A review of the translations of the title of the beautiful film by the Chinese director Ruijun Li can already be an indication of how the film was distributed and received in the various cinema markets. Using Google Translate I found out that the exact translation of the Chinese title would be ‘Cloud of Dust’. In the English market and at film festivals it was distributed with the title with biblical resonance ‘Return to Dust‘. The French, however, chose the title ‘Le retour des hirondelles’, while the Italians distributed it as ‘Terra e polvere’. Finally, in Israel, the title chosen for distribution in Hebrew is ‘habait shelanu’ (‘our house’). In China the film enjoyed quite a lot of success until the authorities decided to stop distributing it in theaters and on streaming, probably considering that the image of the Chinese village, the radical transformations that the traditional society goes through and their impact on the common people is too bleak. The film thus joins a long collection of good films, some even masterpieces, which were and are made in countries where strict censorship operates, and which – without directly criticizing the political regime or the authorities – are too uncomfortable in their content to be distributed to their own audiences. We have seen such films in the Soviet Union or communist Czechoslovakia, in Iran and now it is China’s turn. The consolation is that if historical precedent is anything to go by, years from now a film like this will have a chance to be rediscovered and appreciated for its worth, not only artistically but also as a document of the era portrayed on screen.
‘Return to Dust‘ is first and foremost a love story, one of the most unusual, one that perhaps should never have happened. The story takes place in a Chinese village from which those who can leave do it to seek their fortune in the city, and those who remain struggle with the rapacity of the capitalists and the bureaucracy of the authorities. Guying is a woman past her prime, she once suffered an accident that left her crippled and unable to bear children. Youtie is the poorest man in the village, he has only a donkey and his hands to earn a living. The families decide to marry them off – something related to the traditional marriage order in the families. Man and woman find themselves together and begin to discover each other, share their past traumas and sufferings, work to survive and bring joy to each other. Hard work brings them, if not prosperity, at least the ability to withstand the blows of fate and the malice of those around them. Three times the houses in which they dwell, one built with their own hands, will turn to dust. The typology of the ‘stupidly good’ character to which they both belong is developed in the direction of the affection of one towards the other.
Ruijun Li also wrote the screenplay for this film, and the production team was local, recruited from among his villagers and family members, in the very places where the story takes place. Many of the actors are amateurs and play their own lives on screen. Amazing how this locally made film manages to bring up with delicacy and an aesthetic approach that is at the same time realistic and expressive some major themes, significant for the whole of China and even beyond its borders: the hardships faced by the peasant class in a rapidly industrializing society, the contrast between economic capitalism and the traditional way of life, the lack of any social safety net to protect the most disadvantaged, the place of women in the family and society. But it is the personal story that dominates Ruijun Li‘s film. Is love possible in a system where matrimonial relationships are imposed? The film is an elegy for a disappearing world, but – with all the combination of dark themes and all the tragic events that happen on the screen – it is unexpectedly tonic and optimistic, and this is primarily due to the bright, simple and beautiful characters of the two protagonists. I must mention the names of the actors: Renlin Wu and Hai-Qing. Beautifully filmed and well acted, ‘Return to Dust‘ is one of the best Chinese films I’ve seen in years. It’s also very different from all the others, a proof that Chinese cinema can successfully tackle genres other than heroic historical epics or martial arts action films.
‘Secret in Their Eyes‘, the 2015 film by Billy Ray, could represent another episode in the eternal discussion about American remakes of non-American film productions. Ray, who is also an excellent screenwriter, took the general outlines of the conflict of the Argentinian film that had won the Academy Award for Best Foreign Language a few years earlier, removing most of the political component of the original and focusing on the psychological thriller elements. He recruited a stellar cast and the result, in my opinion, does not fall below the level of the Argentinian film, in fact in many ways I found it more effective and just as interesting, tense and surprising in key moments.
The film’s heroes are three law enforcers, two women and one man, caught in two different stages of their lives and careers, 13 years apart. Ray and Jess are police officers in a special unit that monitors suspected terrorist groups. Claire is the prosecutor who is delegated to accompany the police teams and make decisions related to the prosecution or other key aspects of the investigations. She is also a very beautiful woman and Ray will not be slow to take an interest in her. Everyone’s lives are shaken by the discovery of Jess’s teenage daughter’s body near a mosque the group was monitoring. Coincidence or maybe the crime is related to the activity of the law enforcement officers? The main suspect is also a police informant and seems to enjoy protection because he provides valuable information. 13 years later, after Ray has left the police force, he identifies the alleged suspect, reconnects with the two women, and requests that the case be reopened. It won’t be easy.
The two threads of the story advance in parallel, and the viewers, from their point of view, gradually discover the complexity of the situations and of the relationships between the heroes. Everyone has reasons to hide some of the truth from the others and from the rest of the world. Romantic relationships complicate the situation. It’s one of those stories where a tragic event triggers other events and causes traumas long after it’s happened, and where the good intentions and devoted help of friends don’t always yield the expected results. Writer and director Billy Ray manages to involve his viewers in the action, gradually reveals the details of the drama and reserves for the end some surprises that will change the perspectives. The suspense continues until the final scene and even beyond. Julia Roberts and Nicole Kidman create two extremely realistic and believable female characters. Their presence and acting performances only enhance the one of Chiwetel Ejiofor, whose male hero, unlike many other films of the genre, stands out not for his physical abilities but for his emotional intelligence. ‘Secret in Their Eyes‘ is worth watching or re-watching, and those interested in comparisons, if they haven’t seen the Argentinian original, should also look for it.
Tarik Saleh is an Egyptian-born filmmaker living in Sweden. His career is divided between Sweden, Hollywood and productions about Egypt. The latter are made outside the country, including ‘Cairo Conspiracy‘ in which the story takes place in a Cairo whose role is played by Istanbul. The reason is obviously his critical attitude towards the political regime and in this case the religious institutions of his country of origin. His most recent film (2022) was distributed internationally with the title ‘Cairo Conspiracy‘, after the premiere at the Cannes Film Festival (where he won the award for best screenplay) had the title ‘Boy from Heaven‘ which is also the translation of the original title in Arabic. The film gives us an incisive insight into a world that most of us know little or nothing about – the world of Islamic religious educational institutions. He does it using the political thriller genre in a closed social and physical space dominated by religion – not very different from what Umberto Eco did in ‘The Name of the Rose’ – the book and the excellent film based on the book.
Adam, the hero of the film, is a teenager from a fishermen village, who receives a scholarship to the most famous university in the world of Sunni Islam – Al-Azhar University in Cairo. In the institution established at the end of the first millennium, 2-3 centuries before the first European universities, only religion is taught. Discipline is strict, students pray, listen to sermons, read the Koran and its permitted interpretations, and the most interesting moments are the reading contests from the holy books. Any rigid system ignites its own rebellions – small or large – and Adam will quickly learn, with the help of a colleague he befriends, how to get out of the university at night through a gate in the walls or how to enjoy activities of relaxation at the edge or beyond the limits of the permissibility of that world such as smoking or dancing. He will also discover that life in the university, far from being idyllic, is marked by conflicts between the various religious currents, by the confrontation with the political power and its infiltrated agents. The university’s imam dies suddenly, triggering a process of choosing a new imam that is in many ways similar to that of choosing a new pope. The political power is interested in imposing a favorable candidate, because “in Egypt there shall not be two pharaohs”, while militant Islamist circles also want to control the prestigious university. Young Adam will go through an accelerated process of coming to age and will become involved in the political-religious intrigues at the cost of losing his innocence and at the risk of jeopardizing his dream career (as a religious scholar and preacher) and even his life.
The film asks difficult questions related to the role of religion in a modern state, the balance of power and the links between political power and educational and religious institutions, individual influence in a crowded society dominated by conflicting dogmas. Not all questions are answered and not all aspects of a complex political situation are brought to light to the same extent. And yet, the film has the merit of introducing viewers to a world that most have had no access to and bravely bringing up the issues of a corrupt and violent society. ‘Cairo Conspiracy‘ will also satisfy fans of political thrillers. The action is well laid out, with many twists and turns and characters whose destinies seem to be constantly in jeopardy. The lead actor is Tawfeek Barhom, a formidable actor I don’t know much about. In the role of the police inspector and manipulator of informants is distributed another excellent actor, somewhat better known – Fares Fares. The cast in general is excellently constructed and each of the characters has color and consistency. ‘Cairo Conspiracy‘ is a film that cannot but arouse contradictions and debates. That’s what movies like this are made for.
Jacques Le Goff (1924 – 2014) a fost unul dintre cei mai renumiți istorici francezi și un autor prolific, specializat în Evul Mediu, în special în secolele 12 și 13. Specialitatea sa era antropologia istorică a Europei de Vest în perioada medievală. Era binecunoscut pentru că a contestat chiar conceptul de „Ev Mediu” și cronologia acestuia, evidențiind realizările acestei perioade și diversitatea ei, în special prin atragerea atenției asupra Renașterii secolului 12. Continuă să fie foarte popular în Franța și, la aproape un deceniu de la plecarea sa, cărțile lui sunt re-editate, uneori în tiraje de masă în format ‘poche’ (‘de buzunar’). Am fost foarte surprins (în bine) și bucuros să-l văd tradus în limba română (impecabil – traducerea aparține lui Nicole Ghimpețeanu) și publicat în 2021 de Editura ART într-o colecție cu un nume cu rezonanță editorială istorică – ‘meridiane’.
Cărțile bune de istorie au darul de a rămâne actuale chiar după trecerea a decenii sau uneori secole de la scriere și publicare. ‘Intelectualii în Evul Mediu’ aduce cititorilor români un eseu publicat inițial de Le Goff în 1957 și republicat în 1984 la Editions du Seuil. Cartea se ocupă de secolele preferate ale istoricului (12 și 13), examinând apariția intelectualului ca vocație și ca profesie și a instituțiilor de învățământ în care acesta își exercita funcțiile – universitățile. Conceptele acestea și descendentele lor sunt în centrul dezbaterilor contemporane, ele determinând direcțiile principale ale gândirii și educației la nivele naționale și internaționale. Cunoașterea acestora permite și înțelegerea mai completă a surselor și evaluarea direcțiilor de evoluție și dezvoltare, din istorie și până astăzi, cu privire spre viitor. Jacques Le Goff dovedea în cărțile sale un orizont larg și interdisciplinar, o metodă flexibilă, lipsa de teama de a ieși din sau chiar contesta unele canoane prestabilite și un talent al expunerii care atrage cititori din rândurile experților dar și ale publicului mai larg. Însuși conceptul de Ev Mediu este pus în discuție, și mai ales separația acceptată de mulți istorici în Vest dintre o perioada ‘întunecată’ până prin secolul 14 și Renaștere. Le Goff pare mai degrabă adeptul abordării holistice a întregii perioade de dominație a feudalismului, cam cum învățam noi în școli prin anii 60. Prima Renaștere, pentru el, este cea care s-a petrecut în Evul Mediu în secolul 12, deloc întunecat cultural.
Cine este intelectualul?
‘Termenul îi indică pe cei a căror meserie este de a gândi și de a preda altora gândirea lor.’ (pag.18)
Definiția lui Le Goff este simplă și clară. Ea diferă de cea pe care o găsim în multe alte cărți sau dicționare, care adaugă de multe ori ‘gândirea critică’ și ‘cercetarea’ și în unele cazuri formularea de soluții pentru problemele societății. Adăugând diferenței specifice din definiție cerința de a ‘preda altora’ rezultatele procesului de gândire, Le Goff include un element important care conține și ‘formularea de soluții’ dar și exercițiul de continuitate prin educație a conținutului și a metodelor. Gândirea fără comunicare este un exercițiu complet inutil.
Cele trei capitole substanțiale ale cărții se ocupă de secolele 12 și respectiv 13 și de fenomenele care în secolele următoare aveau să transforme intelectualul în umanistul ridicat pe soclu de Renașterea consolidată. Folosesc acest termen (care nu îi aparține lui Le Goff) deoarece istoricul francez era de părere că prima Renaștere se petrecuse în secolul 12, iar principalul canal de transmisie al cunoașterii păstrate în bibliotecile care au supraviețuit mileniului a fost aportul greco-arab. Pionierii acestei Renașteri au fost traducătorii, în special în cadrul mănăstirilor, nu de puține ori femei (călugărițe). Sursele au fost aproape în exclusivitate arabe. Cunoașterea limbii elene se pierduse în Occidentul de la începutul mileniului al doilea. În multe cazuri au fost folosiți și colaboratori din lumea islamică.
‘Copil al timpului, adevărul a fost și copilul spațiului geografic. Orașele au fost plăcile turnante ale circulației oamenilor încărcați de idei și mărfuri, au fost locurile de schimb, piețele și răscrucile comerțului intelectual. În acest al XII-lea veac în care Occidentul nu avea încă de exportat decât materiile sale prime – chiar dacă se ivea un avânt al textilelor -, produsele rare, obiectele de preț au venit din Orient, din Bizanț, Damasc, Bagdad, Cordoba. Odată cu mirodeniile și cu mătasea, manuscrisele au adus Occidentului creștin cultura greco-arabă.
Limba arabă a fost, într-adevăr, un intermediar la început. Operele lui Aristotel, Euclid, Ptolemeu, Hipocrat, Galenus îi însoțiseră în Orient pe creștinii eretici – minofiziți și nestorieni – și pe evreii persecutați de Bizanț, fiind lăsate apoi moștenire bibliotecilor și școlilor musulmane, care le primiră cu generozitate. Acum, aceste opere, pe un drum de întoarcere, acostează pe țărmul creștinătății occidentale … Două au fost principalele zone de contact care au întâmpinat manuscrisele răsăritene: Italia și, cu deosebire, Spania. Aici, nici vremelnicele așezări musulmane din Sicilia și Calibria, nici valurile acelei Reconquista creștine n-au împiedicat vreodată schimburile pașnice.’ (pag.28-29)
Prin intermediul acestei categorii de cercetători intelectuali specializați care erau traducătorii, Occidentul recuperează scrierile antichității și le transformă în bazele piramidei cunoașterii care avea să fie edificată în secolul acesta și în cele care aveau să urmeze:
‘Ei vin să umple golurile rămase de pe urma moștenirii latine în cultura apuseană: filozofia și cu precădere științele. Matematicile cu Euclid, astronomia cu Ptolemeu, medicina cu Hipocrat și Galenus, fizica, logica și etica cu Aristotel – iată imensul aport al acestor lucrători. Poate chiar mai mult decât materia, ei introduc metoda. Curiozitatea, raționamentul și întreaga Logica Nova a lui Aristotel … Acesta este impactul, stimulantul, lecția pe care elenismul antic le transmite Occidentului la capătul unui lung periplu prin Orient și Africa.’ (pag.31)
Dacă Jacques Le Goff a avut un secol preferat, este evident că acesta a fost secolul 12. Atunci se delimitează gândirea și transmiterea ei ca activitate de sine stătătoare, atunci iau naștere în orașe și corporațiile (ghildele) care aveau să poziționeze această activitate ca activitate economică. Artele moștenite din antichitate evoluează spre ceea ce astăzi numim științele aplicative, fiecare cu specialiștii și meșterii săi. Apar și primele mari dispute filosofice și teologice, cum ar fi raportul dintre rațiune și credință. Folosirea logicii nu era deloc o evidență așa cum apare ea astăzi, cel puțin în comunitatea științifică. Le Goff este fascinat de fenomenul goliarzilor, un curent de intelectuali vagabonzi la periferia sistemului clerical dominant, și mai ales de personalitatea lui Pierre Abélard, rămas în istorie nu doar prin scrierile sale ci și prin viața aventuroasă și legendara poveste de dragoste pentru Héloïse, care a generat o faimoasă corespondență amoros-filosofica. Astăzi, trupurile lor se odihnesc în vecie, unul lângă celalalt la cimitirul Pere Lachaise.
‘În ultimele luni ale vieții sale, la Cluny, într-o mare seninătate, Abélard a întreprins a scrie acel ‘Dialog între un filozof (păgân), un evreu și un creștin. A vrut să arate că nici păcatul originar, nici întruparea n-au adus o ruptură absolută în istoria umanității. A căutat să valorifice tot ce era comun celor trei religii care reprezentau pentru el suma gândirii umane. A vizat regăsirea unor legi firești care, dincolo de religii, ar fi permis recunoașterea fiecărui om ca fiu al lui Dumnezeu. Față în față cu cei care manifestau un spirit separatist tranșant, umanismul său plin de toleranță a căutat ceea ce unește oamenii, amintindu-și că “multe sunt casele în locuința Tatălui”.‘ (pag.59-60)
Dacă uneltele principale ale intelectualului sunt cărțile, instituțiile în care se va exprima în mod organizat forța gândirii și prin care vor fi transmise din generație în generație comorile intelectuale ale cunoașterii sunt universitățile medievale. Secolul 13 este cel în care unele dintre școlile monastice existente deja în secolele precedente capătă autonomia și își formează structurile organizaționale, ierarhiile interne, și programele care le vor defini autoritatea. Tot atunci se stabilesc și relațiile – care vor evolua în timp – cu puterea clericală (dominantă și favorabilă apariției universităților în prima perioadă) și cu cea politică. Atunci iau naștere Universitățile de prestigiu în centre precum Paris, Bologna, Oxford și Cambridge. O mare parte din capitolul care acoperă secolul 13 le este dedicat și informațiile sunt fascinante și pentru profesioniștii sau amatorii istoriei, și pentru cei care vor recunoaște în formele de atunci structuri și caracteristici perpetuate până azi.
‘Evul Mediu n-a cunoscut o reală deosebire între diversele niveluri de învățământ; universitățile medievale n-au fost exclusiv locașuri de învățământ superior, căci ceea ce este azi învățământ primar și învățământ secundar se preda atunci în universități sau era controlat de ele. … în mare, învățământul de bază, predat în universități – cel al artelor – dura 6 ani și se distribuia între 14 și 20 de ani. … El cuprindea două etape: bacalaureatul, după aproximativ doi ani, și doctoratul, la finalul studiilor. Cât privește medicina și dreptul. ele erau predate fară îndoială după aceea, și anume intre 20 și 25 de ani. Primele statute ale Facultății de Medicină din Paris prescriu 6 ani de studiu pentru obținerea licenței sau doctoratului în medicină, odată obținută diploma de măiestrie în arte. Teologia era un studiu îndelungat. Statutele lui Robert de Courson prevăd 8 ani de studii și vârsta de minimum 35 de ani pentru obținerea doctoratului.’ (pag 84-85)
Se schimbă și statutul economic al profesorilor din universități. Dacă până prin secolul 12 ei erau în majoritatea cazurilor susținuți de taxe și cadouri plătite de studenți, din secolul 13 încolo ei se reorganizează în caste cu pretenții nobiliare. Aici regăsim originile îmbrăcăminții ceremoniale, păstrate și transmise prin tradiție, în multe universități ale lumii:
‘Ca să se constituie într-o aristocrație, universitarii recurg la unul dintre mijloacele obișnuite ale grupurilor sociale și indivizilor pentru a pătrunde în nobilime: ei adoptă un mod de viață nobil.
Din îmbrăcămintea și atributele funcției lor își fac simboluri de noblețe. Catedra – peste care din ce în ce mai des se înalță un baldachin – îi izolează, îi exaltă, îi preamărește. Inelul de aur și toca, ca și beretul care li se conferă în ziua acelui conventus publicus sau în ziua de inceptio sunt din ce în ce mai puțin însemnele funcției, dar, în schimb, din ce în ce mai mult emblemele prestigiului lor.’ (pag.130)
O altă exemplificare anecdotică este cuvântul ‘magistru’, care avea să se răspândească în secolele următoare ca o dovada a acestei evoluții a statutului social al intelectualilor universitari:
‘Până și titlul de magister suferă o evoluție semnificativă. La început, în secolul al XII-lea, magistrul era maistrul, șeful de atelier. Profesorul de scoală era un magistru, asemenea altor meseriași, iar titlul sau indica funcția să pe șantierul scolii. Curând va deveni un titlu de glorie. Încă de atunci un Adam du Petit-Pont o ceartă pe una dintre verișoarele sale care de departe, din coltul ei de țară din Anglia, îi scria la Paris, fară să i se adreseze cum i se cuvinea, dându-i titlul mult invidiat. Iar din secolul al XIII-lea, exista un text care declara: “Magiștrii nu predau învățământul lor ca să fie folositori, ci ca să fie numiți Rabbi”, cu alte cuvinte seniori, după sensul evanghelic. În veacul al XIV-lea, titlul de magister devine echivalentul titlului de dominus, adică senior.’ (pag. 131)
Schimbarea de statut social duce și la o schimbare a relațiilor economice ale universităților. Aspirând la titluri de noblețe, profesorii și decanii vor trebui să se încadreze în regulile clasei nobilimii, în absența unor funcții militare. Ei și instituțiile lor vor deveni din ce în ce mai dependenți de puterile politice ale vremii sau vor căuta sponsorizarea din partea altor nobili avuți. Intelectualitatea universitară își pierde statutul de castă și vor trece câteva secole până când își vor redobândi statutul de salariați și cu aceasta independența economică. În a doua parte a secolului 13 încep să apară universitățile naționale, dependente de puterile politice și asociate ideologic, dar și lingvistic, cu formațiunile politice ale vremii: universitățile de la Praga, Pecs, Leipzig și din Spania sunt exemple ale acestei a doua generații istorice a universităților europene. Chiar și universitățile consacrate își pierd caracterul internațional. Acesta este momentul istoric în care limba latină este relegată la statutul de ‘limbă moartă’.
Este evident că intelectualul Evului Mediu pregătește terenul pentru apariția umanistului Renașterii consolidate, care preia de la acesta multe dintre caracteristicile socio-economice, dar și din metodele scolastice dezvoltate în primele secole de existență a universităților. În concepția lui Jacques Le Goff există însă și deosebiri clare. Unele dintre evoluțiile descrise de istoric nu prezintă semne de progres:
‘În acest context, intelectualul Evului Mediu va dispărea. Un personaj nou va ocupa prim-planul scenei culturale: umanistul. Dar abia la finele Evului Mediu, el va da o lovitura de moarte predecesorului său. În realitate, intelectualul medieval nu a fost propriu-zis asasinat, întrucât el însuși a consimțit la moartea și metamorfozarea lui. În fapt, prin renegările lor, marea majoritate a universitarilor pregătesc în cursul secolelor al XIV-lea și al XV-lea dispariția intelectualului medieval.’ (pag. 126)
‘Nimic mai izbitor decât contrastul dintre imaginile care îl reprezintă la lucru, pe de o parte pe intelectualul Evului Mediu, iar pe de altă parte pe umanist.
Primul este profesor, reprezentat în timp ce predă, înconjurat de elevi, asediat de băncile în care se înghesuie auditoriul. Al doilea este un savant solitar, surprins în cabinetul său de lucru, liniștit, confortabil așezat în mijlocul încăperii spațioase cu mobilă costisitoare, unde gândurile sale se mișcă liber.’ (pag. 165)
Stilul lui Jacques Le Goff este un exemplu de combinație între rigoarea științifică și arta expunerii care atrage și păstrează cititorii din toate categoriile. Cu foarte rare excepții, autorul nu își încarcă textul cu trimiteri la note de subsol sau bibliografice. Celor care doresc să aprofundeze studiul le este dedicat un ‘Eseu bibliografic’ care listează în 30 de pagini sute de titluri grupate tematic. Sursele considerate de autor ca fiind cele mai importante sunt marcate cu asterisc. Textul este excelent organizat logic, iar trecerile de la un subiect la altul sunt ușurate de paragrafele finale, care deschid de fapt tema următoare. Lectura devine astfel similară urmăririi unui curs universitar fascinant, sau – de ce nu? – a unui serial în care finalul de episod trezește curiozitatea pentru ceea ce va urma. ‘Intelectualii în Evul Mediu’ este o carte pasionantă, una dintre acele cărți pe care le pot da oricând ca exemplu în răspunsul la întrebarea ‘De ce vă place istoria?’.
The global catastrophe that was the COVID-19 pandemic influenced the path to viewers of hundreds or thousands of cinematographic productions. One of them was ‘Greenland‘, the 2020 film by American director Ric Roman Waugh, known mostly for action thrillers. ‘Greenland‘ belongs to the ‘disaster movies’ genre, but in reality it is also an action thriller triggered by a global disaster of a completely different nature than the pandemic. It is about that event – catastrophic, but with a low probability – which is the impact of an asteroid or comet or fragments thereof with our planet. We find out every few months that we will escape or that we have just escaped such an impact. We also know that something like this has happened in Earth’s history and that it will happen in the future. Prevention is virtually impossible and survival unlikely. Heroes try. This is where disaster movies of this kind begin.
The talking heads of the world’s televisions are unanimous in reassuring the inhabitants of the planet about the effects of the impact of the fragments of comet Clarke (after Arthur C. Clarke). The specialists are wrong, or perhaps they are lying, for the American government is setting in motion a secret plan in which a group of select and selected (based on useful professions) will be transported to Greenland and housed there until the plague passes. Disaster hits and the plan is put on motion. Why Greenland? Maybe because it’s colder there or because it sounds more exotic (not to say ‘cool’). Skyscraper engineer John Garrity is among those selected, but he and his family will not make it onto the planes flying to the new Promised Land. His marriage is falling apart, his only son is diabetic – all the odds are against. Will he be able to save them? What will he or won’t he do about it?
The plot is composed of a combination of stereotypes that we have seen in dozens of other similar films. And yet, ‘Greenland‘ manages not to be laughable for a few reasons. First of all, the threat is both real and realistically presented. Without excesses of CGI, using mainly the screens of televisions and mobile phones, the screenwriters manage to present the images of the calm before the storm and that of the breakdown of solidarity and social conventions and the transformation of people into beasts fighting for survival. Gerard Butler is well suited for roles of this sort and the rest of the cast supports him reasonably well. Otherwise, I couldn’t emotionally connect with either the hero or his family in peril. What’s for sure, I’ll be paying more attention to the news announcing possible impacts of our planet with other celestial bodies. The ending seems to pave the way for a sequel or perhaps a series of films belonging to the post-apocalyptic genre. I don’t think I will look for them, but if the opportunity arises I will watch them.
Director James Gray has a diverse filmography, in which films from very different genres are represented. I confess that I have not been excited by any of his films so far. Among his previous films, the ones that I found the most interesting and that give the feeling of emotional involvement are those dedicated to episodes of immigration and the integration of immigrants into the American society (‘Little Odessa’, ‘The Immigrant’). His recent production, ‘Armaggedon Time‘ continues this theme and is the film I liked the most in this series. I think the film was aimed at the Academy Awards, but it had the misfortune of Steven Spielberg releasing ‘The Fabelmans’ in the same season, which put it in the shadow both from the point of view of the viewers and from that of the critics. Rightfully so to a great extent, but there are also a few aspects where Gray‘s film succeeds as well or even surpasses its illustrious competitor.
‘Armageddon Time‘ is a coming-of-age story of a Jewish teenager in the New York borough of Queens. The year is 1980, the year of Ronald Reagan’s election as president of the United States, a period considered ‘apocalyptic’ by some American liberals, similar to how the Trump presidency is viewed more recently. The parallel is heightened by the fact that the elite school to which the hero will be transferred is the very school attended by the future president, and his father and sister (the judge) appear as episodic characters. The hero, Paul Graff, is different. He has artistic ambitions, but they are discouraged and even repressed by his parents, second-generation immigrants, who want to assimilate perfectly and advance socially. Only his grandfather, a survivor of the Holocaust, encourages him and provides him with moral guidelines. His only friend is an African-American boy, whose ambitions to become an engineer at NASA are even more challenged by the reality of racial and economic discrimination. When the two rebellious teenagers’ different ways of behaving put them in trouble, their friendship is put to the test.
The comparison between ‘Armaggedon Time‘ and ‘The Fabelmans’ is inevitable for those who have seen both films. The two films are autobiographical and the heroes represent the screenwriters in the most difficult periods of their coming to age. Both address the theme of Jewish identity in American society without going too deep. In both films, the figures of parents and especially mothers play an essential role. Anne Hathaway achieves in ‘Armaggedon Time‘ a memorable role, not inferior to that of Michelle Williams in Spielberg’s film. Seeing Anthony Hopkins is always a delight. Banks Repeta in the lead role also resists the comparisons brilliantly. ‘Armaggedon Time‘ fails only in the overly simplistic rhetoric of the message. Where ‘The Fablemans’ limits itself to telling the story (well) and letting the audience draw their own conclusions, James Gray‘s script seems to want to dictate what the audience should feel. It is precisely because of this that the character of the hero’s friend (well played by Jaylin Webb) fails in schematism. The ending of the film seems abrupt. We’d like to know what happened to the heroes in later years, but for that we’ll have to use our imaginations.
‘Irina-Margareta Nistor, Zâmbet de cinema’, cartea apărută la sfârșitul anului 2022 la Editura ‘Paralela 45’ este ceea ce se numește o biografie autorizată și oficială. Autoarea cărții, Annie Muscă, născută în 1970, se prezintă pe rețeaua socială profesională LinkedIn ca ‘biografă’ și afirmația ei este susținută de un număr de cărți publicate din 2010 încoace, fiecare dintre ele dedicată unei personalități a artelor, filmului, televiziunii românești. Singura excepție care iese din domeniul artelor este biografia primului (și până acum singurului) cosmonaut român, Dumitru Prunariu, publicată în 2012. Cu Irina-Margareta Nistor, situația este puțin specială. În primul rând, din lectura cărții rezulta că cele două femei sunt vechi colaboratoare și bune prietene. Irina-Margareta Nistor a primit-o la ea acasă pe Annie Muscă, i-a încredințat albumele de familie, a discutat cu ea pentru carte sau cu alte ocazii – cu alte cuvinte și-a deschis viața pentru biografă, dar s-a și asigurat că are în ea și o prietenă și o persoană în care poate avea încredere. Cartea pare scrisa ‘în colaborare’ și secțiunea de fotografii chiar este comentată la persoana intâi de către Irina. În ce privință această relație dintre biografă și subiectul ei a influențat cartea, și daca influența este pozitivă sau nu, veți putea judeca la lectură. Cert este că dat fiind că Irina Nistor este o persoană și personalitate extrem de activa, putem privi ‘Zâmbet de cinema’ ca pe un proiect și el activ, ‘work-in-progress’ cum ar spune prietenii anglofoni. În mod sigur, ‘va urma’, și sperăm pentru mulți ani înainte.
Eu trăiesc departe de România de aproape 40 de ani, așa încât nici vocea și nici persoana Irinei-Margareta Nistor nu reprezintă la fel de mult pentru mine ca pentru mulți dintre prietenii mei care au trăit totalitatea anilor ’80 și începutul anilor ’90 în țară. Nu am prins fenomenul aparatelor video și al casetelor piratate cu filme copiate și traduse voice-over, cele mai multe dintre ele de Irina-Margareta Nistor. Posibil și foarte probabil chiar, i-am auzit vocea la începutul anilor ’80, când cinemateca din București funcționa la Cinematograful Union, dar nu mai pot fi sigur dacă ceea ce mi-a rămas în amintire este vocea ei sau a uneia dintre predecesoarele ei.
‘Locuind în casă, Irina nu prea știa ce se întâmplă “prin blocuri”. Târziu a aflat că prietenii se adunau în grupuri, mâncau semințe și urmăreau filmele traduse de ea. Unii chiar deveniseră mici afaceriști. Rupeau bilete și multiplicau casete. Existau și oameni disperați după film, care-și vânduseră case și apartamente, ca să-și cumpere un video, sau oameni care reușiseră să-și înființeze un soi de companie profitabilă la începutul anilor ’90, când existența în casă a unui video player sau mai ales a unui video recorder, era un semn al bunăstării, că doar un exemplar costa cât o mașină. Cu toții voiam să evadam într-o perioada când programul tv se redusese la două ore pe zi.’ (pag.123)
‘În 1995, când a fost la un forum de cinema și televiziune, organizat de UNESCO la Strasbourg, cu toți traducătorii de film, Irina aflase că în fostele tari comuniste existaseră persoane care făcuseră același lucru și mai aflase, spre surprinderea ei, că fusese singura persoană feminină din acel cerc. Atunci l-a cunoscut pe omologul ei dintr-una din țările baltice care tradusese “cu un cârlig pe nas”, de teama să nu fie cunoscut.’ (pag. 125)
Povestea este demnă de un film. Irina devenise salariata unui inginer pe nume Zamfir care organiza și dirija comerțul de casete video. Primea 200 de lei pentru fiecare film tradus și – cu o pasiune și cu o putere de muncă formidabilă – traducea uneori câteva filme pe zi. Mica industrie clandestină a casetelor video și circulația lor făceau parte din aceiași categorie precum comerțul cu muzică sau traficul de cărți străine, toate copiate. Securitatea a știut, desigur, despre existența acestor fenomene și le-a tolerat probabil ca pe un fel de supape în condițiile lipsei de acces la cultura lumii și a precarității mijloacelor de divertisment care caracterizau România anilor ’80.
‘La debutul “afacerii”, o incertitudine plana de ambele părți. Inginerul Zamfir credea despre Irina că ar fi o “securistă”, iar aceasta, la rândul ei, își imagina că inginerul avea “epoleți” și că ar exista o înțelegere cu “Secu”. Un soi de înțelegere tacită cu securitatea a existat, din moment ce aceasta a tolerat afacerea cu casete. Ca să nu mai spunem că inclusiv cei de la “Secu” voiau să vadă filme dublate. Greu cu limbile străine pe atunci! Tocmai după 1989, aveau să se lămurească amândoi că fuseseră “curați”. (pag. 122-123)
Trei decenii mai târziu, în 2015, regizoarea Ilinca Călugăreanu avea să realizeze un film documentar – ‘Chuck Norris vs. Communism’ -, care povestește cum casetele VHS de contrabandă cu filmele interzise de la Hollywood deveniseră o rază de speranță. Un documentar despre magia filmului și puterea pe care o are de a schimba vieți. Chuck Norris a văzut filmul și i-a plăcut.
Putem însă comenta acest fenomen și din altă perspectivă. Majoritatea filmelor erau filme de acțiune violente. În lipsa oricărui filtru estetic, poate că și de acolo a început erodarea gustului unei mari părți a publicului și preferința netă pentru filmele comerciale. Nu sunt de vină, desigur, cei care erau angrenați în acest comerț, ci autoritățile care nu ofereau nicio alternativă educativă pe canalele publice, subțiate ca timp și sufocate de propagandă.
‘Nu știm cât de mult iubea filmele vestitul inginer Zamfir, dar știm că avea fler de comerciant și că nu se “încurca” cu pelicule care îl aveau ca protagonist sau autor pe Woody Allen, de exemplu, pe care le socotea prea sofisticate pentru publicul larg. Uneori, se mai întâmpla să comenteze împreună, ea și domnul Zamfir, câte un film, în unele seri când o însoțea acasă cu mașina. Dar la insistentele ei, care încerca să-l convingă de existența unor intelectuali printre devoratorii de filme, domnul Zamfir venea cu replica: “N-au bani ăia!”. (pag. 128)
Irina-Margareta Nistor s-a născut în 1957. Primul capitol al cărții este dedicat, în mod inspirat, nu atât eroinei biografiei cât anului în care s-a născut, evenimentelor și reperelor importante din domeniile care aveau să-i devina pasiuni și câmp de exprimare profesionala: filmul și televiziunea (ale cărei prime transmisii în România aveau loc exact atunci). Abia în următoarele capitole vom face cunoștință cu familia ei și cu evenimentele principale care i-au marcat copilăria. Părinții erau intelectuali bucureșteni, iar casa lor din Vatra Luminoasă avea să-i devina și ei cămin și spațiu de lucru și de viață. Paginile din jurnalul mamei sale în primii ei ani de viață sunt dintre cele mai frumoase ale cărții. Irina este cu patru ani mai tânără decât mine, dar unele repere ale biografiilor noastre se intersectează: am avut același medic pediatru în copilărie; Irina a urmat clasa a 9-a la același faimos liceu din centrul Bucurestiului pe care eu l-am absolvit și numele profesoarei de limba română care i-a trezit interesul pentru literatură îmi este cunoscut; de mici am fost amândoi fascinați de film și Bulevardul Cinematografelor ne-a fost centru al vieții și loc de refugiu. Ea a avut șansa să-și transforme pasiunea de film în profesie și mod de viață, eu am rămas doar amator de filme. Dar și ea, chiar dacă scrie critică de film și este unul dintre cele mai cunoscute nume în România din acest domeniu, preferă titlul de ‘comentator’ celui de ‘critic’. Iubim prea mult filmele și pe cei pe care le fac pentru a-i critica.
Apropierea dintre autoare și subiectul biografiei îi permite să ne transporte pe noi, cititorii, în universul intelectualei pasionate de cinema, televiziune și cărți, inclusiv în casa care spune multe despre cea care o locuiește, dar și despre cei care au trăit înainte în ea și care au vegheat-o și o veghează în continuare de undeva, de sus:
‘Pe hol “te împiedici” de îmbrățișarea celebrului cuplu Clark Gable și Vivien Leigh, într-un afiș de film, chiar dacă pe partea interioară a ușii, citești pe o tabliță: “Pupatul oprit!”, adresat strict musafirilor vizavi de gazdă.
Sufrageria e spațioasă și tapisată cu filme, cărți și reviste, evident, despre cinema. E o încăpere vie și colorată. Nu știi pe ce să arunci ochii mai întâi. Nimic nu pare a fi de prisos. Pasiunea stăpânei pentru carte și film l-ar ajuta pe cel “întemnițat” aici, să zicem preț de un an, să nu fie răpus de plictis. Rafturi ticsite cu dicționare și cărți, care mai poartă încă amprenta celor dragi, plecați într-o altă lume. Și ceasuri peste tot, în ciuda “atemporalității” stăpânei. De fapt, iți atrage atenția cel prins undeva, sus, pe o grindă: este ceasul care merge invers …” (pag. 83-84)
Despre viața particulară a eroinei aflăm cam cât a lăsat să se știe și din interviuri și confesiuni publice. S-a logodit odată și a rupt logodna la scurt timp după aceea. S-a măritat, altă dată, dar căsnicia nu a durat mai mult de câteva luni. Iubirea importantă a vieții sale a consumat-o cu un bărbat mult mai în vârstă decât ea, căsătorit, al cărui nume îl protejează cu discreție, desi nu mai este de mult printre cei vii. Poate că atât de cufundată fiind în universul filmelor, și-a construit un model care este mai aproape de ideal decât de realitate. Singurul regret, poate, ar fi absenta maternității, dar greu de văzut cum intensa viață profesională începută la finele studenției și continuată până astăzi i-ar fi permis să joace și rolul de mamă:
‘Exigența ei nu era și nu este cu nimic ieșită din comun, deși uneori recunoaște că prea multe filme vizionate au făcut-o să-și construiască un ideal masculin pe care e greu să-l găsești în lumea reală. “Poate că nu s-a inventat încă un erou de film real, care să fie pe placul meu, crede Irina-Margareta. Și apoi, abia mă suport pe mine!” (pag. 100)
Mărturisesc că mie mi s-au părut cele mai interesante capitolele din carte dedicate activităților legate de cinema ale Irinei-Margareta Nistor, în diferite perioade ale carierei sale de până acum. Aș începe cu dublarea care a făcut-o celebră. Deși faima și-a câștigat-o prin faptul că a fost Vocea care dubla filmele întăi la cinematecă și apoi pe casetele cu filme circulate în anii ’80, Irina-Margareta Nistor a fost și este o adeptă a subtitrărilor, care păstrează intacte vocile inegalabile ale actorilor, o parte de neînlocuit din experiența cinematografică:
‘Chiar dacă niciodată nu a fost de acord cu dublarea filmelor, Irina a făcut acest lucru pentru că nu a avut încotro, căci nu existau alte mijloace. A făcut-o, însă, în cel mai profesionist mod, fără a acoperi vocea actorului. Așadar, un voice over. Până și la dublajul desenelor animate, în TVR, proceda la fel, poate de aceea copiii au învățat engleza chiar de la televizor.’ (pag.120)
Dintre personalitățile care au îndrumat-o și încurajat-o pe calea carierei legate de cinematografie și care i-au influențat viziunea despre film, cea mai proeminentă este fară îndoială cea a lui D.I. Suchianu, veteranul criticii de film din România. Acesta își începuse cariera în anii ’20 ai secolului trecut și care continua în anii ’60 și ’70 să fie extrem de activ atât în presă (eu citeam cu nesaț cronicile lui de cinema de la ‘România literara’) cât și la televiziune în neuitatele emisiuni ‘Telecinemateca’. Irina-Margareta Nicolau a avut șansa să-l cunoască, să discute despre cinema cu el, să învețe de la el. Îl consider și eu (deși nu am avut șansa să-l întâlnesc vreodată în persoană) drept mentorul meu în ale filmului. De la el am învățat aceiași lecție pe care a cunoscut-o și o aplica și Irina – a căuta în fiecare film părțile frumoase și interesante, a le dezvălui și împărtăși celor din jur atunci când vorbim sau scriem despre filme:
“Am învățat de la profesorul Suchianu, mărturisește și ea, că în orice trebuie să găsești ceva bun și să-i faci și pe alții să descopere acel lucru. Nici intre critici nu exista o relație ideală. Unii se critica intre ei, iar alții se ignoră.” (pag.141-142)
Capitole precum ‘Cinema, mon amour’ vorbesc despre filmele ei preferate, și am găsit multe puncte comune în gusturi și abordare. Și pentru mine perioada anilor ’40-’50 este una dintre perioadele de glorie ale artei a 7-a, cu ‘Casablanca’ pe post de diamant al coroanei. Alte capitole sunt dedicate festivalurilor de film din România, multe, diverse și interesante, la care Irina-Margareta Nistor participa activ și pe care nu doar le relatează dar le și susține în ultimele decenii, și călătoriilor în străinătate, majoritatea prilejuite tot de festivaluri sau de alte evenimente legate de cinema. Oriunde ajunge caută sălile de cinema, iar serile, ajunsă la hotel, canalele de filme de pe posturile de televiziune. Se poate spune că practic, toată viață ei se petrece sub semnul filmului.
Cealaltă pasiune a Irinei-Margareta Nistor și o alta fațetă, înrudită, a activității sale este televiziunea. A ajuns acolo prin 1980 și a avut șansa să lucreze cu personalități ale televiziunii precum Tudor Caranfil, Iosif Sava și Tudor Vornicu. Despre laturile controversate ale personalității celui din urmă autoarea Annie Muscă este discretă aici, dar o alta carte biografica a ei îi este dedicată. Despre această pasiune a celei născute în anul de naștere al televiziunii în România, aflam detalii în capitolul ‘Mirajul televiziunii’. Și aici nostalgiile ni se întâlnesc:
‘Atracția ei pentru televiziune se datorează fermecătoarei craince Cleo Stieber din TVR și emisiunilor tv “de modă veche”. De la ‘Daniela și Așchiuță’ sau ‘Căpitanul Val-Vârtej’, la emisiunile maestrului D.I. Suchianu, sau la cele semnate de Viorica Bucur și Doina Boeriu, până la ‘Vârstele peliculei’ marca Tudor Caranfil, pentru vizionarea căreia chiulea de la școală vinerea. Sau ‘Telecinemateca’, în varianta Ecaterinei Oproiu, fără a omite serialul polițist de sâmbăta seara, foiletonul de luni seara, teatrul tv de marți seara sau concertele simfonice, sau ‘TeleGlobul’, singura posibilitate de călătorie, semnat de Gh. Iosub, sau ‘Teleenciclopedia’ de sâmbătă, semnata de Adolf Opresu, Dumitru Udrescu, Toma Popescu, Ioan Ionel, Cornelia Rădulescu. Au fost și teleaști care i-au animat pasiunea pentru micul ecran. Tudor Vornicu și Iosif Sava au locul lor privilegiat în mintea și în sufletul Irinei.’ (pag.181)
Relatările despre cenzura aplicata filmelor, dar și traducerilor lor, în anii dictaturii, sunt mărturii de antologie:
‘Daca pe casetele video nu exista cenzură, la televiziune existau foarte multe inepții și interdicții în perioada de dinainte de ’89. “În loc de “Dumnezeu”, își amintește Irina, trebuia să spui “Cel de Sus”, iar în loc de “Crăciun”, “Sărbători”. Nici cuvântul “preot” nu era acceptat, el fiind înlocuit cu pastor. Și Moș Crăciun dispăruse. Îi luase locul Moș Gerilă. Mă bucuram când puteam să strecor “Moșul” sau “Sărbători” cu majusculă. Existau filme din care trebuia să tăiem scene întregi. Din “Sunetul muzicii”, a trebuit să îndepărtam cadrele cu imagini de la mănăstire, apoi cu mesele îmbelșugate din “Tom și Jerry”, apoi în “Dallas” (primul meu film subtitrat a fost un episod din “Dallas” chiar de ziua mea, în 1981), s-au scurtat scenele cu relaxarea la piscină sau Sue Ellen și paharul de whisky. Nici bătrânii nu erau agreați pe micul ecran. La știri, de exemplu, la Telejurnal, nu aveau voie să apară decât cu aprobare specială cu ochelari, pentru că Ceaușescu refuzase să-i poarte când își citea discursurile, crezând că-i semn de senectute. Despre scenele de dragoste, nici nu mai discutăm, pentru că erau eliminate din start. Sărutul nu trebuia să depășească trei secunde; apoi bijuteriile nu trebuiau să transpară dincolo de micul ecran, fiind un semn al huzurului; nici filmele cu mesaj politic nu rămâneau, sau, daca erau acceptate, se eliminau scenele în care oamenii erau instigați la revoltă sau la … emigrare. Aluziile negative la comuniști erau tăiate imediat. Comisiile se schimbau din când în când, iar noi încercam să le supunem spre aprobare, din nou, aceleași filme. Uneori reușeam să-i înduplecăm. Faptul că nu prea știau limbi străine era un avantaj pentru noi, că-i puteam “duce” ulterior cu subtitrarea.”‘(pag.130-131)
Ca cinefil pasionat, aș fi fost curios să citesc mai multe despre opțiunile estetice și opiniile Irinei-Margareta Nistor legate de arta filmului. Ele sunt menționate destul de sumar sau pot fi deduse în parte din enumerarea filmelor preferate, dar există multe aspecte care sunt trecute sub tacere. Va trebui pentru aceasta să citim cărțile ei – când le va scrie -, să-i citim cronicile, relatările de la festivaluri și să o urmărim pe canalul YouTube ‘Vocea filmului’. Am înțeles opinia ei pozitivă legată de cinematografia populară precum și aprecierea pe care o acordă regizorilor care crează pentru public. Și totuși, parca aș vrea să știu mai mult sau, cine știe, să dialoghez vreodată cu ea despre maeștrii artei cinematografice care nu sunt neapărat pe primele locuri în topurile publice – despre Kurosawa, Kubrick, Bergman, Fellini. Nu este deloc menționat în carte ‘Noul Val’ românesc, regizorii săi și filmele lor despre prezent sau istoria recentă, multe dintre ele ocolite de public, cu excepția sentimentelor de mândrie cauzate de câștigarea unor premii la festivaluri internaționale importante. Mă pot consola cu gândul că ocazii de a afla mai multe pot exista în viitor, căci Irina-Margareta Nistor continuă o activitate la fel de intensă legată de film într-o carieră intrată în al cincilea deceniu. Se poate chiar spune că din eroina nevăzută (dar ascultată de foarte mulți) a cinema-ului, ea a devenit în ultimii ani o figură cunoscută și populară prin intermediul televiziunii și al Internetului. Cartea Anniei Musca s-ar putea deci să aibă ediții completate și revizuite în viitor. Ar fi o bună ocazie pentru a rezolva unele și probleme editoriale legate de organizarea materialului și de evitarea repetițiilor, plus câteva gafe cam prea vizibile în această primă ediție. Eu voi continua să o caut și să o urmăresc pe Irina-Margareta Nistor, comentatoarea expertă și pasionată de film, femeia care pare că-și trăiește viața în slujba și sub semnul acestei arte.
Israelul împlinește în această săptămână 75 de ani. Ziua Națională marchează aniversarea Declarației de Independență a Israelului, semnată pe 14 mai 1948 sau 5 ale lunii ebraice Iyar. Cum toate sărbătorile evreiești sunt celebrate după calendarul ebraic, data diferă în fiecare an pe calendarul gregorian folosit în cele mai multe țări ale lumii. În acest an, sărbătoririle încep la apusul soarelui în seara de marți 25 aprilie și se termină la următorul apus de soare, miercuri 26 aprilie. 75 de ani este o cifră rotunda și prilej de bilanțuri parțiale. În rubrica CHANGE.WORLD am prezentat de multe ori informații și am dezbătut direcțiile de dezvoltare ale cercetării științifice și industriilor de tehnologie avansată din Israel, unele din experiența personală a celor 39 de ani de trai și muncă în această țară, a doua mea patrie. În articolul de astăzi voi discuta despre locul Israelului în ierarhia puterilor hi-tech din lume, despre fenomenul ‘start-up nation’ și originile sale, despre câteva direcții ‘fierbinți’ și despre problemele cu care lumea hi-tech se confruntă împreună cu întreaga societate israeliana.
În ultimele decenii, Israelul s-a impus ca una dintre cele mai avansate țări din lume, din punct de vedere tehnologic. Cu o populație de puțin peste 9 milioane, există un număr incredibil de peste 4 000 de companii de tehnologie în această țară. Cheltuielile naționale de cercetare-dezvoltare civilă pe cap de locuitor în Israel, în 2021, s-au ridicat la 2 469,3 dolari, una dintre cele mai ridicate cote dintre țările membre ale Organizației pentru Cooperare Economică și dezvoltare (OECD), în principal datorită concentrării mari a centrelor de dezvoltare ale companiilor multinaționale din Israel. Israelul are peste 300 de centre de cercetare și dezvoltare și în 2018 a investit în cercetare și dezvoltare mai mult decât orice altă țară (4,95% din produsul intern brut – PIB), conform Forumului Economic Mondial, de peste două ori media OECD, de 2,26%. Comparativ, 5,3% din PIB-ul său este investit pentru apărare – printre cele mai mari la nivel global. Israelul ocupă locul 15 dintre cele 132 de economii prezente în clasamentul GII 2021. Indicele Global de Inovare (GII) clasifică economiile mondiale în funcție de capacitățile lor de inovare. Cea mai mare parte a investițiilor a fost în sisteme informatice, inteligență artificială, cercetare medicală și securitate cibernetică. Reputația Israelului ca „națiune de start-up” este bine justificată; are cel mai mare număr de start-up-uri pe cap de locuitor la nivel mondial (cu aproximativ un start-up la 1 400 de locuitori) și, de asemenea, se află printre primele țări ca număr de brevete de invenții pe cap de locuitor.
Cum se explică această formidabilă dezvoltare a cercetării științifice, a industriilor bazate pe tehnologii avansate și a inițiativelor și inovațiilor? Există linii directoare la nivel politic, dar nu se poate spune că birocrația sau legislația sunt mai puțin stânjenitoare decât în alte multe părți ale lumii. Sectorul în care, poate, este mai ușor și mai convenabil de operat în Israel este cel al investițiilor străine. Înlesnirile financiare au făcut ca în decursul ultimelor câteva decenii multe mari companii străine să deschidă centre de cercetare și proiectare în Israel, și sunt puține marile firme din domeniul informaticii, comunicațiilor sau proiectării de chipuri electronice care să nu fi deschis centre de cercetare și proiectare aici, și asta în pofida faptului că forța de muncă nu este deloc ieftină, mai ales în comparație cu firmele indiene, indoneziene sau cele din Europa de Est. Antreprenorii locali se plâng că această liberalizare internațională se face de multe ori în detrimentul încurajării și finanțării inițiativelor locale. Există și în Israel un fenomen de ‘fugă a creierelor’ spre locuri din lume unde sunt oferite specialiștilor (în hi-tech dar nu numai, ci și cadrelor medicale, de exemplu) salarii mai mari și condiții de muncă mai bune. Discuțiile pe această temă nu diferă mult de cele din România. Ceea ce alimentează permanent aceasta industrie a cercetării este însă fluxul permanent de resurse umane de mare calitate. Educația tehnologică începe din școală și continuă la universități (câteva de nivel mondial în domeniile tehnologice) și în armată. În fapt, cercetarea tehnologică militară (neinclusă în statisticile de mai sus) reprezintă o școală tehnica și un domeniu aplicativ în care sunt pregătiți specialiști de cea mai înaltă clasă. Serviciul militar este obligatoriu (pentru băieți și fete) și tinerii cei mai dotați sunt selectați încă din ultimii ani de liceu pentru a fi înrolați în unitățile tehnologice ale armatei. În multe cazuri, ei urmează și cursurile universităților în paralel cu efectuarea serviciului militar. Un procentaj foarte mare dintre studenți (peste 80%) lucrează deja în profesie în timpul studiilor. Rezultatul este că, în momentul absolvirii studiilor universitare, spre deosebire de majoritatea celorlalte țări din lume, inginerul, fizicianul sau IT-istul israelian are deja câțiva ani de experiență practică în domenii aplicative multidisciplinare.
Una dintre poveștile de succes cele mai spectaculoase este cea a aprovizionării cu apă. Țara este situată într-o zonă climatică aridă și apa a fost aici o problemă dintotdeauna. Până cu nu mult timp în urmă, israelienii ascultau îngrijorați actualizări zilnice despre nivelul apei Mării Galileii (sau Lacul Tiberiada sau Kineret, așa cum este cunoscut în ebraică). Kineret este o atracție turistică populară, în special pentru pelerinii creștini. Este, conform Evangheliei după Matei, locul unde Iisus a umblat pe apă. De altfel, Marea Galileii, așa cum este cunoscută în engleză, este de fapt un lac – cel mai mare din Israel și cel mai jos lac de apă dulce sub nivelul mării din lume, la 215 metri sub nivelul mării. Este singurul lac de apă dulce semnificativ al țării și a fost până de curând sursa sa principală de apă. Așa că era o preocupare națională dacă nivelul scădea, așa cum se întâmpla adesea în lunile de vară, zi de zi, centimetru cu centimetru. Astăzi, nivelul apei din Kineret nu mai este menționat la știri. Din 2005, Israelul desalinizează apa din Marea Mediterană și, în ultimele luni, a finalizat un proiect de infrastructură de 250 de milioane de dolari, care îi permite să umple lacul cu apă de la cele cinci uzine de desalinizare din sudul țării. O rețea nou construită de conducte subterane, stații de pompare și rezervoare locale înseamnă că Mekorot (‘Izvoare’), compania națională de apă și Autoritatea Apei din Israel pot deschide acum robinetul atunci când este necesar, iar apa va începe imediat să curgă în Kineret. A fost nevoie de patru ani pentru a construi Proiectul național de inversare a fluxului, numit așa deoarece fluxul tradițional de apă al țării – de la nord la sud – a fost inversat. Din 1964, apa din Kineret, în nord, a fost transportată pe o conductă spre sud, pentru a alimenta întreaga țară. Acum, Israelul inversează acest flux. În prezent, lacul funcționează în primul rând ca o sursă de apă de urgență și pentru a oferi vecinului Israelului, Iordania, apa de care are nevoie disperată, ca parte a tratatului de pace din 1994. Desalinizarea este doar o parte din povestea de succes a apei Israelului. Această țară a redus la minimum scurgerile de la conductele de alimentare, astfel încât se pierd doar 3% din apă, în comparație cu 20% pierderi de apă în Marea Britanie, 50% în Bulgaria și 70% în România. Israelul este, de asemenea, în fruntea reutilizării apei, așa că 90% din apele reziduale sunt purificate pentru a iriga serele de legume și alte culturi. Pe locul doi, Spania reutilizează doar 30% din apă. Consumul total anual de apă al Israelului este de aproximativ 2,2 miliarde de metri cubi. Desalinizarea reprezintă în prezent aproximativ un sfert din aprovizionarea cu apă, dar va crește la aproape jumătate în viitorul apropiat. Acest lucru, combinat cu pierderea minimă de apă și reutilizarea maximă, poziționează astăzi Israelul ca exportator de apă.
Să trecem în revistă și câteva date și informații recente despre programele spațiale israeliene. Agenția Spațială Israeliană, înființată în 1983, funcționează sub auspiciile Ministerului Științei și Tehnologiei și este responsabilă de inițierea, conducerea și coordonarea tuturor activităților programului spațial civil. Programul Spațial a fost înființat în anii 1980, iar în 1988 Israelul a devenit a opta țară din lume care a reușit să lanseze și să poziționeze sateliți în spațiu. Scopul său principal a fost și rămâne acela de a stabili o infrastructură cuprinzătoare pentru studiul spațiului. Israelul a fost forțat să facă față provocărilor de securitate și lipsei de resurse și, în consecință, s-a concentrat pe miniaturizarea tehnologiei și dezvoltarea de sateliți mici, ușori, cu rezoluție înaltă, teledetecție și capabilități de comunicare. Familia de sateliți Ofek (‘Orizont’) cuprinde în jur de 15 sateliți, în majoritate lansați de rachete Shavit (‘Cometa’). Cea mai recentă lansare anunțată a avut loc pe 29 martie 2023. Industria spațială israeliană se ocupă, în primul rând, de dezvoltarea, producția și operarea de sateliți, vânzarea de servicii de comunicații și teledetecție. NASA va lansa primul telescop spațial al Israelului – satelitul de astronomie tranzitorie ultravioletă sau ULTRASAT – pe orbita înaltă a Pământului la începutul anului 2026, în cadrul unui parteneriat nou semnat între NASA, din Statele Unite, și Ministerul Inovației, Științei și Tehnologiei din Israel. ULTRASAT, un proiect de prim rang al Agenției Spațiale Israeliene și al Institutului de Știință Weizmann, va revoluționa capacitatea oamenilor de știință de a detecta și analiza evenimente tranzitorii din univers, cum ar fi fuziunile stelelor neutronice și exploziile supernovelor. Israelul și-a încercat și forțele în explorarea Lunii. Răspunzând la concursul inițiat de Google, experții israelieni au construit Bereshit (‘La început’ – primele cuvinte din Cartea Genezei), un mic robot de aterizare lunară și o sondă lunară, operate de SpaceIl și Israel Aerospace Industries. Scopurile sale au inclus inspirarea tinerilor și promovarea carierelor în știință, tehnologie, inginerie și matematică (STEM) și plasarea unui magnetometru, a unei capsule a timpului și a unui retroreflector laser pe Lună. Misiunea a fost un succes până la ultima fază a aselenizării, pe 11 aprilie 2019. Giroscoapele aterizatorului s-au defectat, ceea ce a dus la oprirea motorului principal, rezultatul fiind prăbușirea landerului pe Lună. Israelul participă la proiectul Artemis al lui NASA, care vizează aducerea astronauților pe Lună înainte de sfârșitul deceniului. Pentru primul zbor, Artemis-1, ‘echipajul’ său a fost format din manechine pe nume Zohar și Helga. Zohar a purtat o vestă de protecție împotriva radiațiilor AstroRad, dezvoltată de compania israeliană StemRad. Vesta este menită să protejeze astronauții de radiațiile dăunătoare și razele cosmice din spațiu. Mii de senzori de monitorizare au testat nivelul de protecție al lui Zohar în timpul experimentului cu radiații Matroshka AstroRad (MARE). Rezultatele măsurătorilor vor fi folosite pentru perfecționarea costumelor purtate de astronauți în timpul misiunilor spațiale. O altă cooperare a Israelului cu Agenția Spațială Europeană (ESA) a început pe 14 aprilie, ca parte a unei misiuni de explorare spre planeta Jupiter – nava spațială JUICE. Aceasta include un sistem electronic complet israelian la bord, proiectat de firma israeliană AccuBeat. Călătoria va dura 8 ani. În fine, doi israelieni au zburat până acum în spațiu. La începutul lunii aprilie 2022, investitorul israelian și fostul pilot de luptă Eitan Stibbe a devenit al doilea astronaut israelian, ca membru din prima echipă de astronauți complet privată lansată pe Stația Spațială Internațională. Primul israelian în spațiu a fost Ilan Ramon, care a murit cu douăzeci de ani în urmă, împreună cu șase colegi de echipaj de la NASA, în dezastrul navetei spațiale Columbia din 2003.
În paralel cu succesele economice și cu realizările industriilor avansate și ale cercetării științifice, Israelul se confruntă cu un permanent pericol extern și – în ultimii ani – cu o prelungită criză politică. Patru runde de alegeri parlamentare în doi ani au dat naștere unei a cincea runde, care a rezultat într-un guvern de coaliție între centru, partidele religioase și extrema dreaptă. Acest guvern și-a propus o reformă a justiției care împarte publicul israelian în două tabere. Inițiatorii reformei și susținătorii lor consideră că este vorba despre o schimbare necesară pentru a restabili un echilibru pierdut între puterea judecătorească, devenită dominantă și nereprezentativă, și puterile legislativă și executivă. Oponenții reformei susțin că reforma este o lovitură adusă statului de drept, aservind puterea judecătorească politicienilor și transformând democrația israeliană într-un sistem semi-autocratic, asemănător celor din Ungaria sau Polonia. În ultimele luni, au avut loc demonstrații fără precedent, sute de mii de protestatari manifestându-și în stradă dezaprobarea față de reformele propuse. Situația se aseamănă cu cea din România din anii 2017-2019. Printre protestatari se află și un mare număr de lucrători în hi-tech și chiar și proprietari și investitori în acest sector. Aceștia consideră că succesul economiei și industriilor avansate israeliene se datorează nu în mică măsură liberalismului economic, libertății de inițiativă și existenței unui sistem legal care să protejeze drepturile investitorilor. Slăbirea sistemului legislativ și aservirea acestuia intereselor politice ar pune sub semnul întrebării stabilitatea economică și deschiderea investitorilor străini spre a face afaceri în Israel. Pentru prima dată în ultimele două decenii s-a înregistrat în ultimul an nu doar o scădere a nivelului de investiții, dar se și vorbește despre planuri ale unor firme cunoscute străine și chiar și israeliene de a-și înceta activitățile existente și a le muta în alte părți ale lumii.
Perioada de o lună a sărbătorilor de primăvară (între Paștele evreiesc și Ziua Independenței) a fost declarată ca perioadă de reflecție și tratative. Sper că acestea vor duce la o soluție acceptabila, care să păstreze vibranta democrație israeliană și să permită continuarea dezvoltării țării, inclusiv a sectoarelor legate de cercetarea științifică și industriile avansate. Forța democrațiilor constă tocmai în libertatea de exprimare a tuturor opiniilor și în capacitatea de a ajunge la soluții care să exprime valorile majorității, respectând drepturile fundamentale ale tuturor. Eu sper că va fi posibil.
La Mulți Ani, Israel!
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
More than half a century before he wrote (in collaboration) and directed ‘Il peccato‘, Andrey Konchalovskiy co-wrote another memorable film about another great Renaissance artist – Tarkovsky’s ‘Andrei Rubliov’ (1966). A year before ‘The Agony and the Ecstasy’, the adaptation of Irving Stone’s novel directed by Carol Reed, had been a great international success. Konchalovskiy‘s film begins with that moment in Michelangelo’s life where ‘The Agony and the Ecstasy’ ends. Like his illustrious predecessors, the Russian director has created a meditation on the genius artist, his era and his relationship with the Divine. But his hero, even if he is in search of the sacred, appears many times in this film closer to the Devil. ‘Il peccato‘ (distributed in the English-speaking market as ‘Sin‘) suffered the fate of many films released on the threshold of the pandemic, having a limited theatrical release. My impression is that it deserved a better fate and that there is a good chance that this film will be rediscovered and appreciated at its true value in the future.
Art history considers that when he finished the sculpture of David and the fresco on the ceiling of the Sistine Chapel, Michelangelo was considered ‘The Divine’, the greatest artist of his age, surpassing in talent and fame even his contemporaries Raphael and Leonardo. And yet, the script of Konchalovskiy‘s film presents us as a man torn by contradictions, with an enormous ego but also susceptible to criticism and gossip, receiving respectable fees and advances but just as easily squandering the money on the family or to buy the marble for future creations, leading an ascetic life together with two of his disciples of whom he demands absolute devotion but whom he constantly suspects of betrayal. Much of the story relates the master’s confrontation with the ‘Monster’, a huge block of marble that he wishes to bring from Carrara to his workshop to transform into what will forever become the Pieta. The metaphor seems to combine the stories of Moby Dick with that of Werner Herzog’s ‘Fitzcarraldo’. We see how Konchalovskiy‘s Michelangelo looks in every form around for a source of inspiration. From the ephemeral he extracts the essence to represent the sacred. He has a vast culture, he appreciates his competitors at their fair value but would never tell it, he reads, Dante guides his steps in life and creation, but Bocaccio is no stranger to him either. He cannot avoid getting involved in the political conflicts of the time and especially in the one between the Medici and della Rovere houses who were fighting for the control of the papal seat and the entire peninsula. The two rival groups will not hesitate to use any means – money or blood – to enslave the great artist. Obstinately pursuing his goal, Michelangelo must fight for his art, lie, betray, hurt with or without intention those around him. But nothing matters to the artist who aspires to the sacred and who, in order to reach it, is ready to cross the abyss.
Konchalovskiy creates in ‘Il peccato‘ a complex visual universe that absorbs us in the Rome and Florence of the early years of the 16th century. The meticulous documentation is evident in various details, from clothing and food to the decoration of the palaces and the tools of the artists of the era. The lead role is trusted to Alberto Testone, an actor I did not know, who has a striking physical resemblance to the artist we know from the portraits that have reached us, and who lives his character with intensity. The same can be said about the actors around him, many of them non-professionals. The film is a Russian-Italian co-production and the influence of both cinematographic schools is evident. The result is a meeting between the historical thoroughness and the artistic and religious fervor of ‘Andrei Rubliov’ and the natural and realistic acting style of the films of the masters of Italian neo-realism. However, everything bears the signature of the great director that is Konchalovskiy, including the feeling that we are permanently between two worlds.
There are many good reasons not to miss the opportunity to see ‘Im Juli‘ (the English title is ‘In July‘), released on the screens in 2000, the second film written and directed by German-Turkish filmmaker Fatih Akin. First of all, it is a ‘good feeling’ movie, a romantic and funny story that never ceases to entertain. It is a film about young people at the age when everything is possible, with well-chosen actors who act with aplomb and good humor. Fatih Akin is a director with a remarkable ability to create atmosphere through images and characters, and some of the gags sprinkled throughout this film are memorable. Finally, the film made in 2000 takes place in a Europe with more borders and barriers between countries than today, but also a more optimistic one. The young heroes of that time could confidently look ahead. If Fatih Akin made a film today about the generation of the children of the film heroes, I think the tone would be very different.
‘Im Juli‘ is a road movie that tells an adventurous journey between Hamburg – the city where Fatih Akin was born, grew up and studied – and Istanbul – the bridge metropolis between Europe and Turkey, the country of origin of his parents. Daniel, the main hero of the film, is a young and handsome teacher, who decides to stay and spend his summer vacation in the city. His plans change when a street vendor named Juli (as in July) sells him a ring, guaranteed ‘authentic Maya’, with the sign of the sun, promising him that through it he will find love. In fact, Juli had set her sights on the handsome teacher, but unfortunately for her, at the party she invites him to, a beautiful Turkish girl with the name of an angel (Melek) and a blouse with … the sun sign on it first appears. Daniel falls in love instantly. Melek was on her way to Turkey and Daniel decides to follow in her footsteps, with an old car borrowed from a neighbor. The next day, on the highway at the exit of the city, he meets … Juli, who, disappointed, had decided to leave the city. The two embark on an adventure that crosses Europe, just enough time for Juli to teach the shy and naive professor a few lessons about life and try to convince him where true love awaits. On the way they will cross borders, destroy a few cars, get robbed and steal, meet all kinds of strange, funny, menacing or nice characters. Everything will become clear in Istanbul, under the sign of the sun and under the magnificent bridge between Europe and the East.
It is obvious that the film was made with talent and good humor. The main characters played by Moritz Bleibtreu and Christiane Paul are so charming that they make us forget that the story is full of coincidences that make it completely unbelievable. The scenes shot along the way, however, have authenticity, and the cast of characters, without completely avoiding stereotypes, is diverse and interesting, from a time when political correctness was not yet dominant. Two scenes, with suspense but also with humor, take place at the border crossing points between the countries of Europe, and they would no longer be possible today. This is yet another opportunity to observe how much the continent has changed since 2000. Fatih Akin is a director who knows how to invent (as he does in the scene of the meeting between Daniel and Melek) or improvise overcoming filming restrictions (crossing Romania presented as a sequence of stills using the pretext of finding a camera in a … stolen car). ‘Im Juli‘ is a youthful film, a film that entertains, a summer film that evokes nostalgia for the summers of yesteryear.
