Am petrecut câteva zile ale începutului lunii noiembrie în capitala americană,
Washington. Nu mai vizitasem orașul de mai bine de un deceniu. De fiecare
dată când mă reîntorc aici sunt din nou fascinat de magnetismul acestei
combinații dintre arhitectura monumentelor și a clădirilor guvernamentale,
care concentrează o mare parte din puterea Statelor Unite, și un oraș care,
parcă în pofida mulțimilor de politicieni și înalți funcționari care îl populează,
are un aer mult mai accesibil și locuibil, mai european (să nu evităm cuvântul)
decât majoritatea celorlalte metropole americane. Arhitectura orașului reflectă
și ea această juxtapoziție. În jurul cartierului monumental (‘The National Mall’)
și a rețelei de artere concepute de Pierre Charles L’Enfant în 1791 la ordinul
primului președinte american, George Washington, se află un oraș
efervescent, cu o populație surprinzător de tânără și de multi-etnică. Din acest
ultim punct de vedere, Washington DC (Districtul federal Columbia, teritoriu
separat de cele 51 de state americane) seamănă cu New York-ul, doar că
multitudinii de caractere umane și limbi vorbite i se adaugă reprezentanții la
patru ace ai clasei politice și cei ai corpului diplomatic acreditat în capitala
americană.
Iubitorilor de artă și cultură, Washington li se prezintă ca un oraș cu o
formidabilă colecție de muzee, așa cum puține mai sunt în lume. Majoritatea
muzeelor importante din oraș aparțin Instituției Smithsonian, create la 10
august 1846 cu scopul de a ‘lărgi și difuza cunoașterea’. Instituția poartă
numele donatorului fondator, savantul britanic James Smithson. Cu alte
cuvinte, este vorba despre rețeaua de muzee naționale, cu o gamă de
tematici acoperind istoria americană și a diferitelor comunități componente ale
națiunii, științe naturale, aeronautică și explorarea spațială, artă americană și
din toată lumea. Intrarea la toate aceste muzee este gratuită, iar fotografierea este nu numai permisă (cu rare excepții bine semnalate), ci și explicit
încurajată. Am petrecut trei zile și jumătate din această vizită în muzeele
Smithsonian, dar aș fi putut fără îndoială rămâne încă o săptămâna și sunt
convins că mi-ar fi rămas încă multe de explorat.
Voi descrie în acest articol al rubricii CHANGE.WORLD câteva dintre
exponatele interesante și relevante pe care le-am întâlnit în Galeria Națională
de Portrete. Ca și la Londra, în capitală americană există pe lângă Galeria
Națională de Artă o instituție separată, dedicată artei portretelor. Tradiția
britanică preluată de americani pune în valoare împletirea de teme artistice și
istorice care sunt combinate în portrete (majoritatea picturi, deși sunt prezente
și sculpturi și fotografii). O vizită în galeria de portrete de la Washington, ca și
în cea de la Londra, reprezintă o incursiune în istoria artei portretelor în
paralel cu o călătorie în timp în istoria națiunii. Muzeul din Washington este
găzduit de o clădire impunătoare cu o istorie de aproape două secole, care se
află în afara zonei centrale (‘National Mall’), în cartierul Penn. Era cândva, pe
la mijlocul secolului 19, una dintre cele mai impozante clădiri ale capitalei, cu
sala de bal cea mai spațioasă din oraș, suficient de mare pentru a găzdui, în
ianuarie 1865, sărbătorirea inaugurării celei de-a doua președenții a lui
Abraham Lincoln, curmată cu câteva luni mai târziu de asasinatul din Teatrul
lui Ford. În deceniile următoare clădirea avea să devină gazda colecției de
prototipuri a biroului de brevete și invenții al Statelor Unite. Devastată de un
incendiu, recuperată și renovată, clădirea a devenit sediul a două dintre
muzeele Smithsonian, cel de Artă Americană (SAAM) și cel al Galeriei
Naționale de Portrete.
Galeria Națională de Portrete are două colecții permanente importante. Una
dintre ele este cea de portrete ale Președinților Statelor Unite. De când a fost înființată galeria s-a creat tradiția de a adăuga aici portretul fiecărui
președinte, după ce acesta își încheie ultimul mandat. În cele mai multe
cazuri este vorba despre proiecte comandate de președinte însuși, și este
foarte interesant de parcurs seria de portrete și de comparat stilurile preferate
și gusturile artistice care i-au ghidat pe fiecare dintre președinți în selecția
artistului care avea să-i imortalizeze în galerie. În acest moment cel mai
recent portret din colecție este cel al lui Barack Obama. Pe noi ne interesează
însă cealaltă colecție, cea care adună portretele unora dintre cele mai
importante personalități ale istoriei americane. Mulți dintre ei au fost
inventatori, cercetători în diferite domenii ale științelor și exploratori ai naturii,
antreprenori care au transformat descoperirile științifice și inovațiile în mașini
sau obiecte care au influențat viața americanilor și ale altor locuitori ai
planetei. Mulți dintre ei au devenit celebri, unii chiar bogați, căci, în concepția
americană despre reușită, a fi bogat este o virtute, mai ales dacă accesul la
avere a fost făcut prin activități de care au beneficiat și cei din jur.
Prezența oamenilor de știință este vizibilă încă de la generația pe care
americanii o numesc cu afecțiune’founding fathers’, părinții întemeietori ai
națiunii, revoluționarii și politicienii care au făcut din America o nouă națiune
cu scopul declarat în primul articol al Constituției de a asigura împlinirea
dreptului la fericire al oricărui cetățean. Cel mai cunoscut exponent al acestei
generații, care a fost și un om de știință celebru în epocă, a fost Benjamin
Franklin (1706-1790), prezent prin portretul pe care i l-a făcut în jurul anului
1785 Joseph Siffred Duplessis. Sunt cunoscute cercetările sale în domeniul
electricității și în special celebrul experiment cu zmeul prin care a demonstrat
în 1752 natura electrică a fulgerelor. Preocupările sale științifice au fost însă
mult mai extinse, ele acoperind domenii ca oceanografia (studiul curentelor în
Oceanul Atlantic, de exemplu), demografia (îi aparțin primele studii
demografice cu baze științifice ale populațiilor care locuiau America de Nord,
și Malthus îi acordă credit pentru fundamentele teoriilor sale), meteorologia.
Din generația ‘părinților națiunii’ a făcut parte și David Rittenhouse (1732-
1796). Portretul semnat de Charles Wilson Peale datează chiar din anul morții
astronomului și constructorului de instrumente de precizie, membru al
Societății Filosofice Americane și al Academiei Regale din Londra. Autodidact
dotat cu un talent excepțional, Rittenhouse a contribuit împreună cu alți
membri ai Societății Filosofice la studierea și măsurarea precisă a traiectoriei
planetei Venus, aducând una dintre primele contribuții științifice americane
recunoscute pe plan internațional. Guvernul noii Republici i-a încredințat
conducerea monetăriei care a creat și imprimat primele monezi și medalii ale
Statelor Unite.
John Stevens (1747-1838) a fost colonel în armata revoluționară, jurist de
formație devenit inginer din pasiune. Cererile sale de patente adresate inițial
Congresului au dus la legiferarea primei versiuni americane a Legii Inovațiilor
(Patent Law) în 1790. Motoarele sale cu aburi au fost montate și
experimentate pe vaporul Phoenix care a navigat pe râul Hudson în 1803-
1804, iar după 1808 au echipat prima linie de transporturi navale motorizate
pe Oceanul Atlantic între Trenton și Philadelphia. În 1825, Stevens a echipat
prima locomotivă cu aburi americană, instalată pe o linie ferată circulară pe
domeniul sau din Hoboken. Viteză maximă atinsă de aceasta era de 12
mile/oră (mai puțin de 20 km/h). Nu se cunoaște cine este autorul portretului
din muzeu, realizat in jurul anului 1830.
Samuel Morse (1791-1872) a fost și el un inginer autodidact, prima sa
pasiune și adevărată formație fiind artistică. Portretul de la Galeria Națională
de Portrete din Washington este, de fapt, un autoportret realizat în 1812. Stringenta necesitate a comunicațiilor rapide la distanță i-a fost subliniată de o
tragedie personală petrecută în 1825, când artistul Samuel Morse picta la
Washington portretul lui La Fayette. Un mesaj despre boala soției sale, trimis
de tatăl sau din New Haven și urmat a doua zi de un alt mesaj despre decesul
acesteia i-au parvenit prin curier după câteva zile. Când a ajuns acasă, soția
murise și fusese îngropată. Dezastrul personal l-a determinat să patenteze în
1832 un sistem de transmisie la distanță a informației, bazat pe deschiderea
și închiderea unor circuite electrice. Morse nu era însă inginer, ci doar un
amator vizionar și primele telegrafe electromagnetice au fost construite un an
mai târziu în Europa de Gauss și Weber. În Statele Unite autoritățile au
întârziat să se intereseze de ideea comunicării la distanță și companiile
private au fost cele care au identificat corect implicațiile uriașe ale
implementării acestui nou sistem de comunicare. A trecut ceva timp, dar cu
peste un secol mai târziu guvernul american pare să fi învățat din această
eroare istorică de apreciere, dovadă fiind că tehnologia care stă la baza
Internetului a fost proiectată inițial în laboratoarele proiectelor DARPA ale
Ministerului Apărării, la sfârșitul anilor 1960 și în anii ’70.
Muzeul expune (ca exponat temporar împrumutat) și unul dintre primele
telegrafe construite în Statele Unite, în 1837, după planurile lui Samuel
Morse. Este unul dintre puținele exponate din muzeu care nu este un portret,
alături de modelul unuia dintre primele fonografe ale lui Edison.
Prietenia și rivalitatea dintre Alexander Graham Bell și Thomas Edison au
dominat lumea tehnică a sfârșitului de secol 19 și începutului de secol 20, în
Statele Unite. Cei doi s-au născut la mai puțin de o lună diferența. Bell (1847-
1922) s-a născut în Scoția și este creditat cu invenția aparatului de telefon,
deși brevetul de patent înregistrat pe numele său a fost contestat de alți
ingineri, printre care Edison. Am scris despre această dispută în rubrica
CHANGE.WORLD cu câteva săptămâni în urmă. Bell a avut contribuții semnificative și în domeniile detecțiilor de metale și ale aeronauticii și
hidroavioanelor. Numele sau rămâne legat și de înființarea în 1885 a firmei
American Telephone and Telegraph Company (AT&T), una dintre corporațiile
cu o contribuție determinantă în istoria științei, tehnicii și industriei americane,
primul dintre giganții care a combinat cercetarea științifică, producția
industrială și serviciile. Bustul din muzeu îi aparține sculptorului Moses Winer
Dykaar și a fost realizat în anul morții savantului.
Thomas Edison (1847-1931) își are și el locul de cinste în muzeu, cu un
portret realizat în 1890 de pictorul Abraham Archibald Anderson, care îl
reprezintă la masa de lucru alături de una dintre invențiile care l-au făcut
celebru – fonograful. Inventator prolific, autor al 1093 de patente americane
aprobate, Edison a avut o contribuție esențială, printre altele, în realizarea
sistemelor de distribuire a energiei electrice utilizate până în ziua de astăzi, a
iluminatului public, a aparatelor de proiecție cinematografică. A fost și un
industriaș de excepție, cu legături de afaceri în toată lumea și cu parteneri în
America, de talia lui Henry Ford, care de altfel și-a început cariera ca inginer
într-una dintre întreprinderile lui Edison.
Istoria Statelor Unite este și istoria personalităților dintre care mulți sunt
imortalizați în portretele expuse în Galeria Națională de Portrete. Am trecut în
revistă biografiile câtorva dintre ei. Dacă ar fi să căutăm trăsăturile comune
dincolo de geniul tehnic, cred că cea mai importantă este faptul că în
contextul american a contat enorm simțul practic și de afaceri, capacitatea de
a asuma și a demonstra paternitatea și proprietatea intelectuală a
descoperirilor lor, de a le transforma, apoi, cât mai repede în aparate și
servicii care să îmbunătățească viețile oamenilor, dar să și creeze valoare
economică și profit în condițiile capitalismului american. Interesant este că, în
galeriile dedicate portretelor americanilor importanți din ultimele decenii, nu
prea apar inventatori sau oameni de știință. Putem însă face un exercițiu mental și să încercăm să ghicim ce portrete vor apărea în galeria
contemporaneității noastre peste o sută de ani. Cine va fi acolo? Vor fi oare
expuse portretele lui Steve Jobs, Bill Gates, Jeff Bezos, Mark Zuckerberg,
Elon Musk sau poate timpul va schimba perspectiva și prioritățile?
Nepoții și strănepoții noștri vor putea răspunde acestor întrebări.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)