Unul dintre aspectele care m-au frapat când am aflat despre cartea Veronicăi Rozenberg ‘Procesele economice ale funcționarilor evrei din Comerțul Exterior 1960-1964’ apărută în acest an (2018) la editura Mega din Cluj-Napoca este cât de târziu și de puțin s-a scris în cei 29 de ani care au trecut de la schimbarea regimului politic din România despre acest episod al represiunii comuniste. Istoriografia română și cea care se ocupă de cele petrecute în România în perioada dictaturii comuniste pare să fi abordat foarte superficial sau de loc de acest episod. La fel și presa de specialitate (revistele dedicate istoriei) și cea cotidiană care revine des asupra acestei perioade. Chiar și Raportul Final al Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România menționează doar o singură dată, în treacăt, ‘Procesul Lotului de la Comerţul Exterior’ într-o secțiune dedicată discriminărilor pe baze etnice în procesele economice (la pag. 565). Și totuși este vorba despre o serie de procese (și nu unul singur) care au urmat unor ani de urmăriri ale Securității, arestări și anchete, care au afectat (eufemism pentru distrus) viețile a zeci de oameni și ale familiilor lor, care au reprezentat un fenomen cu multe caracteristici ‘originale’ care combinau folosirea justiției în scopuri politice de represiune și intimidare cu o tendința clară antisemită, 27 din cei 29 de inculpați în cele șase procese fiind evrei. Procesele au avut și consecințe semnificative asupra activității comerciale internaționale a României, fiind schimbată aproape total generația care a pus bazele relațiilor comerciale externe a României, printr-un proces de ‘purificare’ politică și etnică.
Cartea Veronicăi Rozenberg s-a bucurat de o serie de lansări în România în luna iunie a acestui an, urmată de o lansare în Israel, la filiala din Tel Aviv a Institutului Cultural Român, eveniment la care am avut ocazia de a participa, și de a o cunoaște și auzi în persoană pe autoare. Nu este o carte obișnuită, și procesul de creare și publicare al acestei cărți este departe de a fi urmat o cale de rutină. Veronica Rozenberg este matematiciană de profesie, a lucrat în domeniul IT. Cartea reprezintă rezultatul unor studii științifice în domenii diferite de cel al profesiei sale – cel al istoriei recente a României și al dreptului. Formația științifică și rigoarea intelectuală a autoarei au beneficiat de îndrumarea unor specialiști din domeniile respective de la universități din Israel, Statele Unite și Canada, și de colaborarea unor istorici și responsabili ai arhivelor din România. Există însă și o puternică și importantă componentă personală și emoțională. Veronica Rozenberg este fiica lui Adalbert Rosinger, unul dintre inculpații și condamnații acelor procese. Tatăl ei a fost unul dintre puținii care au încercat după eliberarea din închisoare să obțină rejudecarea cazului său, anularea pedepselor și reabilitarea. Încercările sale au fost însă în van. Deși la conducerea României Ceaușescu în inlocuise între timp pe Gheorghiu-Dej, regimul continua politica de neo-stalinism combinată cu național-comunism, și nu avea niciun interes sau dorință de a face dreptate. Rosinger a început să scrie o ‘carte neagră’ a celor petrecute atunci, dar această lucrare, continuată și după emigrarea în Israel, nu a fost terminată. Într-un fel, Veronica Rozenberg merge pe urmele a ceea ce începuse tatăl ei, și lucrarea ei științifică este un început al unui proces de aducere la lumina a adevărului și de reabilitare a celor condamnați pe nedrept. Există un element de subiectivitate în demersul ei? Desigur, și autoarea nu l-a negat nici în carte, nici în prezentările făcute la lansări. Scade aceasta din valoarea istorică și științifică a demersului ei? Nu cred, deoarece documentarea cărții este atât de solidă și argumentația atât de clară încât pare să facă față celor mai riguroase criterii.
Cititorul trebuie să fie prevenit de la început că este vorba despre preluarea unei lucrări științifice, și nu despre o carte de popularizare a istoriei. Această abordare are părțile sale bune și părțile sale negative. Nu știu în ce măsură cartea a fost editată și stilizată între forma sa academică și publicarea în editura clujeană. Structura cărții poate fi descrisă că fiind piramidală pornind de la metodologie, contextul istoric, definirea terminologiei, studiul comparativ al sistemelor politice și juridice ale României și altor țări din blocul comunist, dar în special Uniunea Sovietică. Pe măsură ce avansăm în lectură, sunt prezentate pregătirea și premizele politice ale proceselor, și se intră în detaliile fiecăruia dintre ele. Ultimul proces, cel legat de activitatea companiei Romanoexport, în care a fost implicat Adalbert Rosinger, este descris în mai multe detalii.
Primul capitol descrie metodologia și sursele folosite de autoare în cercetare și apoi în întocmirea materialului. Au fost utilizate intens arhivele accesibile în România, inclusiv cea a Consiliului Național pentru Studiul Arhivelor Securității (CNSAS). Mărturiile directe au fost colectate prin interviuri orale, în cele mai multe cazuri cu rudele celor implicați în procese, niciunul dintre acuzați nemaifiind în viață. Urmează un capitol care descrie contextul social-politic al României după cel de-al doilea război mondial. Bănuiesc că el se adresează în special cititorilor mai puțin familiari cu istoria României, pentru cei care o cunosc informația este destul de trivială, și presărată cu câteva inexactități. Pentru mine partea cea mai interesantă începe odată cu capitolul al treilea al cărții, în care este definită terminologia juridică și este descris modul în care sistemele justiției au fost aservite scopurilor politice ale dictaturilor comuniste și au fost folosite ca mijloace de intimidare a populației și de represiune a celor considerați (pe drept sau nu) ca dușmani ai regimului. În definirea proceselor politice este folosită relația de incluziune matematică, arătând că mulțimea acestor procese este inclusă în mulțimea proceselor penale, diferența specifică fiind tentativa de a atinge obiective politice folosind sistemul juridic. Deși nu sunt specifice doar sistemului comunist (procese politice existând în istorie începând cu perioada Revoluției Franceze iar în contemporaneitate în dreptul internațional începând cu Procesul de la Nurenberg), doar în țările comuniste delictele economice au fost incluse în categoria infracțiunilor politice. O caracteristică comună mai multor țări comuniste este faptul că după ce au fost eliminați (în general în primii ani după preluarea puterii) dușmanii reali, au urmat dușmanii inventați, și foștii ‘tovarăși de drum’.
‘… în Europa de Est, după comunizare, procesele politice nu au fost îndreptate cu adevărat împotriva unor dușmani politici, pentru că aceștia nu existau. Scopul proceselor era unul educativ-social, și anume acela de a impune teroarea asupra populației prin intermediul justiției.’ (pag. 60)
Sunt trecute în revista episoade ale terorii politice exercitate prin intermediul justiției, în special în Uniunea Sovietică, și comparate Codurile Penale ale României și URSS în anii ’50 și ’60. Una dintre concluziile care poate surprind este faptul că în această perioada Codul Penal românesc era mult mai sever în ceea ce privește delictele politice (inclusiv cele economice) și pedepsele care puteau fi aplicate, decât cel sovietic. Dacă Uniunea Sovietică trecea printr-un proces ezitant și plin de oscilații dar real de liberalizare și de-stalinizare, comuniștii români adoptaseră doar formal linia mai moderată a lui Hrușciov, și impuneau în realitate în interior o politică neo-stalinistă combinată cu o linie naționalistă și de depărtare de tutela Moscovei. În timp ce politica antisemită din ultimii ai ai vieții lui Stalin fusese sistată după moartea acestuia în 1953, în România abia spre sfârșitul anilor ’50 au început să fie adoptate măsuri de ‘purificare etnică’ a rândurilor celor care dețineau funcții de răspundere în partid, economie, viața academică.
Capitolul 4 descrie structura întreprinderilor de comerț exterior din România comunistă a acelor ani, și evenimentele care au dus la declanșarea proceselor economice în care majoritatea inculpaților au fost evrei, funcționari cu poziții de răspundere în aceste întreprinderi:
‘… fiecare evreu care a negociat – potrivit directivelor ministeriale – diferite tranzacții cu oameni de afaceri occidentali, respectiv “capitaliștii” era un spion potențial sau un subminator în devenire care favoriza pe unii parteneri capitaliști în schimbul unor avantaje materiale prezente sau viitoare.’ (pag. 124)
‘Ei, care au jucat un rol de pionierat în această ramură a economiei românești, cu timpul și cu schimbarea liniei politice a partidului către un comunism cu caracter național, s-au văzut confruntați cu noile cerințe ale acestei politici, devenind victimele ei. Astfel, a urmat eliminarea lor parțială și treptată, începută în anul 1958 și încheiată după 1961, când toți cei vizați ajunseseră deja la Malmaison, iar dosarele lor penale erau deja elaborate de către ofițerii și anchetatorii Securității.’ (pag. 130)
Cercetările Veronicăi Rozenberg nu au reușit să identifice ordine precise și explicite de eliminare a evreilor, sau condamnarea lor pe baze etnice. Acțiunile inițiale de urmărire și primele arestări au avut loc între două plenare ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, în iunie 1958 și noiembrie 1961. În prima au fost criticate rezultatele obținute de Ministerul Comerțului Exterior și întreprinderile afiliate acestuia, și s-a cerut împrospătarea cadrelor și îmbunătățirea nivelului politic al celor care activau în acest domeniu. Trebuie menționat că autoarea nu a avut acces la toate arhivele la care ar fi dorit să ajungă, și că în dosarele examimate a putut constata multe lipsuri, documente sustrase, posibil distruse pentru totdeauna. Conducătorii României de atunci și executanții ordinelor lor au fost precauți. În aceeași perioadă au avut loc și alte evenimente care demonstrau că liderul de atunci al partidului și țării, Gheorghe Gheorghiu-Dej, după ce ii inlaturase pe principalii săi oponenți la nivelul cel mai înalt, era decis să continue procesul de ‘purificare’ și să elimine pe toți cei care la diferite nivele nu se aliniau deplin liniei politice și economice a partidului. Au avut loc în acea perioadă și alte procese politice, între care procesul ‘Lotului Noica’, a fost dusă și o politică de ademenire a evreilor spre emigrare urmată de încă o sistare imediată timp de aproape un deceniu a oricărei emigrari legale spre Israel, după ce mulți dintre cei care făcuseră cerere de ‘alia’ fuseseră marginalizați, dați afară de la locurile de muncă, identificați ca dușmani potențiali ai regimului. Chiar dacă imaginea este incompletă (lipsesc surse cum este cartea lui Radu Ioanid despre ‘Răscumpărarea evreilor’, nu este menționat suficient impactul revoluției anticomuniste maghiare și rolul regimului din România în reprimarea acesteia), totuși tabloul este destul de clar și de corect în opinia mea.
Capitolele 5, 6, și 7 descriu în detalii din ce în ce mai amănunțite anchetele și procesele care le-au urmat. Capitolul 5 include explicații generale asupra metodelor de urmărire, arestării și anchetelor la care au fost supuși inculpații. Dosarele erau pregătite din vreme, se bazau pe urmăriri, interceptare de corespondență, ascultarea convorbirilor telefonice, informații furnizate de colaboratorii Securitățîi. Arestările aveau loc în general noaptea, și îl transportau brusc pe învinuit în lumea violentă a detenției și anchetelor. Conform Codului Penal Românesc atunci în vigoare ordinul de arestare putea fi dat de un procuror, nu numai de un judecător. Nu exista prezumpția de nevinovăție, dimpotrivă, acuzațiile împotriva arestatilor erau deja întocmite, iar scopul anchetelor nu era de a scoate la iveală adevărul ci de a-i forța pe suspecți, prin presiuni fizice și morale, prin amenințări și violente, să accepte învinuirile care li se aduceau. Acuzațiile erau formulate în termenii cei mai aspri: ‘subminare a economiei naționale’, ‘trădare de patrie’, ‘uneltire împotriva ordinii sociale’, ‘activitate intensă contra clasei muncitoare’, ‘manipulare de valută’, ceea ce justifica includerea lor în categoria delictelor politice și trimiterea proceselor în fața tribunalelor militare. În realitate era vorba în cel mai rău caz despre delicte economice, rezultate poate ale unor greșeli tehnice, neglijențe sau abateri minore de la normele legale și regulamentele de funcționare a activităților de comerț. Nici acestea în fapt nu aveau un suport real în datele concrete, căci pagubele menționate în toate procesele erau pagube prezumptive, calculate în raport cu prețuri stabilite arbitrar de ‘experții’ care lucrau în slujba Securității.
Capitolul 6 descrie profilul acuzaților, învinuirile, anchetele, procesele și sentințele din cinci procese care au avut loc între 1961 și 1963 în legătură cu activitatea întreprinderilor Cartimex, Prodexport, și Agroexport. Capitolul 7 se ocupă la nivel de detaliu de proceul Românoexport, care a avut loc în 1964, în care a fost învinuit și condamnat și Adalbert Rosinger. Nivelul detaliilor și explicațiilor din aceste capitole, în special din capitolul 7 depășește probabil interesul și pragul de atenție al cititorului mediu. Aici poate, s-ar fi cuvenit a fi făcută o diferențiere între versiunea lucrării științifice a Veronicăi Rozenberg, și versiunea editorială destinată publicului larg. Nivelul de documentare și rigurozitatea materialelor prezentate sunt însă incontestabile.
Încheierea și concluziile sunt prezentate în capitolul 8. Bibliografia și câteva anexe cu terminologie, informații despre structura Securității și a Ministerului Comerțului Exterior, că și fișele de arest ale unora dintre inculpați completează în mod util conținutul cărții.
Procesele descrise în această carte sunt numite ‘procese economice’ dar analiza autoarei și concluziile explicite în parte, rezultând indirect din lectura materialelor și argumentelor prezentate în rest, pun în evidență câteva idei principale semnificative. Acuzaților nu li s-a dat nicio șansă nici în timpul anchetelor, nici în timpul proceselor să-și demonstreze nevinovăția. Nu au fost respectate norme elementare ale justiției, nici măcar cele prevăzute formal în legislația românească a vremii. Acuzații au fost ținuți în detenție luni și uneori ani de zile și supuși unor presiuni fizice și psihologice continue. Nu au avut acces la avocați, aceștia fiind numiți sau angajați doar cu câteva săptămâni înaintea proceselor și neavând timp să pregătească în mod documentat pledoariile. În fiecare proces acuzații au solicitat chemarea în instanța a unor martori ai apărării, dar aceste cereri au fost respinse fără excepție, singurii martori admiși în procese au fost cei din partea acuzării. Expertizele financiare au fost admise și ele numai din partea acuzării și s-au bazat pe evaluări fictive, pagubele imputate acuzaților și care au rezultat și în pedepse de despăgubiri și datorii imense față de statul român, fiind prezumptive și nu bazate solid economic.
Care a fost scopul acestor procese? De ce au avut ele loc tocmai în perioada în care în alte țări comuniste, inclusiv Uniunea Sovietică, începuse un proces de ‘dezgheț’? Veronica Rozenberg nu răspunde clar acestor întrebări, și poate că ele sunt încă deschise, poate că este rolul viitorilor istorici să dea răspunsuri concludente. Cert este că au fost distruse multe vieți. Procesele au avut loc în ultimii ani în care Gheorghiu-Dej se află la cârma partidului și a României, și amnistiile din 1964 și 1967 nu au fost aplicate condamnaților în aceste procese, ei fiind eliberați abia în 1968 și 1969. Zdrobiți fizic și sufletește nu au supraviețuit mai mult de câțiva ani, cel mult unul sau două decenii după eliberare. Intenția autorităților a fost de a intimida și teroriza întreagă clasa a funcționarilor de stat și a-i face unelte docile în aplicarea politicii partidului. Deși procesele nu au fost publice, zvonurile ca și unele ‘prelucrări’ în ședințe speciale le-au făcut cunoscute în societatea românească a acelor ani. Faptul că 27 din cei 29 de acuzați și condamnați au fost evrei le da un caracter antisemit pe lângă un caracter politic. Împreună cu procesele ‘refuznikilor’ din Uniunea Sovietică, procesele economice ale funcționarilor evrei din România au fost ultimele mari procese anti-evreiești din istoria comunismului est-european. A fost și o pagină întunecată în istoria justiției românești, datorită nerespectării drepturilor fundamentale ale acuzaților ca și a normelor de procedura ale unei justiții imparțiale, sistemul juridic arătându-se complet aservit scopurilor politice ale dictaturii comuniste.
Cartea Veronicăi Rozenberg este un început de drum în readucerea la lumina a adevărului în aceste cazuri. Preluând o lucrare științifică nu este o lectură ușoară, și în unele momente intră foarte mult în detalii, dar totuși și pentru cititorul pasionat de istorie există destule motive de interes și satisfacție. Din relatările autoarei putem înțelege că nu toate arhivele au fost cercetate, și că multe materiale din dosarele existente lipsesc. Putem speră că cercetările deschise de această carte vor continua, și că toate aspectele legate de această pagină sumbră din istoria României și a justiției sale vor fi elucidate și publicate în viitor.
