună. Printre multe alte aplicații, metoda este utilizată în dezvoltarea produselor farmaceutice și pentru cartografierea ADN-ului. Reacțiile bio-ortogonale inventate de Bertozzi permit efectuarea de operații similare la nivelul membranelor celulelor vii fără a perturba existența acestora. Medicamente folosite în tratarea cancerului, sintetizate folosind acest procedeu, se află în prezent în stadiul de teste clinice.
Premiile Nobel din domeniile științifice nu sunt lipsite de controversele lor. De obicei însă, criticile apar târziu, mai ales prin sublinierea numelor unor cercetători și inventatori ale căror contribuții, omise de jurii, au devenit evidente odată cu trecerea timpului. Personal, mă așteptam ca în acest al treilea an al luptei cu pandemia COVID-19 să fie recompensate progresele teoretice și practice în dezvoltarea vaccinurilor care au oprit răspândirea bolii și i-au atenuat efectele. Prudent, juriul premiului pentru fiziologie sau medicină a preferat, probabil, să mai aștepte cel puțin un an, pentru a fi sigur că eficiența și lipsa de efecte secundare negative sunt bine verificate. În timp ce premiile din domeniile mai teoretice, precum fizica și chimia, s-au îndreptat spre cercetători în domenii ‘fierbinți’ cu aplicabilitate practică (calculul cuantic, industria farmaceutică), premiul pentru medicină a recompensat o tehnologie revoluționară, dar ale cărei implicații sunt evidente mai degrabă în trecutul speciei umane. Asta nu înseamnă că importanța descoperirii ar fi mai mica. Diversitatea nu este ceva nou în istoria omenirii, am fost și vom fi diverși și trebuie să învățam să trăim împreună, unii lângă alții, unii împreună și pentru alții, pentru a supraviețui și face față provocărilor viitorului. Este și aceasta o lecție importantă a Premiilor Nobel, ediția 2022.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Die Vierhändige‘ (‘Four Hands‘ in English) is an author movie written and directed by German filmmaker Oliver Kienle. It is a film that surprised me (for the better) by the quality and expressiveness of the image and by the intensity of the actors’ acting. It demands attention to watch, and there is a danger that it will lose some of its audience in the middle, especially those who are used to the logical, deterministic and linear plots of German detective films. The authors emphasized the psychological side and the trauma suffered by the characters. The degree of ambiguity of the story allows different interpretations according to the personal perspective of each of the viewers. It’s not an easy movie to watch, but it’s interesting and well-made enough to be worth watching. Those who will – more or less easily – overcome the difficult moments of the story will be rewarded.
It’s one of those movies of which you can say very little about the story so as not to spoil the enjoyment and interest of future viewers. Two sisters witness in their early childhood the brutal murder of their parents. The experience traumatizes them and binds them to each other for the rest of their lives. When the assassins are released – after serving their 20-year sentences – their destinies are again dramatically influenced.
Oliver Kienle‘s script proposes an interesting and original combination. The film has only a handful ofc significant characters (the sisters, a nurse who befriends one of them, the criminals who appear in only one scene each) and yet the entire action takes place amidst the crowded cities and institutions of contemporary Germany. A house also appears, oddly placed in the landscape, suggesting the strange things that happen in it. The cinematography by Yoshi Heimrath is designed in a post-Hitchcockian style, combining chamber drama with hallucinatory outdoor scenes, in hospitals, in discotheques, in concert halls. There is a lot of darkness in this film, the colors when they appear are also blurred. The disorientation of the heroes is also transmitted to the audience along with a feeling of insecurity about the understanding of what we see on the screen. Frida-Lovisa Hamann and Friederike Becht create memorable roles as the two sisters. Christoph Letkowski should provide a balancing act in the role of the character who should but mostly fails to represent a point of emotional stability. Music plays an important role in the film, and the soundtrack created by Heiko Maile completed with fragments of classical music performed on the piano contributes to the atmosphere of suspense and uncertainty. ‘Die Vierhändige‘ is a good psychological thriller, one of the successful films in this genre that I have seen lately.
‘Everybody’s Fine‘, the 2009 American family drama by director Kirk Jones, offers the opportunity for a series of interesting reflections on the passing of cinematic time. Why do some older films seem contemporary, while other films, made a decade or two ago, are showing signs of early ageing? ‘Everybody’s Fine‘ is a remake of a 1990 Italian film directed and (co-written) by Giuseppe Tornatore, which featured Marcelo Mastroiani. In the American version, Robert De Niro takes on the role of the father remained alone after the death of his wife, who will embark on a journey across America in search of his children. To say that ‘the remake does not live up to the original’ seems trivial, but the statement seems to me correct in this case as well. The feeling is accentuated by elements of outdated cinematography that make the film look older than the 13 years that have passed since its making. It is not just about mobile phones, which have become a common means of communication for everyone, that would make many of the details of the story obsolete. There were, however, plenty of heartwarming moments in the 2009 version, and the joy of seeing Robert De Niro in the first of a series of maturity roles that cemented his position as one of the premier actors of his generation.
The film’s hero, Frank Goode, remained alone at his retirement age after his wife’s death. He would have enough reasons to to find consolation in the achievements of his children, to whom he dedicated his life’s work, and who, spread throughout America, seem to be enjoying success as – respectively – plastic artist, advertising manager, symphonic orchestra conductor and Las Vegas dancer. He also enjoys the satisfaction of having performed a useful, if not very spectacular, job – Frank manufactured insulation for the telephone cables that instantly connect people across America. Loneliness bothers him, however, and when the four children cancel one after the other participation in a weekend he wanted to spend with them, Frank decides – against the advice of his personal doctor – to go on a trip to meet each of them. But the realities don’t exactly match what Frank knew about the children’s situations, and every meeting, when it happens, seems to be a failure.
Inter-human communication is the main theme of the film. Professionally immersing himself in the technical aspects, dedicating his life to the success of his children, Frank seems to have missed the direct communication with them. The screen rendering of the story is uneven. The road trip part with the random meetings with the inhabitants of deep America seemed to me the best. Some of the metaphors proposed by the script work very well, but others are too explicit – especially the nightmare scenes, the imaginary dialogues with the children or the monologue at the cemetery. Robert De Niro is terrific throughout. This is one of his best roles (and not a gangster one!). The parent-child relationship allows De Niro to meet on screen with some of the most interesting actors of the younger generations: Drew Barrymore, Kate Beckinsale, Sam Rockwell. There are many good reasons to see this film, but also the Italian original one that inspired it.
‘The Adam Project‘, Shawn Levy‘s 2022 film, is one of those film projects that strives to prove that Netflix has become a production house that can rival any of the major studios. The film belongs to a hugely popular film genre – the all-family sci-fi comedy -, it is impeccably made from a technical point of view, promising quality viewings both in cinemas and in the living rooms of homes where Netflix streaming reaches, and manages to bring on screen an impressive gallery of famous actors. However, it lacks an ingredient that is essential in the production of a successful and quality film – a script fit to the other talents assembled in this production. Despite the promises, ‘The Adam Project‘ disappointed me.
The idea behind the film’s story is interesting, although not very original. Time travel is possible, has always been, even if in some periods it has not yet been discovered. Traveling from 2050 to 2022 or 2018 is therefore possible, and the way in which these journeys take place is rather similar to the space flights in ‘Star Wars’. The hero of the film, a time travel pilot, goes on such a journey to repair the loss of his loved one, is chased and injured, and finds refuge in his childhood home where he meets his own version at the age of 12. The two will get to know each other and will tram in an adventure whose purpose is … to avoid inventing temporal travel.
The filmmakers were well aware that temporal paradoxes are very complicated and chose to replace the solutions with lightsaber battles against regiments of… well, I’m not sure, but I think they’re robots, if not cyborgs or something else. Ryan Reynolds dominates the film and is really the only one who has a consistent role. As a viewer, I can only regret that actors like Jennifer Garner, Mark Ruffalo or Zoe Saldana don’t have more solid parts. The special effects are OK, but we don’t see anything new here either. Stories that combine family (and especially kids) troubles with time travel science-fiction have also already been told on screen in films such as the ‘Back to the Future’ or ‘Terminator’ series. The writers of ‘The Adam Project‘ did not try to hide these influences. On the contrary, the heroes of the film have seen all the previous films and even discuss them on the screen. Me, if I were to take my children or grandchildren to the cinema, I would prefer to take them to the original films.
