Veneția este unul dintre acele locuri din lume pe care eu cred că orice locuitor al planetei trebuie și merită să le viziteze cel puțin odată în viața sa. A spune că acest oraș unic prin așezarea și peisajele sale, prin istoria sa ilustră și tumultuoasă, prin canalele, bisericile, palatele și operele de artă pe care le găzduiesc acestea este un oraș-muzeu este o exprimare trivială. Expresia care s-ar potrivi mai bine Veneției este de oraș-comoară. O comoară de neprețuit în valoare și frumusețe, o comoară fragilă care aparține întregii omeniri și pe care întreaga omenire ar trebui să o prețuiască și să o protejeze.
Am avut bucuria să revizitez Veneția timp de trei zile în luna septembrie. Printre obiectivele incluse în itinerarul nostru a fost și Muzeul Correr, unul dintre cele 11 muzee civice (publice) oferite de Veneția, a cărui clădire construită între anii 1806 și 1811, în perioada în care Veneția făcea parte din Regatul Italiei (în fapt, un dominion napoleonian), completează careul pieței San Marco pe latura opusă Bazilicii și Palatului Dogilor. Muzeul a fost fondat în 1830 pornind de la colecția donată orașului de Teodoro Correr, descendent al unei vechi familii venețiene, într-o perioadă în care orașul se afla sub dominația străină a Austriei habsburgice. Sub acest regim avea să rămână Veneția până în 1866, anul în care o majoritate covârșitoare a locuitorilor a hotărât să se alăture Regatului (de data aceasta, independent) al Italiei. Colecțiile muzeului acoperă aspecte diferite și variate ale istoriei orașului-stat ca putere politică, militară și maritimă, ale personalităților marcante ale Veneției, ale vieții și îndeletnicirilor oamenilor care au trăit sau au trecut pe aici. Colecțiile de artă includ, între altele, picturi ale maeștrilor școlii venețiene și ale altor curente ale Renașterii influențate sau care au influențat arta Veneției, câteva săli dedicate sculptorului Antonio Canova și exponate alese din ceramică pictată în stil renascentist.
sursa imaginii: 15cbooktrade.ox.ac.uk/support-us/
Sala 8 a Muzeului Correr găzduiește, în zile obișnuite, în rafturile bibliotecii monumentale din lemn de nuc aflată cândva în Palatul Pisani din cartierul San Vidal, în locul în care se află astăzi Conservatorul de Muzică, o colecție aleasă de manuscrise pictate și cărți tipărite în primele decenii de după inventarea mașinii de tipărit cu caractere mobile, majoritatea datând din secolul 16. În jurul acestei săli, dar extinzându-se în alte spații ale muzeului, este concepută expoziția ‘Revoluția tiparului, 1450-1500’, pe care am avut șansa să o vizitez. Concepută în colaborare cu un program al Universității din Oxford, expoziția ilustrează prin exponate diverse și creează premizele unor discuții interesante despre dezvoltarea industriei tipăritului în prima sa jumătate de secol de existență în Europa, impactul său asupra culturii, industriei, comerțului, educației, religiei în contemporaneitatea imediată și în istorie.
Mașinile de tipărit nu sunt o invenție europeană, ci un import din China, unde ele existau încă din perioada dinastiei Tang (618 – 907). Tiparnițe din lemn cu tiparuri fixe erau exploatate deja în Europa încă din secolul 14, dar era vorba mai degrabă despre gravuri. Valoarea specifică revoluționară apărută odată cu prima tiparniță concepută în 1439 de Johannes Gutenberg a fost modularitatea, introdusă prin caractere și imagini din metal reutilizabile care permiteau crearea rapidă a unor pagini cu informație diferită, și transformarea procesului de tipărire dintr-unul artizanal într-unul industrial. Unul dintre panourile expoziției reflectă felul în care descoperirea tiparului se încadrează în ciclurile de inovație, după modelul pe care îl cunoaștem și îl folosim și astăzi. Într-o industrie existentă (cea a publicisticii), apare o cerere crescândă (nevoia de multiplicare și difuzare a cărților) care nu mai poate fi satisfăcută de tehnologiile existente (cea a manuscriselor ilustrate, create cu migală de scribii copiști ai Evului Mediu). Catalizată de cererea care funcționează ca motivație economică, creativitatea umană dă naștere inovației. Demonstrația prin prototip (primele tiparnițe) duce la colaborare interdisciplinară – meșteșugari în prelucrarea metalelor, publiciști, autori și autoritățile religioase au contribuit la tipărirea și difuzarea primelor cărți. Succesul tehnic atrage interesul factorilor economici, care văd în noua tehnologie o sursă de venituri și profituri, ceea ce duce la investiții care perfecționează și multiplică tehnologia. Generalizarea acesteia poate crea o cerere sporită, și inițierea unui viitor cerc, la un nivel cantitativ și calitativ superior. În fapt, este vorba nu despre un cerc, ci despre o spirală. Revoluția tiparului a fost posibilă în Europa Renașterii în condițiile în care se dezvoltau în acea perioadă și breslele meșteșugarilor (și cea a tipografilor avea să li se alăture curând) și clasa burgheziei care a găsit în industria tiparului o sursă de expansiune economică.
Prima jumătate de secol de expansiune a tehnologiei tiparului coincide cu a doua jumătate a secolului 15. Este epoca de vârf a Renașterii, tiparul a înlesnit înflorirea culturală, iar aceasta a contribuit în mod semnificativ la dezvoltarea cererii și nevoii de carte. Tiparul a reprezentat a doua mare revoluție în istoria comunicației umane, după invenția scrisului. A treia a fost apariția în a doua jumătate a secolului 20 a Internetului. Ca și apariția și răspândirea tiparului, Internetul a reprezentat un uriaș salt cantitativ și calitativ în accesul și difuzarea informației. Cum vârsta Internetului se aproprie și ea de pragul jumătății de secol, câteva date comparative despre impactul celor două revoluții pot furniza nu numai informații interesante, dar și subiecte semnificative de discuție și poate ceva învățăminte. Până la sfârșitul secolului 15, tiparnițele Europei produseseră cam 20 de milioane de volume. Cam 500 de mii dintre acestea (2,5%) au supraviețuit jumătății de mileniu care a trecut, și se află astăzi în 4000 de biblioteci sau colecții particulare. Ele reprezintă cópii ale unui număr de aproximativ 28 de mii de ediții diferite. Pentru comparație, în ianuarie 2018 existau peste 1,8 miliarde de site-uri Internet. Câte vor mai exista peste 500 de ani? Dintre cele 28 de mii de ediții tipărite care au trecut examenul timpului, aproximativ opt mii sunt unicate, câteva sunt prezentate în expoziție. Care au fost cărțile de succes ale vremii? Câte dintre materialele ‘virale’ de pe Internetul de astăzi vor trece examenul timpului, și vor ajunge să fie cunoscute, menționate, semnificative în vreun fel în anul 2500? Un exponat extrem de interesant de la Muzeul Correr oferă un răspuns parțial. Este vorba despre câteva pagini din caietele lui Leonardo da Vinci (despre care am scris în rubrica CHANGE.WORLD acum câteva săptămâni) care includ o listă a cărților tipărite aflate în posesia sa. Sunt 38 la număr și includ tratate de geometrie și științe naturale, printre altele.
Expoziția de la Muzeul Correr este o bună exemplificare a încă unei caracteristici comune a celor două revoluții în comunicații pe care încercăm să le comparăm. Și invenția tiparului industrial în Europa Renașterii, și revoluția Internetului pe care o trăim astăzi au înlesnit propagarea unor materiale cu calități și intenții dintre cele mai diverse. Cu alte cuvinte, și sublime, dar și extrem de nocive. Tiparnițele și Internetul sunt doar medii de comunicare, revoluționare în viteză de producție și distribuire, mai democratice și mai accesibile din punctul de vedere al consumatorilor. Responsabilitatea conținutului aparține, în teorie cel puțin, celor care îl creează. În istoria tiparului, unul dintre primele exemple infame, descris și în expoziția de la Palatul Correr, este cel al calomniei antisemite care a dus la persecutarea evreilor din Trent, acuzați de uciderea rituală a copilului Simon în anul 1475. Cărțile publicate și tipărite sub îndrumarea preoților bisericii catolice în anii care au urmat evenimentelor soldate cu arestarea, torturarea, procesul, condamnarea la moarte și execuția unora din evreii din oraș au contribuit la crearea unei atmosfere antisemite și propagarea acesteia în întreagă Europa catolică. Internetul se confruntă astăzi cu o problemă similară. Există pe Internet multă ură, calomnii, știri false, adevăruri ‘alternative’. Aparține responsabilitatea conținutului doar celor care îl creează sau au și furnizorii de servicii (echivalenți ai tipografilor de altă dată) o parte din responsabilitate? Ceea ce Internetul aduce nou este o democratizare aproape completă a accesului la difuzarea informației și conținutului. Până la inventarea rețelei globale, prețul creării, tipăririi și difuzării unei cărți era destul de ridicat, iar în procesul de editare erau implicați câțiva oameni sau instituții, tipografi și editori de exemplu. Astăzi, practic oricine poate crea, posta și difuza singur conținut pe Internet, de la el de acasă, folosind claviatura calculatorului personal și conexiunea la Internet. Este bine? Este rău? Întrebarea este deschisă și răspunsul îl vom dezbate încă multă vreme.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)