When BBC appears as the producing house of a long feature film viewers may expect a few things – a good and articulated script of a story taking place in England now or then, professional acting performances but also some extra-verbosity in beautifully spoken British English, and a rather cautious not to say conservatory approach to film making. At their best, these films may provide wonderful dramas bringing up thought-provoking historical or contemporary issues of interest. At their worst they can be insipid, boring and rhetorical, closer to bad filmed theater than to true cinematographic art, and may even be spoken in Scottish English. ‘The Children Act‘ is luckily one of these productions that belong to the first and good category, with a combination of compelling topics inherited from the book written by Ian McEwan who also authored the script and allowing for a huge performance by Emma Thompson.
The story. Fiona May (Emma Thompson) is a highly respected judge in London, who decides in tough and very public cases of life and death, of personal vs. public interest, of human rights vs. religious constrains. She pays for this stature and achievements in her personal life with her childless marriage disintegrating as her husband (Stanley Tucci) decides to have an affair and she refuses to compromise with the situation. Still the two sides of her life seem well separated by the door she uses to enter in the courtroom she presides, until a new case, of a teenager (Fionn Whitehead) who refuses life-saving treatment by blood transfusions because of religious motives. The aging judge and the young man will shatter each other’s world and will establish a connection that raises many moral questions and issues.
‘My Lady’ is the way we learn women judges must me addressed in British courts of law, and the wonderful acting performance of Emma Thompson fully justifies this title also on screen. The two relationships that compose the intrigue allow for the two partners of Emma Thompson to put on value their acting skills too. Stanley Tucci in the role of the cheating but still loving husband has a difficult task to explain his character that many would otherwise hate, and succeeds to make it likeable. Fionn Whitehead fights to avoid that the role of the teenager fall into melodrama, and mostly succeeds. It is however, this pivotal relationship that crosses only in part the screen. While the social constrains and the reasons of rejection that make the relationship impossible are quite clear, it is the bonding part and magnetism between the two heroes that work only in part. There is much talking in the film, but, hey, the British intellectual media ARE verbose, and the high judicial class environment is described in careful details. Director Richard Eyre did not explore to their end all the promising directions open by the story, but the result of his efforts is still impressive.
‘Lună
tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci…’
(Eminescu – Scrisoarea I)
Luna i-a fascinat pe oameni din momentul în care au ridicat ochii și au privit cerul nopții. Unele popoare și civilizații au transformat-o în zeitate. Astronomii, matematicienii și fizicienii i-au urmărit și calculat traiectoria și au făcut legătură între mișcările Lunii și fenomene naturale care au loc pe suprafața Pământului. Calendarele civilizațiilor lumii antice au fost stabilite după mișcările reginei nopții. Poeții i-au dedicat poeme, trubadurii cântece. Mai recent, Luna a fost prima țintă a competiției spațiale, primul astru pe care au pășit oamenii în drumul lor spre stele. După câteva decenii de eclipsă, satelitul artificial al Terrei revine în forță în atenția exploratorilor spațiului. O nouă cursă a cercetării cosmice pare să se fi declanșat, și la ea participă alături de puterile deja consacrate, concurenți redutabili, noi și ambițioși.
Cu exact o jumătate de secol în urmă, omenirea
urmărea cu sufletul la gură misiunea spațială americană Apollo 8. Lansată la 21 decembrie 1968, această
expediție spațială de șase zile i-a avut că eroi pe astronauții Frank Borman,
Jim Lovell și Bill Anders. Era una dintre etapele hotărâtoare în a demostra că
planul conceput de NASA pentru a trimite prima expediție umană pe Lună este
realizabil. Pentru prima dată un vehicol spațial cu oameni la bord era plasat
pe o orbită în jurul Lunii cu ajutorul unei rachete Saturn V. Și capsula
spațială și racheta propulsoare erau modelele care aveau să fie folosite cu
șapte luni mai târziu de misiunea Apollo 11. Pentru prima dată în istoria
omenirii astronauții lui Apollo 8 au înconjurat și fotografiat partea
invizibilă a Lunii și au fost martorii unui istoric ‘răsărit de Terra’,
realizând una dintre fotografiile cele mai celebre până astăzi din istoria
explorării spațiului extraterestru.
Ce
este de fapt fața invizibilă a Lunii? (uneori numită și ‘fața ascunsă’ sau –
incorect – ‘fața întunecată’ a Lunii). Perioada de roatie în jurul propriei axe
a Lunii este identică cu perioada ei de rotație în jurul Pământului, ceea ce
face ca pentru pământeni aceeași emisferă să fie permanent vizibilă. Fenomenul
acesta se numește ‘rotație sincronă’. Ceea ce a devenit evident după ce primele
imagini ale emisferei ascunse au devenit vizibile este că fața ascunsă are
câteva caracteristici diferite de cea expusă vederii noastre. În primul rând,
fiind exterioară Terrei este expusă bombardamentelor meteoriților și are mult
mai puține ‘mări’ (depresiuni de mari dimensiuni) dar mult mai multe cratere de
impact. Cel mai mare dintre acestea ocupă o parte însemnată a emisferei sudice
a satelitului și se numește Bazinul Polul Sud – Aitken. Această zonă a fost
aleasă pentru aselenizarea sondei spațiale chineze Chang’e 4, care a avut loc
miercuri 2 ianuarie 2019, la 50 de ani și o săptămână după misiunea Apollo 8.
Este prima sondă spațială pamânteana pe această parte a Lunii, o excepțională
realizare tehnologică și științifică.
Conducătorul misiunii științifice chineze, Wu Weiren și-a ales bine cuvintele, o replică și o parafrază a cuvintelor istorice rostite de Neil Armstrong în iulie 1969, după ce vehicolul lunar Yutu 2 sau Iepurele de Jad 2 a parcurs primii metri pe Lună: ‘un pas mic pentru vehicolul lunar, un pas gigantic pentru poporul chinez’. China are deja în palmaresul său construirea și punerea în funcțiune a celui mai mare și mai puternic radiotelescop din lume, iar planurile de viitor deja făcute publice includ misiuni lunare cu echipaj uman. Zona de impact aleasă că țintă de aselenizare și explorare este și cea mai întinsă și cea mai adâncă, așa încât șansele de a găsi aici materiale și minerale aparțînând structurii interioare a Lunii sunt mai mari. O altă întrebare care poate găsi răspuns este originea apei, existentă în solul lunar în cantități mult mai mari decât se estimase. De unde provine apa în componența minerală a unui satelit care după câte se știe nu a avut niciodată atmosferă? Dacă răspunsul se află în contactele cu meteoriții, atunci studiul suprafeței invizibile, expuse în măsură mult mai mare impactelor poate aduce probe și argumente decisive. În general, originea și istoria satelitului natural al Pământului sunt compuse mai mult din întrebări și ipoteze, și misiuni că aceasta pot aduce informații extrem de importante, dar problema apei este esențială si din punct de vedere economic. Dacă apa este răspândită în mod relativ uniform pe suprafața Lunii, ea ar putea constitui unul dintre elementele critice ale viitoarelor baze economice stabilite acolo.
Numele ales de chinezi pentru sonda lunară, “Chang’e”, este numele zeiței Lunii în mitologia arhaică chineză. Energia electrică acumulată în bateriile lui Chang’e îi va asigura funcționarea timp de aproximativ un an. Iepurașul de Jad se va putea plimba pe Lună, fotografia, filma, săpa și recolta proble de sol timp de aproximativ trei luni. Datorită poziției relative cu Pământul comunicarea directă nu este posibilă, ea fiind asigurată prin intermediul unui satelit-releu numit Queqiao.
Comparând
situația explorării cosmice acum 50 de ani cu cea de astăzi nu putem decât să
admirăm progresul accelerat pe care l-a făcut în acest interval cercetarea
științifică și tehnologia chineză. În 1968-69 China era o țară uriașă dar puțin
avansată, în plus aflată într-o teribilă criză politică datorată Revoluției
Culturale, care lichidase sau marginalizase o mare parte din elitele
intelectuale și academice. Totul s-a schimbat odată cu programul de reforme
introdus la sfârșitul anilor ’70 de Deng Xiaoping. Liberalizarea sistemului
economic și financiar, introducerea inițiativei și proprietății private în
economie au fost însoțite după scurtă vreme de modernizarea sistemului
educațional. China beneficiază de o uriașă baza umană, concurența și selecția
la admiterea în universitățile de prestigiu sunt acerbe. A avut loc în ultimele
decenii și o schimbare de mentalitate. Industria și cercetarea tehnică chineză
împreună cu mediile academice au evoluat de la copierea de tehnologii la
încurajarea contribuțiilor în dorința de a participa și colabora în cercetare
și standardizare, de a avea un impact semnificativ pe plan internaional.
Efectul maxim este vizibil în domeniile numite STEM (Știință, Tehnologie,
Inginerie, Matematici), în timp ce domeniile umaniste, încă influențate de
cultura tradițională chineză și de ideologia comunistă sunt mai rămase în urmă.
Universitățile chineze încurajează în mod activ cercetarea, plătesc generos
toate contribuțiile acceptate pentru publicare în reviste științifice de
prestigiu, oferă salarii care sunt competitive celor din industrie atrăgând
talente spre învățământ și cercetare academică, și favorizând și întoarcerea în
China a unei părți dintre studenții chinezi plecați la studii și specializări
în alte părți ale lumii. Un singur exemplu care demonstrează reușita acestor
programe: în 2017 Universitatea Tsinghua din Beijing a acordat 1385 de
doctorate, față de numai 645 conferite de prestigiosul Massachusetts Institute
of Technology (MIT). Desigur, cantitatea nu asigura întotdeauna și calitate,
creativitatea este încă un domeniu în care Statele Unite și alte țări
occidentale au un avantaj considerabil (dacă este să luăm numărul de Premii
Nobel in domeniile științei ca indicator) dar cercetarea spațială și alte
domenii (ingineria genetică de exemplu) demonstrează că revenirea Chinei între
marile puteri competitive ale lumii este o realitate.
Comentatorii
ultimelor evenimente legate de explorarea spațială nu ezită să remarce că o
nouă competiție spațială a început și se întețește. Peisajul este diferit decât
cel cu jumătate de secol în urmă. Atunci existau doar doi competitori – Statele
Unite și Uniunea Sovietică. Astăzi s-au alăturat în cursă China, India,
Japonia, statele Europei, și este posibil ca alte națiuni să treacă foarte
curând linia de start. Sectorul particular joacă un rol din ce în ce mai
important pe lângă agențiile naționale. Interesele strategice sunt importante
și de fapt ele sunt motorul acestei curse, dar lor li se va adăuga în curând și
motivația economică, în cazul în care resursele naturale devin accesibile și
pot fi exploatate în viitoarele decenii. Colonizarea va urma atunci în scurt
timp explorării. Spațiul extra-terestru se află în acest moment al istoriei în
faza în care se aflau oceanele lumii și teritoriile nou descoperite de cealaltă
parte a oceanelor la sfârșitul secolului 15 și începutul secolului 16. Atunci,
sub egida papalității, puterile europene au semnat tratatele de la Tordesillas
(în 1494) și de la Zaragoza (în 1529) care împărțeau Lumea Nouă între
Portugalia și Castilia. Explorarea științifică a Antarcticei este și ea
legiferată internațional de un tratat semnat în 1959. Există un Tratat al
Spațiului Cosmic încheiat în 1967 la care au aderat pe deplin 107 țări, în timp
ce alte 23 l-au semnat dar nu l-au ratificat, care prevede demilitarizarea
spațiului și folosirea lui în scopuri pașnice, dar nu spune prea mult despre
posibila colonizare sau utilizare a resurselor care vor fi descoperite și
exploatate în spațiu. Această legislație internațională va trebui să fie revizuită
și completată pentru a evita ca aventura omenirii în spațiul cosmic să se
transforme în Războaie Stelare.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
I trusted the ARTE TV channel which usually brings good quality TV series from Europe, but this was one of the occasions when they really abused my trust. ‘Our Girl‘, the story of a British young woman, lost in life and recovered by the British Army to be sent to serve in Afghanistan as a combat medic, is quite an unfortunate combination between a soap opera and a military series. I am no big fan of any of the two genres, and the combination did not make me change my opinions.
Premises are not that bad. Molly Dawes, who turns 18 in the first episode of the series, grows up as the elder of numerous siblings in her family living in an English city where she might be ‘the last white girl’ in an area populated mostly by immigrants, many of them Muslims. Her boyfriend is actually Muslim and has plans to take over her life and marry her. Her family, with a drunken out-of-work father and an exhausted mother, is broken . Recruiting to the Army may be her only escape, not necessarily because of social advancement, but merely to prove to herself that she is worth something. Surprisingly to everybody excepting the authors of the script, she passes all the tests, enrolls in the army, completes basic training, is sent to combat in Afghanistan, catches the attention of a fellow soldier but also of her commanding officer, becomes a hero and breaks the hearts of her two potential candidates to her love.
The seven episodes of the first season describe the path of Molly Dawes from lost girl to decorated soldier returning to Afghanistan as a voluntary for a second round of duty. The acting of Lacey Turner in the lead role is actually one of the few aspects that I liked in this series. There are some elements of authenticity in the description of the British low-class suburbs and in the landscape of the Afghan mountains and villages, but all is buried in a multitude of stereotypes. The British involvement in the war is described in an idealized, almost propagandist manner. The romantic thread is as schematic as bad soap opera can be. The first season was followed by a few more, but I will not look hardly to watch them.
The local cinematheque started a retrospective of the films of Agnès Varda and that was a great opportunity for me to discover ‘Le Bonheur‘ (‘Happiness’), the 1965 production that was rebuilt in a digitized version with brilliant colors. It’s a fine example of the late phase of the French Nouvelle Vague, a disturbing and beautiful film, asking sharp social questions in a most elegant and aesthetic manner. To use appropriate French on this occasion: this film caused me ‘un vrai bonheur’ – real happiness.
The story takes place in a small French city, where carpenter Francois Chevalier (Jean-Claude Drouot ) is happily married to Therese (the lead actor’s wife Claire Drouot) and spends his free time in weekends picknicking in the woods with his wife and their two small kids. When encountering Emilie, a young postal clerk (Marie-France Boyer ) he falls in love with her, but he seems to be capable of extending his happiness to the new relationship while continuing with his marriage. Social conventions are not the problem (it’s a French film after all), the man seems to be flurishing with the situation, his marriage does not seem to be in any negative way affected, but will the two women be able to accept sharing the happiness? The final part of the story will provide an answer that is original and unexpected, and depending on the perspective of each viewer, may seem normal or outrageous.
In the very authentic tradition of the French New Wave, director Agnes Varda uses a mix of professional and amateur actors, with the wife and kids of Jean-Claude Drouot cast in the roles of his family in the film. The result is not only natural as intended, but also consistent with the acting of the rest of the cast, the other woman being the same type of blonde beauty which serves well the message of the film. Soundtrack is mostly borrowed from Mozart, and the cinematography is exquisite. The renewed version brings bright and harmonic colors, and the settings of nature at different seasons seem to predict much later productions like the Korean master Ki-duk Kim‘s ‘Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring‘ made 38 years later. The story, its development and ending asks questions about love and happiness and the possibility of sharing those in non-conventional situations, and the uniqueness of each of the lovers involved in the relationship. These questions which can be characterized as feminist, or romantic, or both, will continue to bother the viewers long after the film ends. Which is another characteristic of a great movie.
I love Wim Wenders and most of his films that I have seen. I love and venerate the films of the Japanese master Yasujirô Ozu. ‘Tokyo-Ga‘, the documentary realized in 1985 by Wenders researching the echoes of the works of the great Japanese director 20 years after his death, trying to find what was left of the landscape, characters and spirit of his movies, was of great promise to me. I confess however that one plus one in this case did not make more than two or even equal two. The film, which I have seen in a retrospective of Wenders’ earlier movies that started at the local cinematheque slightly disappointed me.
source https://www.imdb.com/title/tt0090182/
‘Tokyo-Ga‘ is conceived as a travel journal with a definite goal. Wenders tells it in the opening, actually we will hear his voice for the whole duration of the film, even relaying and translating to German what the persons he interviews have to say. He flies to Japan to find what is left of the landscape of Tokyo that inspired the films of Ozu. On the plane he sees a movie and makes an ironic remark about commercial Hollywood movies, while we have a glimpse from ‘‘On Golden Pond‘ actually not a bad film at all. The film seems to be a chronological journal of his first encounter with Japan. He meets with people who worked with Ozu and interviews them. He films almost everything he encounters – the metropolitan jungle of Tokyo in the 1980s (still looking futuristic even today), kids playing baseball in a cemetery, trains, many trains, Japanese men fascinated with electronic games, young people dancing rock in a park, a factory were the plastic models that represent dishes in Japanese restaurants are created. He meets fellow film makers and discusses cinema and the Japanese landscape with them. Some of the scenes are related vaguely with Ozu’s films (the games, the trains). Some other seem completely unrelated. Wenders had come too late in his search. The spirit of Ozu is no longer there, not in the landscape in any case. It’s another city, another country, another world. The process of change, of americanization, of fading out of the Japanese culture described by Ozu in his post-war movies had been completed.
I mostly liked the two interviews in the film – with one of his prefered actors and with the camera man. They brought back the personality of the great film maker, and also defined very well the relationship between the film director and his collaborators. The two were keeping for him the respect due to a father and master of his profession. At the same time we get from both the image of a creator who planned every detail of his films rigurously, who knew exactly why and how the film will be made, who had reached the genial simplicity of his expression by rigurous thinking and permanent cizeling of his artistic tools. Wenders’ movie ‘Tokyo-Ga‘ is very different, it’s almost spontaneous filming as things happen. We can feel the deep respect of Wenders for Ozu, but in order to understand the art of the Japanese master there is no alternative but seeing his films.
This is what good television is about. As the third season of ‘True Detective‘ is about to start, I have been trying to get in sync (although that is not mandatory, as the stories in each season are independent) with the first two seasons. I discovered a real gem in this first season created by Nic Pizzolatto, produced by Matthew McConaughey and Woody Harrelson with the two wonderful actors playing the principal roles. The quality of this series matches in my opinion the top quality successes in the history of HBO like ‘The Wire‘.
About half of the eight episodes of the season describe the interviews taken around 2012 by police to two ex-cops that were investigating a series of crimes started in 1995 which looked like abductions followed by strange and abject ritual murders of young women and even kids and teenagers. The crimes and investigations happen in the state of Louisiana, the deep South of the United States, impacted by poverty and crime, and often struck by hurricanes, in a landscape of infinite marshes and under a burning sun. Each of the two homicide detectives Rustin “Rust” Cole (McConaughey) and Martin “Marty” Hart (Harrelson) fights his own daemons. Cole is a lonely man whose marriage did not survive the accidental death of his two years girl, Hart is cheating on his wife and his own marriage is disintegrating. Story telling is non-linear and smart, we see the two characters at different moments in time – 1995, 2002 (when a second wave of crimes is taking place), 2012, and we discover their personalities, courage and persistence, friendship and vices, as the action advances. The pace changes in the last four episode, as the two cops go underground in order to follow the threads that lead to religious organizations and highly positioned families. Their personal crisis deepen, so does their personal involvement, with solving the series of crimes becoming the goal of their lives but also a threat of personal destruction. The final episode is one of the best finale that I have ever seen on TV series, although personally I could have renounced to the cheesy last ten minutes.
The story is compelling and keeps the viewers permanently on the edge both in what concerns the crime intrigue as well as the fate of the two characters. Both McConaughey and Harrelson are wonderful in acting their characters at the three moments in time when the action happens. Michelle Monaghan adds beauty and warmth in the supporting role of Marty’s wife. The production is careful to the last of details in describing the subtle changes that their world goes through together with the whole America that they symbolize between the 1995, 2002 and 2012. Setting is amazing using the natural landscape of Louisiana and constructing thrilling environments for the horror sites. The first season of ‘True Detective‘ is definitely one of these productions that prove that TV can be art, and it has good chances to satisfy and more the fans of horror, detective stories and plain good TV dramas.
Meseria
de magician sau vrăjitor prezicător este din ce în ce mai riscantă în lumea în
care trăim. Conducători imprevizibili care iau decizii surprinzătoare și pentru
cei mai apropiați colaboratori, alegeri sau referendumuri care se încheie cu
rezultate opuse sondajelor, evenimente meteorologice extreme care surprind
specialiștii în prezicerea vremii în ciuda aparaturii din ce în ce mai
sofisticate aflate la dispoziția acestora, Brazilia și Germania eliminate
înainte de semi-finalele Turneului Final al Campionatului Mondial de Fotbal,
aproape nimic nu mai pare să se supună regulilor lumii așa cum o cunoaștem. Și
totuși, tradiția este tradiție, și voi încerca, în acest prim articol al anului
în rubrica CHANGE.WORLD să lustruiesc bila de cristal pentru a intui direcțiile
principale spre care își îndreaptă atenția lumea științei, tehnologiilor
avansate și a comunicațiilor, și domeniile cărora merită să le acordăm atenție
și pe care le vom urmări în 2019.
Una dintre sursele
instabilității din jurul nostru, cu implicații enorme în industria hi-tech este
reîntoarcerea pe scală mare a intervenționismului politic în activitatea
economică. După căderea Cortinei de Fier și prăbușirea comunismului în Europa
de Est, părea că am intrat într-o perioadă de liberalizare a schimburilor
comerciale internaționale, cu zone geografice extinse în care tarifele vamale
erau complet desființate, în care oamenii, mărfurile, firmele și ideile
circulau fără restricții și frontiere. Situația pare să se schimbe în ultimii
câțiva ani, motivele fiind multiple. Unele dintre ele sunt legate de politicile
izolationiste și populiste care pun economiile naționale pe primul plan al
priorităților, dar există și alte surse ale acestor tendințe. Câteva mari
companii, majoritatea americane, au concetrat o uriașă putere economică și
tehnologică, devenind componente critice ale economiei globale dar și ‘single
points of failure’ – puncte vulnerabile în care o greșeală tehnică sau o
acțiune ostilă pot pune în pericol identitățile și chiar viețile personale,
bunurile fizice și propritatea intelectuală a milioane de consumatori.
Companiile globale cu mare influență ca Facebook sau Google vor continua în
opinia mea să se afle în conflicte frontale cu guvernele, legislatorii și
forurile regulatorii la nivel național și internațional. Presiunile politice și
cele economice se vor intensifica, datorită competiției pentru control și influență.
Este foarte posibil ca în 2019 să vedem deja cel puțin una dacă nu mai multe
dintre aceste companii trecând prin procese de schimbări ale conducerilor la
vârf, reorganizări și de-centralizări în mai multe companii cu profile diverse,
in scopul de a se adapta și a răspunde mai bine acestor presiuni.
Internetul și comunicarea
globală se află și ele într-o fază de profunde schimbări și adaptări rezultate
din aceleași presiuni politice și interferența din ce în ce mai evidentă a
statelor și organismelor lor mai mult sau mai puțin secrete, mai mult sau mai
puțin represive, în comunicațiile personale și de afaceri. Dacă mulți dintre
liderii politici adversari ai libertății de exprimare erau până nu de mult
complet ignoranți în ceea ce privește Internetul, cel mult încercând să-l
cenzureze sau să-l oprească la frontierele țărilor lor, astăzi mulți dintre ei
au inclus sursele de influențare amplificate de rețeaua globală în arsenalul
lor de arme propagandistice. În timp ce continuă să cenzureze accesul la
informație al propriilor mase de supuși, ei exploatează tocmai libertatea de
exprimare și informare a democrațiilor. Acestea nu au găsit încă nici balanța
corectă între libertate de exprimare și defensiva împotriva atacurilor
informaționale fățișe sau mascate, și mi-este teamă că unele dintre ele au
pornit pe o cale greșită, încercând să creeze bariere fizice și regulatorii la
nivel național, folosind metode perimate, care sunt sortite eșecului din start.
Nu cred că 2019 va aduce multe progrese în aceste domenii, sunt necesari câțiva
ani și o motivație politică internațională susținută de scopuri comune. Tocmai
în anul în care cred că vom vedea progrese spectaculoase in implementarea
tehnologiilor componente ale generației de comunicații globale numită 5G,
barierele politice vor fi, mă tem, o frână in generalizarea acestora.
Există însă și o fațetă
pozitivă a acestor procese de fragmentare, care sper, de altfel, că nu vor fi
nici generalizate, și nici nu vor dura mai mult de cative ani. Puține lucruri
stimulează mai bine forțele inteligenței științifice și tehnice ca nevoia de a
răspunde în termen scurt, prin creativitate și inventivitate, provocărilor
ridicate de restricții politice, mai ales atunci când scopurile ambițioase pot
fi prezentate sub formă de obiective patriotice. Când există și suficiente
fonduri cum este cazul unor țări că India sau China, dezvoltarea sectoarelor
tehnologice poate fi explozivă, și dovadă sunt zecile de zone industriale și
orașe cu milioane de locuitori fiecare, apărute în ultimul deceniu în aceste
țări, toate având ca model Silicon Valley, dar fiecare dintre ele cu
specificitatea lor. Dacă cu 10-15 ani în urmă China se specializase în mari
capacități de producție industrială, iar India devenise patria centrelor de
servicii și asistență tehnică ale industriilor occidentale, vedem în ultimii
ani o reprofilare spre cercetare și proiectare, datorată nu în mică măsură și
reîntoarcerii acasă a unora dintre specialiștii plecați să învețe în
universitățile americane sau europene și să lucreze în companiile hi-tech din
occident. Nu putem decât să invidiem această tendință de ‘reîntoarcere a
creerelor’, și să ne gândim cum am putea face că și în România să aibă loc
cândva un fenomen similar. Anul 2019 va fi anul în care vom vedea
accelerându-se și ascuțindu-se competiția dintre industria americană și
industriile din restul lumii, China și India în primul rând, dar și Europa și
Japonia și alte țări sau zone geografice.
Ce tehnologii vor influența
în mod hotărâtor viață noastră în anul care începe? Dacă ar trebui să aleg doar
una dintre ele aș propune ingineria genetică. Progresele făcute în acest
domeniu în ultimii ani sunt uimitoare, și investițiile încep să vină în
proporții semnificative, atât din partea fondurilor private care pun banii în
aplicații medicale, în eradicarea unor maladii contagioase și în crearea de noi
soiuri de plante cu valori nutritive crescute și cu rezistență la agenți
patogeni și paraziți cauzatori de boli, dar și investiții guvernamentale ținând
cont de progresele științifice în controlul populației și în aplicațiile
militare potențiale. Este și un domeniu în care progresul științific a fost
foarte rapid lăsând în urmă cam în toată lumea legislația, așa încât probleme
juridice și morale legate de experiențele genetice făcute asupra populației
umane au început să apară și este foarte probabil să auzim despre multe noi
cazuri în 2019. Tot domeniul medical în general este într-o mare transformare,
cu multitudini de tehnologii și proceduri apărând într-un ritm uluitor. Am
menționat ingineria genetică, ar trebui să adaug tratamentele personalizate
care au potențialul ca in câțiva ani sau puține decenii să dea răspunsul
definitiv unor boli cum este cancerul, transplanturile de organe și
transplanturile hibride. Creșterea speranței de viață schimbă structura socială
și crează la rândul ei o nouă categorie de servicii medicale, de întreținere,
și de ocupare a timpului liber al populației vârstnice.
sursa imaginii http://www2.cnrs.fr/en/777.htm
Ce alte
tehnologii vor fi ‘fierbinți’ în anul 2019? Vom primi cred știri foarte
interesante despre aplicațiile Internetului Obiectelor (Internet of Things) în
funcționalitatea locuințelor noastre, optimizarea condițiilor ambiante,
securitatea personală și a proprietății, și sistemele informatice și de
divertisment. Inteligența artificială și robotica vor propune multe produse noi
care ne vor amplifică capacitățile fizice, ne vor ajuta în treburile casnice,
sau ne vor acorda asistență în caz de nevoie. Va fi după toate probabilitățile
și un an cu evenimente senzaționale în explorarea spațiului cosmic, expediții
spre Lună și spre Marte și programe spațiale diverse ale puterilor consacrate
dar și ale unor națiuni nou-venite în cercetarea spațială.
Va fi, cred, interesant. Va fi și important. Progresul este inevitabil, schimbările datorate realizărilor științifice și tehnice au loc într-un ritm neîntâlnit până acum în istorie. A le cunoaște, a ne adapta, a le folosi spre bine devine o necesitate. Rubrica CHANGE.WORLD va fi și în acest an alături de cititorii săi în această aventură a cunoașterii.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Those of us who lived part of our lives behind the Iron Curtain know that that wall never was fully hermetical. There were cracks – radio stations broadcasting from the West, relatives who lived abroad, sent letters and visited, books and music circulated underground, all telling to the people who lived under Communist rule and especially to the youth that there is another world out there, that there is hope, that there are reasons to dream and fight for. There also were moments when internal tensions accumulated, when material and moral misery pushed people to revolt. 1953 in Germany, 1956 in Hungary, 1968 in Czechoslovakia, 1980 in Poland, until 1989 when all the Communist system in Eastern Europe fell down, one country after the other.
1956 was one of the most spectacular but also one of the bloodiest moments in the history of the Communist block. The revolt of the Hungarian people against the dictatorial system and the Soviet occupation was crushed in a bloody manner, but the few weeks of freedom proved that the wheels of history can be stopped and reversed, and raised hopes within all countries in the Soviet-occupied block. Germany was however a special case. The Eastern part of the country formed the so-called German Democratic Republic (DDR) which transitioned directly from Nazism to Communism. No real de-nazification happened and one dictature replaced the other. The old generations were survivors of the war, some of them ex-Nazis, some converted to the Stalinist version of Socialism. The younger generation never knew freedom, and many of the questions any teenager or young person asks could not be answered frankly by their parents.
The Germany of the year 1956 is the place were the action of film director Lars Kraume‘s ‘The Silent Revolution‘ (the original title is ‘Das schweigende Klassenzimmer’ which would translate as ‘The Silent Classroom’). Based on a real episode described by one of the heroes in a memories book, it tells the story of a final year high-school class whose pupils, influenced by the news about the revolt in Hungary, decide to keep silent for two minutes during their history lesson. What starts as a combination of a game and a teen rebellion is interpreted and amplified by the bureaucrats in the school system as a grave act of revolt, leading to tragic consequences – arests, life and workplaces of parents in jeopardy, and the exclusion of the whole class from school. In the process the characters and the relations between the young heroes, and also those of their parents and educators are put to test.
Note: If the punishment seems exagerated to anybody, it means that they did not live in the Communist system. Consequences could have been actually much tougher, and that probably would have been the case if the young people in the group were a few years older. In Germany and other parts of the Communist block people were sent to jail or re-education camps for many years because of similar shows of solidarity with the 1956 revolts in Hungary.
What I liked. The film succeeds very well in describing the atmosphere of 1956 Eastern Germany, both in the details of setting and clothes, as well in the psychology of the characters and the sensation of permanent pressure and surveillance they had to live in. I especially liked the description and evolution of the relations between the youths in the group, I could feel their hopes and fears, their revolt in face of injustice and their incomprehension when faced with the lies their educators and even their parents told them. The whole team of actors does a splendid job in my opinion.
What I liked less. The last part lacks authenticity and looks like a rather cinematographic outcome of the story. Did really the priest tell the Juda story at the very moment when the informer of the group enters the church? Did all the young heroes meet on the same train in the final scene? Also, in my opinion, there are many questions un-answered about the attitude of the generation of the parents. Eastern Germany transitioned overnight, in 1945, from Nazism to Socialism. What happened to all the ex-Nazis and soldiers who returned home after fighting many years in the German army? Did they all become anti-Nazis? There are two silences in this film. One is assumed by the young heroes as a form of protest. The other is undertaken by the older generation as a cover-up. The later is not dealt with in this film. Maybe there are or will be other books or films that will approach with similar courage that other silence.
I picked this film as end-of-the-year entertainment because I was curious about the light comedy that created a lot of noise around it by the time it was released. The stories around the making, the delayed launching, and the disputes after ‘The Interview‘ was premiered in 2014 end by being more interesting than the film itself.
Seeing this film four years after its release and remembering the whole scandal at international scale that was caused by it makes one reflect about the changes in both politics and film-making that took place in this rather short interval. Some of the political developments in the relations between North Korea and the United States in these years could not have been imagined even by the creative script writers at Hollywood, and as a result some of the themes of the film are overcome by events. On the other hand the moralistic trends at Hollywood are stronger today than four years ago, and I doubt that some of the jokes in the film would have made it in the more politically correct film industry of 2018.
The premises of ‘The Interview‘ have some potential, with the trash TV shows anchor (James Franco) and his producer (Seth Rogen) being recruited by the CIA in order to penetrate the hermetic country and try to assassinate its leader. There is a lot of comic potential in the contrast between the two Americans living a very ‘decadent’ style of life and their encounter with the realities (fake or true) of the Communist country, in the clash of cultures, and in the errors of translation between languages and perceptions. It’s the territory where Sacha Baron Cohen has made some real marvels, but directors Evan Goldberg and Seth Rogen seem to never have intended to go beyond vulgar comedy, with very few (mostly verbal) sparks.
The result is a parody that succeeds to extract some laughs but cannot keep the comical pace for the whole duration of the film, becoming almost ridiculous by the end. The satirical approach works better when dealing with the American TV industry, it is clear actually that they know the material much better than the Korean realities and characters which are described using superficial stereotypes. Actors James Franco and Seth Rogen are reasonably funny. ‘The Interview‘ could have been a much better film, but the producers and their team aimed too low in several ways. A few years after its making the film looks already old for many reasons.
Being scared is not fun for everybody. The horror movies genre has its addicts and fans, but also its haters or people who just avoid watching. I believe that with ‘Sinister‘ directed by Scott Derrickson in 2012 we face one of those cases of a film that spectators who love or at least can live with the genre will like, while people who dislike horror movies would better be advised to skip it.
The story in ‘Sinister‘ fits into one of the most used patterns. A family which seems ‘normative’ by all criteria moves into a new house. It will soon be clear that the family is not that normative (the father makes a living from writing about sordid true crime stories) and that the house is also marked by having been a crime scene in the past. What is different in this film is that the fight between sanity and horror, between the tentative to explain things by logic and the powers of darkness is well described and the gradual fall in fear that happens in almost any good horror film is described in a credible manner. There is logic in what happens on screen, but this is the logic of horror films, and the viewers need to accept the rules in order to enjoy.
What I liked. ‘Sinister‘ follows the rules of the horror movies and the script graduates well the slow transition between ‘normal’ and ‘horror’. Ethan Hawke gives a good performance of the writer trying to rationalize what happens to him and to his family and fights the occult with the wrong tools. The use of 16mm film to bring back the crimes of the past is a nice idea, and never has a box with film reels looked so frightening. Much of the film action takes place deep in the night, and the cinematography is adequate.
What I liked less. I am always uneasy with kids in horror movies. I guess, however that this is part of the typical scripts in the genre or sub-genre. I also found the other characters and especially the wife (Juliet Rylance) too schematic.
Fans of the genre will probably love this film. Most of the other, better chose something else.
