I was not a ‘Top Gun‘ fan in 1986 when the original movie was released. I didn’t become a fan even after watching this sequel called ‘Top Gun: Maverick‘ directed by Joseph Kosinski. I like action movies when they are based on an interesting story, with characters that I can identify with as a viewer. In the case of the ‘Top Gun’ movies, the stories are boring for me, the characters are schematic and I can’t identify in any way with the macho and militaristic culture propagated by these films, whatever the uniforms that the heroes wear. The 1956 ‘Top Gun‘ proposed to teenagers and young people of that time an amplified version of the fun things specific to the age before the Internet, mobile phones and virtual realities. It was a world fascinated by speed, motorcycles, cars and planes. Transferring some of its heroes to the second decade of the third millennium, ‘Top Gun: Maverick‘ mostly relies on a retro effect despite the new aircraft models. Of course, the most precious retro element of all is Tom Cruise himself, an actor I admire for his past achievements in other genres, and for what he does in action movies (though I am finding the ‘Mission: Impossible’ series much more interesting) . The result, in my opinion, is a huge public success but not an artistic success.
What I liked about this movie: First of all, Tom Cruise, the actor who manages to insuflate some life into action heroes, who looks at 60 like he’s 40 and who makes this sequel look like it’s done 10 years and not 34 years after the original movie. Retro elements (clothing, music, motorcycles and airplanes) that make the conflict between generations acceptable, which is one of the main themes of the film. The fine cinematography in some of the action sequences. The discrete romantic story between the lead hero and the heroine played by Jennifer Connelly, the only credible interpersonal relationship in the film.
What I liked least: The militaristic atmosphere. The scene with muscular soldiers. The schematism of the characters. Predictability of the story. Pretentious dialogues – some serious, some that intent to be funny.
What left me indifferent: the aerial combat scenes and the fact that the actors filmed in real planes and were intensely physically stressed. Pseudo-technical details of the aircraft or of the planning and execution of the military operation. Schematic sub-stories related to values such as friendship or intergenerational relationships. The bla-bla about discipline, indiscipline and initiative.
At the end of the day, ‘Top Gun: Maverick‘ is nothing more than a package for aerial combat scenes and another movie in which Tom Cruise defies the laws of ageing. There are many, many fans of these topics who have turned their enthusiasm into movie tickets and good grades for film. My opinion is that ‘Top Gun: Maverick‘ is just another mediocre action movie. Luckily for the producers, my opinion is in the minority.
Scriu acest articol pe un laptop care are o tastatură bilingvă (engleză și ebraică), folosind aranjamentul QWERTY al literelor latine (de fapt, ale alfabetului englez). Dacă laptopul meu ar fi fost fabricat în spațiul francofon, aș folosi probabil varianta AZERTY, iar în spațiul germanofon varianta QWERTZ. Acestea sunt însă derivate locale ale aceluiași standard. Editorul meu (mă refer desigur la software) folosește combinația Ctrl+X pentru a șterge porțiuni marcate de text, Ctrl+C pentru a le copia și Ctrl+V pentru a le reproduce (‘paste’). Care este originea acestor combinații folosite astăzi pe miliarde de calculatoare, terminale de comunicații, telefoane inteligente și alte aparate care utilizează sau emulează tastaturi? Și de ce tocmai aceste aranjamente, și nu altele, poate mai firești și chiar mai eficiente?
(sursa imaginii – arhiva personală a autorului)
Originile aranjamentului QWERTY sunt încă înconjurate de o anumită doză de mister. Sunt cunoscuți inventatorii, problemele cu care s-au confruntat, dar nu și criteriile exacte care i-au ghidat în alegerea soluției. Principalul inventator de al cărui nume este legată tastatura QWERTY, ca una dintre componentele principale ale primelor modele de mașini de scris comerciale americane, este Christopher Latham Scholes (1819 – 1890). În 1866, era editorul unui ziar în statul american Milwaukee și căuta modalități de a face mai eficient procesul editorial și de producție al ziarului. Partenerii săi erau tipograful Samuel W. Soule și avocatul și inventatorul amator Carlos Glidden. Mașinile mecanice de scris nu erau chiar o noutate. Primul prototip cunoscut este cel al englezului Henry Mill din 1714, și încercările se multiplicaseră, mai ales în Lumea Nouă, unde publicarea ziarelor locale și naționale devenise o industrie în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Problemele care îl preocupau pe Scholes erau practice. Noile mașini trebuiau să-și acopere costurile, să depășească în eficiență scrisul de mână și să evite blocajele, în așa fel încât să devină instrumente aflate la îndemâna tuturor. Primul brevet al celor trei a fost înregistrat în 1868, dar tastatura avea un aranjament alfabetic, iar tastele aveau o formă asemănătoare clapelor de pian. Cel care a contribuit la transformarea tastelor în clape independente a fost un alt inventator, Matthias Schwalback, care a patentat sistemul împreună cu Scholes prin anii 1870-71.
Prima versiune apropiată de QWERTY (de fapt QWE.TY) datează din 1872 și i se datorează lui Scholes și lui James Densmore, un alt inventator, cu un simț de business foarte avansat. Motivele pentru care au ajuns la această soluție nu sunt însă nici până astăzi complet elucidate. Se poate spune că inventatorii mașinii de scris au luat cu ei în morminte secretele deciziilor legate de așezarea literelor pe tastaturi. Nu există nicio probă materială, cererile de brevete nu includ explicații în introduceri, și nu au rămas nici notițe sau mărturii directe. Este un câmp fertil pentru presupuneri și teorii speculative, iar asta este exact ceea ce fac istoricii științei și tehnologiei de un secol și jumătate încoace. Printre ei i-aș menționa pe Charles Weller și a sa ‘The Early History of the Typewriter’, publicată în 1918, și Richard N. Current care, în 1954, a publicat ‘The Typewriter and the Men Who Made it’. Dintre contribuțiile mai recente merită menționată cea din anul 2011, a cercetătorilor de la Universitatea din Kyoto, Japonia. Aceștia din urmă au lansat teoria conform căreia optimizarea ar fi luat în considerare eficiența operatorilor de telegraf, care trebuiau să transcrie mesaje care soseau în cod Morse. Pe cât de interesantă este aceasta teorie, ea nu este confirmată de niciun document istoric. Ceea ce este mai plauzibil este că Scholes și colegii sai au încercat să disperseze combinațiile foarte frecvente de litere în limba engleza pentru a evita blocajul mecanic rezultat din apăsarea simultană a două taste vecine. Ar fi jucat un rol și experiența de tipografi a inventatorilor, care ar fi înlesnit utilizarea de tastaturi similare și pentru culegerea literelor în tipografie, mecanizând unul dintre procesele cele mai laborioase din fluxul operațional al tipografiilor.
Sigur este că în 1874 aranjamentul era aproape stabil, iar licența a fost vândută lui Eliphalet Remington și firmei sale, producătorii celebrelor linii de mașini de scris Remington, care au dominat piața vreme de mai bine de un secol. ‘Standardul Remington Numărul 2’, publicat în 1978, este aproape identic cu aranjamentul de astăzi, cu două excepții: tastele M și ;, respectiv C și X, care au fost inversate mai târziu. Teleprinterele distribuite pe piață după 1928, de compania Teletype Corporation, au preluat aranjamentul mașinilor de scris și, începând cu anii 1950-60, acestea au fost folosite ca dispozitive de introducere de date în calculatoarele numerice. Modelul IBM-610 a fost primul care a modificat o mașină de scris electrică pentru introducerea datelor în calculatoare mainframe care puteau uneori fi localizate la distanță. Teletype Corporation a introdus în anii ‘60 codificarea standard (ASCII) a caracterelor, ceea ce a permis interoperabilitatea cu modele diferite de calculatoare. Folosirea sistemului QWERTY a părut firească și pentru calculatoarele personale, fiind deja considerată standard. Este important de subliniat că era (și este încă) vorba despre un standard de facto, și nu despre unul oficial. Adaptările naționale cu caractere speciale s-au răspândit odată cu dezvoltarea diferitelor piețe de calculatoare și aplicații. Cea mai recentă actualizare a standardului românesc de tastatură (incluzând diacriticele) datează din 2004. Au apărut și tastaturile bilingve, iar aplicațiile software și telefonia mobilă fac din folosirea variantelor lingvistice operații la îndemâna tuturor.
Cu toate că este aproape universal adoptat, aranjamentul QWERTY are criticii săi și chiar și competitori. Una dintre cei mai cunoscute alternative este sistemul Dvorak, inventat și patentat în 1936 de psihologul american August Dvorak (1895-1974), alături de cumnatul său William Dealey. Adepții săi îl consideră o alternativă mai rapidă și mai ergonomică aranjamentului QWERTY. Ei susțin că aranjamentul Dvorak necesită mai puțină mișcare a degetelor și, ca rezultat, reduce erorile, crește viteza de tastare, reduce leziunile de efort repetitive și este pur și simplu mai confortabil decât QWERTY. Tabăra cealaltă însă susține că diferențele, când există, sunt minore și nu justifică costul uriaș al unei schimbări.
Dacă am ajuns deja în lumea calculatoarelor personale, a laptopurilor și a tabletelor, cei care le folosim ca instrumente de lucru sau pentru editarea corespondenței personale, probabil că ștergem și copiem zilnic porțiuni din text folosind tasta Ctrl în ecosistemul Windows și cmd în cel al lui Apple, împreună cu una dintre literele Z, X, C, V. Povestea comenzilor rapide (‘shortcuts’) Ctrl+Z, Ctrl+X, Ctrl+C și Ctrl+V pentru anulare, tăiere, copiere și inserare datează de la începutul anilor 1980. Originea acestor comenzi rapide se află pe computerul Apple Lisa, lansat în 1983. Lisa a fost un precursor al Macintosh-ului și al primului computer Apple care era dotat cu ‘mouse’. Combinațiile inițiale foloseau o tastă specială ‘Apple’ care în timp a fost înlocuită cu ‘cmd’ în ecosistemul MacOS. Tasta Apple+Z a servit inițial atât ca tastă Anulare, cât și ca tastă Reface (Revenire), în loc de comanda de anulare în mai mulți pași pe care o cunoaștem astăzi. Aceste taste sunt la îndemână pe o tastatură QWERTY, deoarece sunt situate în colțul din stânga jos al tastaturii, lângă tastele ‘meta’, cum ar fi Apple (pe Lisa), cmd (pe Mac) și Ctrl (pe Windows). Deci, dacă utilizați mouse-ul unui computer cu mâna dreaptă, puteți declanșa rapid aceste funcții utilizate frecvent cu mâna stângă. Microsoft a cumpărat licența de utilizare a comenzilor rapide pentru Windows, dar a introdus-o abia în Windows 3.1, preferând până atunci folosirea unor combinații inventate de ei (de exemplu Shift-Delete în loc de Ctrl-X), care mai pot fi utilizate și astăzi. Majoritatea utilizatorilor însă au trecut deja la utilizarea combinațiilor universal cunoscute.
Dar ‘Ctrl-Alt-Del’ – celebra combinație de taste care permite repornirea unui calculator care rulează un sistem de operare Windows sau din familia acestuia, atunci când nimic altceva nu mai poate ajuta? Care este istoria sa? Ei bine, ca și în cazul altor precedente celebre, este vorba despre o funcție care nu era destinată utilizatorilor și care ar fi trebuit să rămână ‘secretă’, accesibilă doar pentru tehnicieni și pentru cei care scriu programe și proiectează produse. Pe inventatorul acestei combinații îl cheamă David Bradley, are acum peste 70 de ani și făcea parte din echipa care proiecta primele calculatoare personale (PC) ale lui IBM. Combinația fusese creată la origine deoarece Bradley și ceilalți 11 ingineri care construiau primul IBM-PC aveau nevoie de o modalitate mai rapidă de a reporni calculatorul atunci când codul lor îl bloca din cauza ‘bug’-urilor. Îl deconectaseră și îl reconectaseră de mii de ori – o altă metodă verificată, dar lentă, cunoscută oricărui utilizator de PC până astăzi. Bradley a venit cu o altă soluție: combinația Ctrl+Alt+Del care declanșa un proces de reboot. Tastele fiind depărtate, această gimnastică cu degetele, concepută intenționat pentru a nu șterge niciodată munca utilă printr-o greșeală accidentală, este acum universală. Bradley nu și-a imaginat însă niciodată că ‘scurtătura’ va fi folosită de cineva din afara propriei sale echipe, cu atât mai puțin că va deveni un standard de facto în industrie și un fenomen cultural, o operație de rutină utilizată zilnic de sute de milioane de utilizatori. Aviz programatorilor de azi și de mâine: funcțiile ‘secrete’, ca și orice altă secvență de cod rapid riscă întotdeauna să fie descoperite și utilizate. La bine și la rău.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
A black hat rolls pushed by the wind into a forest in the scene that opens ‘Miller’s Crossing‘, the 1990 film by the Coen brothers (officially only Joel is credited with directing). It is the first of several hats to roll in this film, and each of these frames emphatically marks the end of a scene. It is one of the visual motifs of this stylish film, the third in the Coen brothers‘ filmography and, in my opinion, their first memorable film. All the hallmarks of the ‘Coen brand’ are already present in ‘Miller’s Crossing‘: respect for the cinematic tradition of Hollywood’s predecessors, including references or quotes from classic movies, a well-written story with clever dialogue and consistent characters that allow actors to perform some of the best roles of their careers, creative reconstruction of the historical period in which the story takes place, consistent visual design and an excellent soundtrack. The Coen brothers don’t shy away from making entertaining movies, but the entertainment is always high quality.
It’s a gangster story, but complicated enough to require the viewers’ attention to understand and watch it. The film’s hero, Tom Reagan, is a rather atypical gangster in an American city during the Prohibition. Unlike those around him, he uses his brain more than his pistols or fists, in fact he even gets a significant amount of beatings throughout the film. The city is the scene of wars between two rival gangs, and Tom will in turn be the trusted man of the two clan chiefs. ‘Trust’ is actually a word with somewhat uncertain meanings in a world where betrayal and corruption are the rule, where money and thirst for power dominate everyone’s actions. Like many lone heroes in ‘noir’ movies, Tom Reagan has a code of ethics different than the one of many around him. Added to all this are the complications arising from the fact that Tom has a love affair with the girlfriend of one of the mob chiefs. Survival is only possible by using the resources at his disposal – intelligence and a sense of humor.
One of the special talents of the Coen brothers is to use actors who specialize in supporting roles and to give them generous parts. For some of them, their films have been launching or re-launching career ramps. Gabriel Byrne creates a leading anthological role and with it an iconic figure, who joins the genre roles created by Humphrey Bogart. Marcia Gay Harden is so mysterious, vulnerable and attractive that I wonder why she didn’t have a more spectacular career. (The answer may be that she was not lucky enough to work with directors like the Coen brothers in more movies). Albert Finney and Jon Polito play the roles of the two mobsters, very different from each other, each very good in a very appropriate role. Last but not least, John Turturro, another supporting roles actor, also appears here in a supporting role, but it includes a memorable key scene with Byrne, a scene that those who have seen the film will not easily forget. The visual design, the sets, the music – each of them are treated with professionalism and contribute to the creation of a stylistic imprint that the Coen brothers will perfect in the next films. The two are very attentive to detail, but the reconstruction is not meant to be documentary. It’s America of the Prohibition, but it’s not about a specific city in a certain geographic area and in an exactly defined year. The historical period in which the action takes place is reconstructed through the personal vision of the authors of the film.
The early 1990s were an exceptional period for gangster movies in American cinema. In addition to well-known directors such as Scorsese and De Palma, who continued to make very good films, David Lynch and the Coen brothers appeared with creative and different approaches, and Tarantino was waiting behind the corner. ‘Miller’s Crossing‘ is, in my opinion, the Coen brothers‘ first outstanding film. It came a little too early, but it grew in time and became part of a filmography in which other remarkable films were to appear. All the signs of the Coen brand are already present in this ageless film.
The local cinematheque screened in a preview session one of the Israeli films that has a good chance of becoming the summer hit of 2022. The title is ‘Hummus Full Trailer‘, an action comedy that gathers in its cast some of the most popular Israeli actors and is directed by Asaf Kobrovsky, who is also a co-writer. Kobrovsky is in his first film, but this can hardly be felt. The story combines the genres of action comedies and gangster movies with local comedies in the tradition of ‘bourekas movies’, inspired by Israeli reality. It is a complex reality, but it can also be a good source for comedy. Violent conflicts in today’s Israeli society ultimately have, if we think about it, a healthy dose of nonsense, and one of the best ways to deal with conflict and violence is to laugh about them
The story is well structured and could belong to some of the most successful films of the genre anywhere in the world. In the huge harbor of Haifa, a corrupt official rounds off his income by smuggling in illegal containers. When he is assassinated, three containers are waiting for their recipients. Each of them has a precious, illegal, and explosive – figuratively, if not literally -charge. The recipients are mobsters of various categories and nationalities, among those who violently confront each other in the underground world of Israel: gangsters from the old guard, newcomers from the former USSR, ultra-religious Jews and Arab traffickers. Added to them is a gay couple of … flower merchants. The mix-up of the containers leads to a crazy race on the roads of Israel, which can only end with a bloody shooting duel … like in the movies. On the way, every minute, countless jokes and more or less original comic situations, based on stereotypes related to ethnic and religious groups, but also with a few well-aimed satirical current arrows.
I liked the movie. The script is well written, the comic situations abound and the laughter comes often and spontaneously, without much vulgarity. Many of the characters are well-defined, and even if they represent stereotypes, the talent and experience of the actors bring them to life on screen. Moni Moshonov adds another role to the gallery of mob bosses he played in previous films, perhaps a kind of parody of them. His out of the screen son, Michael Moshonov, is his son in the film, a hi-tech nerd genius who tries without too much enthusiasm and without too much success to break away from the ‘family’ tradition. Menashe Noy and Keren Mor create a delicious and memorable couple of ultra-religious mobsters. Noticeable is also Yaniv Biton in a role of composition of great fun. There are also some misses. The cinematography, otherwise well-designed with clever uses of split screens, has a problem – perhaps technical – seeming to lack contrast in some scenes. The final scene is messy. The lack of experience in the Israeli movies in creating action scenes with many characters in which the ballet of violence is well orchestrated and filmed is obvious. Only very good directors of the genre succeed here, and Asaf Kobrovsky still has work to do in this direction.
It is worth paying attention to the details. There are many and significant. For example, the portrait of Itzhak Rabin on the wall of the harbor office of the mobster who is probably also a union leader. Or the scene in which the hungry Jews fill the Arabic restaurant on the day of the fast of the Jewish holiday of 9 Av. I believe that viewers will respond enthusiastically to this movie by filling theaters this summer, and perhaps by adding the film in the future to the beloved, seen and seen again gallery of Israeli comedies. If a movie like this has any moral conclusion, the one in ‘Humus Full Trailer’ is kind of … immoral. In a violent society where laws are made to be ignored, anyone can become a gangster. Even Holocaust survivors.
The film will hit theaters in Israel starting June 9.
Two main narrative threads combine in ‘Les Promesses‘ (‘Promises‘), the 2021 film by French director Thomas Kruithof. One of them, related to the precarious condition of the Paris suburbs, is centered around an urban project involving political parties (we are in the months before the local elections), landowners, corrupt lawyers, protest movements and municipal bureaucracy. The other is the personal drama of a politician, mayor of the city, who had promised to retire after two terms, and who in the end hesitates to do so, both because the approval of the project is at a standstill, but also, perhaps, or especially because resigning could be the end of her political career with the prospect of losing power, but especially of loneliness. Director and co-writer Thomas Kruithof chose to focus on the first story. The result is surprisingly successful. I am neither knowledgeable nor passionate about French local politics, and yet the film managed to captivate me.
The main reason of this achievement, I think, is that ‘Les Promesses‘ deals with a topic that is actual and asks questions that are valid in almost any democratic political system. The mastery of the secrets of the profession of filmmaking is obvious and at no time was it felt that this is only the second feature film of the director. The main characters are Clemence Collombet, the mayor of a city or neighborhood in the suburbs of Paris, and Yazid Jabbi, her trusted man. The two are local politicians with good intentions, rooted in the community, but the rules of the political games are muddy. Around them swarm a lot of helpers, lawyers, political activists at more or less high levels, venous apartment owners who keep their tenants – many of them immigrants – in precarious conditions. None of them is completely clean, each has his own personal interests and ambitions, almost all of them use questionable methods and use political and legal leverage to achieve their goals. The main question that the script asks is the credibility on which trust in the system ultimately depends, trust without which democracy has no chance of functioning.
Frankly, I would have preferred the other story, that of the woman politician who reached the age of tough decision-making (to continue the political ascent to other levels? to retire?) and faced with the threat of loneliness to be treated in more depth. It seemed to me that there is an under-exploited big human story here, and Isabelle Huppert‘s best efforts failed to outline it in the absence of lines and situations in the text that exploit this thread. I liked the fact that the script avoided any sentimental or erotic complications, including the obvious trap of a liaison between the mayor and her deputy. In fact, we don’t know anything about their private lives, and it’s better that way. Director Thomas Kruithof knows how to work well with his actors, starting with the casting stage to the guidance on the set. Concerning the cast, in addition to Isabelle Huppert, who continues to grow well with the characters she plays, I must of course mention the acting of Reda Kateb, who is excellent in the role of the mayor’s political partner. Each of the characters is believable, natural, and fits in well. The story is well paced. The ending seemed a little too nice with the heroes of the film, but that could not spoil the overall positive impression, far beyond expectations. For me, ‘Les promesses‘ did not contain too many promises, but in the end it managed to interest and capture me in its world.
Am lăudat de multe ori promptitudinea și flerul editorial care rezultă în publicarea promptă în România a unora dintre cele mai ‘fierbinți’ apariții de piața de carte internațională. În cazul romanului ‘Violeta’ al scriitoarei chiliane Isabel Allende, editura Humanitas-fiction a reușit să atingă un merituos record absolut, publicând cartea în traducerea impecabilă a Corneliei Rădulescu, simultan cu prima ediție internațională în limba engleză. Este preluata chiar și ilustrația copertei din ediția tipărită apărută în ianuarie 2022 la prestigioasa editură Random House. Cititorul român primește astfel în mână, simultan cu publicul internațional, cea mai recentă carte a unei scriitoare de prim rang a literaturii sud-americane contemporane. Este vorba de altfel despre a 22-a din cele 26 de cărți ale prozatoarei născute în 1942 care apare în seria de autor pe care i-a dedicat-o editura.
Romanul ‘Violeta’ este o frescă istorica, o saga de familie și povestea vieții unei femei excepționale. Violetta del Valle se naște în 1920, într-o familie de nobilime scăpătată din Chile, în perioada pandemiei gripei spaniole. O suta de ani mai târziu, în vremea Coronei, ea trece în revistă viața pe care a trăit-o, evenimentele care au influențat destinul ei și al celor din jur, istoria țării sale și a Americilor, și mai ales își amintește despre oamenii întâlniți în cale, cei pe care i-a iubit și cei cu care a intrat în conflict. Destinatarul acestor amintiri este nepotul sau Camilo, devenit preot, unul dintre multele personaje complexe și interesante ale cărții:
‘E vreme de trăit și vreme de murit. Între ele, timpul amintirilor. Asta am făcut eu zilele astea, în liniște, adunând detaliile lipsă pentru acest testament, care este mai curând sentimental decât material. De ani de zile nu mai pot scrie de mână, iese ceva ininteligibil, mi-am pierdut ortografia deprinsă în copilărie de la Miss Taylor, însă artrita nu mă împiedică să folosesc computerul, membrul cel mai util al corpului meu prăpădit. Tu râzi de mine, Camilo, spui că sunt singura muribundă din lume mai atașată de computer decât de rugăciuni.’ (pag. 364-365)
Încă de la primele pagini ale cărții cititorul are parte de o alternanță permanentă între evenimentele personale și cele din viața țării sud-americane care nu este identificată niciodată pe nume, dar care este evident Chile, patria autoarei și a eroinei sale. Povestitoarea pare a fi făcut o minuțioasă muncă de documentare și de recuperare a memoriei, primele pagini ale cărții descriind, de exempu, atmosfera din casa părinților și episodul propriei nașteri în vremea pandemiei care lovise lumea cu un secol în urmă. Această alternare de planuri va continua de-a lungul întregii cărți, amintirile personale fiind completate de evaluări ale personajelor dar și de judecăți politice și istorice care în multe cazuri par a fi făcute din perspectiva povestitoarei aflate la ora bilanțului. Prima din cele patru secțiuni ale narațiunii are ca titlu ‘Surghiunul’. Ea descrie evenimentele care au dus la ruina familiei și mutarea acesteia în extremitatea de sud a continentului. Biografia fetiței, singura din generația sa după câțiva frați, este puternic influențată de două personaje, care ar putea fi, fiecare dintre ele, eroul și eroina principală ale unor altor romane: tatăl, care se sinucide în contextul dezastrului cauzat de criza economică mondială dar și datorită firii sale imprudente care îl împinge în aventuri financiare, și Miss Taylor, guvernanta venită de la Londra, originară de fapt din Irlanda, feministă și progresistă în concepții. Violeta va crește și se va maturiza în condițiile aspre ale sudului extrem al Americii, sub îndrumarea acesteia și a doua mătuși excentrice, fete bătrâne. Tovarăși îi vor fi țăranii și descendenții locuitorilor originari ai continentului, de la care învață tainele vieții în natură și secretele supraviețuirii în condiții adverse. Episodul descoperirii tatălui sau îi va marca însă permanent biografia, ca o răscruce care îi schimbase direcția vieții:
‘Tata își trăsese un glonț în tâmpă cu revolverul englezesc cumpărat în vremea pandemiei. Glonțul îi pătrunsese în creier, se vedea doar o gaură neagră cât o monedă și firicelul de sânge care se scurgea pe halatul de cașmir indian și de acolo pe covor. Am rămas pe loc, cu ceașcă tremurându-mi în mână, chemându-l șoptit: “Tati, tati.” Îmi amintesc și acum extrem de limpede senzația de gol și calm care m-a copleșit și avea să dureze mult după înmormântare. În cele din urma am lăsat cafeaua în birou și m-am dus s-o caut pe Miss Taylor.
Scena mi-a rămas gravată în memorie cu o precizie fotografică și am revăzut-o adesea în vise. La cincizeci de ani am făcut câteva luni de terapie cu un psihiatru, care m-a făcut să o analizez în neștire, dar nici atunci, nici acum nu resimt emoția cuvenită morții unui tată care s-a împușcat. Nu simt nici oroare, nici tristețe. Percep exact ce am văzut, vidul și calmul pe care ți le-am descris, nimic în plus.’ (pag. 66-67)
Nu cred că greșesc afirmând că Isabel Allende este una dintre cele mai clare și mai explicit feministe voci din literatura sud-americană și a lumii. Aceasta atitudine programatica se reflecta și în felul în care își construiește personajele feminine care sunt de cele mai multe ori eroinele principale ale romanelor sale și la modul în care acestea se raportează la bărbații din viețile lor. În romanul ‘Violeta’ majoritatea personajelor interesante și semnificative sunt femei, și ele nu se rezumă la roluri de victime în pofida vicisitudinilor și obstacolelor care le sunt puse în cale de destin. Mătușile, Miss Taylor, Teresa cea implicată politic și eliberată social, tămăduitoarea Yaima, și fiica Nieves sunt fiecare în parte personaje bine conturate, caractere puternice sau tragice, refuzând în felul lor convențiile și căutându-și drumuri proprii într-o societate machoista. Violeta este desigur personajul dominant, caracter puternic, fire voluntară și independentă. Calitatea relațiilor ei sentimentale este determinată în mare parte de caracterul bărbaților pe care îi întâlnește. Moartea traumatică a tatălui și o primă experiență matrimonială – incompletă sentimental și fizic – sunt urmate de doua relații consistente, care se întind pentru mai multe decenii. Cea cu Julian, amantul care o fascinează, tatăl celor doi copii ai sai, aventurier cu actvitati dubioase și legături cu serviciile secrete și cu lumea interlopă este urmată de o legătură stabilă, iubirea care apare atunci când nu se mai aștepta. Dragostea nu are vârste pentru multe dintre eroinele lui Isabel Allende. Până atunci însă, pasiunea și dezamăgirile, episoadele tragice și cele comice se succed în ritm intens. Scena spălării – la propriu – a banilor ascunși în fosa septică este demnă de o antologie a umorului sau de o comedie cinematografică nebună:
‘A dat un telefon, și în scurt timp s-au înființat doi oameni ai mafiei. Ne-am dus la o spălătorie, haidamacii au pus o hârtie de zece dolari în mâna celor trei femei care își spălau rufele, le-au rugat să aștepte afară și au păzit ușa în timp ce Julian spăla banconotele răhățite. Pe urma a trebuit să le uscam și să le punem în pungi. Pe mine mă luase pentru că nu știa să folosească mașina de spălat.’ (pag. 200)
Relatarea aproape strict cronologică și stilul memorialistic sunt punctate, rar dar eficient, de elemente de fantastic. Personajele descinse din locuitorii vechi ai continentului par să reamintească eroilor și cititorilor că acțiunea se petrece într-un spațiu care fusese populat în vremurile vechi de alte culturi. Referirile la fantastic specifice realismului magic sud-american nu lipsesc nici ele din relatările eroilor, ba chiar sunt folosite pentru a încerca să dea o explicație contorsionărilor istoriei republicii sud-americane:
‘Atmosfera se anima doar când veneau în vizită Miss Taylor și Teresa. Știrile de la radio veneau parcă de pe altă planetă: n-aveau de-a face cu noi. Fabian nu vorbea mult, însă capacitatea de a asculta îi inspira pe ceilalți și astfel am aflat și eu de niste lucruri din trecutul familiei de care nu aveam habar. Astfel, mătușile au povestit despre cutremurul din anul când se născuse Jose Antonio, despre pandemia din anul în care mă născusem eu și alte catastrofe din anii nașterii celor patru frați ai mei. Nu cred că erau semne ale destinului, cum ziceau ele, e altceva: în țara asta calamitățile se țin lanț, deci e lesne să le legi de toate întâmplările unei vieți, de la naștere până la moarte. Am aflat și de bunica mea paternă Nivea, care murise decapitată într-un fioros accident de mașină și capul i se pierduse într-un islaz; sau că avusesem o mătușă care vorbea cu spiritele; sau că existase un câine care crescuse cât un dromader.’ (pag. 106-107)
Lovitura militară din septembrie 1973 este evenimentul politic care domină secțiunea a treia a cărții, așa cum a dominat și ultimele decenii ale istoriei chiliene la sfârșitul secolului 20. Relatarea este aici făcută într-un stil aproape documentar, chiar când este vorba despre impactul celor care se petrec în țară asupra vieților eroilor:
‘Puciul a fost pus la cale exact ca un plan de război. Forțele armate și politia s-au ridicat în dimineața unei zile de primăvara, era marți, iar la prânz bombardaseră deja palatul prezidențial, președintele era mort și tara sub conducere militară. Represiunea a început imediat. La Sacramento nu a existat rezistență, dimpotrivă, oameni pe care îi cunoșteam aplaudau din balcoane pentru că așteptau de trei ani ca eroicii soldați să salveze patria de o ipotetică dictatură comunistă; doar că se instaurase și aici starea de urgență. Soldații în ținută de camuflaj și cu fețele vopsite precum apașii din filme, că să nu fie identificați, cât și forțele de securitate în mașini negre făceau controale în oraș. Elicopterele zumzăiau precum bondarii, camioane grele defilau stricând pavajul și punând pe fugă căinii vagabonzi, stăpânii tradiționali ai străzilor. Auzeai sirenele politiei, țipete, împușcături și explozii. Era interdicție de circulație, liniile aeriene și-au suspendat zborurile, nu circulau nici trenurile sau autobuzele, erau controale pe șosele pentru a vâna teroriștii, partizanii și orice persoane subvsersive. Nu era prima dată când se vorbea despre acești dușmani ai patriei, presa de dreapta ne avertizase că era vorba despre agenți ai Uniunii Sovietice care pregăteau o revoluție armată și aveau liste cu persoane care trebuiau executate.’ (pag. 249-250)
‘Ne-am obișnuit să fim prudenți în discuții, să evităm anumite subiecte, să nu atragem atenția și să respectăm regulile. Ne-am obișnuit chiar și cu interdicția de circulație, care a ținut cincisprezece ani, silindu-i pe bărbații fustangii și pe adolescenții rebeli să ajungă devreme acasă. Criminalitatea a scăzut în mod serios. Crimele le comitea statul, însă puteai merge pe stradă și dormi noaptea fară teama de a fi călcat de hoți. A fost o perioadă grea pentru muncitorii care erau lipsiți de drepturi și puteau fi concediați de la o zi la alta; șomajul crescuse, era paradisul întreprinzătorilor. Properitatea unora avea un cost social enorm. Avântul economic a durat câțiva ani, apoi s-a prăbușit. O vreme, am fost motivul de invidie al vecinilor și favoriții Statelor Unite. Se vorbește despre corupție – acum se cheamă îmbogățire ilicita -, numai că pe timpul dictaturii era legală. Jose Antonio și cu mine am făcut bani serioși; nu mă rușinez, nu am făcut nimic ilegal, am profitat de ocaziile care se iveau. Militarii erau atotprezenți și își luau comisionul; trebuia să-i plătești, asta era norma.’ (pag. 267)
Ultima secțiune a cărții și finalul sunt scrise cu un ton de împăcare. Avansarea în vârstă mult dincolo de medie înseamnă dispariția, pe rând, a tuturor celor care au fost semnificativi în viața eroinei. Ora bilanțului o găsește pe Violeta împăcată, după o viață presărată de pasiuni și de tragedii, de iubiri și de pierderile repetate ale celor dragi, de ascensiunea de la sărăcie la împlinire socială și materială într-un veac complex, plasat de istorie între două pandemii. Precum eroina sa, romanciera Isabel Allende nu mai trebuie să demonstreze nimic nimănui. După ce a cucerit piscurile recunoașterii literare, poate scrie în liniște cărți-bilanț precum ‘Violeta’ în care povestirea curge fluent, în care evenimentele sunt relatate dintr-o perspectivă care combină pasiunea cu magicul pe de-o parte cu analiza social-istorica și realismul pe de alta parte. Beneficiul este cu totul al nostru, al cititorilor.
It’s hard for me to write something coherent about ‘The Northman‘, Robert Eggers‘ recently movies released on screens. The only thing I can do is ask a few questions. Is Robert Eggers the same Robert Eggers, the director who made ‘The Lighthouse‘? How did actors like Nicole Kidman, Ethan Hawke say Alexander of the Skarsgård dynasty accepted roles and put their name on the credits of such a film? What category of viewers was this film made for?
It may seem a bit radical, but I’ll explain my questions briefly. You guessed it, I didn’t like this movie at all, and I gave it a rare (for me) 3 IMDB notes. ‘The Lighthouse‘ had psychological depth, had gradation in the building of tension, and when the shocking scenes appeared (towards the end) they were surprising but justified. In ‘The Northman‘ we are dealing with violence from the first to the last scene of the film, and the characters have the depth of their images from the comic books. I know that Eggers co-wrote the script with Sjon, a well-known Icelandic writer. I haven’t read any of his books, but to me this mix of Germanic mythology, Viking history and Shakespeare seemed like a salad in Marvel sauce, even though the film is made by Universal Studios. The changes in perspective of the characters were all predictable and melodramatic. From Eggers I recognized in this film only the passion with which he films nature and especially the sea. The actors failed to cover anything from the platitudes of the characters. Nicole Kidman, depending on how she is made up and the angle of filming, seems to be 20 or 50 years old, as if she were playing several characters unrelated to each other. Poor Skarsgård is forced to scream about half of the film while committing sometimes sublime and sometimes abominable deeds. The effort to create a language and an alphabet tries to give a historical touch to the movie, but the combination does not work well, and the effect is inauthentic, sometimes ridiculous, especially in the scenes with ‘pagan rituals’. There is so much free explicit violence in ‘The Northman‘ that Mel Gibson‘s ‘The Passion of the Christ‘ seems like a movie for the whole family. Who is the movie actually made for? On one hand, violence and nudity make it unrecommended for children. On the other hand, the flatness of the story makes it unrecommended for adults. I haven’t even reached the middle of the year, but I feel like I’ve already seen the worst movie of 2022 (from my perspective, of course). I hope that I’m not mistaken.
“The Seduction of Mimi” is an uninspired English translation of “Mimi metallurgico ferito nell’onore“, the original title of the film whose approximate equivalent would be “Mimi the metallurgist wounded in his honor“. The author is Lina Wertmüller, an Italian director whose films are always original and not just by their names. This 1972 film captures some of the main features of Italian society at the time – violence, organized crime, capitalist exploitation, the North-South economic gap, corruption, hypocrisy – in a way that is both entertaining and thought-provoking. It does it in a style that mixes the radical social comments of the directors of the previous generation like Pasolini with the best tradition of Italian comedies of morals and characters. Add to that the extraordinary charisma of Giancarlo Giannini (this role that had been refused by several actors among which Marcelo Mastroiani was their first collaboration) and the audacity of the screenwriter director that I can only imagine facing the chevaliers of political correctness in the film studios of today. The result is a foamy film, which does not show too many signs of erosion, although its age is close to half a century.
Carmelo Mandocheo called Mimi could be one of those heroes in Chaplin’s movies that seems to never be abandoned by bad luck. The beginning of the film finds him a worker in a stone quarry in Sicily, married to a wife who is shy to the point of frigidity, and who gets in trouble after being discovered that he voted in the elections with the communists and not with the Mafia candidates. He has no choice but to join the wave of internal migrants from southern to northern Italy in those years. Arriving in Turin, he quickly finds that everyone who spins the wheels of the system seems to be part of the same mafia clan – from the industrialists who employ him to the trade unionists. The meeting with the beautiful Trotskyist (a word he can’t pronounce) Fiorella triggers a love story that can’t end too well, especially after the heads of the ubiquitous Mafia send him back to Sicily. We are in the midst of a full and frothy Italian family comedy, with the double meaning of the word ‘family’ in a Sicilian context.
Giancarlo Giannini makes a great role here. In a matter of seconds, he can switch from funny comedy to social drama, from passionate lover to self-persiflage. Mariangela Melato, an extremely talented and expressive actress, whom I don’t remember seeing in other movies from that period, is his partner. The whole team of actors is very well chosen. The screenplay and directorial approach of Lina Wertmüller combines Italian farce and morality comedy with social media film, adding a dose of boldness and frankness that is present in the Italian cinema of the time but not necessarily in political movies. Where her peers spoke out angrily, Lina Wertmüller used the acid of satire. Her place among the significant Italian directors of the period is well deserved, and ‘The Seduction of Mimi‘ is one of her films that does not disappoint its viewers today.
În articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD, voi reveni asupra unei teme permanent actuale, pe care am mai dezbătut-o în articole precedente. Ce înseamnă ‘adevărul științific’? Cum este el stabilit, în ce măsură este el unic, absolut și imuabil? Vom examina un precedent istoric faimos și vom încerca să tragem învățămintele. Apoi vom discuta despre arhitecți și renovatori. Cât de asemănătoare sunt viziunile arhitecturale ale marilor sisteme totalitare ale secolului XX și cine au fost campionii lor? Care sunt alternativele renovărilor după dezastre cum a fost incendiul din 2019, care a distrus acoperișul și celebra spirală a catedralei Notre Dame din Paris?
Disputa despre originea Universului nu este încă, așa cum am văzut și în articole precedente, complet elucidată. Nu este prima mare disputa astronomică din istoria științei. A precedat-o cea legată de poziția Soarelui, Pământului, planetelor și sateliților lor, care a atins apogeul în a doua jumătate a secolului al XVI-lea și în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Ni se pare că știm multe, dacă nu chiar totul, despre acesta dispută științifică. Nu a spus matematicianul, fizicianul și filosoful italian Galileo Galilei ‘Eppur și muove’ (‘și totuși se mișcă’)? Asta se petrecea în anul 1633, după ce fusese forțat să-și renege teoriile ‘destabilizatoare’ conform cărora Pământul este cel care s-ar afla în mișcare perpetuă în jurul Soarelui, și nu invers, amenințat fiind cu temniță grea de către scepticul papă Urban al VIII-lea. Bartolomé Esteban Murillo i-a pictat portretul în celulă, iar Bertold Brecht a scris în timpul exilului său american o piesă de teatru care îl are ca erou pe Galileo, devenită simbol al împotrivirii individului în fața dictaturilor totalitare. A fost pusă cu curaj în scenă în anii ’70 la Teatrul Bulandra, într-o perioadă strălucită a teatrului românesc. Ei bine, se pare că Galileo nu a rostit niciodată aceste cuvinte și că istoria faimoasei dispute astronomice a fost departe de a fi tranșată, ba chiar s-a complicat, după moartea lui Galilei, în 1642, și după ce au fost adăugate rezultatele observațiilor astronomice. Este ceea ce susține Patricia Dara (născută în 1948), istoric al științei la Cambridge, într-un articol recent în revista ‘History Today’. Nici măcar portretul atribuit lui Murillo nu este, se pare, original, ci mai degrabă o versiune ‘îmbunătățită’ din secolul al XIX-lea, în care a fost adăugată celebra frază pe pereții unei închisori în care Galileo nu a stat niciodată, fiind de fapt condamnat la relativ lejera pedeapsă de arest la domiciliu.
Preocuparea bisericii catolice legată de poziția relativă a Soarelui și planetelor sistemului solar nu era una pur teoretică și în mod sigur nu era dictată exclusiv de dragostea pentru cunoaștere. Ea avea o latură practică, legată de data Paștelui și a altor sărbători creștine. Acestea erau stabilite în funcție de calendarele astronomice care fuseseră descrise în secolul al II-lea în Marele Tratat (Almagest) al lui Claudiu Ptolemeu. Impreciziile datorate modelului geocentric folosit de astronomul și matematicianul grec creaseră diferențe între calendarul religios și locul tradițional al sărbătorilor în calendarul anotimpurilor, ca și în pozițiile relative ale acestora față de cele care aveau loc la date fixe ale calendarului civil. Primul care abordase frontal problema fusese Nicolaus Copernicus, savantul revendicat mai târziu de polonezi și de germani, care pusese Soarele în centrul universului, în tratatul său ‘Despre revoluțiile sferelor celeste’, publicat în anul, dacă nu în ziua, morții sale în 1543. Dezbaterea legată de întrebarea dacă Copernicus a cunoscut lucrările lui Aristarchus din Samos (care-l precedase pe Ptolomeu cu patru secole) și ale matematicienilor și astronomilor Epocii de Aur arabe este deschisă. Catolic devotat în secolul Reformei, Copernicus a evitat prin moartea sa un conflict deschis cu biserica, dar opera sa a intrat în anonimat pentru cel puțin un secol. Cartea a fost publicată cu o prefață care îi nega autoritatea, emițând teoria că modelele științifice și matematice cele mai riguroase nu reprezintă neapărat adevărul ‘spiritual’. Teoriile ‘adevărurilor alternative’ au deci o solidă bază istorică. Când astronomul danez Tycho Brahe și-a pus în aplicare formidabila sa invenție, telescopul, pe insula Hven, pusă la dispoziția sa de regele Danemarcei, rezultatele observațiilor sale (inclusiv marea cometă din 1577) nu au fost coroborate cu cele scrise de Copernicus, ci folosite pentru a emite o nouă teorie, cea numită ‘tychonica’. Aceasta, în loc să adopte modelul heliocentric, încerca să-l perfecționeze pe cel geocentric, adăugând un sistem complicat de ‘planuri mișcătoare’, în care ar evolua în jurul Terrei sferele cerești. Chiar și în 1651, la nouă ani după moartea lui Galileo, rivalul sau Giovanni Battista Ricciolo, publica ‘Noul Almagest’ care dezvolta acest model. La mijlocul secolului al XVII-lea, disputa era departe de a fi elucidată, trei modele (ptolemeic, copernician și tychonic) își disputau favorurile comunității științifice și ale Vaticanului. Tranșarea disputei s-a petrecut doar spre sfârșitul secolului, odată cu creșterea influentei Societății Regale britanice și cu dispariția susținătorilor teoriilor geocentrice. În cuvintele cu umor negru ale lui Max Planck: ‘Un nou adevăr științific nu triumfă datorită faptului că oponenții au fost convinși ‘să vadă lumina’, ci deoarece aceștia până la urmă mor cu toții și apare o nouă generație care este familiară cu acest adevăr’.
Ați observat vreodată cât de apropiate erau viziunile arhitectonice ale sovieticilor și ale naziștilor? Niciodată această concurență în academism monstruos nu a fost mai vizibilă decât în 1937, la ‘Expoziția Internațională de Arte și Tehnici în viața modernă’ organizată la Paris, în Franța guvernată în acea perioadă de Frontul Popular, ultima mare expoziție internațională înainte de conflagrație. Două gigantice pavilioane fuseseră ridicate unul lângă celalalt, concurându-se în a promova modelele de ‘om nou’ ale Germaniei Naziste și Uniunii Sovietice. Arhitecții preferați ai dictatorilor și ai dictaturilor conduseseră cele două proiecte. Dacă numele lui Albert Speer este relativ bine cunoscut, el fiind și unul dintre acuzații de la Procesul de la Nürnberg pentru rolul său de conducător al mașinii industriale a celui de-al Treilea Reich, despre Boris Iofan (1891-1976) a auzit probabil mult mai puțină lume. Cartea biografică ‘Stalin’s Architect: Power and Survival in Moscow’, scrisă de Deyan Sudjic, încearcă să umple această lacună. Sudjic (născut in 1952) este critic de arhitectură, publicist și ziarist, și a fost între 2006 și 2020 director la Design Museum din Londra. Cine a fost Boris Iofan? Născut într-o familie evreiască din Odessa, emigrat după revoluție la Roma, unde se căsătorise cu o aristocrată italiană, Boris Iofan a făcut parte din acea categorie de artiști și intelectuali ruși emigrați pe care regimul sovietic a reușit să-i convingă să se întoarcă în anii 1920 pentru a contribui la construirea patriei sovietice. Maxim Gorki, Alexei Tolstoi, Serghei Prokofiev au fost alte nume (mai) celebre. Iofan a fost propulsat în vârful ierarhiei arhitecților sovietici deoarece regimul dorea în acest post un promotor al clasicismului mai degrabă decât al constructivismului prea revoluționar din punct de vedere artistic care dominase scena artei și arhitecturii sovietice în primul deceniu al regimului bolșevic. Mare talent nu era (ca și Speer, de altfel), iar calitatea principală care l-a ajutat să ajungă și mai ales să supraviețuiască la vârf a fost conformismul, care l-a făcut să fie un actor perfect în rolul de arhitect de curte al lui Stalin. A lăsat în urma sa doar trei proiecte remarcabile: pavilionul de la expoziția de la Paris, care avea în vârf faimoasa statuie cu ‘Muncitorul și colhoznica’ a Verei Muhina, care se confrunta cu vulturul și zvastica de pe acoperișul pavilionului german; clădirea Casei Guvernului din Moscova – un complex de locuințe pentru protipendada sovietică, ce avea să se golească și să se reumple în perioada marii terori a lui Stalin din perioada1936-1939, pe măsură ce locuitorii săi succesivi erau executați sau trimiși în Gulag; și un grandios Palat al Sovietelor cu o gigantică statuie a lui Lenin în vârf, care nu a fost niciodată construit. La începutul anilor 1950, Iofan și-a văzut pentru prima dată propunerile respinse, la concursul pentru construcția Universității de Stat din Moscova. Începuse și în Uniunea Sovietică isteria antisemită și campania de combatere a cosmopolitismului. Influența stilului său persistă. Nu cred că i-ar fi displăcut proiectul megaloman al Casei Poporului a lui Ceaușescu, cu simetria și monumentalismul sau demonstrativ, iar ideea relocării locuințelor conducerii de partid și de stat aproape de ochii supraveghetori ai dictatorului pare o replică a proiectului Casei moscovite a Guvernului.
Întrebarea cum trebuie recuperate, păstrate, restaurate monumentele trecutului, deteriorate de trecerea timpului, dar și de evenimente catastrofale, fie naturale, fie produse de mâna omului, este tema principală a numărului 2/2022 a revistei ‘National Geographic’. Articolul care deschide numărul, unul dintre ultimele al editoarei-șefe Susan Goldberg – prima femeie și prima evreică deținătoare a acestui post în istoria publicației înființate în 1888, care părăsește postul după opt ani – pune în evidență două modele diferite de abordare a monumentelor distruse. Centrele orașelor Berlin și Dresda au fost distruse aproape la temelii de bombardamentele aliaților din ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial. Două monumente emblematice – biserica Frauenkirche din Dresda și biserica memorială a kaiserului Wilhelm, Gedächtniskirche din Berlin – au destine diferite în eternitate. Păstrată în ruine, ca un fel de avertisment istoric în centrul orașului Dresda care se reconstruia în perioada comunistă, biserica din Dresda a fost restaurată în detaliu după reunificare, în conformitate cu planurile originale și refolosind pe cât posibil materiale recuperate din ruine. Am avut ocazia să o văd în ambele ipostaze, în cele doua ocazii când am vizitat orașul în 1980 și în 2008. În Berlin în schimb, locuitorii orașului au decis să lase în ruine turla bisericii aflată în centrul orașului, la începutul uneia dintre cele mai animate străzi comerciale, în starea ei de distrugere, ca un ‘mahnmal’ – un monument de avertisment în legătură cu ororile și distrugerile războiului.
Francezii au decis pentru o abordare foarte similară cu aceea a locuitorilor Dresdei în reconstrucția acoperișului și a faimoasei turle în spirală a catedralei Notre Dame, distrusă parțial de incendiul din aprilie 2019. Nu este pentru prima data când acest monument emblematic al Parisului, el însuși o revoluție arhitectonică atunci când a fost construit în secolele XII-XIV, s-a confruntat cu distrugerile. Revoluționarii de la 1789 i-au decapitat pe regii Bibliei de pe portalul principal și alte mulțimi revoluționare au atacat și incendiat catedrala în 1831. Se poate spune că bazele științei restaurărilor au fost puse la restaurarea de la mijlocul secolului al XIX-lea, sub conducerea lui Eugene-Emmanuel Viollet-le-Duc (1814-1879). Atunci a fost construit și acoperișul, și faimoasa turlă în spirală distruse de incendii, au fost adăugate statuile apostolilor, care au fost salvate în 2019, deoarece fuseseră trimise pentru întreținere cu patru zile înainte de incendiu, și au fost adăugate majoritatea statuilor cu gorgoni și himere care dau farmec și îi înfiorează de atunci pe vizitatori. Romanul ‘Notre-Dame de Paris’ al lui Victor Hugo a fost publicat la o lună după distrugerea din anul 1831 și a contribuit în mare măsură la sprijinul public de care s-a bucurat renovarea. Astăzi ea este făcută tot din bani publici și ambițiosul țel stabilit de președintele Emanuel Macron este ca lucrările să nu dureze mai mult de cinci ani și să fie terminate înainte de Jocurile Olimpice din 2024. Șeful lucrărilor se numește Philippe Villeneuve, născut în 1963, unul dintre cei 35 de ‘arhitecți-șefi ai monumentelor istorice’ pe care îi are Franța. Se poate spune că la baza proiectului său stă o concepție conservatoare, ba chiar ortodoxă. Respingând propuneri revoluționare, îndrăznețe sau aiurite, Villeneuve a propus (susținut de Senatul francez) o soluție care este foarte apropiată de planurile lui Viollet-le-Duc. Spirala va fi construită din lemn și va fi doar cu puțin mai înaltă decât cea distrusă la incendiu, acoperișul va fi acoperit cu plumb care s-a dovedit să reziste mult mai bine secolelor față de alte materiale. Toate normele de siguranță contra incendiilor și contra altor calamitați naturale, ca și normele sanitare riguroase ale legislației franceze și europene de astăzi vor fi respectate, dar concepția aceasta l-ar fi uimit, totuși, cred, pe predecesorul lui Villeneuve. Ceea ce Viollet-le-Duc crease era, de fapt, o revoluție. El lansa disciplina restaurării monumentelor istorice și religioase, respectând trecutul fără a adera strict la formele sale. A avut dreptate Villeneuve mergând la sigur și ghidându-se cât a putut de strict după planurile celor dinaintea sa? Tot timpul este cel care va da răspunsul.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
It was said about Horatiu Malaele that he is a multiple artistic talent. What I find extraordinary about him is the fact that in every artistic field in which he manifests himself he reaches the highest level. He is one of the most remarkable theater and film actors of his generation. As a graphic artist, he is a high-class portraitist-cartoonist. With ‘Luca‘ – presented in Israel during the 2022 edition of the Romanian Film Festival – he proves that he is one of the most interesting and talented Romanian directors, with an original style and a feeling and an artistic depth of great filmmaker. ‘Luca‘ is the second of his three films I’ve seen, the other being ‘Silent Wedding‘. A film that is difficult to label and put on a shelf. A hard-to-forget movie that follows you long after the viewing is over. A film by Horatiu Malaele.
The hero of the film is a Romanian whom destiny has taken to America and back to his country. Luca runs away from communism, but finds neither peace nor professional fulfillment as an actor in the New World. On the contrary, while practicing one of the typical occupations of immigrants, cab driver in New York, he gets in trouble by witnessing a crime and is forced to enter the witness ‘protection’ program and return to Romania to hide, running away from the revenge of the New Jersey mafia. It’s just that what he encounters in Romania is kind of a mafia structure of a different nature and a society different on the surface, but with similar corruption and sometimes even with the same people as the one he had run away from years before. The story written by Adrian Lustig can be perceived as a sarcastic political comedy, as an allegory or as a thriller, as a surreal nightmare or as a social and political critique related to reality. Or all at once.
Horatiu Malaele‘s directorial style is as far as possible from the minimalism of most directors of the New Romanian Wave. It comes closer, in my opinion, to that of Silviu Purcarete, another great man of theater, the author of the unique film which is ‘Somewhere in Palilula‘. The choice of István Téglás to play the lead role proves to be extremely inspiring. Reality overwhelms the man whose dreams are shattered while nightmare invades his life. The refuge in theater can be seen as an invasion of magic in everyday life or as a psychological refuge, maybe imaginary, maybe therapy, maybe escapism. The theater stage framing works perfectly, because what is theater or art in general other than magic or refuge or therapy or escapism? Luca, the actor who dreamed of playing roles on stage and whom life has turned into a tragic character, will accompany the spectators of this special film for a long time.
